1.

Viața lui Iosif - Iosif urât de fraţii săi (Geneza 37:1-36)

1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11)
1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36)

2. Iosif sclav şi aruncat în închisoare (Geneza 39:1 - 40:23)

2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20)
2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23)
2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-23)

3. Înălţarea lui Iosif (Geneza 41:1-57)

3.1. Visul faraonului (Geneza 41:1-36)
3.2. Înălţarea lui Iosif în funcţie (Geneza 41:37-57)

4. Fraţii lui Iosif (Geneza 42:1 - 43:34)

4.1. Prima întâlnire - teamă şi căinţă (Geneza 42:1-38)
4.2. A doua întâlnire - primirea fraţilor (Geneza 43:1-34)

5. Iosif se descoperă fraţilor săi (Geneza 44:1 - 45:28)

5.1. Încercarea (Geneza 44:1-34)
5.2. Iosif se face cunoscut (Geneza 45:1-28)

6. Iacov şi Iosif (Geneza 46:1 - 48:22)

6.1. Iosif îl primeşte pe Iacov (Geneza 46:1 - 47:12)
6.2. Scumpete în Egipt (Geneza 47:13-31)
6.3. Înfierea fiilor lui Iosif (Geneza 48:1-22)
7. Moartea lui Iacov (Geneza 49:1 - 50:21)
8. Moartea lui Iosif (Geneza 50:22-26)

2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20)

Egiptul este o ţară aflată în nord-estul Africii, despre istoria căreia menţionăm câteva lucruri, şi
anume că în mileniul IV B.C. au apărut 2 regate: Egiptul Inferior (sau Regatul de jos) aflat în
Delta Nilului şi Egiptul Superior (sau Egiptul de sus) care se întindea de-a lungul fluviului Nil;
după unificarea celor 2 regate în anul 3.100 B.C., Egiptul a cunoscut 30 de dinastii de faraoni şi
istoria ulterioară a ţării se împarte în 3 peroade mari: Regatul Vechi (2700 - 2200 B.C.), Regatul
Mijlociu (2100 - 1786 B.C.) şi Regatul Nou (1570 - 1100 B.C.)[26].

Potifar fiind unul din potentații vremii sale, ca comandant al gărzii faraonului, avea o gospodărie
mare și probabil un mare număr de sclavi. L-a cumpărat pe Iosif, poate pentru că era tânăr și
arăta bine, poate doar pentru că mai avea nevoie de un sclav sau pentru că așa era moda vremii
sale. Știm că viaţa sclavilor era ieftină şi brutală și sclavia era foarte diferită la egipteni,
sirieni, asirieni, babilonieni și romani, iar la evrei Dumnezeu a lăsat și legi de protecție socială a
sclavilor. Se pare că Potifar nu era un stăpân de sclavi diferit de contem- poranii săi, dar fiind
militar, poate era mai aprig decât ei sau mai orientat spre disciplina riguroasă.

Potifar este un nume tipic autohton[27], corespondentul în limba egipteană fiind „Pa-Di-Pa-Ra”,
adică „Darul zeului Ra”. Ra era zeul soare, reprezentând o personificare a soarelui, un zeu
deosebit de important din panteonul egiptean[28].
 Un lucru care ne uimește și ne impresionează la citirea acestei relatări este faptul că
Dumnezeu a fost cu Iosif și făcea ca totul să-i meargă bine în ceea ce privește îndatoririle sale.
Implicarea lui Dumnezeu dovedește că Iosif nu a ajuns la întâmplare în Egipt și în casa lui
Potifar. Putem vedea de asemenea faptul că această implicare a lui Dumnezeu a garantat succesul
lui Iosif și nu capacitățile sale sau înzestrarea sa naturală, care de altfel i-au fost de mare folos.
Dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu el, lucrurile ar fi decurs cu totul altfel. Locuind în casa lui
Potifar, Iosif își desfășura activigtatea sub ochii stăpânului său, cel puțin în perioada când acesta
se găsea acasă.

