Renasterea franceza (~1519 – sfarsitul secolului al XVIIlea)

Dupa jumatatea secolului al XVlea cultura renasterii depaseste granitele peninsulei Italiene captand incetul cu incetul atentia
intelectualilor din centrul si din vestul Europei. La inceput, ideile curentului umanist s-au manifestat in domenii pur teoretice,
constituind o preocupare mai ales pt oamenii de litere. In ceea ce priveste arta, patrunderea formelor clasice a avut de
infruntat o buna perioada de timp rezistenta traditiei gotice, ale carei pozitii fusesera consolidate vreme patru veacuri.
Arta renasterii in Franta, Tarile de limba germana, Tarile de Jos, Anglia sau Spania isi are inceputul abia dupa 1500,
epoca in care arta renasterii italiene ajunsese deja in faza de apogeu. La difuzarea curentului artistic al renasterii in afara
Italiei au contribuit in egala masura reprezentanti ai intelectualitatii, aristocratiei si comerciantilor care, in drumurile lor au
avut ocazia sa intre in contact cu operele noului stil.
Un rol decisiv in raspandirea renasterii in Europa, si mai ales in Franta, l-a avut situatia politica creata de Razboaiele
Italiene. Razboaiele Italiene, incepute in anul 1494 de catre Carol al VIIIlea, au durat peste jumatate de secol; in acest rastimp
teritoriul Italiei a fost scena a numeroase confruntari purtate de regii Frantei impotriva casei de Habsburg. Atacurile de la
sfarsitul secolului al XVlea au avut ca urmare alungarea familiei Sforza de la conducerea ducatului Milano, eveniment in urma
caruia multi artisti care lucrau la epoca respectiva in Lombardia au parasit nordul Italiei pt a se stabili in zone mai sigure. Unii
dintre acesti artisti s-au refugiat in sudul Italiei, altii au fugit in Spania sau in Franta. Printre cei care au intrat in serviciul
monarhilor Frantei s-au numarat o serie de artisti celebri, cum ar fi Leonardo da Vinci sau Sebastiano Serlio.
Renasterea in arhitectura franceza incepe in 1519, o data cu domnia lui Francisc I Familiarizat cu arta italiana, in special
cu cea din zona ducatului de Milano, proaspatul monarh aduce in Franta artisti de origine italiana care modernizeaza o serie
de resedinte medievale sau care construiesc pt suveran si pt aristocratia franceza noi resedinte nobiliare.
Prima faza a renasterii franceze prezinta cateva asemanari cu renasterea timpurie italiana in ceea ce priveste amestecul de
influente medievale cu elementele de factura clasica. Asa cum am amintit si mai sus, in timp ce in Italia renasterea castiga din
ce in ce mai mult teren, restul tarilor din Europa, printre care se afla si Franta, erau inca tributare formelor medievale, in
general, si formelor gotice, in special. Oamenii din zonele cu traditie gotica erau obisnuiti cu spatiile elansate, cu
verticalitatea constructiilor, cu decoratia abundenta; prin urmare ei aveau un anumit gust estetic, format de-a lungul mai
multor generatii, gust care nu putea fi schimbat cu f multa usurinta. Primii admiratori ai arhitecturii clasice apreciau formele
renasterii dar erau in asemenea masura patrunsi de spiritul gotic incat nu reuseau sa priceapa fondul renasterii italiene. Din
acest motiv primele cladiri renascentiste franceze prezinta un amestec eterogen de forme medievale si forme inspirate de
arhitectura clasica. Treptat, elementele provenite din arhitectura medievala au inceput sa fie eliminate.
In ceea ce priveste ideile si artistii sau mesterii care au lucrat in Franta trebuie amintit ca in marea lor majoritate proveneau
din Lombardia, regiune in care renasterea a cunoscut forme specifice. Pe de alta parte poate fi amintit si faptul ca la
inceputul domniei lui Francisc I, in renasterea italiana se faceau simtite primele tendinte manieriste, astfel incat unele dintre
abaterile de la regula prezente in renasterea franceza pot fi considerate licente manieriste.
Un factor obiectiv de care trebuie tinut cont cand analizam renasterea franceza este diferenta de temperatura si mai ales de
umiditate dintre Italia si nordul Frantei. Francezii au fost nevoiti sa adapteze arhitectura italiana la propriile conditii climatice,
astfel incat cladirile renasterii franceze se termina la partea superioara cu un acoperis inalt, cu panta abrupta; pe deasupra, in
arhitectura franceza acoperisul este prevazut si cu multiple lucarne pt luminarea spatiului de sub invelitoare[1].
Programul de arhitectura care a polarizat atentia pe durata renasterii timpurii a fost resedinta nobiliara[2]. Importanta
sporita acordata arhit rezidentiale a avut la baza doua motive: pe de o parte, la epoca respectiva, arhit de cult era bine reprez
de numeroasele asezaminte construite in perioadele anterioare[3]; pe de alta parte dobandirea unei stabilitati politice a
situatiei interne le-a permis nobililor sa renunte – cel putin in parte – la vechile locuinte fortificate amplasate pe proprietatile
acestora in favoarea unor resedinte mai ample si mai confortabile[4]. Activitatea constructiva s-a manifestat in doua directii:
in transformarea si modernizarea unor castele construite in perioada medievala si in construirea unor resedinte noi.
Una dintre primele cladiri renascentiste din Franta este aripa Francisc I a castelului de la Blois, construita intre 1515 si 1525.
Castelul Blois de pe Valea Loarei fusese ridicat in decursul veacului al XIIIlea iar incepand cu secolul al XVlea a devenit obiectul
unor modernizari repetate. Ansamblul prezinta o incinta de forma neregulata, formata din corpuri ridicate in diverse epoci.
Aripa Francisc I se prezinta sub forma unui cladiri alungite care inchide una dintre laturile curtii interioare a castelului.
Partea exterioara a constructiei se deschide catre valea Loarei printr-o ampla galerie suprapusa, rezultata dintr-o insiruire de
arcade usor aplatizate. Golurile sunt separate unele de altele de pilastri angajati, de inaltime redusa. Amplasamentul aripii
Francisc I si compozitia acesteia prezinta o mare asemanare cu corpul loggilor palatului ducal din Urbino iar detaliile
decorative amintesc de formele renasterii din nordul Italiei.
Spre deosebire de fatada exterioara, elevatia care corespunde curtii interioare are un caracter mult mai inchis. Arhitectura
laturii dinspre incinta reia motivul pilastrilor angajati care, de aceasta data decoreaza un parament plin. Fatada interioara
