UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE
Tehnici Diplomatice

- RETORICĂ ȘI ARGUMENTARE –
DISCURS DESPRE OMAGIEREA LUI MIHAI EMINESCU ȘI
DESPRE CONSERVAREA IDEII DE AUTENTICITATE
ROMÂNEASCĂ

Coordonator: Student:
Prof.univ.dr. Viorel Cernica Anne Marie Voicilă

București
Ianuarie 2018
 Gândurile la care vom da glas astăzi, aici, toți împreună, cei care cinstim și prețuim
valoarea fără seamăn ce ne-a fost lăsată în pază, sunt și vor să fie nu numai ecouri ale unor
conștiințe ce vibrează la fel ci îndem pentru neuitare și încurajare la cunoaștere. Avem un liant ce
ne unește în acest moment într-un trup comun și îmi permite să mă adresez vouă, de altfel,
primul om ce vine pe buzele tuturor atunci când vorbim de literatura română, poetul Mihai
Eminescu, unul din marile nume ce a contribuit la făurirea identității naționale a României. Și
da, datorită lui ne mândrim că suntem români. Cu bune și cu rele. Noi am inventat și trădarea și
dorul. Am descoperit însă un simț unic de a trăi totul cu patimă și după ce ai cunoscut asta, nu
mai poți trăi în altă parte.
Eminescu a știut să pună în versuri cele mai amare și mai dulci trăiri ale neamului, cu o
măiestrie neasemuită, ce încă reușește și astăzi să oglindească zbuciumul sufletesc pe care îl
purtăm în noi. A cântat natura, iubirea, moartea și gloria, marile teme de frământare ale
strămoșilor noștri pe care noi le-am lăsat prăfuite în lada cu amintiri, asurziți în prezent de
zgomotul existenței. Eminescu ne-a înfățișat în poeziile sale exact așa cum suntem: un popor cu
răni vechi, nevindecate, din lupte pe care nici noi nu mai știm dacă le-am câștigat sau am fost
învinși, dar pe care știm că le-am purtat cu toată ființa și cu sentimente sincere de care eram
mânați atunci. Nu am fost nici pe departe cei mai viteji, dar ne-am dorit să fim, nici cei mai
demni n-am fost dar am găsit totuși forța să ne ridicăm din genunchi și să mergem mai departe.
Tocmai această aspirație pe care fiecare român o poartă cu sine, aspirația spre ideal, l-a animat pe
Mihai Eminescu să pătrundă cel mai adânc în tainele trăirilor românești.
În Eminescu a zăcut dintotdeauna un adevărat revoluționar ce a sperat la o țară eliberată
de tirani, de jugul cotropitorilor și al conducătorilor ce nu voiau altceva decât monopolizarea
puterii. Avem un exemplu chiar în poezia Împărat și proletar, când după ce denunță profunda
nedreptate socială care există în lume, discursul proletarului pune în lumină contrastul izbitor
dintre viața de huzur a celor bogați și existența mizeră a celor împovărați de nevoi. Pe parcursul
scrierilor sale acesta a scos în evidență constant ideea de soartă, destin ce ne guvernează atât pe
noi ca indivizi cât și în mod colectiv, ca națiune. Distinge între două feluri de popoare, ce nu sunt
născute în acest fel dar istoria le formează irevocabil traseul cu creionul timpului. Pe de o parte
avem popoarele stăpâne pe sine, ce păstrează intact sâmburele forței și libertatea de acțiune în
interiorul lor, iar, pe de altă parte, avem popoarele-pion, simple mutări la voia celor mai
puternici, care nu au avut niciodată șansa afirmării și au fost mereu sateliți ale marilor centre de

