INTRODUCERE

Se știe că drepturile omului se afla la baza constituționalismului, iar principalul scop al

unei constituții constă în garantarea libertății și securității ființei umane sub toate aspectele sale.
Promovarea conceptului de drepturi ale omului, precum și a consacrării lor juridice constituie una
din problemele fundamentale ale seco¬lului. Evenimentele istorice și social-culturale ale omenirii,
cu repercusiuni asupra drepturilor omului au rămas în continuare în centrul vieții ei politice,
sociale, religioase, etico-morale, juridice și filozofice. După al doilea război mondial și până la
începutul anilor 90, au existat prea puține practici politice și democratice în domeniile vieții sociale
ale țării noastre. Putem afirma chiar că au lipsit regle¬mentarile juridice în sensibilă problematică
a drepturilor omului. Din acest motiv, chiar de la proclamarea independenței, în Republica
Moldova, ca rezultat al pra¬bușirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru
transformarea so¬cietatii noastre într-o societate democratică, organizată pe principiile unui stat
democratic și de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea tratatelor inter¬naționale din
domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul unui nou șiș¬tem juridic și social-politic, care
în următorii ani s-a dezvoltat vertiginos.

Actualmente în Republica Moldova se conturează clar tendința de a crea anume acele

mecanisme și pârghii de implementare a unui sistem național de promovare și respectare a
drepturilor omului, care se bazează în special pe instrumentele juridice.

În materia vastă a drepturilor omului specialiștii au expus diverse păreri. O părere este că
orice persoană care se consideră lezata în drepturile sale legitime are drept de petiționare,
asigurindu-i-se posibilitatea de adresare orica¬rui organ de stat pentru înlăturarea nedreptății,
anihilarea consecințelor ei și repa¬rărea daunei sau repunerea în drepturi.

Constituția Republicii Moldova consacra un întreg titlu proclamării drepturilor și libertăților

cetățenilor, de la dreptul la viață și libertate individuală la dreptul de asociere, informare, instruire
și educație, de a alege și a fi ales în organele statului. Astăzi aceste drepturi și libertăți nu sunt
numai formal enunțate, ci sunt fixate atât în Legea Fundamentală a țării, cât și în numeroase legi
organice, ordinare.

Problema privind drepturile omului a ocupat și ocupa un loc proeminent în cadrul acțiunilor
politice ale statelor, precum și ale unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind
un subiect de cea mai largă circulație, atât în lucrări de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Dezvoltarea conceptuala a drepturilor și libertăților omului

Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluție în domeniul științe¬lor sociale:

filozofie, științe politice, teologie, inclusiv în doctrina dreptului natural (jus naturale). Ideea
drepturilor omului a constituit o preocupare a înțelepților încă în epoca antică, printre aceștia fiind
Socrate (470-399), Aristotel (384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) și alții.

Această doctrină s-a răspândit mult în perioada revoluțiilor burgheze din secolele XV1I-XV1I1 în
statele Europei de Vest. Conceptul ei a fost aprofundat în lucrările gânditorilor cu renume mondial
Hugo Grotius (1583-1645), John Locke (1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) și
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) etc. Doctrina dreptului natural a fost cercetată mai profund în
lucrarea juristului și eruditului olandez H. Grotius De jure belii etpacis (Despre dreptul războiului
și al păcii), apărută în 1625, în care se preciza că „dreptul natural nu se preocupă numai de lucrurile
ce nu depind de voință omului, ci are ca obiect și multe lucruri care sunt urmărea unui act al voinței
omenești”. Deci, teoriile și concepțiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza
potrivit căreia dreptul își are originea în natura ființei omenești. O contribuție deosebit de
importantă la progresul concepției general-universale de reguli referitoare la ființa umană a adus-
o Platon, care a stabilit o distincție clară între idei și cultura sau tradiție, lucrările lui având un
pronunțat caracter de afirmare, descoperire a libertăților și drepturilor omului. În lucrarea Politica
Aristotel afirmă: „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oame¬nii nu se
deosebesc cu nimic” .

Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, înainte să se ajungă la recunoașterea faptului că
demnitatea omului este în același timp și sursa, și fundament.

Totodată, în cadrul unei societăți în care majoritatea covârșitoare a indivizilor – sclavii sunt
considerați „unelte necuvântătoare”, ideile de promovare egală a condiției umane nu s-au putut
reflecta și pe plan economic, politic, social sau cultural. Aceasta nu s-a întâmplat nici în Evul
Mediu, când filozofii creștini au încercat să dezvolte teoria în cauză, pornind de la Decalog cu cele
zece porunci și enunțând în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot în acest
context, potrivit marelui gânditor Sf. Toma d’Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale
și juridice juste, însă legea divină are preeminenta absolută asupra dreptului laic, așa cum este
definit de împărat, rege sau prinț. Ideile și concepțiile exprimate în operele unor filosofi și juriști
de prestigiu și-au făcut locul în numeroase documente cu caracter constituțional care au pus în
evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile și libertățile omului.
Convingerea că individul, că ființă umană, dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calități,
deși are origini îndepărtate, mai ales în con¬ceptia creștină asupra omului, în filozofia politica și
juridică s-a impus mult mai târziu, atunci când condițiile social-politice, impunătoare la un
moment dat, au îngăduit-o.

În opinia Ralucai Miga-Basteliu, instituția drepturilor omului poate fi abordată pe trei planuri, și
anume: a) al filozofiei politico-juridice, a cărei evoluție a condus la afirmarea individului că
persoana umană, îndreptățită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi proprii opozabile, în
primul rând, statului căruia îi aparține; b) pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile
omului fiind transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi și obligații, mai întâi pe plan
național și mai apoi pe plan internațional; c) pe cel al cooperării dintre state, la nivel internațional,
care intervine mult mai târziu pentru drepturile câștigate prin intermediul unor instrumente juridice
specifice sau chiar identificarea unor noi drepturi .

Susținem opinia acestui autor, deoarece instituția dreptului individului cuprinde 3 aspecte: 1) al
filozofiei politice a drepturilor individului; 2) aspectul pur juridic producător de efecte juridice
(drepturi și obligații) ale individului; 3) cel al coope¬rarii statelor că subiecți de drept internațional
privind drepturile individului.