reprezinta un amestec de forme de inspiratie clasica si de reminiscente ale arhitecturii medievale franceze. Prezenta
ordinului de arhitectura, marcarea orizontalitatii prin registre care separa etajele si alinierea golurilor provin din arhitectura
renasterii; aceste elemente confera compozitiei o anumita ordine si claritate specifice oricarei arhitecturi clasice.
De obicei arhitectura clasica are o nota de rigiditate care la Blois nu este prezenta. Lipsa de austeritate provine in buna
masura din reminiscentele medievale prezente in arhitectura aripii Francisc I. Amplasarea golurilor tine cont in primul rand
de spatiile interioare si de necesitatile de iluminare a acestora si nu de imaginea elevatiei, astfel incat, pe fatada, ferestrele
sunt dispuse la intervale inegale. Un element frapant, a carui prezenta are la baza tot ratiuni de ordin functional, este scara
elicoidala. Scara, situata in zona centrala a fatadei si decrosata fata de aceasta, constituie o reminiscenta a arhitecturii
medievale atat din cauza pozitiei pe care o ocupa cat si prin forma sa, in spirala. De asemenea, decoratia abundenta care
impodobeste balustrada scarii aminteste de arhitectura gotica si de oroarea de vid. Elementul care contribuie cel mai mult la
atenuarea impresiei de severitate a fatadei este acoperisul[5]. Panta abrupta a acestuia, lucarnele si cosurile de fum confera
cladirii o imagine mai degraba domestica decat monumentala.
Aripa lui Francisc I de la Blois este contemporana cu alte doua resedinte nobiliare si anume castelele Chenonceaux (1515 –
1524) si Azay-le-Rideau (1518 – 1527). De dimensiuni destul de modeste, aceste doua cladiri au o arhitectura mult mai
elaborata decat cea de la Blois. Castelul Chenonceaux este asezat pe cursul raului Cher. Constructia este alcatuita din doua
corpuri distincte: corpul principal care are o forma compacta, si un al doilea corp de forma alungita, care sugereaza un pod.
Desi diferite intre ele, arhitectura ambelor corpuri are la baza cateva reguli de compozitie de baza cum ar fi marcarea
orizontalelor sau alinierea golurilor. In plus, la corpul principal apare unu ax de simetrie bine pus in evidenta iar la corpul
secundar se face uz de alternanta si de ritm compus. La Chenonceaux ordinul de arhitectura este absent; apare in schimb un
alt element de limbaj clasic: frontonul in arc de cerc.
Castelul de la Azay-le-Rideau se aseamana din multe puncte de vedere cu cel de la Chenonceaux atat prin tipul de amplasare
– pe apa – cat si prin regulile de compozitie intrebuintate – simetrie, alternanta, ritm. Exista similitudini si in ceea ce priveste
folosirea unor elemente provenite din arhitectura medievala, mai precis din arhitectura militara[6]. Ambele constructii au
colturile marcate de turnuri circulare in consola, care amintesc de turnurile care consolidau zidurile de incinta ale cetatilor si
castelelor intarite. La Azay cornisa lata este o stilizare a drumului de straja cu creneluri si merloane si cu guri de pacura. De
asemenea, oglinda de apa al carei rol este pur estetic, face rapel la santul cu apa care inconjura fortaretele medievale.
Acoperisurile inalte si lucarnele sunt alte elemente specifice arhitecturii franceze, prezente la ambele cladiri.
In anul 1519, tot pe valea Loarei incepe construirea castelului Chambord. Amploarea proiectului, la care se pare ca ar fi
contribuit Leonardo da Vinci insusi, se explica prin faptul ca aceasta cladire de dimensiuni impresionante nu era o comanda
nobiliare ci una regala. Diferenta intre Chambord si celelalte doua castele despre care s-a discutat in randurile de mai sus nu
rezida numai in diferenta de scara, ci si in ceea ce priveste organizarea in plan. In timp ce resedintele de la Chenonceaux si de
la Azay prezinta planuri simple si nu f rigide, proiectul elaborat de Domenico da Cortona pt Chambord este unul f complex.
Compromisul intre traditia franceza si arhitectura italiana este prezent si de aceasta data dar, in cazul de fata, imbinarea intre
cele doua stiluri se regaseste nu numai la nivelul elevatiilor, ci si in compunerea spatiilor. Arhitectul castelului realizeaza o
constructie ale carei componente tipic medievale sunt organizate dupa cele mai stricte reguli ale renasterii. Ansamblul
prezinta o incinta rectangulara, de dimensiuni uriase, in interiorul careia se afla o constructie compacta, tangenta la una
dintre laturile lungi ale incintei. Facand o paralela intre Chambord si resedinta medievala fortificata putem compara corpul
care determina incinta castelului cu un zid de aparare si cladirea din interiorul incintei cu un donjon. Impresia de fortareata
pe care o creeaza Chambord-ul este puternic subliniata de turnurile rotunde care intaresc atat colturile corpului exterior, cat
si pe cele ale cladirii principale, din interiorul curtii. In cazul in speta aportul renasterii consta in simetria si ordinea care
guverneaza intreaga compozitie.
Un loc aparte in cadrul acestui ansamblu este ocupat de scara in dubla spirala, situata in corpul principal al castelului. Scara –
al carei modelul a fost furnizat, se pare, de schitele lui Leonardo da Vinci – se gaseste chiar in centru cladirii-donjon, mai
precis in mijlocul unui spatiu amplu in forma de cruce din care se accede la apartamentele. Pe langa faptul ca se situeaza in
punctul de interes maxim, scara are o forma cu totul iesita din comun, fiind alcatuita din doua rampe in spirala care pornesc
si ajung in puncte diametral opuse.
In ceea ce priveste tratarea elevatiilor, la Chambord nu apar elemente noi. Rigoarea cu care sunt ordonate golurile in registre
orizontale si in travei si ordinea introdusa de pilastrii angajati sunt atenuate de acoperisul inalt, si in special de numarul mare
de lucarne si de cosuri de fum decorate cu multa generozitate.
Constructia castelului Chambord a fost intrerupta si reluata in mai multe randuri. Lucrarile au fost oprite pt intaia data in
1525 cand Francisc I a fost facut prizonier de catre Carol Quintul. In 1528, la scurt timp dupa intoarcerea din captivitate,
Francisc incepe cel mai amplu proiect executat in timpul domniei sale: extinderea castelului Fontainebleau. Prima lucrare
