Retorica PDF

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA
RETORICA JURIDICA
Prof.univ.dr. Petcu Marioara
2017
1
RETORICA JURIDICA
Prof.univ dr. Petcu Marioara
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................................
Unitatea de învăţare 1
Structura discursului retoric- exordiul (introducerea)
2.1. Introducere ............................................................................................................ ..............................
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
2.3.1..Partile structurale ale exordiului.
2.3.2.Tipuri de exordiu
2.3.3 Caracteristicile exordiului..
2.3.4.Analiza exordiului pe text din Antolgia pledoariilor celebre
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
Structura discursului retoric-dezvoltarea
(conţinutul)
2.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................. ...........................
2.3.1 Componentele fazei de dezvoltare
2.3.2..Expunerea faptelor ...............................................
2.3.3..Discutia. din faza de dezvoltare...................................
2.3.3.1 Faza demonstratiei tezei sustinute...................................................
2.3.3.2...Faza de respingere a demonstratieie adversarului
2.3.4. Analiza dezvoltarii pe text din Antolgia pledoariilor celebre
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................... ......
Structura discursului retoric-peroratia (concluzia)
3.1. Introducere ............................................................................................................. ..............................
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
3.3.1.Caracteristicile peroratiei..............................................................
3.3.2..Formele peroratiei...............................................................................................
3.3.3.Exemple de constructie a peroratiei...................................................
3.3..4.Analiza peroratiei pe text din Antolgia pledoariilor
celebre.........................................................
2
5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
Tehnici oratorice
4.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................. ..........................
4.3.1.Prolepsa....................................................................................
4.3.2.Pretertiunea
4.3.3..Reticenta...............................................................................................................
4.3.4. Concesia
Manipularea in discursul juridic

5.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............
5.3.1....Caracteristicile manipularii...............................................................................
5.3.2. Tipuri de manipulare
5.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................... .
Metalimbajul şi discursul juridic
5.5 Introducere ................................................................................................................. ..........................
5.7.1. Rolul metalimbajului in discursul retoric.................................................
5.7.2. .Caracteristicile matalimbajului.........................................
Supravegherea expresiei si discursul juridic
6.1 Introducere ............................................................................................................. .............................
6.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................. ..........................
6.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
6.3.1.Evitarea expresiilor banale...în discursul
juridic.......................................................................
6.3.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor în discursul juridic
6.3.3..Evitarea cliseelor în discursul
juridic..................................................................................
6.3.4.Evitarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil
6.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................... ....
3
INTRODUCERE
Retorica se referă la un fenomen complex care a caracterizat timp de aproape

două mii de ani reflecţiile şi practicile din sfera conceptuală a „retoricii”, cu
caracterul s ău multi şi interdisciplinar.
In definirea retoricii se poate lua ca punct de plecare definiţia lui Aristotel,
din „Retorica” sa, considerând-o ca „facultatea de a descoperi prin procedee specifi
ce (retorice), ceea ce în fiecare caz este propriu, pentru a convinge prin intermediul
vorbirii”. Aceast ă vorbire convingătoare cuprinde un ansamblu de norme şi reguli.
Tot Aristotel este cel care identificând retorica c u ,,tehnica discursurilor” a
circumscris-o la „arta convingerii” şi a făcut enumerarea genurilor retorice. Printre
acestea enunţă genul juridic cu valorile sale juridice, genul deliberativ al vieţii
politice şi cel epidictic al vieţii private.
Necesitatea şi importanţa retoricii rezidă din exemplele simple şi
concludente ale dezbaterilor parlamentare sau ale pledoariilor juridice. Nevoia de
a convinge nu dispare, deoarece nu pot dispare din viaţa umană situaţiile
controversate şi ontroversele. Importanţa însuşirii tehnicii retorice rezultă din
cunoaşterea regulilor de construcţie a discursului juridic, a regulilor de retorică, a
procedeelor oratorice elementare. Această însuşire a tehnicii retorice permite
rezolvarea rapidă a problemelor ridicate de pledoarie, evitarea pierderii de timp
prin inventarea mijloacelor de mult cunoscute, evitarea unor greşeli care pot avea
consecinţe grave, ajută pe creatorul discursului , nefiind o metodă
constrângătoare prin regulile sale să îşi valorizeze elocvenţa prin punerea în
valoare a calităţilor, corectarea greşelilor si - dezvoltarea capacităţilor native.
Obiectivele cursului
- Disciplina „Retoric ă juridică” are ca obiectiv fundamental asimilarea de c ătre
studenţii facultăţii de drept a unor cunoştinţe şi deprinderi de structurare a
discursului juridic
- Construirea discursului în cadrele specifice juridicului, cristalizate într-un stil
personal de exprimare
4
- Însuşirea unei organizări psiho-logice a discursului juridic prin argumentări
raţionale şi tehnici persuasive destinate convingerii auditoriului
- Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi urm ătoarele
competente generale si specifice:
1. Competenţe specifice acumulate
C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic.
C2.1 Definirea şi clasificarea teoriilor, paradigmelor şi principiilor utilizate în studiul
C dreptului.
o C2.2 Utilizarea conceptelor și teoriilor din domeniul juridic, pentru explicarea şi
m interpretarea textelor de lege (normelor juridice) naţionale, europene şi internaţionale.
p C2.3 Aplicarea teoriilor, a principiilor și a conceptelor într-un context determinat.
e C2.4 Analiza datelor preliminare, interpretarea acestora, realizarea de clasificări şi a unor
t delimitări conceptual.
e C2.5 Elaborarea unor proiecte profesionale cu utilizarea teoriilor, principiilor şi
n metodelor specifice dreptului.
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvatã a no ţiunilor specifice
ţ
disciplinei) -Dobândirea abilit ăţii de-a utiliza în mod adecvat limbajele disciplinei atât
e în forma
pasivă prin lectură (capacitatea de-a se informa) cât şi în forma activă
p (capacitatea de-a exprima şi a comunica activ cu alţii în probleme legate
r de domeniul retoricii juridice)
o - Utilizarea adecvată a conceptelor specifice domeniului.
f 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
e precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
s -Înţelegerea şi utilizarea retoricii juridice ca mediator în formarea unei atitudini pozitive
i faţă de sine şi mediul social.
o -Dezvoltarea abilităţilor de a aplica cunoştinţele teoretice în rezolvarea unor situaţii
n concrete.
a 3.Instrumental-aplicative (proiectarea,conducerea si evaluarea activitatilor practice
specificeș utilizarea unor metode,tehnici si instrumente de investigare si de aplicare)
l - Punerea în valoare a forţei expresive a retoricii prin tehnici care facilitează proiecţiile
e personalitatii individului cuprins in actul juridic, comunicarea eficienta cu ceilalti actori ai
situatiei şi detensionarea situatiei. Utilizarea intregului potenţial imaginativ-creativ în
efectuarea parcursului ctional.
CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil, cu respectarea
regulilor deontologice specifice domeniului.
4.Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţã de domeniul
ştiinţific /
cultivareaunui mediuştiinţific centrat pe valori culturale, valorificarea optimã şi creativã a propriului poten
ţial în activitã ţile ştiinţifice, participarea la propria dezvoltare profesionalã ).
Manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţã de domeniul
Comp
retoricii juridice prin valorificarea optimã şi creativã a tehnicilor
etenţe specifice domeniului:
transv - pentru a se cunoaşte, si asi potenta propriile resurse;
ersale - pentru a face faţă dificultăţilor profesionale şi a le depăşi;
- pentru înţelegerea mai bună a controlului emoţiilor şi
sentimentelor; -pentru o mai buna comunicare si dezvoltare a
abilitatilor sociale; -pentru o mai bună inserare în rolul social
in speta in cel de factura juridica.
5
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual tipăritin 2012 actualizat in 2014 precum si de alte carti de autor in
problematica in discutie. supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe
Internet sub formă de sinteze. În prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a
noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 6 unităţi de învăţare:
Unitatea de
Structura discursului retoric- exordiul
(introducerea)
învăţare 1.
Unitatea de Structura discursului retoric- exordiul(introducerea)

învăţare 1
Unitatea de Structura discursului retoric-dezvoltarea (cuprinsul)
învăţare 2
Unitatea de Structura discursului retoric-peroratia (concluzia)
învăţare 3
Unitatea de Tehnici oratorice
învăţare 4
Unitatea de Manipularea in discursul juridic
învăţare 5
Metalimbajul şi discursul juridic
Unitatea de Supravegherea expresiei in discursul juridic
învăţare 6
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Structura discursului retoric-dezvoltarea (2 ore)
2. Persuasiune în discursul juridic- strategii şi tehnici persuasive (3 ore)
3. Metalimbajul şi discursul juridic (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
1. Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi

2. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca.
3. Săvulescu, S., (2004), Retorica şi teoria argumentării, Ed. Comunicare, Bucureşti
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grilă, la notare ţinându-se cont de
participarea la activităţile didactice din timpul semestrului şi de rezultatul la temele de control ale
studentului.
6
Structura discursului retoric- exordiul (introducerea)

1.1. Introducere
..........................................................................................................................................
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
..................................................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
.............................................................................................................
1.3.2. Tipuri de .exordiu
1.3.3 .Caracteristicile exordiului.
1.3.4. Analiza exordiului pe text din Antolgia pledoariilor celebre .
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
........................................................................................................
7
2.1. Introducere
Planul de ansamblu al unui discurs retoric corespunde
„compoziţiei” operelor literare şi oratorice cu unitatea lor
funţională, cu angajarea întregii personalităţi a creatorului.
În cadrul unităţii funcţionale totul se organizează în vederea
convergenţei efectelor: prima frază a lucrării conţine întreaga
operă, ultima frază rezumă, iar finalul este o încheiere logică şi
emotivă a întregii desfăşurări.
Angajarea întregii personalităţi a oratorului reprezintă
dinamismul interior al creatorului, cu implicarea dimensiunilor
psihologice.
Cicero, ca retorician este considerat cel mai strălucit
reprezentant al elocvenţei romane şi alături de Demostene, una din
culmile oratoriei antice. A cultivat toate genurile elocvenţei fiind în
primul rând un neântrecut orator judiciar.
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoasterea structurii pledoariei propriu-zise ;

– analiza în detaliu a fazei introducive - exordiul;
– familiarizarea cu tipurile de exordiul;
– cunoasterea caracteristicilor exordiului.
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric-

exordiul timpul alocat este de 4 ore.
8
.
1.3.1.Partile structurale ale exordiului.
Este preambulul, introducerea în discursul retoric.

Definiţia exordiului: este acea parte a discursului retoric în
care oratorul enunţă în linii mari subiectul, întreţinând curiozitatea,
interesul auditoriului, odată cu „concilierea” bun ăvoinţei acestuia.
Exordiul se detaliază în mai multe părţi:
1) captatio benevolentiae (captarea atenţiei) sau apel la
bunăvoinţă;
2) narratio facti (expunere a faptelor ce se adresează
imaginaţiei, impresionând);
3) expunere lucidă ( se adresează raţiunii având un caracter
rezumativ şi esenţial sintetic).
- Scopul exordiului este:
- să facă cunoscut obiectul procesului într-o formulă
sintetică;
- să fixeze atenţia judecătorilor;
- să creeze o atmosferă favorabilă cauzei clientului.
1.3.2.Tipuri de exordiu:
- simplu;
- prin insinuare, cu joc de insinuări, subtilităţi şi arguţii;
- ex abrupto.
Exemplul clasic este cel al lui Cicero la vederea lui
Catilina: ,,Quousque tandem abutere Catilina.” „Pân ă
când vei abuza oare, tu, Catilina de răbdarea noastră?”
Este un început de discurs ce reclamă din partea oratorului
elaborarea unei formulări energice, scurte, aforistice şi
impresionante, dând tonul general al expunerii, car e trebuie
să se menţină într-un climat de tensiune pe tot parcursul.
1.3.3.Caracteristicile exordiului:
- să fie scurt;
- tonul şi mijloacele să fie adaptate la natura procesului
(procesele cu probleme sociale permit o mai mare
varietate de mijloace);
- să impresioneze prin sensibilizare afectivă (exordiul
uneori fiind patetic, vehement, exprimă indignarea
oratoriului, a opiniei publice, alteori este înlocuit cu o
simplă apostrofă ca în exordiul lui Cicero).
Un exemplu este pledoaria lui Bellart pentru Joseph Gras
care a omorât cu 22 lovituri de cu ţit pe văduva Lefevre
- Exordiul este diferit, după cum pledoaria este a

reclamantei sau a pârâtei, a părţii civile sau a apărări:.
9
- avocatul care ia primul cuvântul are avantajul de -a
gândi şi pregăti întreaga pledoarie, inclusiv exordiul;
- avocatul pârâtei şi al apărării întâmpin ă unele dificultăţi:
- se află deseori în faţa unei situaţii şi a unor
argumente neprevăzute, care-l obligă la improvizaţii;
- este nevoit să rectifice erorile şi omisiunile voluntare şi
involuntare ale părţii adverse din expunerea faptelor;
- este obligat să reia expunerea faptelor pentru a scoate
în evidenţă elementele favorabile asupra cărora
adversarul nu a insistat;
- trebuie să schimbe atmosfera creată;
M.Garçon arat ă că exordiul pârâtei cuprinde dou ă părţi:
- o parte improvizată, fiind replica imediată, directă şi
incisivă la pledoaria adversarului;
- a doua parte pregătită dinainte, serveşte de
introducere la pledoaria propriu-zisă.
Exemplu: exordiul emoţionant al lui Barbu Delavrancea într-
un discurs parlamentar. „Încep prin a v ă face o sinceră
declaraţiune. Rolul meu e foarte greu; nu-mi ascund dificultăţile lui.