Așadar, în măsura în care societatea a evoluat, iar în viața popoarelor s-au conturat probleme noi
cu diverse aspecte, au suferit corective importante concepțiile formulate privind drepturile omului.
Au apărut, astfel, teorii sociale care au căutat să legitimeze prerogativa statului de a contribui la
apărarea drepturilor și libertăților omului și de a întreprinde măsurile necesare pentru asigurarea
drepturilor acestora în baza unei prezumții potrivit căreia statul acționează ca exponent și
reprezentant al întregii societăți, apărând interesele legitime ale acesteia.

De menționat că astfel de teorii au devenit, pe parcurs, suportul unor concepții totalitare , chiar
dacă la început își exprimau bunele intenții, încercând să justifice dreptul statului de a prelua
anumite aspecte privind drepturile omului și încercarea de a apăra prin mijloace adecvate interesele
unor categorii sociale mai dezavantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare
aproape a tuturor drepturilor și libertăților indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat care,
având în folosință deplină o uriașă mașină represiva, a dat naștere, în final, la o contradicție
flagrantă cu aceste drepturi ale omului, în loc să le apere, situație ce a determinat inițierea
cunoscutelor revoluții în masă și care au dus la prăbușirea comunismului în țările Europei de Est.
Anume în urma acestor revoluții au fost repuse în funcțiune principiile economice liberale și
restabilit sistemul drepturilor omului prin intermediul unor garanții reale acordate individului, cu
scopul de a asigura respectarea fermă a drepturilor sale fundamentale. Astfel, datorită încărcăturii
filosofice a concepțiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat în definirea trăsăturilor
politice și juridice, influențând chiar și conceptul în sine.

Merită a fi subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o
operațiune de sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate, în diferite țări, în
documente juridice cu un bogat conținut moral și politic, redactate de juriști de mare prestigiu care
au rezistat timpului, lăsând în urma lor valoroase opere de studiu. În aceste condiții, conceptul în
sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare și abstractizare a tot ce a avut mai
de seamă gândirea umană, creând într-o nouă accepțiune principiile filozofice umaniste, reluând
elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate care se făcuseră cunoscute
cu atâta vigoare în secolele XVII și XVIII.

Conform altei păreri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de
pregătire individuală a revoluțiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja
în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Cu toate acestea, numai în timpul revoluțiilor
burgheze ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practică socială. Teoreticienii filozofi au fost
primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltând principiile unei antropologii
umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului. La rândul lor, revoluțiile
americană și franceză au consacrat pentru prima oară în istoria umanității principiile egalității în
fața legii, a libertății de gândire și a demnității umane.

Ca rezultat al invocării conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislații¬lor naționale,

acesta a cunoscut o protecție încadrată în instrumente juridice la nivel mondial ca urmare a
amplificării problemelor abătute asupra omenirii, dar și că o consecință a generalizării influenței
unor concepții filozofice și religioase , exprimând ideea de libertate. Aceasta a contribuit la
sintetizarea unei concepții umaniste de o largă deschidere internațională, oferind expresie
popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea și respectul ființei umane să nu mai cunoască
îngrădiri și limitări de nici un fel. Astfel, în urmă acestui îndelungat proces de cristalizare, instituția
drepturilor omului se înfățișează în prezent că una deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea
juridică internă, cât și de cea internațională.

Având ca scop reflectarea unui anumit standard câștigat de protecție internationa¬la a drepturilor
și libertăților ce aparțin în mod egal tuturor ființelor umane, ea definește și însumează un ansamblu
de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova
aceste drepturi, în egală măsură, precum și ale întregii comunități internaționale de a veghea asupra
res¬pectarii drepturilor și libertăților respective în cadrul fiecărei țări, intervenind nu¬mai în acele
situații în care drepturile omului sunt încălcate într-un stat sau altul.
Într-o atare ordine de idei, interesul de care se bucura problematică drepturilor omului constituie,
fără doar și poate, o recunoaștere incontestabilă a complexității și originalității acestei valoroase
instituții juridice, dar și mai mult a faptului că fără drepturile în cauză nu poate fi înfăptuită o
societate democratică – condiție primor¬diala în afirmarea demnității fiecărui individ atât pe plan
intern, cât și pe plan extern. „Drepturile și libertățile noastre sunt scutul nostru, care protejează
demnitatea noastră umană în raport cu statul. Drepturile omului nu sunt în stare să ne acorde
garanții că vom fi iubiți și răsfățați, ele nu garantează fericirea în viață, nici măcar dreptate sau o
bunăstare minimă – ele nu fac decât să ne apere de înjosiri și atacuri asupra demnității noastre, și
tot numai din partea unuia, dar a celui mai puternic delicvent – puterea de stat, ceea ce în cadrul
democrației înseamnă voința majorității” .

Conceptul autoritate judecătorească

În perioada de tranziție de la sistemul totalitar și economia centralizată la un stat democratic și la

economia de piața este absolut necesară formarea noilor mecanisme juridice; o autoritate
judecătorească independentă, o presă liberă și un mecanism de protejare a drepturilor omului. La
27 iulie 1990, Parlamentul a adoptat istoricul act „Cu privire la puterea de stat”, prin care a
proclamat separația puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătoreasă.
Astfel, s-a pus începutul consolidării acestor trei ramuri ale puterii de stat.

Prin actul „Cu privire la puterea de stat” Parlamentul a stabilit bazele formării puterii judecătorești
că ramură a puterii de stat, menționând că: „Puterea judiciară este subordonată numai legii.
Cetățenii sunt egali în fața legii și a judecății. Amestecul în înfăptuirea justiției este inadmisibil” .

După adoptarea Constituției Republicii Moldova au fost adoptate un șir de acte normative intru
consolidarea autorității judecătorești ca putere reală în stat.

Separația puterii în stat se consemnează și în Constituția Republicii Moldova: „puterea legislativă,

executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”.

În corespundere cu Constituția, Curtea Constituționala este unică autoritate de jurisdicție

constituționala, care garantează, supremația Constituției, asigura realizarea principiului separării
puterii în stat, garantează responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat.

Se cere de menționat că Constituțiile moderne și studiile de drept constituțional au abandonat

sintagma „separația puterii”. Însuși termenul „putere” a fost înlocuit cu expresia „autoritate
publică”.
Principiul separației puterii „rămâne încă o dogmă de politica constituționala”, fiind unul dintre
aspectele considerate cardinale pentru a califica un edificiu constituțional ca fiind democratic .