Întrucât Iosif era binecuvântat de Dumnezeu în ceea ce făcea, Potifar a văzut ceva
deosebit la acest sclav al său, a văzut că nu era mincinos, nu fură, este credincios în lucrurile
încredințate lui, că duce la bun sfârșit sarcinile încredințate și, ca unul obișnuit să cântă- rească
oamenii în ceea ce privește personalitatea lor și felul lor de a fi, pentru că răspundea de siguranța
faraonului și de desfășurarea impecabilă a serviciului de gardă, Potifar a recu- noscut valoarea lui
Iosif și l-a ridicat în funcție, punându-l responsabil peste toată casa și gospodăriile anexe.

Era o slujbă grea și solicitantă, statutul lui Iosif printre sclavi fiind pe măsura
responsabilităților sale. Nu știm cum au reacționat ceilalți sclavi la această ridicare pe o treaptă
mai înaltă de slujire, poate au fost invidioși, poate l-au judecat sau l-au bârfit, poate au încercat
să-i câștige bunăvoința și să-i intre în grații, poate toate acestea - și nu ar fi de mirare, pentru că
toate aceste aspecte sunt caracterisitici comune tuturor oamenilor.

Nu putem ști cât de solidari au fost ceilalți sclavi cu Iosif, Scriptura nu ne spune nimic
nici despre etniile lor, nici despre alte lucruri care atunci și acolo puteau fi semnificative, dar din
relatarea pe care o avem, nu răzbate nicidecum „solidaritatea de breaslă”. Însă indiferent de cum
stăteau lucrurile cu tovarății săi de slujbă, Dumnezeu a binecu vântat în așa fel viața lui Iosif
încât a primit suficientă înțelepciune și destoinicie ca să facă față multiplelor sale îndatoriri.
Probabil că la aceasta a contribuit și faptul că în casa tatălui său, Iosif n-a fost un leneș răsfățat ci
a lucrat în gospodărie, s-a implicat în activitățile cu- rente, potrivit cu vârsta și statutul său în
familie, iar acum, pus într-o poziție mai înaltă decât tovarășii săi, este capabil să facă față. Nici
noi nu ar trebui să trecem cu vederea experiențele avute în casa părinților noștri, nu ar trebui să
ignorăm sau să disprețuim acele lucruri care au contribuit la formarea noastră și la acumularea
unui bagaj de experiențe sau la dezvoltarea de aptitudini. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu
putem ști ce ne-a rezervat Dumnezeu pentru viitor, la ce lucrare sau la ce activități ne va chema,
în ce vom fi implicați.
Pe lângă problemele generate de specificul statutului și activității sale ca sclav, stres
ocupațional am spune noi, Iosif a mai avut de furcă și cu o problemă foarte delicată din domeniul
moral, și anume atitudinea provocatoare a soției stăpânului său. Lucrând în casă, fiind
responsabil cu mai multe lucruri, după un timp Iosif a fost observat de soția lui Potifar, și pentru
că Iosif era un tânăr curat, frumos și atrăgător, ea a pus ochii pe el.
Văzându-și casa bine pusă la punct, cu activitatea decurgând într-un mod de-a dreptul încurajator
și aducând prosperitate, Potifar nu se mai îngrijea de activitățile gospodărești ci se îndeletnicea
doar cu lucrurile ușoare, cu distracția[29]. De fapt, Potifar a văzut cum Dumne- zeu era cu Iosif
și că El făcea ca toate lucrurile să-i meargă bine. Dumnezeu, în bunătateaSa, a binecuvântat casa
egipteanului și toată gospodăria sa.
 Nu știm în ce măsură soția sa era părtașă acestor distracții[30], știm doar că la un moment
dat i-a propus lui Iosif să întrețină relații sexuale cu ea. Fiind obișnuită să aibe tot ce vrea, ca
soție a unui om important, puternic și influent, deprinsă să dea ordine iar acestea să fie exe-
cutate întocmai[31], și având probabil o moralitate îndoielnică, nu este de mirare că această
femeie a fost atrasă de Iosif, care nu era doar frumos la chip ci și integru la suflet.