De când stau tăcând în mijlocul dv, convingerea aceasta a crescut
necontenit. Ascult aici la o discuţiune cu desăvâr şire academică. Şi
eu voi vorbi în numele durerilor unui popor nefericit, în mijlocul
unei academii de fericiţi.Vedeţi d-lor, că greutatea se iveşte de la
început, căci mi-ar fi imposibil să vă fiu pe plac. Să mă iertaţi, dar
dacă voi apărea în mijlocul acestei academii ştiinţifice cu tonul, cu
gesturile şi cu spiritul aspru al „ ţăranului de la Dunăre”.
Captivează atenţia în acest exordiu prin calităţi morale cum
sunt:
- modestia;
- probitatea, sinceritatea;
- nevoia de adevăr.
Delavrancea utilizează mai multe tipuri de atitudini şi anume:
- sinceritatea şi nesiguranţa în privinţa rolului asumat,
apărând ca un vorbitor modest şi poate stingher (Quintilian în
lucrarea sa ,,De institutione Oratoria” sf ătuieşte oratorul să evite să
arate prea multă încredere în sine, de teamă de a părea arogant);
- urmează apoi atitudinea fermă, răspicată, ce nu e pe placul
ascultătorilor, dar îşi ia o precauţie oratorică esenţială şi
anume, faptul că vorbeşte în numele poporului nefericit, în
faţa academiei de fericiţi (utilizează antiteza fericiţi-
nefericiţi);
- continuă cu subtilitate menajarea ascultătorilor, flatarea lor,
pe care îi adulează prin comparaţia adunării legislative cu
academia ştiinţifică;
- respectă regulile discursului retoric, dar din necesităţi
concrete se adaptează în mod creator.
10
1.3.4. Analiza pe text a exordiului din Antolgia
pledoariilor celebre (după Y. Eminescu, Pledoarii celebre,
Antologie de oratorie juridică)
Pledoaria lui DELAVRANCEA

în
procesul Caragiale-Caion1
Domnule Preşedinte,
Onorată Curte,
Cazul pe care îl judecaţi dovedeşte, din nenorocire, că o
natură rea nu se îndreaptă de învăţătură, că învăţământul umanitar
şi universitar uneori înmulţeşte naturilor perverse îndeletnicirile
dezonorate. Prin calomnie se poate vătăma un om în onoarea lui, se
poate zdruncina în mijloacele lui de existenţă dar se poate, când ura
nu mai are margini, să se izbească în onoarea, în mijloacele de
existenţă şi în raţiunea de a fi a cuiva. Sunt nuanţe, sunt grade de
vinovăţie, după cum vinovatul a cuprins o parte sau întreaga
personalitate a victimei, în întrebuinţarea publică a calomniei. Ataci
pe un proprietar în modul de a uza de proprietatea lui, afirmând,
prin publicitate, că în casele lui se petrec scene de o toleranţă
imorală. Ai calomniat, atingându-i pe lâng ă onoare şi mijloacele de
existenţă. Izbeşti pe un ofiţer, pe un om de arme, în curajul lui,
acuzându-l c ă e un laş. E evident: calomnia îi atinge raţiunea de a
fi; o mai mare ofensă, un mai mare discredit, nu s-ar fi putut
răsfrânge asupra aceluia care î şi prepară, o viaţă întreagă,
sentimentul de jertfă pentru un moment de primejdie şi de glorie.
Pe un bancher poţi să-l micşorezi în bravură sau în ştiinţă; va ridica
din umeri, va surâde, c ăci îi sunt indiferente toate însuşirile care nu
sunt în legătură cu creditul bănesc. Aci să-l izbeşti. Unui judecător
să nu-i calomniezi seninătatea şi dezinteresarea, caracterul esenţial
al rolului lui social, căci în această ipoteză, îi distrugi însăşi
raţiunea de a fi.
Pe un Caragiale care şi-a închinat viaţa întreagă dramaturgiei
naţionale, a-l acuza că a furat capodoperele lui, va să zică a-i păta
onoarea lui a-i imputa mijloacele lui de existenţă, a-i spulbera chiar
şi raţiunea lui de a fi fost pân ă astăzi şi de astăzi înainte. Ce-i mai
rămâne din onoare, când îi r ăpeşti bunul renume? Ce vor mai
produce operele teatrale când le t ăgăduieşti atracţia originalităţii
lor? Şi ce semnificaţie ar mai avea o calomnie-să convingi opinia
publică că credinţa în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie şi o lungă
înşelăciune?
Caragiale putea fi criticat. Dar oricare ar fi fost forma criticii,
răutatea ar fi fost boantă şi ura fără efect.
Ce i-ar fi păsat autorului glorificat de un popor, de atacuri,
fie şi nedemne, de aluziuni, fie şi înveninate de patimile oarbe, fie
11
şi desfrânate? Ceea ce se dobânde şte cu ştiinţă, cu răbdare, cu
muncă şi cu talent, nu se clatină de furia celui dintâi venit, şi nici de
un duşman de valoare, când pasiunea este singurul mobil a l luptei
întreprinse. Chiar dacă, trecând marginile destul de desfrânate ale
polemicilor noastre, Caragiale a fost acuzat – mi-e greu să pronunţ
cuvântul – ar fi fost acuzat c ă "a furat" - chiar dacă ne-ar fi fost
dat, cum din nenorocire s-a întâmplat, s ă-l vedem pus într-o
revistă, alăturea de Zdrelea şi Mărunţelul, cu neruşinata concluzie:
"Zdrelea şi Mărunţelul şi-au luat pedeapsa, iar Caragiale este
sărbătorit de opinia publică, pentru jafurile sale literare" - chiar în
această revoltătoare ipoteză aş fi sfătuit pe amicul meu să tacă, să
nu scrie, să nu se plâng ă justiţiei, lăsând ca opinia public ă să
veştejească pe calomniator. Oricât de mizerabil ă ar fi fost
tentativa, acuzaţiunea, prin îndrăzneala ei imorală şi prin uşurinţa
scandaloasă a acuzatorului, ne-ar fi apărat de orice bănuială.
Păcatul n-ar fi găsit nici credit, nici cruţare. Când îns ă Caion trece
şi această măsură, şi plăzmuieşte aparenţe care pot înşela pe marea
majoritatea cititorilor, când nu mai e vorba de acu zaţiune de cea
mai mare gravitate, ci de nişte fapte materiale, în virtutea cărora
deocamdată Caragiale este zugrăvit ca un plagiator, ca un autor fără
scrupul, ca un fur ordinar, ca un jefuitor al muncii şi al talentului
unui autor străin...problema se schimbă. Caragiale nu se mai putea
bizui pe originalitatea lui recunoscută, pe talentul lui enorm.
Fireşte, domnilor, că trebuie să nu se mai bizuie pe creditul lui
literar, căci pe mai multe coloane sta opera lui "Istvan Kemeny",
drama "Nenorocul" tradusă la 1848 de AI. Bogdan şi imprimată la
Braşov, iar în faţa ei, pe acelaşi număr de coloane sta învinuita
operă a lui Caragiale, drama „N ăpasta".