Crearea autorității judecătorești a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza reformei judiciare și
de drept din Republica Moldova. În concepția respectivă se menționa că anume autoritatea
judecătorească este garantul formării instanțelor judecătorești democratice și independente.

În literatură de specialitate întâlnim variate definiri privind autoritățile judecătorești. Astfel puterea
judecătorească este puterea de a înfăptui justiția. Ea este separată de celelalte puteri ale statului și
are atribuții proprii. Puterea judecătorească este realizată de judecători. Justiția se înfăptuiește în
numele legii numai în instante judecătorești.

Conform altei păreri, „autoritatea judecătorească este o categorie independentă, de sine stătătoare
a puterii de stat, întemeiată conform Constituției țării, funcționând pe baza unor principii
democratice, compunându-se din organe, instituții, organizații înzestrate cu împuterniciri largi ce
alcătuiesc un sistem, în vederea realizării funcțiilor sociale semnificative într-un stat de drept” .

Definiția pe care am formulat-o este mai simplificata, astfel: autoritatea judecătorească conform
teoriei separării puterilor în stat, reprezintă prin sine sistemul organelor judiciare ale statului, ce
înfăptuiesc justiția.

Baza materială a principiilor autorității judecătorești o constituie economia țării, diferitele tipuri
de proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercita o influență decisivă asupra conștiinței sociale,
inclusiv asupra celei juridice.

Principiile autoritatii judecatoresti

O atenție aparte merită să fie acordată principiilor autorității judecătorești. Astfel, autoritatea
judecătorească se întemeiază și funcționează bazându-se pe principii unice și generale, în baza
cărora urmează a fi înfăptuită:

> Accesul liber al tuturor cetățenilor la justiție;

> Dreptul cetățeanului de a ataca orice hotărâre a instanței de fond în instanță superioară;

> Competenta și profesionalismul judecătorilor;

> Eficienta mecanismului de soluționare a cauzelor penale și civile;

> Independenta autorității judecătorești.

Independența autorității judecătorești reprezintă un mijloc de protecție a drepturilor legale, care
insufla siguranță și liniștea membrilor societății, indiferent dacă este vorba despre drepturile
fundamentele ale omului sau despre securitatea juridică în raporturile economice. Condițiile de
existența a unei autorități judecătorești independente presupun asigurarea și gestionarea unitară și
rațională a resurselor umane în domeniul autorității judecătorești, a magistraturii în general. Și tot
aceste condiții de existența presupun un șir de premise, dintre care menționăm: selectarea
judecătorilor; numirea în funcție a judecătorilor; relație judecător – procuror; responsabilitatea,
eficientă și darea de seamă a judecătorilor; instruirea și perfecționarea nivelului profesional al
cadrelor justiției.

Autoritatea judecătorească își are organele sale proprii și specifice, care, spre deosebire de
instituțiile de drept, nu reglează relații sociale, ci determina formele organizării, structurii și
activității autorității judecătorești, formele realizării justiției s.a.

În corespundere cu legislația în vigoare, în Republica Moldova autoritatea judecătorească este

reprezentată prin sistemul instanțelor judecătorești, Consiliul Superior al Magistraturii și
procuratură. Acest nou sistem este stipulat în Capitolul IX din Constituție „Autoritatea
Judecătorească”, precum și prin legile organice respective.

Conform legislației, autoritatea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă

și puterea executivă și are atribuții proprii. Justiția se înfăptuiește în numele legii.

Referindu-ne la funcțiile autorității judecătorești, menționăm că funcția de bază este, evident,

înfăptuirea justiției. Dar, pe lângă această, autoritatea judecătorească realizează o multitudine de
alte funcții, fapt ce se explică prin particularitățile sistemului judecătoresc, a cărei structura constă
din organe, diferite după statutul lor, ce îndeplinesc diferite roluri social-juridice, soluționând
diverse cauze. Subiectele autorității judecătorești (Curtea Supremă de Justiție, judecătoriile s.a.)
realizează alte funcții: examinează și soluționează în limitele competenței sale litigii civile, penale,
administrative s.a., menținerea ordinii de drept, protecția diferitelor forme de proprietate,
asigurarea protecției judiciare a drepturilor politice, sociale, economice, civile s.a., educația
culturii juridice, respectul față de normele moralei sociale și față de valorilor umane.

Autoritatea judecătorească înfăptuiește justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și

libertăților fundamentale ale cetățenilor, și ale asociațiilor acestora, ale întreprinderilor, instituțiilor
și organizațiilor. Instanțele judeca toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative
și penale, precum și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competenta. Înfăptuind
justiția, instanțele judecătorești apara orânduirea statală și constituționala a Republicii Moldova de
orice atentat.
Simbolurile autorității judecătorești reprezintă prin sine atribute specifice materializate, forma și
conținutul cărora evidențiază autoritatea judecătorească în sistemul puterilor de stat. Aici se referă
în primul rând amprenta emblemei de stat, a drapelului de stat și a Constituției Republicii Moldova,
care trebuie să se afle neapărat în sălile ședințelor de judecată în momentul înfăptuirii justiției.

Caracterul exclusiv al autorității judecătorești își găsește expresia în faptul că ea se realizează doar
prin intermediu! organelor de stat speciale – al instanțelor de judecată ce fac parte din sistemul
judecătoresc. „Justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești” . Fiecare
din formele de procedura judiciară se realizează de către instanțele corespunzător împuternicite.

O trăsătură distincta a autorității judecătorești o reprezintă participarea reprezentanților poporului

la înfăptuirea justiției. Astfel, în Constituția Republicii Moldova e stipulat caracterul public al
dezbaterilor judiciare: „În toate instanțele judecătorești ședințele de judecată sunt publice.
Judecarea proceselor în ședința închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu
respectarea tuturor regulilor de procedură”.

O caracteristică obligatorie a autorității judecătorești o reprezintă caracterul autoritar al

împuternicirilor instanțelor de judecată. Aceasta se manifestă prin faptul că ordinele și dispozițiile
emise de instante la îndeplinirea împuternicirilor lor sunt obligatorii fără excepție pentru toate
organele de stat, organizații, persoane juridice și fizice. Executarea ordinelor judecătorești și
realizarea hotărârilor lor este garantată prin puterea de stat.

