TEMA NR.

2: IZVOARELE
DREPTULUI PRIVAT
ROMAN
 STRUCTURA TEMEI:
1. Izvoarele dreptului în sens formal
2. Obiceiul
3. Legea
4. Edictele magistraţilor
5. Jurisprudenţa
6. Senatusconsultele
7. Constituţiunile imperiale
8. Opera legislativă a lui Justinian
 2.1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL

Izvoarele dreptului roman prezintă 3 accepţiuni:

în sens material, izvoarele dreptului desemnează
totalitatea condiţiilor materiale de existenţă care
determină un anumit tip de reglementare juridică.
în sens documentar, izvoarele dreptului
desemnează sursele de cunoaştere sau
documentele istorice existente la un moment dat
ca izvoare, pe baza cărora putem reconstitui
fizionomia unor instituţii politice.
în sens formal (forme de exprimare a dreptului),
izvoarele dreptului desemnează totalitatea
procedeelor prin intermediul cărora normele
sociale devin norme de drept şi dobândesc un
caracter obligatoriu.
CLASIFICAREA IZVOARELOR ÎN DREPTUL ROMAN:

OBICEIUL LEGEA

EDICTELE MAGISTRAŢILOR JURISPRUDENŢA

SENATUSCONSULTELE CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE

 2.2. OBICEIUL
Obiceiul juridic reprezintă voinţa poporului exprimată prin
lucruri şi fapte.
Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează
spontan ca urmare a aplicării ei repetate într-o
perioada de timp relativ îndelungată într-o colectivitate
umană.
Pentru ca un obicei să devină un adevărat izvor de drept
trebuia să îndeplinească anumite condiţii şi anume:
să fie un obicei străvechi ce a fost instituit de strămoşi;
să se bucure de tenacitate, adică să fie aplicat cu
stăruinţă;
să existe tendinţa obligativităţii sale;
să existe consimţământul tacit general, aderarea
unanimă a poporului roman.
 2.3. LEGEA
La romani, cuvântul lex era utilizat în două sensuri:
 cu sensul de contract, atunci cand convenţia se încheia între două
persoane fizice.
 sensul de lege, ca izvor formal al dreptului, atunci cand convenţia
se încheia între magistraţi şi popor, întrucât adoptarea legii romane
presupunea o convenţie între magistrat şi popor.
Procedura de adoptare a legilor romane:
1. în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul
proiectului de lege;
2. poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect de
lege, timp de 24 de zile;
3. după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra
proiectului cu pronunțarea sintagmelor: uti rogas (dacă poporul
era de acord cu proiectul de lege), sau antique (dacă nu era de
acord). Poporul însă nu putea aduce amendamente proiectului
de lege, fie îl adopta, fie îl respingea în bloc.
4. după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din
partea Senatului roman
 STRUCTURA LEGILOR ROMANE:
praescriptio rogatio sanctio

• numele magistratului textul propriu-zis al legii, consecinţele care

care a elaborat legea, împărţit în capitole şi interveneau în cazul
• numele comiţiilor care paragrafe nerespectării dispoziţiilor din
au votat legea, rogatio.
• data şi locul votării

CLASIFICAREA LEGILOR ROMANE:

Clasificarea legii: Sancțiunea
În sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act
legi perfecte făcut prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat

În sancţiunea legilor mai puţin perfecte se preciza că

legi mai puţin actul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din
perfecte rogatio e valabil, îşi produce efectele, dar autorul este
sancţionat cu plata unei amenzi.
În sancţiunea legilor imperfecte se precizează că este
legi imperfecte interzisă încălcarea dispoziţiilor cuprinse în rogatio, fără
a se menţiona consecinţele.
LEGEA CELOR XII TABLE (LEX
DOUDECI TABULARUM)
Este cea mai veche şi mai importantă lege romană.
Aceasta s-a adoptat pe fondul conflictelor dintre patricieni
şi plebei, deoarece plebeii au cerut în mod repetat ca
obiceiurile să fie codificate şi publicate.
După această cerere repetată, în 451 î. Hr. s-a format o
comisie din 10 bărbaţi numită cei 10 bărbaţi care scriu
dreptul. Membrii acesteia au sistematizat obiceiurile şi le-au
afişat pe 10 table de lege, dar plebeii au afirmat că acea
sistematizare nu este completă.
Astfel că, în 449 î. Hr. s-a format o nouă comisie din care
făceau parte acum şi 5 plebei, comisie care a elaborat o
codificare completă a obiceiurilor juridice şi le-a publicat în
forum pe 12 table de bronz.
 2.4. EDICTELE MAGISTRAȚILOR
Magistraţii romani erau investiţi cu dreptul de a publica un edict, prin
care arătau cum îşi vor exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor
aplica.