Trivialitatea atacului înceta de a mai juca vreun rol în
hotărârea noastr ă; calificarea faptului imputat se înlătura ca un
lucru fără valoare; dar faptul brutal, paralelele, documentul,
domnilor, se înfăţişează publicului, zdrobitor pentru Caragiale. Câ
ţi mai rămăseseră neclintiţi în convingerea lor că paginile lui
Kemeny nu dovediseră plagiatul, furtul? Zece, cincisprezece, cel
mult, adică numai aceia care cunoşteau profund, în toată
complexitatea lui sufletească, pe incomparabilul nostru dramaturg.
Dar ceilalţi? Dar miile de lectori? Dar massa...mândria lui şi
echivalentul valorii lui actuale ce vă va fi gândit? Ce pot gândi
oamenii în fa ţa faptelor concrete, în faţa probelor materiale, în faţa
documentelor? Acestei mulţimi se cuvenea o probă contrarie, tot
aşa de materială, ca şi proacuzaţiunii, altfel calomniatul ar fi fost
învins, pe nedrept, dar învins.
Domnilor, un Caion şi-a dat bine seama de micimea lui şi
monstruozitatea acuzaţiunei. Şi nu din tinereţe zvăpăiată, ci din
socoteală rece, din perversitate precoce, a înţeles că pentru a răni pe
un Caragiale avea nevoie de nişte aparenţe palpabile, de nişte probe
de fapt care scapă de sub puterea argumentelor obişnuite. Iată de ce
mai înainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor
şi a preparat nişte foi. Pentru a izbuti în calomnie a săvâr şit un fals.
12
Niciodată Curtea cu juraţi n-a judecat o calomnie mai cutezătoare,
o calomnie căptuşită cu un alt delict tot aşa de dezonorant ca şi
delictul principal. N-aş putea compara mai potrivit păcatul
delicventului decât cu urm ătorul caz. Un pervers, mişcat de
abjectul sentiment de ură, urmăreşte o răzbunare contra unui
adversar. Ar voi să-l implice într-un furt. Îi trebuie o dovadă
zdrobitoare. Şi nu găseşte altceva mai potrivit urii sale decât faptul
de a-i imita scrisul şi iscălitura. în adevăr, după o trudă calculată,
rece în ferocitatea ei, izbuteşte să alcătuiască o scrisoare aidoma ca
şi cum ar fi scrisă de acela pe care-l prigoneşte, şi o iscăleşte aşa de
bine ca şi cum victima lui ar fi iscălit-o. Apoi denunţul prin
publicitate şi la parchet, iar proba: plăzmuirea, falsul, scrisoarea.
Fireşte că pân ă se va descoperi falsul, adversarul e nimicit în
opinia publică. Aţi putea imagina o calomnie mai înfiorătoare? Aţi
putea concepe o perversitate mai mare?
Ei ,bine, domnilor, acest Caion a calomniat întocmai pe
Carragiale. A inventat un autor, a inventat un traducător, a plăzmuit
câteva pagini pe care le-a şi tipărit cu litere chirilice şi s-a încercat
astfel armat de probe materiale, să zguduie şi să distrugă o fală
naţională. Iată de ce ziceam că n-aţi mai judecat o asemenea speţă,
în care e de pedepsit nu numai o sfruntată calomnie, dar şi un fals
uimitor!
Domnilor, o primă dovadă vi s-a făcut prin depoziţia d-lui
Stoenescu. D-sa a regretat calomnia adusă lui Caragiale prin
„Revista Literar ă". Să nu se creadă d1.Stoenescu micşorat de
regretele exprimate. Regretele onorează o conştiinţă surprinsă şi
repară greşeala care fără voie a comis-o. D-sa v-a mărturisit că
îndată ce a auzit că amicul meu Caragiale a intentat acţiunea în
calomnie, a cerut dovezile acuzaţiunii colaboratorului şi primului
său redactor. Eu sper că dl. Stoenescu regretă şi că a avut un
asemenea prim redactor. Şi dovezile ce i s-au adus au fost pe aceste
două foi tipărite cu litere chirilice, pagina cu titlul pretinsei opere a
lui Kemeny şi paginile 74 şi 75, ca şi fapte de pe la mijlocul operei
pe care afirma, acest Caion, că o posedă ca un exemplar rar, dacă
nu şi unic. Dl. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-au
rezistat la prima cercetare, şi ca urmare neapărată, d-sa a suspendat
pe falsificator din atribuţiunile de prim-redactor al "Revistei
Literare" pân ă ce justiţia se va pronunţa. D-sa a şi publicat în
fruntea Revistei această hotărâre. Ar fi destul, în lipsa inculpatului,
să vă atrag atenţia asupra documentului fals şi să cerem osândirea
lui legală şi pe deplin meritată. Totuşi, domnilor, să-mi permiteţi a
vă da toate dovezile acestei revoltătoare calomnii ca d-voastră să
pronunţaţi decizia cuvenită, întemeiaţi mai mult pe faptul că
îndrăzneţul calomniator n-a avut respectul, datorit justiţiei, de a se
prezenta înaintea d-voastre.
Să începem cu partea finală a calomniilor. Cu a doua
calomnie ce ni s-a adus în faţa juraţilor şi a publicului din această
sală, când îndr ăzneţul acuzat a afirmat. că furtul literar s-a săvâr şit
din opera lui Tolstoi "La puissance des tenebres".
13
De această nouă calomnie nu ne-am plâns justi ţiei. Am
putea să trecem peste dovada de perversitate şi să ne oprim numai
la primele articole publicate în "Revista Literară". Dar nu,
domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzaţiile, toate
calomniile; pentru ca deciziunea ce veţi pronunţa să fie întemeiată
nu atât pe impruden ţa evidentă a acuzatului, cât pe dovezile
noastre zdrobitoare. Am fi putut să ne restrângem la prima
calomnie, pentru care fusese adus înaintea justiţiei, dar preferăm
întregul câmp de calomnii, fiind convinşi că nimic nu va rezista
desăvâr şitei noastre dreptăţi.
Acest Caion, aflând – c ă nu-i imposibil –c ă dl Caragiale
după două luni de muncă a strâns toate dovezile legale şi ştiinţifice
cu care să convingă justiţia şi opinia publică că o dramă ungurească
„Nenorocu” este o inven ţie, că traducătorul Bogdan nu există, că
ungurii nu au avut un autor dramatic Istvan Kemeny, şi că
documentele publicate sunt un fals .. de spaimă...a schimbat tactica.
A scos o revistă „Rodica” numai în vederea procesului – şi fiţi
siguri că va înceta după rezolvarea procesului – şi în această revistă
a recunoscut sub propria iscălitură, că Kemeny este o invenţie, că
tot ce a plănuit ar fi fost o cursă întinsă lui Caragiale, de teamă că la
orice fel de critică Caragiale n-ar fi răspuns. O cursă?...Ce fel de
cursă? Cursă...Kemeny? Cursă...Bogdan? Cursă....opera
„Nenorocul”, sau dup ă care ar fi plagiat Caragiale? Dar în sfâr şit,
cum ar explica documentul cu litere chirilice?