Judecătorul – factor principal în înfăptuirea justiției și al garantării drepturilor omului

Conform Constituției Republicii Moldova, Legii cu privire la statutul judecătorului și altor acte
normative, judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili. Ei se
numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii (CSM). Președintele și judecătorii CSJ sunt numiți în funcție de Parlament, la
propunerea CSM.

Judecătorul este persoana investita constituțional cu atribuții de înfăptuire a justiției, pe care le

executa pe baza profesională. Pentru înfăptuirea justiției, judecătorii au împuterniciri
plenipotențiare, stabilite de legislație. Cerințele și dispozițiile judecătorilor legate de înfăptuirea
activității judecătorești sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice. Neîndeplinirea
lor atrage răspunderea prevăzută de lege.

Judecătorul este factorul principal în înfăptuirea justiției și al garantării drepturilor omului. Anume
pe această afirmație se vor baza expunerile ce urmează.
Fiind personajul-cheie într-un stat de drept, judecătorul este chemat să decidă dacă autoritatea a
acționat pe baza unui statut juridic și în limitele recunoscute de lege, precum și dacă persoanele
fizice și morale și-au întemeiat activitatea lor pe drepturi subiective sau pe interesele legitime
protejate.

Activitatea judecătorilor poate fi controlată de instanță ierarhic superioară, care își exercita
funcțiile atunci când se examinează cauza.

La îndeplinirea funcțiilor și obligațiilor judecătorului, un rol important îi revine personalității

acestuia, pregătirii lui profesionale.

În sistemul separației puterii – propriu unui stat de drept judecătorul, pentru a-și îndeplini sarcinile
de mare răspundere care-i revin, trebuie să fie independent și să se supună numai legii.

În acest context, asupra independenței judecătorului se pune un accent deosebit, deoarece în statul
de drept justiția este independentă.

Independența judecătorilor presupune un nivel profesional, de responsabilitate și moral înalt al

judecătorului. Ea nu este și nu trebuie să fie un privilegiu personal, ci o garanție pentru cetățeni.
În acest sens independenta și imparțialitatea judecătorului necesita a fi asigurată de către stat atât
de jure, cât și de facto.

Un judecător nu este independent, dacă promovarea sa, drepturile, necesitățile materiale și social-
culturale ale lui, precum și compensațiile financiare sunt supuse voinței discretionale al altor puteri
ale statului.

Astfel, în mod efectiv, asigurarea independenței judecătorului presupune, în primul rând, o

salarizare corespunzătoare, dat fiind faptul că prin lege acestuia i se interzice să ocupe orice altă
funcție publică sau privată, cu excepția activității didactice și științifice netitulare.

În al doilea rând, este necesară acordarea și a altor drepturi și facilități; care să constituie un scut
împotriva presiunilor și a tentativelor de orice fel asupra judecătorului, în particular, și a justiției,
în general.

În acest sens, este de remarcat faptul că în perioada 8-10 iulie 1998 la Strasbourg s-a desfășurat
„A doua întâlnire multilaterala cu privire la statutul judecătorilor”, organizată de către Consiliul
Europei, ocazie cu care s-a adoptat „Carta Europeană asupra Statutului Judecătorilor și
Memorandumul Explicativ”, care, printre altele, prevede: „Judecătorii sunt îndreptățiți la o
remunerație, al cărei nivel va fi stabilit în așa fel, încât să-i protejeze pe aceștia de orice presiune,
ce ar avea drept scop influențarea conduitei profesionale a deciziei acestora și, în general, a oricărui
fapt de natură să afecteze imparțialitatea și independenta lor”.
Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția
activității didactice și științifice. De asemenea, magistratul său persoana asimilată acesteia nu poate
fi deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administrației publice locale, fără să facă parte
din partide și din alte organizații social-politice sau să desfășoare activități cu caracter politic,
precum și activitate de întreprinzător. Aceste prevederi asigura suplimentar independenta
judecătorilor și previn conflictul dintre interesele privare și cele publice .

În urma înfăptuirii reformei judiciare și de drept în Republica Moldova, constatăm că au fost

legiferate condițiile care asigură independenta judecătorilor, dar nu și acelea care ar duce la
optimizarea activității acestora. Nu s-au creat condițiile necesare pentru că judecătorul să se simtă
un adevărat exponent al puterii judecătorești; despre această denotă elocvent și cele peste 40000
de hotărâri neexecutate, circa 40% din numărul total. Asemenea discordante se constată din cauza
faptului că o reforma judiciară adevărată nu poate fi realizată în baza inspirației inițiatorilor și nici
cu fragmente de idei selectate din experiența altor state .

În prezent, în Republica Moldova există mari piedici intru realizarea acestor criterii și, prin urmare,
independenta și imparțialitatea judecătorului, ca și cea a instanței, este limitată.

Referitor ia inviolabilitatea judecătorului, trebuie de menționat că tot mai frecvente sunt

propunerile, expuse în special de către colaboratorii organelor de drept, de a exclude din lege
reglementările ce țin de inviolabilitatea judecătorului, argumentându-se prin intensificarea luptei
cu corupția. Conform statului judecătorilor, funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă
funcție publică sau privată, exceptându-se funcțiile didactice din învățământul superior. Dacă s-ar
fi acceptat sistemul că judecătorul poate să îndeplinească alte funcții, ar fi persistat dubii asupra
obiectivității sale depline în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi putut exercita presiuni
sau influențe. Prin consacrarea incompatibilității funcției de judecător cu orice fel de alte funcții
publice sau private sunt create condiții pentru asigurarea unei depline obiectivități și reale
independente a judecătorilor în exercitarea responsabilităților ce le revin.

Cadrul legislativ îi permite justiției noastre să fie independentă. Altceva e cum se prezintă
judecătorii. Dacă judecătorul e numit până la atingerea limitei de vârstă, este clar că el nu va servi
interesele unui sau altui partid, va servi Legea. Totodată, judecătorul are dreptul să atace în Curtea
Constituționala un act juridic, ca să nu-l aplice la rezolvarea unor litigii. Deci, și prin aceasta se
exprima independenta judecătorului. Selectarea judecătorilor este o premisă importantă a
constituirii și promovării independenței judecătorului. Este necesar ca selectarea judecătorilor să
se bazeze pe calificarea, onestitatea, competenta acestora, precum și pe experiența lor de viață. Nu
întâmplător simbolul justiției, zeița Themis, are o semnificație deosebită: balanță și eșarfa care
acoperă ochii sugerează funcția esențială a judecătorului, aceea de a spune adevărul în condiții de
independență și imparțialitate. În examinarea cauzelor, judecătorul trebuie să cântărească
drepturile și interesele fiecărei părți, fără să țină seama de considerații străine procesului, oricare
ar fi ele; sabia semnifica executarea silită. Hotărârea fără executare ar rămâne o simplă părere a
judecătorilor și ideea de justiție nu s-ar realiza pe deplin. De aceea, un judecător trebuie să aibă
calitățile de conștiință, echilibru, curaj, obiectivitate, înțelegere, omenie și erudiție pentru că
acestea sunt premisele unui proces drept și ale unei hotărâri demne de încredere.