Deși părea să aibă tot ce putea să-și dorească o femeie, soția lui Potifar era în realitate
lipsită de țel și avea mult timp liber, din moment ce soțul ei era un om foarte ocupat și nu aveau
copii. Se poate că avea sentimentele rănite din cauză că soțul nu-i dădea suficientă atenție[32], și
având inima goală, a tânjit după satisfacție, căutată însă în mod greșit în sexuali- tate.

Refuzul și refractaritatea lui Iosif nu făceau decât să-i întărâte ambiția și dorințele ei
necurate, dar tânărul nostru îsi păstra demnitatea și curăția sufletească. Este vrednic de ad- mirat,
și aceasta cu atât mai mult cu cât puterea de fascinație a unei femei este foarte mare, iar atunci
când o femeie își pune la bătaie toate mijloacele și își folosește toate resursele, este irezistibilă.
Dar Iosif știa bine două lucruri: poziția sa față de Dumnezeu și poziția sa față de stăpânul său. În
momentul în care stăpâna îl abordează cu nerușinare, nefiind probabil la prima încercare de acest
gen (avea o mulțime de sclavi bărbați), Iosif îi reproșează atitudinea spunând că stăpânul său l-a
pus responsabil peste toată casa și nu numai că are totul în admi- nistrare, dar nici nu i se cere
socoteală e activitatea depusă. Cum ar putea el înșela încrede rea stăpânului său? Și cum ar putea
el păcătui împotriva lui Dumnezeu? Așadar, un tânăr pe vremea când nu se vorbea de codul de
etică și deontologie sau codul de conduită al personalului din subordine, știe să-și păstreze
demnitatea și să nu-și compromită statutul, activitatea și nici demnitatea stăpânilor lui. Ba mai
mult, deasupra tuturor acestor aspecte, el nu vrea să Îl compromită pe Dumnezeu și nici relația sa
cu El. Putem înțelege de aici că atitudinile noastre trebuie modelate de către relația noastră
personală cu Dumnezeu și că onoarea, demnitatea și sfințenia Sa trebuie puse pe primul loc.

Întărâtată de atitudinea lui Iosif, pornită să-l cucerească de parcă ar fi fost un joc nou și
interesant, soția lui Potifar (faptul că nu ni se dă numele ei arată că ea a jucat un rol secundar în
iconomia lui Dumnezeu) insistă pe lângă Iosif în fiecare zi, de parcă ar fi un animal de pradă care
se joacă cu prada sa înainte ca acesta să-și întâlnească destinul.

Trebuie să-l admirăm pe Iosif și pentru iscusința sa de a evita păcatul precum și

tena- citatea credinței sale. Fiind ocupat cu diverse lucruri, evita să fie în preajma femeii
care îl ispitea la păcat și doar atunci când era neapărat necesar accepta să fie în prezența
ei. Proba- bil că pentru aceste momente Iosif alegea un timp în care nu puteau fi singuri și
prezența celorlalți sclavi îl proteja oarecum de avansurile soției lui Potifar. Nu putem ști ce
gândeau ceilalți sclavi, care poate au avut cândva parte de favorurile stăpânei, sau au fost
martorii discreți ai unor aventuri extraconjugale ale ei, sau poate tânjeau după atenția ei
care acum se concentra doar supra lui Iosif.