Această cursă... cui fusese întinsă?.. D-lui Stoenescu? Nu,
domnilor, nu e vorba despre o cursă, ci despre un fals, în scop de a
calomnia şi veşteji, prin mijloace necinstite, pe una din cele mai
luminoase figuri literare. În pornirea lui deplorabilă a combinat
toate mijloacele, toate aparenţele - şi ura şi invidia decrepitului
moral fatal au ajuns la cel din urmă grad de perversitate: la
concepţia unui volum imprimat cu litere chirilice. Când şi-a văzut
însă toată clădirea infamiei spulberată de dovezile noastre, ameţeala
vinovatului prins l-a făcut să declare, în şedinţa trecută, că Tolstoi a
scris o operă sub pseudonimul de Kemeny, că Kemeny e Tolstoi, că
"Nenorocul" este ,La puissance des tenebres" că "Năpasta" lui
Caragiale este, regret că trebuie să pronunţ cuvântul... furat ă după
"La puissance des tenebres".
Din şedinţa trecută, auzind o asemenea imprudentă apărare,
am fi putut să nu consimţim la amânarea procesului; am fi putut s ă
invocăm art. 296 din Codul penal, şi să impunem acuzatului probele
prevăzute imperios de lege - singurele permise - hotărâri
judecătoreşti, acte autentice, înscrisuri scrise şi subscrise ce ar
emana -de la Caragiale -, dar am renunţat la acest drept al nostru şi
am dezlegat pe acuzat de această obligaţiune legală consimţind, în
interesul unei largi şi luminoase justiţii, să aducă "La puissance des
tenebres" tradusă şi legalizată de Ministerul de externe. Am primit
tot. Nu am voit să-l strângem în asprimea dreapt ă a legii. Dar eram
siguri că astăzi nu va veni cu traducerea, bănuiam chiar că va
trimite un certificat medical, prin care să se constate că suferă de
14
"influienţă" cu repercusiuni nervoase. Nu-l putem împiedica de a se
îmbolnăvi, dar ceea ce ne-a stat în putinţă am făcut: am tradus noi
drama lui Tolstoi, şi am legalizat traducerea la Ministerul de
Externe. Încredinţăm Curţii textul francez, traducerea româneasc ă
şi drama lui Caragiale.
De la început facem o declaraţie. Nu ne vom servi în
dezbateri de exemple ilustre. Nu vom invoca nici ceea ce s-a invocat
bunăoară pentru o glorie a Franţei, pentru Moliére, relativ la drama
sa "Don Juan", inspirată din subiectul similar tratat de spanioli şi de
italieni. Nu simţim nevoia nici unei pilde istorice. Primim ca să ne
judece Curtea din comparaţia severă a acestor două opere.
În subiect nici o asemănare posibilă, în spiritul general, afirm

că aceşti autori, Tolstoi şi Caragiale, pornesc de la două inspiraţiuni
care se exclud una pe alta. Lume deosebită - deşi ţărani şi ţărani;
suflete deosebite, contrarii; porniri profunde, dar diametral opuse.
"La puissance des tenebres!" înfiorătoarea putere a
întunericului! Conştiinţe distruse, bigotism orb, abis al beznei!
Credinţă, crimă, cruzime, lacrimi... şi nimeni nu-şi dă seama de ce
face, de ce vrea: crimele se săvâr şesc de cei care nu vor să le săvâr
şească; şi cei care vor crimele, nu le-ar săvâr şi. În această genial-
monstruoasă epopee a crimei, se invocă imaginea divină a lui Crist
şi crucea se pune de ucigaşi pe pieptul victimelor. Religie şi
nelegiuire! Ce asemănare ar fi posibilă cu drama lui Caragiale. Nici
una. Caragiale nu se ocupă de întunecimea minţii. Aici o femeie de
o voinţă extraordinară, în serviciul dreptăţii, vrea, cu orice preţ, să
descopere şi să pedepsească pe asasinul primului ei bărbat. Anca e
toată drama. În înverşunarea ei de a descoperi crima, consimte să se
mărite cu acela pe care-l bănuia că e ucigaşul, în scop de a
descoperi teribilul adevăr. Conflictul psihologic, de o emoţie
profund tragică, nu urmăreşte, de la început şi pân ă la sfâr şit, decât
un scop: justi ţia!
Să analizăm mai de aproape tipurile, caracterele, din aceste
drame. Femeile, în drama lui Tolstoi sunt trei femei care contribuie
la încordarea dramatică; Anissia, Matrena şi Akulina. Marina,
orfana, n-are nici o importanţă. Ar putea lipsi din dramă.
Anissia nu poate suferi pe bărbatul său, un bătrân bolnav,
supărăcios, avar şi osândit s ă piară. Anissia trăieşte într-ascuns cu
Nikita, o slugă a lor. E fericită trăind astfel, dar Matrena, mama lui
Nikita, urmărind pricopsirea fiului şi buna ei stare, o înduplecă, cu
greu, să dea bărbatului bolnav două feluri de prafuri. Anissia ar
aştepta bucuros ceasul firesc: moartea naturală, ca să se mărite cu
Nikita şi să "şteargă păcatele, potrivit legii"! Când Matrena îi arat ă
prafurile, ea tresare: "Ho! Ho! şi dacă e vreo primejdie!". Matrena
stăruie: "tot o să moară"! - Matrena o pridideşte. Anissia cedează,
jelindu-se "Oh! Bietul meu cap!". Şi după ce-şi otrăveşte bărbatul,
auzindu-l cum geme îi zice Matrenei: "Mai bine ar fi fost să moară
de moarte bună! De ce mi-ai dat acele prafuri?". Ce femeie este
aceasta? îi e frică de lege, spaimă de păcat, şi totuşi, mecanic, îşi
otrăveşte bărbatul, sugestionată de Matrena. Ignatici moare. Anissia
15
ii fură banii şi îi dă lui Nikita. E aici vreo voinţă? E aici vreo
conştiinţă? Anissia e o fiinţă rea sau bună? Nu. Criminală fără să
vrea, ba încă voind să nu fie. Iată primul monstru al inconştienţei,
al întunecimii, în care orbecăiesc toţi ceilalţi nefericiţi eroi ai
dramei tolstoiene.
Matrena, mama lui Nikita, e culmea credinţei şi a nesimţirei.
Crede in Dumnezeu, în cruce, în Iisus, dar credinţa ei e un abis în
care crimele cad fără s-o emoţioneze. Un animal, rămas animal, cu
idei religioase. O absurditate feroce, o nelegiuită, teistă, o fiară care
nu clipeşte în faţa celei mai sfâ şietoare dureri. Pe viitoarea sa noră,
Anissia, o convinge să- şi ucidă bărbatul, şi să-i fure banii, pe fiul
său Nikita îl face să părăsească pe Marina, o orfană pe care o
batjocorise; în sfâr şit, ca să nu se afle că fiul său - acum bărbatul
Anissiei - a trăit cu Akulina, fiica vitregă a Anissiei, îl îndeamnă
să-şi ucidă copilul, îndată ce Akulina va naşte.
Akulina e într-un hambar. Se aud gemetele facerii. A născut.
Matrena sperie pe Nikita că Starostea va afla de acest concubinaj,
şi-l torturează făcându-l s ă "nu vadă altă scăpare decât
pruncuciderea. Mama îndeamnă pe fiul-său să-şi ucidă copilul.