La aceste criterii se mai impune iscusința judecătorului de a dialoga cu oamenii, interesul față de
funcția sa, interesul de a cunoaște mai mult, răbdarea și amabilitatea, cultivarea abilității de
conducător și, nu în ultimul rând, dorința de a munci și puterea de lucru a judecătorului.

Punctul de plecare pentru asigurarea unei justiții independente îl constituie sistemul eficient de
numire în funcție a judecătorilor. Sistemul de numire a judecătorului este cel mai efectiv sistem de
recrutare. Judecătorii trebuie să fie numiți, și nu aleși, deoarece astfel ei devin tributarii forțelor
politice care i-au lansat în alegeri. Pentru că sistemul de numire să fie rezultativ, el este izolat de
orice amestec politic și numirea este efectuată doar în baza meritelor candidatului.

Cerințele de bază care urmează a fi respectate pentru a fi judecător (magistrat) sunt următoarele:
să fie cetățean al Republicii Moldova; să fie domiciliat pe teritoriul său; să aibă capacitate de
exercițiu al drepturilor; să fie licențiat în drept; să aibă stagiul cerut de lege pentru funcția în care
urmează a” fi numit; să nu aibă antecedente penale și să se bucure de o bună reputație; să cunoască
limbă de stat; să fie apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcției.

Pe lângă acestea, legea determina că poate fi numită judecător persoană care a atins vârsta de 30
de ani, are vechime în specialitate juridică de cel puțin 5 ani și a susținut cu succes examenul de
capacitate.

Multitudinea de condiții ce se impun a fi respectate pentru că persoană să capete statut de judecător

sunt foarte semnificative. Respectarea lor este și o garanție că judecătorul este unul din factorii de
bază ce asigură înfăptuirea justiției și garantează drepturile cetățenilor în stat.

Art. 116 al Constituției Republicii Moldova stipulează: judecătorii instanțelor judecătorești se

numesc în funcție de Președintele statului, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Autoritatea judecătorească este protejată de Consiliul Superior al Magistraturii, care are menirea
de a asigura numirile, deplasările, promovările și măsurile disciplinare față de judecători .
Misiunea specifică a judecătorilor impune și reguli de conduită, care presupun că, odată intrat în
ordinul judecătoresc, judecătorul a acceptat toate datoriile necesare misiunii sale, atât în viața
publică, cât și în viața privată.

În exercitarea activității sale, judecătorul trebuie să se comporte astfel încât să nu fie pusă în pericol
încrederea în independenta și responsabilitatea sa. De aceea, el este subiectul unui șir de obligații
profesionale, care deseori sunt rezumate prin noțiunea de „etică judiciară”.

Dacă la îndeplinirea atribuțiilor sale se constată premisa vinovăției judecătorului, ele condiționează
aplicarea măsurilor disciplinare ce pot fi aplicate, până la destituirea acestuia din funcție.

Legea cu privire la statutul judecătorului reglementează cazurile de eliberare din funcție a

judecătorului de către organul care l-a numit în cazul:

– demisionarii;

– depunerii cererii de eliberare din proprie inițiativă, în legătură cu atingerea vârstei de pensie
pentru vechime în munca în baze generale, precum și pentru atingerea plafonului de vârstă;

– comiterii sistematice de abateri disciplinare;

– pronunțării sentinței definitive de învinuire;

– nerespectării condițiilor pentru numire sau a restricțiilor de serviciu;

– imposibilității îndeplinirii funcției de judecător din motiv de sănătate;

– expirării împuternicirilor;

– constatării calificării insuficiente;

– constatării capacității de exercițiu restrânse, a incapacității de exercițiu.

Judecătorul datorează funcției sale timpul, energia, cunoștințele și experiența sa, dar și toată
independenta pe care o asigura legea; trebuie să fie obiectiv, îngăduitor și imparțial. Imaginea
statutului judecătorilor cuprinde următoarele principii:

– judecătorul trebuie să apere supremația legii;

– trebuie să apere independenta puterii judecătorești;

– să apere prestigiul puterii judecătorești;

– să promoveze imparțialitatea justiției;

– să apere egalitatea cetățenilor în fața legii;

– să apere exercitarea dreptului de apărare;

– să fie model de responsabilitate, de autodisciplina și autocontrol.

La înfăptuirea justiției judecătorii se înfruntă cu multe greutăți de ordin procesual, printre care
apărarea și acuzarea inculpaților. Reglementările întârzie față de dezvoltarea relațiilor sociale.

Multe dificultăți se creează, de asemenea, din cauză că în prezent au apărut noi varietăți de
exercitare a presiunii asupra justiției. Se are în vedere diversele publicații în mass-media, prin care
judecătorilor li se sugerează ce fel de hotărâri așteaptă opinia publică de la ei. Mai mult că atât, în
mass-media deseori se publică articole, ale căror semnatari își asumă rolul de judecător,
dezorientând opinia publică.

În cele din urmă, am vrea să menționăm că deoarece judecătorul a fost și a rămas unicul factor în
înfăptuirea justiției, activitatea sa nu este atât de eficiență, precum cere legea.

Reforma a favorizat judecătorul sporindu-i independentă, ocrotindu-l de deciziile arbitrare (arestul,

tragerea lui la răspundere penală și alte acțiuni procesuale), dar nu a creat condițiile necesare pentru
că judecătorul să se simtă cu adevărat exponentul puterii. Despre această ne vorbesc nenumăratele
încercări ale judecătorilor de a petrece ședințe judiciare, care în dese cazuri se amână și, ca rezultat,
se tărăgănează soluționarea a mii și mii de dosare.

Sigur, ar fi de dorit ca independenta judecătorilor noștri să nu depindă de salariul pe care îl primesc.