efectuata aici a fost Curtea Ovala. Inainte de interventia lui Gilles le Breton, perimetrul Curtii Ovale era ocupat de cateva
constructii razlete, edificate in etape diferite. Pt a obtine un spatiu omogen, mesterul francez unifica toate cladirile existente
printr-o galerie cu contur curb. Etajul galeriei, strapuns la distante mici de goluri inalte, este sustinut de un rand de coloane
ce formeaza un portic care margineste curtea.
Amenajarea Curtii Calului Alb a reprezentat o lucrare mult mai vasta decat cea precedenta. Aici s-au executat aripi mari,
drepte, care inchideau un mare spatiu de forma rectangulara. Punctul de interes al curtii il reprezinta scara in potcoava,
formata din doua rampe libere, alcatuite din curbe si contracurbe.
La castelul Fontainebleau, o atentie deosebita a fost acordata decoratiilor interioare. Pt aceasta Francisc I a angajat doi
arhitecti italieni: Il Rosso si Il Primaticcio. In 1541 Il Primaticcio – care fusese trimis in Italia pt a procura opere de arta sau
mulaje dupa lucrari celebre ale antichitatii – il aduce la Fontainebleau pe tanarul Vignola. Cam la aceiasi data monarhul il
invita in Franta si pe Sebastiano Serlio care preia conducerea santierului de la Fontainebleau.
Pe langa activitatea depusa la Fontainebleau, Serlio continua sa lucreze la opera teoretica, inceputa in 1537, in care sunt
expuse, alaturi de probleme de ordin teoretic si practic, si un mare numar de schite. In 1542 cartile lui despre arhitectura
sunt publicate pt prima oara in franceza, tratatul acestuia devenind un mijloc sigur de propagare a ideilor italiene.
Indeletnicirile teoretice au fost dublate de practica. Sebastiano Serlio a construit destul de mult in Franta dar singura cladire
importanta care a mai ramas in picioare este castelul Ancy-le-Franc a carui constructie a inceput in 1546.
Cu toate ca la Ancy-le-Franc Serlio pastreaza o serie de influente ale arhitecturii franceze, conceptia si imaginea generala a
ansamblului se apropie mai degraba de renastere decat de evul mediu. Cladirea are un plan patrat in centrul caruia se
gaseste o curte interioara. Colturile constructiei sunt marcate prin corpuri rectangulare, decrosate fata de linia fatadei, care
se evidentiaza si in elevatie printr-o inaltime mai mare decat cea a partii centrale a constructiei. Exteriorul este auster:
paramentul plan este impartit pe orizontala de profile sustinute de pilastri angajati. Corpurile din colturi, mai inalte si mai
masive, care amintesc de turnurile de aparare, au totodata rolul de a incadra elevatia. Imaginea din curtea interioara este
mai putin sobra decat cea de la exterior, amintind intrucatva de curtea interioara a palatului italian. In dreptul parterului este
reprodus un motiv folosit de Bramante la Belvedere si publicat apoi intr-una dintre cartile lui Serlio, care consta intr-o arcada
flancata de grupuri de coloane duble separate de nise. Acest motiv care sugereaza un arc de triumf, monumental si totodata
decorativ, va fi preluat in arhitectura franceza, si intrebuintat in diverse ipostaze.
Sebastiano Serlio este arhitectul care incheie prima etapa a renasterii franceze. Catre jumatatea veacului al XVlea isi fac
aparitia primii arhitecti francezi care ii inlocuiesc treptat pe cei de origine italiana. Opera lor, desi inspirata de renasterea
clasica, este mai degraba o interpretare a acesteia in spiritul francez
Scoala Nationala a Renasterii Franceze(a doua jumatate a secolului al XVIlea)
Noua etapa debuteaza in jurul anului 1546 si este reprezentata de trei mari arhitecti: Pierre Lescot, Philibert de l’Orme si Jean
Bullant. Inainte de a-si incepe cariera arhitecturala in Franta, Philibert de l’Orme si Jean Bullant au calatorit in Italia unde au
studiat arhitectura clasica. Despre Pierre Lescot se crede ca ar fi vizitat Italia abia catre sfarsitul vietii sale, dar se stie sigur ca
avea o pregatire solida atat in domeniul arhitecturii cat si al picturii, lucru ilustrat de opera sa.
Prima lucrare reprezentativa a Scolii Nationale a Renasterii Franceze, contemporana cu castelul de la Ancy-le-Franc,
este Curtea patrata a palatului Luvru din Paris, conceputa de Pierre Lescot. Cu toate ca intentia transformarii Luvrului data
din 1527, lucrul efectiv a inceput abia in 1546. Proiectul consta in construirea unor corpuri care urmau sa inchida perimetral o
un spatiu patrata.
Singura parte a cladirii executata de Lescot a fost latura de sud-vest a curtii; cei care au preluat comanda au continuat
lucrarea in spiritul impus de acesta. Desi Lescot nu a studiat arhitectura clasica in Italia, elevatia curtii dovedeste ca acesta
cunostea f bine principiile si elementele de vocabular ale arhitecturii clasice. Fatada este divizata pe orizontala in trei registre
distincte, dintre care cel superior prezinta importanta redusa[7], fiind situat deasupra unei cornise bine marcate, care pare sa
incheie elevatia. Profilele orizontale care separa nivelele sunt purtate de pilastri corintici asezati pe baze inalte. La parter,
arhitectul reia un motiv intrebuintat de Serlio la Ancy-le-Franc, care sugereaza curtea interioara, inconjurata de portice, a
palatului italian[8]. Ancadramentele ferestrelor de la etajul I si frontoanele triunghiulare si in arc de cerc sunt de asemenea
preluate din arhitectura italiana. La corpurile decrosate, amplasate in centrul si in extremitatile elevatiei, este intrebuintat
motivul arcului de triumf, suprapus pe trei registre. Inaltimea celor trei volume detasate de planul fatadei depaseste doar cu
putin cornisa celui de-al treilea nivel, dar impresia de verticalitate a acestora este accentuata atat de dezvoltarea pe inaltime
– inaltimea este de aproape trei ori mai mare decat latimea – cat si de utilizarea grupurilor de coloane duble suprapuse.
Elevatia Curtii Patrate apartine stilului renasterii dar nu poate fi confundata cu nici-o cladire apartinand renasterii italiene.
Fara nici o discutie, la Luvru avem de-a face cu o arhitectura renascentista trecuta prin filtrul local. La aceasta data
arhitectura franceza depasise deja stadiul in care limbajul clasic se suprapunea pe formele medievale; cu toate acestea
arhitectii nu au renuntat definitiv la caracteristicile definitorii cladirilor din Franta, printre care se numara si verticalitatea.