Într-o zi, s-a nimerit ca cei doi să rămână singuri, poate chiar datorită unor mașinații ale
stăpânei, și ea a profitat de acest avantaj, l-a apucat de haină pe Iosif, crezând că acesta va ceda
în fine inițiativei sale insisitente. Dar Iosif, în mod cu totul dezamăgitor pentru ea, a preferat
să-și lase haina în mâinile ei și să plece în fugă, punând demnitatea lui Dumnezeu și
onoarea stăpânului său mai presus de propria sa siguranță.
 Iosif ar fi putut să dea vina pe problemele hormonale specifice tinerilor, în numele
cărora în zilele noastre se comit atâtea mișelii, ar fi putut argumenta că s-a împotrivit
destul sau că, în fond, femeia era stăpâna lui și el este dator să-i împlinească dorințele, dar
nu a făcut nici unul din aceste lucruri. A ales să fugă! Poate că și noi, puși în circumstanțe
asemănătoare ar trebui să alegem părăsirea situației în cauză și nu negocierea
compromisurilor de prost gust.
Întrucât vinovăția și rușine motivează puternic comportamentul unei persoane, soția lui
Potifar nu a azitat ci a acționat instantaneu, pentru ieșirea din situația penibilă și pentru a-și salva
așa-zisa demnitate, pretinzând că Iosif ar fi făut un atac la pudicitatea ei cu o tentativă de viol, și
drept dovadă prezentând haina lăsată în urmă de acesta. Pentru a elimina orice dubiu și a întoarce
situația în folosul ei, femeia a apelat la sentimentele celorlalți sclavi afirmând că prezența unui
sclav evreu a lezat nu doar demnitatea ei ci și a celorlalți sclavi și slujitori.
Procedând astfel, a întors împotriva lui Iosif pe tovarății săi de slujbă, la care în mod
normal ar fi găsit măcar o fărâmă de înțelegere chiar și în cazul în care ar fi fost vinovat. Putem
lesne deduce că soția lui Potifar nu a fost o femeie naivă prinsă în capcana inimii ei de către o
pasiune fulgerătoare, ci a fost o femeie ticăloasă aplecată spre poftele trupești, intrigi și
mașinații; poate că nici nu putea să-și dezvolte personalitatea în altă direcție, având în vedere
condițiile sociale și familiale în care trăia[33].
. Indignată de refuzul unui simplu sclav și jignită în feminitatea ei, soția lui Potifar își
așteaptă soțul să vină acasă, păstrând obiectul incriminator la îndemână. Nu putem ști ce au
gândit sclavii văzând care este situația, dar poate că vechea lor ură sau dispreț la adresa lui Iosif a
găsit din nou combustibil. Relatarea biblică ne lasă să înțelegem că ceilalți sclavi nu erau evrei,
ceea ce ar putea fi un motiv pentru o relația ostilă a sclavilor față de Iosif. Oricum, la venirea lui
Potifar acasă, dacă urma să cerceteze incidentul, soția sa se putea baza pe fidelitatea sclavilor săi.

Sosit acasă fără să bănuiască nimic, Potifar a fost extrem de neplăcut surprins de vestea
tentativei de viol asupra soției sale, și în mânia sa justificată, decide să-l arunce pe Iosif în
închisoare. Am fi tentați să ne așteptăm ca Potifar, în virtutea calității de soț, stăpân și comandant
al gărzii, să intreprindă cercetări amănunțite cu privire la incident și să-i acorde lui Iosif
prezumția de nevinovăție până la dovedirea culpabilității sale, dar evenimentele se petrec în
Egipt, acum multe mii de ani, într-o societate sclavagistă. De aceea, Potifar nu și-ar fi putut
închipui că situația ar fi fost alta decât ceea ce i se prezentase.

Totuși, el nu ordonă executarea lui Iosif, ci închiderea sa[34]. Probabil că, neavând cum
să fugă și nici unde să se refugieze, a fost găsit și prins undeva pe moșia lui Potifar. Nu știm dacă
Iosif a stat ascuns sau doar s-a întors la locul unde dormea, cert este că s-a aflat repede unde este
și a fost prins. Vedem din nou mâna cea bună a lui Dumnezeu la lucru, salvându-lpe Iosif. Nu
este exclus ca Potifar să fi vrut să-l interogheze mai târziu pe Iosif, după ce temnița grea l-ar fi
înfricoșat suficient, dar Scriptura nu ne dă nici un indiciu în acest sens.
Poate că Potifar s-a gândit că un sclav de ținuta morală a lui Iosif merită un astfel de
tratament, poate că a simțit că este ciudat ca un astfel de om să încerce să-și violeze stăpâna,
poate că faptul că Iosif n-a încercat să fugă de pe domeniile sale l-a pus pe gânduri pe Potifar sau
poate că cunoștea pornirile soției sale; cert este că a ordonat închiderea lui Iosif în cea mai rea
închisoare posibilă[35]. Un indiciu al modului în care a înţeles Potifar aventura dintre soţia sa şi
Iosif poate fi tipul de temniţă pentru care a optat: în loc să fie executat imediat pentru viol, Iosif a
fost trimis într-o închisoare regală pentru prizonierii politici[36].