Concluzia care se cere a fi făcută este că independența justiției și imparțialitatea judecătorului

trebuie să fie nu doar consfințite în cadrul legislativ. Statul trebuie să asigure elaborarea unor
mecanisme efective de realizare a acestora.

Probleme privind eficienta înfăptuirii justiției

Justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele
esențiale ale puterii suverane.

Pentru constituirea unui stat de drept, precum și pentru a ne alinia la standardele europene în ce
privește apărarea drepturilor persoanei, este necesar a ridica eficienta justiției noastre. Nu
întâmplător, una din condițiile pentru recunoașterea Republicii Moldova ca membru cu drepturi
depline al Comunității Europene se înaintează cerință de a forma în țară un mecanism potrivit
pentru apărarea drepturilor cetățenilor care ar corespunde exigentelor accesibilității la justiție.
Actualmente, activitatea de înfăptuire a justiției în Republica Moldova se realizează prin Curtea
Supremă de Justiție, Curțile de Apel și judecătoriile. Problema eficienței justiției este multilaterala
și poate fi realizată prin soluționarea unui complex de chestiuni cu caracter instituțional,
organizațional, procedural, profesional, financiar etc.

Conform unor opinii, cele mai stringente chestiuni privind eficienta justiției în Republica Moldova
sunt: a) mărirea numărului de judecători în judecătoriile de toate nivelurile în raport cu numărul
dosarelor ce parvin în instanțele respective său conform cu numărul populației ce revine ta un
judecător din teritoriul respectiv; b) organizarea în cadrul sistemului judecătoresc a specializării în
soluționarea anumitor categorii de pricini; c) utilizarea formelor alternative în soluționarea unor
litigii civile; d) acordarea asistentei juridice calificate de către juriști profesioniști: e) garantarea
justiției gratuite pentru paturile vulnerabile ale societății; f) asigurarea independenței puterii
judecătorești; g) asigurarea executării la timp a hotărârilor judecătorești.

Puterea judecătorească este chemată să satisfacă necesitățile vitale ale cetățenilor, societății și
statului în soluționarea legitimă, echitabilă și rapidă a încălcărilor de drept ce au loc în societate.
La etapa actuală, justiția noastră nu îndeplinește pe deplin aceste sarcini, fapt ce se răsfrânge
negativ asupra ordinii de drept în stat, sporirii eficienței economiei, restabilirii drepturilor și
intereselor legitime încălcate sau contestate, iar, în cele din urmă, provoacă nemulțumire și
neîncredere în organele justiției, nedorința de a se adresă în judecată, compromițând astfel eficienta
justiției.

Despre aceste fenomene ne mărturisesc plângerile cetățenilor adresate Consiliului Superior al

Magistraturii și altor autorități superioare de stat, care în cea mai mare parte sunt întemeiate. De
exemplu, în Raportul Consiliului Superior al Magistraturii privind modul de organizare și
funcționare a instanțelor judecătorești în anul 2001, adresat Parlamentului și Președintelui
Republicii Moldova, se menționează că la Consiliul Superior al Magistraturii au parvenit 862 de
petiții și au fost primite în audiență de către conducerea Consiliului 116 persoane. De asemenea,
se subliniază că majoritatea petițiilor au parvenit din cauza organizării insuficiențe a înfăptuirii
justiției, tergiversării în examinarea dosarelor, neexpedierii la timp a dosarelor în instanțele de apel
și recurs, neexecutării în termen a hotărârilor.

Lasă mult de dorit și calitatea soluționării cauzelor de către instanțele judecătorești. Aceasta ne
demonstrează datele statistice privind anularea în apel. recurs și pe căile extraordinare de atac ale
hotărârilor și sentințelor pronunțate de judecătoriile de sector și municipale, tribunale și Curtea de
Apel.
Astfel, în anul 2001 în ordinea de apel, recurs și pe căile extraordinare de atac au fost clasate și
modificate hotărârile adoptate în pricinile civile de judecătoriile de sector și municipale în 2150
de cauze, ceea ce constituie 5,1% din numărul total de pricini examinate de aceste judecătorii
(41898) sau 33,4% din numărul hotărârilor atacate în apel, recurs și pe căile extraordinare de atac
(6424). Procentajul de casare a deciziilor pronunțate în apel de către tribunale constituie 14,6%,
iar casarea, deciziilor de recurs a Curții de Apel – 8,2 din numărul deciziilor adoptate.

Nu este mai bună situația privind anulările sentințelor în cauzele penale adoptate de judecătoriile
de sector și municipale, tribunale și Curtea de Apel. Așadar, în ordinea de apel, recurs și pe căile
extraordinare de atac au fost anulate sentințele judecătoriilor de sector și municipale cu privire la
1345 persoane, ceea ce constituie 7,6% din numărul total de persoane (17663). Ponderea
sentințelor anulate în apel, recurs și pe căile extraordinare de atac ale tribunalelor și ale Judecătoriei
Militare constituie 12%, iar anulările sentințelor Curții de Apel constituie 12,6% .

Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova până la reforma era compus din judecătoriile de drept
comun (patru verigi) judecătoriile de sector și municipale în număr de 44 cu 238 judecători, 5
tribunale cu 57 judecători, Curtea de Apel cu 28 judecători, Curtea Supremă de Justiție cu 15
judecători și 6 judecători asistenți, precum și din judecătoriile specializate: judecătoriile economice
(două verigi) – Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău, cu 11 judecători și Judecătoria
Economică a Republicii Moldova cu 9 judecători, și Judecătoria Militară dintr-o singură verigă de
5 judecători.

În ultimii ani se observă o creștere considerabilă a numărului de dosare în instanțele judecătorești

de toate nivelurile. Crește, de asemenea, și gradul de complexitate a lor, fapt ce duce la
supraîncărcarea judecătorilor și a lucrătorilor aparatului judiciar. Aceasta sporire a dosarelor este
generată de democratizarea societății și a legislației, de dezvoltarea relațiilor de piață, de ridicarea
culturii juridice a cetățenilor etc. În aceste condiții judecătoriile de sector și municipale acoperă
necesitățile populației pe întreg teritoriul republicii și nu se impune majorarea numărului lor, dar
se cere mărirea numărului de judecători, deoarece aici se examinează în prima instanță majoritatea
covârșitoare a pricinilor civile, a cauzelor penale, administrative etc.