Aceasta trasatura poate fi urmarita si la alte cladiri edificate in epoca, cum ar fi castelul de la Anet proiectat de Philibert de
l’Orme pt Diana de Poitiers. Ridicat intre 1547 si 1552 din ordinul lui Henric al IIlea, castelul a fost distrus la revolutia franceza,
din ansamblu ramanand intregi doar poarta de acces in curte, intrarea principala in cladire si capela. Corpul accesului
principal, conservat in curtea Facultatii de Arte Frumoase din Paris, se inrudeste cu arhitectura lui Pierre Lescot. De l’Orme
marcheaza intrarea in cladire printr-un volum inalt, asemanator unui turn, pe al carui parament se proiecteaza coloane
libere, apartinand ordinelor doric, ionic si corintic. Registrul inferior, aparent cel mai solid, este format din doua grupuri de
coloane dorice ingemanate care poarta un antablament cu o cornisa f pronuntata. Spre deosebire de parter, coloanele de la
primul etaj sunt ridicate deasupra unor piedestale inalte, cel de-al doilea registru avand o inaltime simtitor mai mare decat
primul; grupurile de coloane ionice sunt separate de un gol amplu, situat deasupra intrarii propriu-zise. Cel de-al treilea nivel,
abundent decorat, este racordat la linia fatadei prin doua piese laterale de forma triunghiulara. Verticala corpului este
subliniata in situatia de fata prin tridimensionalitatea rezultata din profilele generoase, nisele care decoreaza panourile de
zidarie si, bineinteles, coloanele libere.
In 1564, Philibert de l’Orme primeste o alta comanda importanta, de aceasta data din partea Caterinei de Medicis. Palatul
Tuileries, proiectat pt vaduva lui Henric al IIlea, era o constructie uriasa, in centru careia se gasea o curte rectangulara imensa;
laturile lungi ale curtii erau flancate de aripi organizate in jurul altor curti, de dimensiuni ceva mai reduse. In 1871, comunarzii
au incendiat cladirea care a fost demolata cativa ani mai tarziu.
Din constructiile pe care le-a proiectat de l’Orme s-a pastrat f putin pana in prezent. Nu acelasi lucru se poate spune insa
despre opera teoretica, redactata in ultimii ani ai vietii sale. Cea de-a doua lucrare a sa, terminata in 1567, este un discurs
care evolueaza de la chestiuni pur teoretice, cum ar fi cele legate de formatia pe care ar trebui sa o aiba un arhitect, pana la
probleme cu aplicare practica, precum organizarea planimetrica si intrebuintarea ordinelor de arhitectura. In capitolul
referitor la ordinele de arhitectura de l’Orme propune un nou tip de fus de coloana[9] care intra in componenta ordinului
francez.
Cel de-al treilea arhitect al Scolii Nationale a Renasterii Franceze a fost Jean Bullant. Cea mai cunoscuta lucrare a acestuia
este reprezentata de interventiile facute la Ecouen, unde construieste aripa de nord castelului si adauga un portic
monumental pe latura le sud. Importanta porticului de sud consta in folosirea – pt intaia data in Franta – a ordinului colosal.
Accesul in cladire, reprezentat aici de doua goluri joase, incheiate in arc, este flancat de coloane corintice care poarta un
antablament bogat impodobit. Peretele care trece prin spatele coloanelor libere este la randul lui ornat cu nise si cu alte
elemente decorative. Ca proportii, portalul apartine renasterii clasice, in ceea ce priveste tridimensionalitatea si modul de
decorare se inscrie in curentul francez al epocii.
Perioada in care au activat cei trei arhitecti, Lescot, de l’Orme si Bullant este de scurta durata. Opera lor, desi eliberata de
mostenirea arhitecturii medievale, este o sinteza a renasterii clasice si spiritului francez. Urmatoarea generatie de arhitecti
francezi, care isi incepe activitatea in primii ani ai veacului al XVIIlea, este creatoarea unui curent artistic perfect aliniat la arta
moderna a epocii in cauza.
Clasicismul regal francez(sec. al XVIIlea)
In arhitectura franceza a secolului al XVIIlea se manifesta doua directii distincte si contradictorii. Dupa ce renasterea franceza a
traversat epoca sintezei dintre arta evului mediu si cea clasica, arhitectii s-au orientat catre un curent artistic asemanator
fenomenului baroc din Italia. Catre jumatatea veacului se constata insa o noua tendinta artistica, de renuntare la formele
expresive si dinamice de provenienta baroca in favoarea formelor statice si stabile ale renasterii clasice. Intoarcerea catre un
stil anacronic a fost facuta din ratiuni politice, din vointa lui Ludovic al XIVlea care urmarea sa sublinieze maretia, stabilitatea si
stralucirea monarhiei absolute prin intermediul arhitecturii. Desi Clasicismul Regal – sau Clasicismul de Curte – se refera in
mod deosebit la arhitectura de provenienta clasica, promovata de monarhie, acest termen denumeste si formele de factura
baroca, din prima jumatate a veacului al XVIIlea.
Programul de arhitectura predominant continua sa fie cel al resedintei nobiliare sau burgheze, situate fie in oras, fie in afara
acestuia. Dupa 1650, incepe sa se acorde mare atentie arhitecturii peisagere care constituie o extindere a arhitecturii
rezidentiale. Cu toate ca programul religios nu se gaseste in prim plan, in aceasta perioada se construiesc cateva biserici noi si
se modernizeaza o serie de monumente mai vechi. Planificarea si construirea pietelor regale precum si aparitia unor noi
asezari urbane denota si o anumita preocupare pt urbanism.
Primul dintre arhitectii clasicismului francez este Salomon de Brosse, devenit arhitect al coroanei in anul 1608. La scurt timp
dupa numirea in functie, de Brosse construieste trei mari palate, printre care se numara si Palatul Luxembourg, edificat pt
Maria de Medici, nevasta lui Henric al IVlea. Inainte de a incepe lucrul pt Palatul de Justitie din Rennes, arhitectul proiecteaza
o noua fatada pt biserica gotica Saint Gervais din Paris. Relieful pronuntat al elevatiei si accentuarea partii centrale amintesc
de Scoala Nationala a renasterii Franceze dar anunta in egala masura aparitia unor forme de factura baroca.
La Jacques Lemercier, arhitectul care continua lucrarile incepute de Lescot la Curtea Patrata a Luvrului, tendintele baroce
sunt mult mai pronuntate decat la de Brosse. Acest lucru se datoreaza fara indoiala faptului ca Lemercier a studiat vreme
indelungata la Roma. In 1636 arhitectul francez incepe lucrul la capela universitatii Sorbona din Paris. Organizarea in plan a