Nikita, ameţit de alcool, de incest, de trădări stupide şi involuntare,
de frică şi de crima pe care n-o comisese contra lui Ignatici, dar de
care profitase, aşa scos din fire, şi tot rezistă şi-i spune măsii,
Matrenei: "Dar nu e glumă, e un suflet viu!" Şi Matrena, cu o
linişte care trece peste concepţiunea dramatică a antichităţii, a
evului mediu şi a timpurilor moderne, îi răspunde: "Eh! suflet viu!
Ce e? Un suflet care abia se ţine de trup!" în momentul crimei nu
uită să facă cruce copilaşului şi simte o bucurie oribilă că de aici
înainte va trăi bine şi liniştită în casa asasinului său fiu... După ce
Nikita ucide şi iese înspăimântat şi prigonit de crimă, Matrena se
coboară în pivniţă şi netezeşte pământul peste cadavrul copila şului
turtit. În actul final e fericită şi bea. Pân ă astăzi nimeni nu şi-a
închipuit o astfel de mumă, un astfel de monstru. Cele mai
puternice tragedii ale lui Shakespeare sunt idilice pe lâng ă fiarele
care bâjbâie în întunecimea din "La puissance des t enebres".
Akulina e o toantă. Ştie de crima şi de furtul mamei sale
vitrege; dintr-un vag sentiment de răzbunare, şi de senzaţii brutal-
organice se dă tatălui său vitreg, lui Nikita, care se dezgustase de
Anissia îndată ce aflase, de la mumă-sa, de crima Anissiei.
Ce asemănare posibilă ar fi, domnilor între aceste trei femei
din drama lui Tolstoi şi Anca, singura femeie din drama lui
Caragiale? Anca iubea pe Dumitru, primul ei bărbat, şi îl plânge
întreaga viaţă, şi toată viaţa ei nu urmăreşte altceva decât
descoperirea şi pedepsirea asasinului. Anca e o energie curată, un
suflet - eroic, o voinţă extraordinară, o conştiinţă limpede, şi pune
legea şi dreptatea de pe pământ mai presus de ideea religioas ă.
Anca nu comite nici o crimă, ci face suprema jertfă de a se mărita
cu Dragomir, ca să-l chinuiască pân ă va mărturisi şi va ispăşi
crima. E evident, domnilor, că de la Anissia, "Matrena şi Akulina,
16
trei fiare inconştiente, trei monştri ai întunecimii, nu poţi nici să te
inspiri, darămite să imiţi ca să ajungi la concepţia Anchii. E
evident. E dovedit. Să comparăm bărbaţii lui Tolstoi cu bărbaţii din
Caragiale.
În "Năpasta", Dumitru nu există. La ridicarea cortinei fusese
ucis de 9 ani. Dragomir al doilea bărbat al Anchii, din dragoste şi
gelozie, pândise pe Dumitru în p ădurea de la Gorbeni şi-l ucisese. O
crimă din iubire. Se însoară cu femeia pentru care devenise ucigaş şi ar
fi fost fericit dacă Anca, în timp de 9 ani, nu l-ar fi privit cu nişte ochi
tăioşi, nu l-a fi ars cu un glas de foc, nu l-ar fi turtit cu cuvintele ei, în
anumit scop, şi nu i-ar fi răscolit sufletul pân ă ce ajutată şi de
nefericitul Ion, nu l-ar fi prins în mărturisirea păcatului; Dragomir n-ar
fi avut remuşcări. Fără voia lui, cu de-a sila, se duce să expieze o
crimă pe care n-o comisese, în locul crimei sale, pentru care fusese
năpăstuit un nevinovat. Cu cine s-ar asemăna, fie şi pe departe,
Dragomir? Cu Ignatici, primul bărbat al Anissiei? Dar Ignatici e un
bătrân, un bolnav, un avar şi moare otrăvit de Anissia. Ignatici e
victimă, Dragomir este ucigaşul. Nici un fel de asemănare în firea lor,
în caracterul lor, şi nici în rolul pe care-l joacă în dramele de care ne
ocupăm. Nikita? Nikita este indicat de Tolstoi ca un "coq de village".
Un senzual fără voinţă; un uşuratec fără scrupul; un nestatornic, care
nu iubeşte serios nici o femeie. A înşelat pe Marina. A petrecut cu ea
şi a părăsit-o. E slugă la Ignatici. Soţia acestuia, Anissia, se
amorezează de el. În sfâr şit, îi
e silă de Anissia şi trăieşte cu Akulina, fata vitregă a soţiei sale.
Ameţit în plăceri, se dă la chefuri. Nu bea ca să-şi uite vreo crimă, căci
nu săvâr şise nici una, ci de poftă, de plăcere. Şi deşi are oroare de
soţia sa, de Anissia, îndată ce află că şi-a otrăvit pe primul ei bărbat,
comite din slăbiciune, din frică, din lipsă de energie şi de voinţă, o
crimă cumplită: îşi ucide copilul ca să nu afle Starostea şi satul că l-a
făcut cu Akulina. Şi cum îl ucide? Într-o buimăcire stupidă, îl aruncă
jos, îi pune de-a lungul o scândur ă peste care se trânte şte cu toată
greutatea trupului său. Un ţipăt. Oasele fragede ale victimei trosnesc!
Şi într-o clipă îl apucă furia remuşcării. Se repede la gârliciul pivni ţei;
apucat de spasmuri, strigă în faţa măsii: "plânge, n-auzi cum plânge!
Şi cum trosneau sub mine oasele lui!" Cine nu-şi aduce aminte de
Macbeth şi de strigătul lui de remuşcare când î şi vede mâinile p ătate
cu sânge? „Toat ă apa oceanului n-ar fi în stare să spele petele
acestea!" în acest moment suprem psihologic, o perfectă asemănare
între Tolstoi şi Shakespeare, numai că remuşcarea din Macbeth se
petrece în palat şi cea din "La puissance des tenebres" în colibă.
Nikita, zdrobit, plânge în bra ţele măsii: "Maică, măiculiţă, nu mai pot,
nu mai pot... ah! fie-vă milă de mine!". Şi măsa îi răspunde: "Oh!
dragul mami, ce frică ţi-e! Du-te de bea ca să prinzi inimă, bea niţică
votcă!" Nikita e o victimă. Oribila lui crimă, în fond, nu ştie de ce a
comis-o. El nu mai poate trăi cu acest grozav păcat în fundul
conştiinţei. Nu e nebun, nu, domnilor, ci în clipa în care şi-a ucis
copilul, un fulger îi luminează sufletul. E un iluminat, "un pocăit, un
nefericit, hotărât
17
să mărturisească lumii şi să ispăşească in faţa legii şi a lui
Dumnezeu grozavul său păcat. Au venit nuntaşii; beau şi petrec;
Akulina se mărită; Nikita a dispărut din mijlocul veseliei. S-a dus
într-un grajd, s-a aruncat pe un maldăr de paie; şi-a pus un ştreang
de gât; prive şte la un pom înalt. Să se spânzure? Nu. Nu poate,
trebuie să mărturisească. Anissia, Matrena, îl cheamă să dea
binecuvântarea sa Akulinei. Dar cum s ă pună el mâna pe icoan ă?