În funcție În funcție
de termen de conținut

edictum vetus
edicta
– dispoziţii
perpetua – 1
preluate de la
an
un alt praetor

Edicte edictum nova

ocazionale - dispoziţiile
(repentina) – 3, formulate de
4 zile preaetor
CONȚINUTUL EDICTULUI PERPETUUM:

• Despre organizarea proceselor

1.

• Mijloacele procedurale de drept

2. civil

• Mijloacele procedurale de drept

3. pretorian

• Despre executarea sentinţei.

4.
 2.5. JURISPRUDENŢA
Jurisprudenţa (iuris prudentia) = ştiinţa dreptului
roman, creată de jurisconsulţi (iuris consulti) prin
interpretarea dispoziţiilor din vechile legi.
Prin jurisprudenţă, în sensul roman al termenului, se
înţelege atât cunoaşterea dreptului, cât şi aplicarea
acestuia la cazuri concrete.
 1. Jurisprudenţa în epoca veche

a) Jurisprudenţa sacrală. Până în anul 301 î.e.n.,

jurisprudenţa a avut un caracter sacral. Acest
caracter decurge din faptul că, în momentul
adoptării Legii celor XII Table, nu s-a publicat
întregul drept privat roman, ci numai dreptul
material. Dreptul procesual, adică dreptul care
guvernează desfăşurarea proceselor, nu s-a
publicat. Atâta timp cât jurisprudenţa a fost
monopolul preoţilor pontifi, ea nu a putut face
progrese remarcabile, deoarece pontifii, ca
preoţi, erau primii care doreau să menţină
confuzia ius-fas (drept-religie).
b) Jurisprudenţa laică. În anul 301 î.e.n., un dezrobit al cenzorului
Appius Claudius Caecus, pe nume Gnaeus Flavius, a publicat
dreptul procesual în forum (zilele faste şi formulele solemne ale
proceselor). Din acest moment, jurisprudenţa a dobândit un
caracter laic, întrucât orice persoană care avea dorinţa şi
aptitudinile necesare putea desfăşura o activitate de cercetare
a dreptului.
jurisconsulții romani oferea trei forme de consultații:
respondere; cavere; agere.
• Respondere = consultaţiile juridice oferite în orice problemă de
drept.
• Cavere = consultaţii pe care jurisconsulţii le ofereau în legătură
cu forma actelor juridice.
• Agere = consultaţiile pe care jurisconsulţii le ofereau
judecătorilor. Acest fenomen este explicabil pentru dreptul
roman, deoarece procesul se desfăşura în două faze, iar faza
a doua avea loc în faţa judecătorului, care nu era un
funcţionar public, ci era un simplu particular ales de către părţi
şi confirmat de către magistrat. De aceea, judecătorii romani
obişnuiau să ceară de la jurisconsulţi consultaţii în legătură cu
felul în care trebuia condus procesul.
 2. Jurisprudenţa în epoca clasică
• Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius
Capito. Numele acestei şcoli a fost dat de Masurius
Sabinus, cel mai valoros discipol al lui Capito.
• Şcoala proculiană a fost fondată de către Marcus
Antistius Labeo. Numele acestei şcoli a fost dat de către
Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al lui Labeo.
• În general, şcoala sabiniană a avut o orientare
conservatoare, în sensul că oferea soluţii potrivit
principiilor dreptului civil, pe când şcoala proculiană a
avut o orientare novatoare, întrucât urma linia de
gândire a edictului pretorului. La începutul secolului al II-
lea e.n., deosebirile dintre cele două şcoli dispar.
 3. IUS PUBLICE RESPONDENDI
În vremea lui August, a fost creat ius publice respondendi,
adică dreptul de a oferi consultaţii juridice cu caracter oficial.
Printr-o reformă a sa, August a decis ca anumiţi jurisconsulţi,
care se aflau în graţiile sale, să fie învestiţi cu dreptul de a da
consultaţii întărite cu autoritatea principelui. Acele consultaţii,
date de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi
ex auctoritate principis, erau obligatorii pentru judecători, însă
numai pentru speţa respectivă, nu şi pentru cazurile similare.
Reforma lui August a fost dusă mai departe de către Hadrian,
care a hotărât că toate consultaţiile oferite de către
jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi sunt obligatorii
atât pentru speţa în care au fost solicitate, cât şi pentru
cazurile asemănătoare.
Din acel moment se poate afirma că jurisprudenţa romană a
devenit izvor formal de drept.
 4. JURISPRUDENŢA ÎN EPOCA POSTCLASICĂ
În epoca postclasică, jurisprudenţa a cunoscut un proces de
decădere, nu se mai realizau lucrări originale. Jurisconsulţii
postclasici se mărgineau fie să comenteze, fie să rezume lucrările
jurisconsulţilor clasici.
Cu ocazia judecării proceselor, părţile sau avocaţii acestora
invocau soluţiile oferite de către jurisconsulţii clasici. Dar
jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea fi cunoscută în
întregime. Şi atunci, în scopul de a câştiga procesele în orice
condiţii, părţile şi unii avocaţi falsificau textele clasice, punând pe
seama jurisconsulţilor din acea epocă afirmaţii pe care aceştia nu le
făcuseră.
De aceea, în anul 426 e.n., s-a dat Legea citaţiunilor de către
împăratul Valentinian al III-lea. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, părţile
puteau cita în faţa judecătorilor numai texte din lucrările a cinci
jurisconsulţi clasici, şi anume Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.
Dacă cei cinci jurisconsulţi nu aveau aceeaşi părere într-o problemă
de drept, se urma părerea majorităţii. Dacă unul dintre aceşti
jurisconsulţi se abţinea şi între ceilalţi era paritate, judecătorul era
obligat să urmeze părerea lui Papinian. Dar dacă tocmai Papinian
era cel care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să aleagă una
dintre cele două păreri.
 Legea citaţiunilor