edificiului este de tip centrat-alungit[10]: cladirea se dezvolta de-a lungul unui ax longitudinal a carui insemnatate este
atenuata de existenta unui ax transversal, accentuat de spatii ample. Importanta zonei centrale a constructiei este subliniata
prin incununarea traveii centrale cu o cupola si prin amplasarea unui al doilea acces chiar in capatul axului transversal.
La un deceniu dupa inceperea capelei de la Sorbona, Lemercier colaboreaza impreuna cu François Mansart la constructia
bisericii Val-de-Grace din Paris. De aceasta data arhitectii francezi opteaza pt cel de-al doilea model planimetric baroc, si
anume tipul longitudinal-centrat. Ca s majoritatea monumentelor romane construite in epoca, biserica Val-de-Grace prezinta
o nava centrala larga, alcatuita din trei travei, si marginita de capele laterale. In punctul de maxim interes al edificiului spatiul
se amplifica: traveea situata la intersectia navei cu transeptul capata proportii importante; iar dimensiunea si centralitatea
acesteia sunt accentuate atat de capelele dispuse diagonal cat si de cupola care incununeaza biserica. Monumentul apartine
arhitecturii baroce si in ceea ce priveste tratarea plastica a elevatiei si volumetria cladirii – dominata de accentul cupolei.
Pe langa biserica Val-de-Grace François Mansart lucreaza si la o serie de resedinte nobiliare dintre care merita sa fie amintite
aripa Gaston d’Orléans a castelului Blois si castelul Maisons-Laffitte. Noul corp al castelului de la Blois, construita intre 1635
si 1638, este situat in continuarea aripii Francisc I. Constructia este dezvoltata pe trei etaje si are trei laturi dispuse in forma
de U. Axul central este marcat printr-un corp decrosat iar accesul principal este pus in evidenta prin flancarea portalului cu
coloane cu relief.
Tipul de compozitie de inspiratie baroca utilizat la Blois este reluat si la castelul Maisons-Laffitte, construit intre 1642 si 1646.
Castelul Maisons este amplasat pe un teren f vast, situat in asezarea cu acelasi nume din apropierea Parisului. Mansart
concepe si de aceasta data o cladirea cu plan in forma de U care delimiteaza o curte de onoare ce se deschide catre oraselul
Maisons. Conceptia lui Mansart pt castelul de la Maisons-Laffitte a avut ca sursa de inspiratie doua modele italiene: vila
manierista dotata cu gradini de agrement si resedinta baroca, reprezentata de palatul Barberini.
Plastica elevatiei principale denota sobrietate si o oarecare monumentalitate, impresie la care contribuie atat decoratia
retinuta cat si accentuarea axului de simetrie care coincide cu axul intrarii principale. Austeritatea decorativa permite o mai
buna observare a jocului volumelor, bine diferentiate prin planuri succesive si prin acoperisurile fragmentate, cu panta
abrupta. Volumetria de tip pavilionar folosita de Mansart si tridimensionalitatea elevatiei confera o imagine dinamica,
specific baroca.
Castelul Vaux-le-Vicomte, construit, decorat si amenajat de Louis le Vau, André le Nôtre si Charles le Brun, echipa care s-a
ocupat de Palatul Versailles, se aseamana din multe puncte de vedere cu cel de la Maisons-Laffitte, incepand cu dimensiunea
si terminand cu modul de organizare in plan si cu integrarea in mediul inconjurator. Spre deosebire de exemplul precedent, la
Vaux poate fi constatata o accentuare a dinamismului si a monumentalitatii. La Vaux-le-Vicomte, pe latura dinspre gradina
apare un salon de forma elipsoidala, pus in evidenta in volumetrie printr-o cupola cu sectiune elipsoidala. Constructia,
fragmentata in pavilioane bine puse in evidenta, este unificata din punt de vedere plastic de pilastri colosali care sporesc
impresia de monumentalitate a cladirii. Terenul situat in spatele cladirii a fost amenajat de catre peisagistul André Le Nôtre.
Cu un an inainte de incheierea lucrarii de la Vaux-le-Vicomte, Louis Le Vau proiecteaza Colegiul celor patru Natiuni din Paris,
a carui dispozitie este asemanatoare cu cea a bisericii Sant’Agnese a lui Borromini. Ansamblul monumental – prin dimensiuni
dar mai ales prin conceptie – se infatiseaza catre exterior printr-o elevatie concava, in centrul careia se gaseste un corp iesit,
incununat cu un fronton triunghiular purtat de coloane colosale. Axul de simetrie este evidentiat de o cupola asezata pe un
tambur inalt.
Reusitele arhitecturale ale lui Le Vaux atrag atentia lui Ludovic al XIVlea care, in 1664, ii incredinteaza acestuia extinderea
castelului de la Versailles. Constructia ridicata in 1624 de catre Ludovic al XIIIlea servea la ora respectiva ca pavilion de
vanatoare si de recreere. Proiectul lui Le Vau, prezentat patru ani mai tarziu, inconjura constructia existenta – pe care nu
avea voie sa o darame – cu doua aripi noi, care formau o curte de onoare adanca. Inspre gradina, de a carei amenajare s-a
ocupat peisagistului André Le Nôtre, cele doua aripi noi erau separate de o terasa amplasata intre apartamentele regelui si
cele ale reginei. Decorarea interioarelor i-a revenit lui Charles Le Brun.
In 1677 Ludovic al XIVlea face publica intentia de a-si transfera curtea la Versailles, mutare care se incheie in 1682. Aceasta
decizie, care transforma fostul pavilion de vanatoare in sediul oficial al Monarhiei Absolute, a fost urmata de o serie de noi
extinderi. Conducerea lucrarilor este preluata de Jules Hardouin-Mansartcare, incepand cu 1678 adauga doua aripi
transversale, si construieste – pe locul terasei lui Le Vau – Galeria Oglinzilor. Ca urmare a acestei modificari latimea totala a
palatului ajunge sa depaseasca 400 de metri; dimensiunea mare a frontului precum si tratarea unitara a acestuia au avut ca
rezultat o imagine monotona, impresie mult intarita si de utilizarea unui acoperis plat. Cu toate ca organizarea in plan a
ansamblului precum si relatia acestuia cu peisajul sunt de factura baroca, tratarea plastica a elevatiei corpului dinspre gradina
aduce cu arhitectura renasterii clasice. Orizontalitatea pronuntata a corpului principal, paramentul aproape plan, sugereaza
starea de echilibru tipica renasterii de apogeu.
Pe domeniul parcului de la Versailles Ludovic al XIVlea a ordonat construirea unui alt palat, de dimensiuni mult mai modeste,