Sarcina de serviciu a unui judecător din judecătoria sectoriala și municipala în 2001 constituia într-
o lună (cu excepția vacanței de odihnă) 78,3 dosare și materiale, iar a unui judecător din
Judecătoria economică de circumscripție Chișinău 47,5 dosare, pe când sarcina unui judecător în
tribunale alcătuia 19,9 dosare, în Curtea de Apel – 17,2 dosare, în Judecătoria Economică a
Republicii Moldova – 38,6 dosare, în Curtea Supremă de Justiție -11,8 dosare.
Deci, sarcina principală în examinarea pricinilor civile și a cauzelor penale în prima instanță
revinea judecătoriilor de sector și municipale, Judecătoriei economice de circumscripție. Pentru a
elibera judecătorii acestor instante de muncă în efectuarea unor acte procedurale de caracter tehnic
și a crea condiții pentru că ei să se concentreze asupra funcției lor principale în înfăptuirea unei
justiții eficiente, e necesar a introduce în judecătoriile de sector și municipale, Judecătoria
economică de circumscripție Chișinău unitatea de judecator-adjunct, a cărui activitate este pozitiv
apreciată în multe state europene .

Instituirea acestei unități în instanțele de apel și recurs nu e rațională, deoarece în aceste instante
nu se efectuează acte procedurale în vederea pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, ci se
cere o înaltă pregătire profesională a judecătorului pentru a verifica dacă faptele Ne ale pricinii și
calificarea lor au fost just stabilite în prima instanță, dacă s-a dat o apreciere corectă a probelor și
a materialelor din dosar.

Astfel, ar fi rezonabil de a mări numărul judecătorilor în instanțele de apel și recurs, în loc de a

introduce unitatea de judecator-adjunct sau de judecator-asistent, călăuzindu-se în soluționarea
chestiunii date de standarde europene.

Când se pune întrebarea majorării numărului de judecători, de regulă, se apelează la deficitul

financiar al țării. Dar, cum spun englezii, „justiția nu poate fi ieftină”. Cheltuielile necesare pentru
mărirea numărului de judecători pot fi acoperite din contul taxei de stat. În anul 2001 judecătoriile
de drept comun au vărsat în bugetul statului 72478S0 lei, iar judecătoriile economice au depus în
buget 24731367 lei.

După cum se menționează în raportul Consiliului Superior al Magistraturii, numai încasările în

buget sub formă de taxa de stat acoperă dublu bugetul întregului sistem judiciar necesar pentru
buna funcționare a justiției noastre.

Calitatea înfăptuirii justiției

Despre calitatea înfăptuirii justiției ne atestă statistică judiciară, conform căreia, cele mai
frecvente temeiuri de casare atât a hotărârilor, cât și a sentințelor pe parcursul anului 2000 au fost:
a) lipsa dovezii citarii legale a părților și a participanților la proces; b) încălcarea dreptului ia
apărare; c) aplicarea incorectă a legii materiale; d) aplicarea incorectă a normelor procesuale.

Dacă primele două temeiuri sunt determinate, într-o mare măsură, de factori obiectivi, cura ar fi
asigurarea insuficientă cu resurse financiare a sistemului judecătoresc, imperfecțiunea legislației
ce vizează citarea legală, apoi celelalte două sunt în dependenta directă de nivelul de cunoștințe
ale judecătorului și pot fi evitate.

Un alt factor care influențează negativ asupra calității justiției este insuficientă unei specializări
bine chibzuite a instanței judecătorești și a judecătoriilor, a cărei importantă este recunoscută. Un
jurist nu poate fi de o înaltă calificare concomitent în diferite ramuri de drept: civil, familiar,
administrativ, penal etc.

Eficiența justiției și stabilitatea în sfera dreptului se realizează nu numai prin mărirea numărului
de judecători și a specializărilor în examinarea unor pricini, dar și prin înlăturarea supraîncărcării
artificiale a instanțelor judecătorești în soluționarea chestiunilor ce nu se încadrează în sfera lor de
activitate.

Eficiența justiției constă în calitatea ei, dar, după cum s-a menționat mai sus, calitatea actelor
judecătorești lasa mult de dorit.

Un impediment al justiției e și numărul impunător de legi și acte normative condiționate, expuse

imprecis, ambiguu, adesea având un caracter contradictoriu. Este adevărat că activează Curtea
Constituționala care verifica constituționalitatea legilor și actelor condiționate. Dar, potrivit art. 4
alin. (2) din Codul Jurisdicției Constituționale, Curtea Constituționala verifica numai
constituționalitatea actelor normative, adoptate după intrarea în vigoare a Constituției Republicii
Moldova – 27 august 1994.

Curtea Constituționala nu este în drept să verifice constituționalitatea actelor normative, adoptate

de organele administrării publice locale. Aceasta este o greșeală gravă, deoarece organele
respective sunt abilitate să stabilească impozitele și taxele locale și să ia decizii privitor la alte
chestiuni importante ce ating interesele cetățenilor. Pe lângă această, deciziile organelor
administrării publice nu sunt pasibile de a fi publicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
fapt care prezintă, de asemenea, o greșeală serioasă. Evident, cetățeanul nu va putea să respecte
regulile de conduită pe care nu le cunoaște.

Afară de aceasta, cetățenilor trebuie să li se acorde dreptul de a apela !a Curtea Constituționala, în

vederea verificării constituționalității actelor normative ce lezează interesele legitime sau
împiedica realizarea drepturilor lor.

Dintre cele mai importante acte internaționale care asigura funcționarea normală și echitabilă a
justiției pot fi menționare:
– Recomandarea nr. R (94) 12 a Comitetului de Miniștri al Statelor membre ale Consiliului Europei
privind independentă, eficientă și rolul judecătorului, adoptată la 13 octombrie 1994 la care
Republica Moldova este parte;

– Tezele de bază privind rolul avocatului, adoptate de Congresul al VIII-lea al ONU (New-York,
august 1990);

– Declarația privind poliția, adoptată prin Rezoluția 690 din 1979 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei;

– Principiile fundamentale referitoare la independența Magistraturii, adoptate la al VII-lea Congres

pentru prevenirea crimei și a tratamentului delicvenților (Milano, 26 august -; 6 septembrie 1985)

În linii generale, pentru a spori calitatea justiției noastre lente, incomodă, este necesar:

• a stabili termene de examinare a litigiilor de muncă și a cauzelor penale de către instanță de

judecată, precum și termenii de examinare a apelurilor și recursurilor de către instanțele
judecătorești ierarhic superioare;

• a obliga toate instanțele judecătorești să pronunțe numai hotărâri și decizii motivate;

• a stabili răspunderea administrativă a judecătorilor pentru încălcarea termenelor de examinare a

litigiilor de muncă și a cauzelor civile, pentru alte încălcări admise de ei în timpul executării
îndatoririlor de serviciu;

• a acorda CC dreptul de a verifica constituționalitatea tuturor actelor normative, adoptate până la

intrarea în vigoare a Constituției Republicii Moldova;

• a obliga organele care emit acte normative să efectueze sistematizarea lor, editarea unor culegeri
de acte normative condiționate, iar după verificarea legalității lor să fie publicate în Monitorul
Oficial.