Apare în mijlocul mulţimi; în faţa tatălui său, bătrânul Akim, dar
desculţ şi în capul gol. Matrena tresare. Bănuieşte. Vrea să-l
îndepărteze, ba chiar să-l facă nebun. Nikita cade în genunchi.
Priveşte pe Marinka şi zice cu glas tare: "Marinka, vinovat sunt. Ţi-
am tăgăduit să te iau de nevastă, te-am înşelat, te-am părăsit, iartă-
mă, în numele lui Iisus". Apoi spre Akulina: ,,Ascultaţi mir
ortodox. Akulina, sunt un nelegiuit, vinovat sunt înaintea ta. Tatăl
tău n-a murit de moarte bună, ci otrăvit. Eu l-am otrăvit. Iartă-mă în
numele lui Cristos! Akulina, te-am înşelat, şi l-am ucis, copilul tău
şi al meu. Şi oasele lui trosneau... apoi l-am îngropat. Eu, eu singur
am făptuit acestea...". Şi închinându-se în fa ţa bătrânului s ău tată:
"Iartă-mă tată. Nu te-am ascultat, câine ce sunt, şi toate s-au
întâmplat dup ă cum ai spus tu. Iartă-mă în numele lui Isus!".
Cu cine domnilor, s-ar asemăna Nikita? Cu Dragomir? Dar
ştiţi că Dragomir a comis o crimă din iubire, că e un hotărât, c ă n-
ar mărturisi nimic, că nu din remuşcarea lui, ci torturat de Anca
este prins, după 9 ani de zbucium. Cu Gheorghe, învăţătorul! Dar
Gheorghe o curtează pe Anca fără nici un succes, şi e un mititel
mediocru, care nu e în stare de nimica. Şi într-adevăr nimic nu i se
întâmpl ă: nici vreo ispravă, nici vreo faptă rea.
Din drama lui Tolstoi, domnilor, ne mai rămâne de analizat
bătrânul Akim, b ărbatul Matrenei şi tatăl lui Nikita. Akim este un
bătrân tutuit, prost, în neputin ţă de a lega două cuvinte, îngânându-
se stupid în vorba fără sens "ta-i-e". Akim însă crede în Dumnezeu,
nu bea alcool şi nu fumează. Akim nu poate vorbi, bâiguie şte, şi
totuşi, din când în când, din gura lui se aud cele mai s finte
învăţături: "lacrimile ofensatei nu cad alăturea, ci peste capul
ofensatorului". În această brută, cele mai nobile revolte.
Vine la fiu-său. Abia şi-a scos obielele şi a început să se
încălzească la sobă când, v ăzând pe fiul s ău întorcându-se beat de
la târg, se ridic ă ameninţător; îl acuză că trăieşte în păcate şi pleacă
noaptea şi pe ger, strigând lui Nikita: "Las ă-mă, nu pot să mai stau,
mai bine petrec noaptea lâng ă un gard decât în casa ta scârboas ă!".
Iar când fiu-s ău mărturiseşte crimele în faţa Starostei şi a satului,
Akim îl încurajează aşa: ,,Vorbeşte, fiul meu, spune tot şi te vei
uşura. Deschide-te înaintea lui Dumnezeu, nu te sfii de oameni!".
Akim este înţelesul, teza, problema dramei. În Akim triumfă
Tolstoi. Unde e preocuparea profetică în drama lui Caragiale? Ion,
nebunul şi nevinovatul, are halucinaţii, vede pe Maica Domnului,
dar nu ştie ce vrea, nu ştie de ce suferă, şi se ucide, fiindcă aşa îi
porunceşte lui în accesul de furie aceea pe care o vede în înălţimea
cerului.
18
E aici vreo asemănare? Desigur, nici un fel de apropiere nu
este cu putinţă.
S-a zis, domnilor, de unii pătimaşi: drama tolstoiană
reprezintă triumful dreptăţii şi în drama lui Caragiale tot dreptatea
triumfă. Ei şi? S-ar fi putut să fie aşa. În mii de drame triumfă
dreptatea şi nu din cauza aceasta s-a făcut vreo asemănare între ele.
Dar este aşa în cazul nostru? Triumfă dreptatea în "La puissance
des tenebres"? Nikita mărturiseşte din remuşcare. Nikita e
adevăratul criminal? Nikita a otrăvit pe Ignalici? Nu, Anissia. Şi
Nikita ia asupra lui crima. Nikita a vroit să ucidă copilul? Nikita a
luat copilul de lâng ă Akulina? Nu. Matrena şi Anissia îl pun cu de-
a sila să ucidă. Anissia îi aruncă copilul în pivniţă. Matrena acoperă
cu pământ victima. Şi Nikita ia asupra lui toate crimele. E aici
triumful dreptăţii? Dar Anissia, otrăvitoarea, scapă de pedeapsă. E
triumful dreptăţii? Matrena, fiara întunericului, ea care dă otrava
Anissiei şi o îndeamnă să-şi ucidă bărbatul şi să-l fure, care prin
spaimă face pe fiul său să-şi ucidă copilul, în scop de a trăi bine şi
liniştită, ea nu mărturiseşte şi nu e bănuită, şi nu-şi ia pedeapsa. E
aici triumful dreptăţii? La Caragiale, da, triumfă dreptatea şi
triumfă complet. O crimă s-a comis. Dragomir după 9 ani îşi ia
pedeapsa.
Şi era natural să fie aşa.
Tolstoi şi-a propus să dovedească, în înfiorătoarea lui dramă,
puterea întunecimii şi triumful credinţei simple şi profunde în
Akim, care crede, şi nu bea, şi nu fumează. Caragiale a creat un
caracter, pe Anca, şi prin Anca triumfă dreptatea omenească. În
Tolstoi lumea e vânturat ă în vârtejul întunecimii, al incon ştienţei,
în valurile bigotismului, ale credinţei, ale senzualităţii, şi mişcată
de trebuinţe materiale, asociază, fără să-şi dea seama, crima şi
religia. Ţăranii lui Caragiale sunt conştienţi, ageri la minte, ştiu ce
fac, ştiu ce vor, şi prin capul nici unuia nu i-ar trece ideea să-şi
închine victima sau să-i pună crucea pe piept după ce ar fi doborât-
o sub lovituri de cuţit. La Tolstoi, vagul, confuziunea, într-o epopee
grandioasă. La Caragiale, lumină perfectă într-o dramă profund
emoţionantă.
Domnilor, am sfâr şit cu prima pane a pledoariei mele, şi
sunt încredinţat că am dovedit desăvâr şit cum această nouă
acuzaţiune ce s-a adus lui Caragiale este o nouă calomnie. Am fi
putut să trecem peste ea. Să cerem osânda cuvenit ă
calomniatorului pentru prima calomnie, dar n-am voit ca juraţii,
publicul, şi îndeosebi, astăzi, d-voastră, domnilor magistraţi, să vă
pronunţaţi deciziunea cu îndoială, că dacă Caragiale n-a plagiat pe
Kemeny, ar fi putut să plagieze pe Tolstoi.