1
greutate. Sunt cele care se tem cel mai mult și nu îndrăznesc să-și asume decizii fără a se uita
spre privirea aprobatoare a celor mai puternici. Valoarea autenticității noastre e dată de faptul că
nu ne plasăm concret în niciuna din cele două categorii, deoarece am fost supuși dar și rebeli, am
ascultat ordine dar le-am și nesocotit când am considerat a fi spre avantajul propriu. Am pendulat
continuu între a ne îmbrățișa libertatea cu orice preț și tentația siguranței oferită sub tutela unui
stat măreț.
Mihai Eminescu a crezut permanent în capacitatea neamului românesc de a se autodepăși,
de a se apropia de gloria mult-dorită. Unul din gândurile sale răsună astfel: ,,Vreau ca-ntr-o zi,
atunci când se spune uman, genial, frumos – sau alte cuvinte abstracte – să se înceapă cu un
cuvânt care este românesc. Noi suntem umani în măsura în care suntem români.“
Vedem, deci, imboldul pe care marele poet ni l-a lăsat în conștiință împreună cu valoarea
scrierilor sale, imboldul de a fi autorii proprii noastre povești, fără a mai lăsa cerneala să păteze
mâna străinilor. Să fim gata de a ne asuma atât câștigurile cât și pierderile, pentru că până la
urmă în ambele cazuri vom reuși să ne conturăm singuri soarta, indiferent de consecințe.
Această zi în care noi omagiem memoria unei colosale amintiri tinde să se înscrie nu doar
ca un simplu eveniment încercuit într-o zi din calendar, o adunare ce risipește cuvinte pompoase
și nu lasă decât impresia unei false aprecieri. Trebuie să ne pregătim pentru sărbătorirea omului
de geniu cu conștientizarea, în primul rând, a moștenirii imense pe care el ne-a lăsat-o postum,
cu dorința de a păstra și transmite mai departe urmașilor setea și chemarea spre absolut. Să nu
lăsăm să se toceasă în van nădejdea sa că neamul românesc va izbândi și că puritatea pe care el
ne-a învățat să o vedem în toate cele lăsate de Dumnezeu nouă încă mai dăinuie, în alte timpuri,
cu alți oameni dar cu aceeași credință.
Așadar, cinstirea simbolică pe care noi o aducem an de an acestei figuri ce a contribuit la
patrimoniul spiritual și cultural român nu face decât să dovedească prețuirea și respectul pe care
continuăm să îl avem față de autenticitatea și conservarea adevăratelor valori care ne definesc
drept români. Mihai Eminescu ia asupra lui suferinţele, îndoielile, rătăcirile exilului nostru
interior. Ne ajută să ne regăsim… şi când ne vom regăsi, el va fi acolo să ne aştepte.

2
 ANALIZA DISCURSULUI

Discursul construit mai sus respectă structura unui discurs retoric epideictic, centrat pe
elogiul la adresa unei figuri pe care o celebrăm și față de care ne manifestăm aprecierea.
Debutează cu exordiul ( introducerea ), continuând cu narațiunea propriu-zisă și în încheiere,
epilogul ce sumarizează principalele idei ale cuvântării, construite pentru a rezona în conștiința
auditoriului. Exordiul discursului este menit de-a canaliza atenţia emoțională a celor ce ascultă,
expunerea este clară şi precisă, iar concluzia este sugerată, așa cum s-a dorit, de însuși conţinutul
textului.
Discursul propune încă de la început captarea publicului prin recurgerea la emoție, acesta
fiind inclus în acțiune, nu rămâne la stadiul de receptare pasivă. Oratorul precizează scurt spațiul,
timpul și faptul că toți cei aflați acolo, la acel moment sunt responsabili de ceea ce vor auzi și de
grija ca acele cuvinte să nu se risipească în uitare ci să fie păzite și transmise urmașilor. Marca
temporală ,,sunt și vor să fieˮ sugerează aspirația spre eternitate, spre păstrarea intactă a
emoțiilor ce vibrează în acele clipe. Membrii adunări nu mai sunt entități individuale, ajung într-
un trup comun, cu o conștiință unică în care se află la acele momente numele lui Mihai
Eminescu. Se observă o notă ironico-umoristică la adresa noastră, a românilor. Suntem și buni și
răi. Și trădători și oameni cinstiți, dar hazul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu ca să răzbim în viață
ne personalizează într-un mod aparte. Antiteza apare în mai multe rânduri în cadrul discursului,
de exemplu când vorbim de emoțiile pe care poeziile eminesciene le transmit, vedem atât
bucurie, dar și jale, speranță dar și deznădejde, toate culese din patimile neamului românesc. De
asemenea distincția între popoare la care acesta s-a gândit, cei formați pentru a fi stăpâni și cei
împinși spre obediență și încurajați să rămână slabi.
Citatul care aparține marelui poet și care este plasat la jumătatea discursului are rolul de a
întări legătura între Eminescu și cei care s-au adunat să-l celebreze, de a arăta cât de mult acesta
valoriza poporul român și că merită pe deplin elogiul ce i se aduce acum, deoarece a dorit cu
înfocare ca România să fie asociată cu genialitate, umanitate, frumusețe, cele mai înălțătoare
atribute ce pot caracteriza o națiune.
Epilogul stabilește necesitatea păstrării acestei omagieri și importanța pe care o are la păstrarea
autenticității naționale și a fondului identitar. Mihai Eminescu ne încurajează să găsim calea spre
regăsirea de sine, cu garanția ca la finalul drumului ne va astepta cu lumina cunoașterii.
3