În cele din urmă, se cere de menționat că eficiența justiției este nulă dacă nu se execută hotărârile
și alte acte judecătorești. Însă chestiunea executării hotărârilor este cel mai slab punct din sistemul
nostru judiciar.

Pentru că activitatea justiției, în ansamblu, să fie de o mai bună calitate, să corespundă rolului său
social, nu este suficientă doar aplicarea sancțiunilor disciplinare față de unii judecători pentru
încălcarea eticii profesionale sau alte încălcări. Este nevoie că judecătorii să se simtă în permanență
responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor personale. De asemenea, chestiunea eficienței
justiției trebuie să devină una din sarcinile prioritare ale statului.
De asemenea, justiția nu poate fi eficientă acolo unde judecătorii sunt dependenți de organele
statale, persoanele oficiale sau private. Separarea puterii judecătorești din sfera de interese ale
organelor statale este una din garanțiile funcționarii eficiente a justiției.

Principiile înfăptuirii justiției

Principiile fundamentale ale justiției au importanță din următoarele considerente:

– în lipsa textului de lege expres sau apropiat după care se conduce instanță în rezolvarea cauzelor
judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale;

– principiile fundamentale definesc însăși justiția, caracterizându-i cele mai importante însușiri;

– sunt prevăzute în Constituția Republicii Moldova, în Legea privind organizarea judecătorească

și în alte legi speciale, formând un sistem de principii interdependente și condiționate reciproc.

În domeniul justiției principiile se grupează în: organizaționale și funcționale.

Principiile organizaționale prevăd modul de înființare a instanțelor de judecată, iar cele funcționale
– procedura de înfăptuire a justiției.

În societățile moderne justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă
unul din atributele esențiale ale puterii suverane.

În dreptul vechi justiția era mult timp considerată o afacere particulară. Justiția modernă este
rezultatul unei îndelungate evoluții istorice.

Rezolvarea neînțelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o societate civilizată că o

afacere a persoanelor în cauză. Înfăptuirea justiției excede interesele private, ea constituind și o
îndatorire a organelor judiciare. De aceea, legislațiile moderne atribuie funcția jurisdicțională unor
organe statale specializate.

Potrivit art. 115 alin. (1) din Constituție, „justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție,
prin curțile de apel și prin judecătorii”. Textul constituțional se regăsește în Legea „privind
organizarea judecătorească. Astfel, articolele 1 și 5 din actul normativ-mentionat anunța regulă
plenitudinii de competentă a instanțelor judecătorești și interzic categoric înființarea de instante
extraordinare.

Privitor la judecarea cauzelor penale, principiul examinat este detaliat în art. 7 din CPP al
Republicii Moldova, care prevede că „nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârșirea unei
infracțiuni, precum și supus unei pedepse penale, decât în faza sentinței definitive pronunțate în
condițiile legii de instanță de judecată”.
Textele menționate au semnificația recunoașterii deplinei competente a instanțelor judecătorești în
soluționarea cauzelor civile, administrative, penale, precum și în celelalte litigii pentru care legea
nu stabilește o altă competenta. În consecință, pentru că un organ de stat să aibă căderea de a
rezolva un litigiu concret, este necesar un text expres care să-i atribuie o atare competenta .
 Concluzie

În cele din urmă, se cere de menționat că eficiența justiției este nulă dacă nu se execută hotărârile
și alte acte judecătorești. Însă chestiunea executării hotărârilor este cel mai slab punct din sistemul
nostru judiciar.

Pentru că activitatea justiției, în ansamblu, să fie de o mai bună calitate, să corespundă rolului său
social, nu este suficientă doar aplicarea sancțiunilor disciplinare față de unii judecători pentru
încălcarea eticii profesionale sau alte încălcări. Este nevoie că judecătorii să se simtă în permanență
responsabili, să aibă sentimentul răspunderii lor personale. De asemenea, chestiunea eficienței
justiției trebuie să devină una din sarcinile prioritare ale statului.

De asemenea, justiția nu poate fi eficientă acolo unde judecătorii sunt dependenți de organele
statale, persoanele oficiale sau private. Separarea puterii judecătorești din sfera de interese ale
organelor statale este una din garanțiile funcționarii eficiente a justiției.

Puterea judecătorească este chemată să satisfacă necesitățile vitale ale cetățenilor, societății și
statului în soluționarea legitimă, echitabilă și rapidă a încălcărilor de drept ce au loc în societate.
La etapa actuală, justiția noastră nu îndeplinește pe deplin aceste sarcini, fapt ce se răsfrânge
negativ asupra ordinii de drept în stat, sporirii eficienței economiei, restabilirii drepturilor și
intereselor legitime încălcate sau contestate, iar, în cele din urmă, provoacă nemulțumire și
neîncredere în organele justiției, nedorința de a se adresă în judecată, compromițând astfel eficienta
justiției.

Un alt factor care influențează negativ asupra calității justiției este insuficientă unei specializări
bine chibzuite a instanței judecătorești și a judecătoriilor, a cărei importantă este recunoscută. Un
jurist nu poate fi de o înaltă calificare concomitent în diferite ramuri de drept: civil, familiar,
administrativ, penal etc.

Eficiența justiției și stabilitatea în sfera dreptului se realizează nu numai prin mărirea numărului
de judecători și a specializărilor în examinarea unor pricini, dar și prin înlăturarea supraîncărcării
artificiale a instanțelor judecătorești în soluționarea chestiunilor ce nu se încadrează în sfera lor de
activitate.

Eficiența justiției constă în calitatea ei, dar, după cum s-a menționat mai sus, calitatea actelor
judecătorești lasa mult de dorit.