destinat exclusiv petrecerii timpului liber. Marele Trianon, sau Trianonul de Marmura a fost cladit dupa 1687 tot dupa un
proiect al lui Jules Hardouin-Mansart. Planul edificiului reia la scara mult mai mica planul palatului Versailles, cladirea fiind
alcatuita din mai aripi, articulate in unghi drept, care delimiteaza o curte in axul careia debuseaza aleea principala de acces.
Cele doua aripi care definesc limitele laterale ale curtii sunt unite de un portic prin care se poate trece direct in gradina din
spate, fara a inconjura cladirea. Ecranul de coloane duble, reprezinta in cazul de fata o legatura intre zona din fata palatului si
cea din spate, legatura care creeaza o amplificare specific baroca a spatiului.
Lucrarile la palatul Versailles au continuat si in secolul al XVIIIlea, cand s-au construit capela regala, terminata cu cinci ani
inainte de moartea lui Ludovic al XIVlea, Opera si Micul Trianon. Ultimele doua cladiri au fost opera arhitectului Jacques-Anges
Gabriel. Micul Trianon, o cladire compacta si de mici dimensiuni, a fost ridicata in 1768 la sugestia Doamnei de Pompadour.
Intentia de a amenaja o sala de opera a palatului data din vremea Regelui Soare dar proiectul nu a fost executat decat in
1770, cu ocazia casatoriei viitorului rege Ludovic al XVIlea cu Maria-Antoaneta.
Inainte de a trece la urmatoarea lucrare importanta a clasicismului francez trebuie amintite cateva lucruri referitoare la
relatia existenta intre palatul Versailles si mediul inconjurator. In realitate Versailles inseamna mai mult decat un palat: in
momentul in care Le Vau porneste lucrarile de extindere, incepe si dezvoltarea actualului oras Versailles. Resedinta regelui
Soare ocupa centrul compozitiei care este definita de trei artere late, dispuse in trident, ale caror axe se intersecteaza chiar in
centrul curtii de onoare a palatului. Perspectiva infinita a celor trei bulevarde se continua dincolo de palat, in gradina care e
separata de oras de aripile transversale adaugate de Mansart. Terenul din spatele palatului a fost impartit de Le Nôtre printr-
o alee lata, Aleea Regala, situata in prelungirea axului de simetrie al cladirii. Aleea Regala se continua cu Marele Canal
impreuna cu care formeaza Marea Perspectiva, iar imaginea oferita de gradini pare sa se desfasoare la nesfarsit. Astfel, sediul
regelui Frantei da impresia ca se gaseste in centrul Universului, lucru urmarit de altfel de Monarhiile Absolute. Din punct de
vedere al gandirii baroce, deschiderea si perspectiva infinita introduc un anume dinamism.
O alta opera celebra a arhitecturii clasiciste este Colonada Luvrului, fatada exterioara a Curtii Patrate a palatului Luvru. In
anul in care Le Vau primeste conducerea lucrarilor de la Versailles, Condé, proaspat numit in functia de Intendent al Cladirilor
Regelui, cere sfatul unor arhitecti renumiti, in problema fatadei de est a Luvrului. In final au fost analizate si comparate solutii
propuse de artisti francezi sau italieni, printre care se numarau François Mansart, Louis le Vau, Gianlorenzo Bernini si Pietro
da Cortona. Solutia acceptata si executata incepand cu 1667 a apartinut francezului Claude Perrault. Spre deosebire de
celelalte variante care erau apropiate de gandirea baroca a vremii, varianta lui Perrault sugera calmul si echilibrul stabil de
factura clasica. Frontul se prezinta sub forma unei colonade asezate deasupra unui soclu masiv. Colonada propriu-zisa este
alcatuita din coloane duble, de ordin colosal, care poarta antablamentul cladirii; galeria deschisa care se gaseste in spatele
sirului de coloane reprezinta un element tridimensional care, datorita lungimii, accentueaza directia orizontala. Stabilitatea
constructiei este intarita prin marcarea colturilor cu corpuri iesite, in timp ce monumentalitatea este subliniata prin
accentuarea axului de simetrie.
Debutul secolului al XVIIlea este marcat in Franta nu numai de inceputul epocii clasiciste, ci si de nasterea celor dintai
preocupari fata de organismul urban. La comanda unor monarhi ca Henric al IVlea, Ludovic al XIIIlea sau Ludovic al XIVlea, sunt
construite mai multe piete regale, de dimensiuni monumentale, care in timp au constituit puncte nodale pt dezvoltarea
Parisului.
Printre primele piete construite se numara Piata Vosges, numita initial Piata Regala, amenajata intre 1605 si 1612. Piata
prezinta un spatiu patrat, cu latura de 140 m, delimitat perimetral de cladiri de locuit destinate oamenilor cu un venit ridicat.
Spatiul inchis si static al pietei – diferit de spatiul deschis si dinamic specific pietelor baroce din Roma – era rezervat pt
plimbarea zilnica a riveranilor.
Un al doilea exemplu f cunoscut, care prezinta o solutie asemanatoare cu Piata Vosges, este cel al Pietei Vendôme. Primul
proiect pt Piata Vendôme a fost executat de catre Jules Hardouin-Mansart in 1686 dar solutia initiala a fost modificata in
1698, cand arhitectul a prezentat o noua varianta. Spatiul liber al pietei, un octogon cu laturi inegale, a fost inconjurat de
fronturi uniforme, apartinand arhitecturii clasiciste.
Tot in categoria urbanismului intra si cele cateva orase cu caracter militar edificate la granita de nord-est a Frantei.
Modificare tehnicilor de lupta si raspandirea armelor de foc si a artileriei grele i-a obligat pe inginerii militari sa gaseasca noi
sisteme defensive. Unul din acesti ingineri care a pus la punct un tip de fortificatii adaptat cerintelor secolului al XVIIlea a
fost Sébastien Vauban.
Orasele de tip Vauban sunt inspirate din studiile de cetati ideale ale renasterii. Ansamblul are in mijloc asezarea propriu-zisa
al carei nucleu, situat chiar in centru, este reprezentat de o piata de dimensiuni ample, care aduna principalele dotari urbane.
Reteaua stradala, in forma de tabla de sah, defineste insule de forme rectangulare, ocupate cu diverse cladiri. Incinta de
forma octogonala este inconjurata mai multe randuri de centuri stelate, a caror inaltime scade pe masura ce avanseaza in
teritoriu. Centurile au colturile intarite cu bastioane in forma de pana, care permit o buna supraveghere a zonelor
inconjuratoare.
Sistemul conceput de Vauban a fost folosit la fortificarea unui numar de 40 de asezari, situate in zonele de granita ale Frantei.