• PAUL • GAIUS

PAPIANIAN

• ULPIAN • MODESTIN
 2.6. SENATUSCONSULTELE
Statul exercita un control mediat asupra activităţii
de legiferare, deoarece în epoca veche după ce legea,
era aprobată de către popor, urma ca textul acesteia să
fie ratificat de către Senat, care urmărea ca prin aceasta
să nu aducă atingere obiceiurilor şi tradiţiilor specifice
poporului roman, în fapt să nu intre în contradicţie cu
interesele patricienilor.
În epoca principatului, sub aparenţa păstrării
instituţiilor republicane, împăratul Hadrian prin reforma
înfăptuită în planul justiţiei transformă senatus-consultele
în izvoare formale de drept.
Procedura de edictare a acestora ne dovedeşte
că senatul, din acest moment, devine un apendice al
politicii imperiale, senatusconsultele fiind numite chiar
„orationes principis în senatu habitae”. Astfel, împăratul
sau un reprezentant al acestuia citeau propunerea
legislativă în faţa senatului care o aprobă în mod
mecanic, senatul devenind astfel un simplu organ de
înregistrare a reglementărilor juridice exprimând voinţa
împăratului.
 2.7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
•cuprindeau dispoziţiuni de maximă generalitate, atât în domeniul privat, cât şi în
cel public. Ex.: constituţiunea imperială prin care împăratul Caracala a
Edictele generalizat cetăţenia romană.

•cuprindeau instrucţiuni cu caracter administrativ, adresate înalţilor funcţionari

imperiali, mai cu seamă, guvernatorilor de provincii. Unele cuprindeau dispoziţii
Mandatele de drept penal.

•erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împăraţi în diferite pricini pe care le

judeca. Uneori, cu ocazia pronunţării sentinţei, împăratul formula o nouă regulă
de drept, precizând că pe viitor, toate cazurile similare trebuie soluţionate în
Decretele conformitate cu acea regulă. Pe această cale s-a născut un drept, ceea ce
astăzi denumim precedentul judiciar.

•erau consultaţiuni juridice oferite de împăraţi. Răspunsurile date magistraţilor

îmbrăcau forma unor scrisori (epistula) şi aveau caracter obligatoriu. Cele
Rescriptele adresate particularilor erau scrise sub textul cererii.
 2.8. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN
Opera legislativă a lui Justinian constituie cel mai valoros
document pe care antichitatea l-a transmis lumii moderne.
Această operă este formată din patru lucrări: „Codul”,
„Digestele”, „Institutele” şi „Novelele”.
1. Codul apărut în 529 d. H. cuprindea 4650 de constituţiuni
imperiale în ordine cronologică, date din timpul domniei lui
Hadrian şi până la Justinian. Codul lui Justinian este sistematizat
în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni,
iar unele constituţiuni sunt împărţite şi în paragrafe.
2. Digestele apărute în 533 d.H. în 50 de volume cuprindea
deciziile motivate ale marilor jurisconsulţi.
3. Institutele apărute în 533 d.H. era un manual de drept pentru
uzul studenţilor ce cuprindea în mare parte Instituţiunile lui
Gaius.
4. Novelele – apărute în 565 d.H. la moartea sa, cuprindeau
constituţiunile imperiale emise de către Împăratul Justinian.
Vă mulțumesc pentru atenție!