[1] Impactul pe care il creeaza, asupra privitorului, o constructie incununata cu un acoperis inalt, presarat cu lucarne, este diferit de cel generat de o
cladire incheiata cu o cornisa monumentala. Prin urmare la o cladire franceza nu se va putea ajunge niciodata la acea delimitare perfecta a cladirii,
deoarece limita superioara nu va fi niciodata f clara. In felul acesta orizontalitatea va fi afectata, si o data cu ea si stabilitatea cladirii, atat de urmarita de
renasterea italiana. Pt adaptarea la conditiile climatice locale s-a renuntat la o serie de principii care au stat la baza arhitecturii renasterii italiene de
apogeu. Renasterea franceza, mai ales in faza nationala, se va adapta idealurilor franceze.
[2] Trebuie precizat faptul ca in Franta, pt resedinta nobiliara, este utilizata o alta terminologie decat in Italia. In renasterea franceza,
termenul casteldesemneaza o resedinta situata in afara orasului, asemanatoare din acest punct de vedere cu vila italiana. Resedinta burgheza sau
nobiliara din oras se numeste hotel particular. Palatul este numai resedinta monarhului. Castelul renascentist francez nu trebuie confundat cu castelul
fortificat, din evul mediu.
[3] Spre deosebire de Italia, unde programul religios se bucura de o atentie deosebita pe toata durata renasterii, in renasterea franceza arhitectura de
cult se situeaza pe un plan secundar. Acest lucru este explicabil prin faptul ca in epoca romanica si gotica fusesera ridicate numeroase asezaminte
religioase, astfel incat necesitatile comunitatilor de credinciosi erau acoperite.
[4] Spre deosebire de vecinii ei din est sau din nord, care cunosteau o faramitare politica accentuata, Franta era unita sub conducerea aceluiasi suveran
care mentinea o stare de echilibru intre vasalii sai ; ca urmare a instaurarii unei monarhii centralizate, conflictele dintre diverse regiuni sau dintre diversi
membri ai aristocratiei s-au diminuat pana la disparitia totala. In aceste conditii, mentinerea cetatilor si a castelelor fortificate devenea un lucru inutil.
Astfel, in perioada renasterii unii dintre aristocratii francezi au inceput sa-si modernizeze vechile resedinte intarite prin indepartarea sau transformarea
partilor de constructie specifice arhitecturii de aparare.
[5] La partea superioara fatada este incheiata cu o cornisa masiva. In renasterea italiana cornisa decupeaza cladirea din spatiu ; in cazul de fata cornisa nu
reprezinta decat baza acoperisului. Orizontala acuzata a cornisei este balansata de directiile verticale marcate de lucarnele aliniate cu golurile de
dedesubt.
[6] In cazul castelelor construite in renasterea franceza elementele provenite din arhitectura militara au rol pur decorativ.
[7] Cel de-al treilea nivel nu era prevazut in proiect, fiind comandat abia dupa inceperea constructiei. Acesta este motivul principal pt care este tratat in
mansarda, si prezinta in elevatie o inaltime mult mai mica decat celelalte doua nivele.
[8] Diferenta esentiala intre modelul italian si cel francez este disparitie loggiei. In Franta zidul incaperilor de la parter este tangent pilelor pe care se
descarca arcele, astfel incat porticul prezinta arcade oarbe. Plinul care trece prin spatele pilelor este intrerupt de goluri f inalte, care permit o buna
iluminare a spatiilor de la parter.
[9] In Franta nu se puteau prelucra coloane taiate in blocuri mari de marmura ; resursele locale au impus treptat folosirea fusurilor compuse din tamburi.
Fusul ordinului francez prezinta o succesiune de tamburi canelati si tamburi netezi.
[10] Tipul de plan centrat-alungit este tipic cladirilor baroce de dimensiuni reduse, construite in Italia. Pt detalii vezi Barocul in Italia.
Mobilierul Renasterii

Pictura, sculptura si arhitectura Renasterii au inceput sa se dezvolte in Italia inainte de 1425, dar mobilierul din Italia secolului
XV avea tendinta de a fi doar simplu si functional.

Italia

Prima inovatie in domeniul mobilierului Renasterii italiene a fost cassone, un cufar cu decoratiuni complicate, sculptate sau din
stucatura si poleit sau pictat. Motivele erau cele clasice. Forma aleasa pentru cassone era in mare masura inspirata de
sarcofagele romane, unele dintre primele modele avand pe ele ilustratii la celebrei povesti de dragoste gotice, Le Roman de la
Rose.

Interioarele reprezentate in pictura italiana scot in evidenta simplitatea aranjarii mobilei si numarul mic de piese de mobilier
folosite, situatie care va dura pana la sfarsitul secolului XV. Piesele erau bogat ornamentate cu sculpturi si incepe sa se
foloseasca tot mai mult lemnul de nuc in locul stejarului, in paralel cu o diversificare fara precedent a modelelor si tipurilor de
decoratiuni.

PUBLICITATE
inRead invented by Teads

Incep din nou sa fie la moda scaunele pliabile, din lemn cu piele sau tesatura. Apar scaune inalte si solide, cu spatar, cu
spatarul bogat sculptat si in loc de picioare panouri groase.

Franta

Franta avea sa duca arta decorarii mobilei si mai departe decat Italia pentru a reflecta puternica influenta renascentista. La
curtile regilor au fost angajati artisti italieni care au adus stilul Renasterii in Franta. In timpul domniei lui Henry II au fost
adoptate schemele de design ale arhitectului Jacques du Cerceau.

Ideea sa de juxtapunere a motivelor clasice a fost utilizata pe scala larga pentru decorarea mobilierului, in spiritul si pe gustul
renascentist. Una dintre figurile marcante ale industriei in formare a fost Hugues Sambin, care fabrica dulapuri si care a
publicat si un impresionant volum de modele, operele prezentate remarcandu-se prin sculpturile bogate care le impodobeau.

Energia noilor creatori a facut ca stilul sa supravietuiasca si sa ajunga pana in secolul XVII.

Mesele tipice, cu picioare inalte si subtiri si scaunele cu spatare groase, fabricate din 1560 s-au dovedit populare mult dupa
1600. Schimbarile stilistice din primele decenii ale secolului XVII au fost subtile.

In timpul domniei lui Louis XIII, din 1610 pana in 1643 formele pieselor le-au continuat in mare pe cele din secolul XVI, dar
erau mult mai delicate si mai atent lucrate, tipurile de lemn incluzand abanosul foarte rar si foarte scump sau furniruri din
carapace de brasca testoasa.

Anglia

Designul mobilierului in Renasterea engleza era mai simplu decat cel francez, cu detalii sculptate mai putin elegant,
decoratiuni modeste si plate, motive stilizate. Stejarul a continuat sa fie cel mai folosit lemn in Anglia sec XVI. La fel ca si in
cazul Frantei, si in Anglia interesul pentru stilul Renasterii a persistat pana la jumatatea secolului XVII.

Olanda

Interesul general pentru formele si stilul Renasterii este pe larg documentat in mai multe publicatii si manuscrise din secolul
XVII. Doua dintre colectiile de modele, care au influentat operele realizatorilor de mobila, au fost publicate la inceputul
secolului la Amsterdam de Jan Vredeman de Vries si Crispin van de Passe.

Mestesugarii olandezi au creat mobilier in stilul englez, modele conservatoare, stilul renascentist fiind mult timp foarte popular.
O piesa speciala este un model de sifonier, foarte masiv, care a fost adus in America de nord de colonistii olandezi.

Influenta olandeza s-a manifestat in principal prin intermediul cartilor si manualelor de design, putand fi remarcata in creatiile
mai multor popoare din nordul Europei, desi fiecare a adus ceva personal in formele alese.

Spania

In Spania influentele au fost mult mai variate. Noile idei ale Renasterii au afectat designul, dar in egala masura acesta a fost
influentat de traditia araba, mai exact maura.

Desi Spania nu mai avea de mult timp legaturi directe cu Orientul, modelele delicate care impodobeau ornamente din piele si
combinatiile indraznete de lemn, fier si aur (sau aurire) au fost foarte populare in aceasta tara pentru aproape doua secole,
demonstrand continua influenta maura.

Mobilierul chinez din Dinastia Ming

Secolul XVII s-a dovedit o perioada in care cosmopolitismul a fost intr-o continua crestere. Pe masura ce schimburile
comerciale se intensificau, mai ales cu ajutorul rutelor maritime stabilite cu un secol mai devreme, artizanii aveau acces la noi
idei si mai ales la noi tehnici si materiale.

Secolele XVI-XVII au fost o perioada ideala pentru Occident, care a avut astfel sansa sa descopere mobilierul chinez, caci in
perioada dinastiei Ming (1368-1644) aceasta industrie atinsese in Imperiu apogeul. Dulapuri imalte, mese delicate, scaune si
banci, toate i-au incatat pe europeni prin designul subtil.

Picioarele drepte ale scaunelor si meselor se temrinau cel mai adesea prin linii curbate. Aplicele si elementele de sustinere nu
aveau doar rol de ranforsare ci si de sustinere. Decoratiunile asiatice erau deja foarte cunoscute in Europa secolului XVII si au
jucat un rol deosebit de important in dezvoltarea ulterioara a designului occidental.

Cuferele lacuite chinezesti si nipone, importate in Europa, au inceput sa fie tot mai folosite de cei care si le puteau permite, de
multe ori interioarele fiind modificate pentru a se adapta noii piese.