Domnilor judecători, trec la prima calomnie pentru care am
pornit procesul de astăzi. Acest Caion în „Revista Literar ă" din 1 şi
20 decembrie 1901, a afirmat sub propria sa semnătură că dl.
Caragiale şi-a furat drama "Năpasta" după drama „Nenorocul" a
unui autor Istvan Kemeny, tradusă de Alexandru Bogdan şi
imprimată cu litere chirilice la Braşov, în anul 1884. Caragiale a
19
furat? Acest Caion pune în paralele pe mai multe coloane scene din
"Năpasta" lui Caragiale şi scene din "Nenorocul" lui Kemeny. Şi
scenele sunt absolut identice. Iată de ce Caragiale a pornit acţiunea
de faţă. Caion nu a apărut astăzi în fata justiţiei. Să dovedim noi, pe
lâng ă afirmarea lui Caion, că Kemeny nu există, că Alexandru
Bogdan, traducătorul "Nenorocului" nu a existat, că drama aceasta
e o invenţie şi că documentele publicate de Caion constituie un fals.
Am fost la Braşov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat

în toate părţile; s-a trudit; a cheltuit; s-a adresat la toate autorităţile
competente; şi astăzi posedăm un larg şir de dovezi despre
perversitatea calomniatorului şi despre falsurile plăzmuite. În
primul rând, domnilor, v ă prezentăm catalog cu tot ce s-a tipărit la
Braşov, de la 1535, şi pân ă la 1886, lucrare datorită lui Julius
Gross, profesor şi bibliotecar. În acest "Kronstaedler Drucke” nu
găsim nici pe dramaturgul Istvan Kemeny nici pe traducătorul
Alexandru Bogdan şi nici drama "Nenorocul".
La Budapesta am dat peste o publicaţie decisivă in care se
poate vedea dacă a fost sau nu vreun dramaturg cu numele de
Kemeny, de Istvan Kemeny, şi dacă s-a scris şi s-a imprimat
vreodată o dramă cu numele "Nenorocul", o operă pe care
Caragiale ar fi putut s-o plagieze. Iată lucrarea extraordinară, cu
titlul de "Magyar Irok, Elete es Munkai", adică „Via ţa şi operele
scriitorilor maghiari", alcătuiţi după o muncă de 40 de ani, de către
savantul Szinnyei Josef, din însărcinarea "Academiei de Ştiinţe"
din Budapesta. În broşura 46 este acea parte a literei k în care se
găseşte numele de Kemeny. De la pagina 1411 şi pân ă la pagina
1454, sunt trecuţi toţi Kemeny care au imprimat ceva in Ungaria.
Am tradus tot ce se află în aceste pagini şi am legalizat traducerea
prin consulatul maghiar. D-voastră veţi examina aceste documente.
Iacă domnilor ce găsim in vasta lucrare a lui Szinnyei: sunt
33 de Kemeny şi nici un Istvan Kemeny dramaturg, şi nici o operă
dramatică cu titlul "Nenorocul". Şi pentru a vă convinge de
scrupulozitatea acestei opere, vă voi cita câteva nume, şi vă veţi
încredinţa că un autor dramatic care să fi scris o dramă, în mai
multe acte, ar fi fost cu neputinţă să scape neconsemnat în lucrarea
lui Szinnyei. "Kemeny Anna Maria a tradus două piese teatrale:
Papagalul piesă sentimentală in 5 acte, după August Kotzebue, şi
Praedicatum, comedie în 3 acte, după baron Gebler". Kemeny Bela
junior, practicant de avocat şi sublocotenent cesaro-regesc în
rezervă. A murit in 1883, septembrie 28, în Pozsony, în etate de 23
de ani. A fost colaborator la ziarele din Pozsony "Kemeny Ianoş,
predicator evanghelico-reformat la Szlivas. El a scris psalmul 174
în „Noua carte de cântece”. Dar când se catalogheaz ă astfel de
traducători, de colaboratori pe la ziarele dintr-un orăşel de
provincie şi nu se scapă nici un preot care a scris un psalm într-o
carte de cântece, ar fi fost imposibil savantului u ngur să treacă cu
vederea un autor dramatic original. Şi cu toate acestea, noi am dus
mai departe cercetările noastre. Ne-am adresat la profesori, la
20
literaţi, la savanţi şi le-am cerut părerea lor în scris. Dl. I. Bunea,
român, profesor de limba şi literatura maghiară la liceul din Braşov,
ne scrie următoarele: ,,Profesorul dr. Iacso Benedek mi-a răspuns la
epistola mea. El îmi scrie că în literatura maghiară nu există vreo
dramă cu subiect analog celui din Năpasta. Spre o mai fermă
asigurare s-a adresat cu o rugare către colegul său dr. Bayer Iozsef.
Acest domn e cel mai chemat a-şi spune părerea în chestiuni de
literatură maghiară. În câteva zile va primi Iancso r ăspunsul
acestei autorităţi asupra faptului dacă cumva există vreo dramă
maghiară care să trateze subiectul dramei d-voastre".
Domnilor, Iancso Benedek e profesor de literatură maghiară
la liceul clasic de stat din Budapesta, directorul serviciului
naţionalităţilor şi ştie perfect române şte. Bayer Iozsef este profesor
de literatură maghiară la Universitatea din Budapesta şi autorul
„Istoriei dramei maghiare".
În a doua scrisoare dl. Bunea ne comunică: "În zilele acestea
am primit epistola d-lui Iancso, însoţită de scrisoarea d-lui Bayer,
care se pronunţă definitiv în chestiunea care ne preocupă. Aceste
scrisori, precum şi epistola anterioară a d-lui Iancso vi le trimit în
original, cât şi în traducerea româneasc ă. Din aceste epistole vă
puteţi convinge pe deplin despre ceea ce şi alt cum ştiam; Caion
vorbeşte neadevăruri. Publicaţiunea lui Szinnyei e mai presus de
orice bănuială a seriozităţii şi caracterului ei ştiinţific, nu are lipsă
de nici o confirmare. Szinnyei e un scriitor maghiar de rangul prim
şi publicaţiunea aceasta a lui trece drept cea mai pragmatică şi
ştiinţifică pe terenul bibliografic maghiar. Scriitorii maghiari recurg
la ea ca la cel mai exact şi corect izvor de date bibliografice. E
exclusă posibilitatea ca Szinnyei să fi trecut cu vederea pe vreun
scriitor dramatic cu numele de Kemeny Istvan şi o confirmare a
exactităţii datelor cuprinse în această publicaţiune este superfluă".
Iacă, domnilor, şi cele două scrisori ale lui Iancso Benedek, precum
şi scrisoarea lui Bayer Iosef, în original şi traduceri legalizate de
consul. Iancso Benedek către Bunea: ,,Am citit «Năpasta» pân ă la
capăt şi am căutat nu cumva aflu ceva asemănător acesteia în
literatura dramatică maghiară veche sau nouă? Cu desăvâr şire ştire
n-am aflat. Atât îns ă nu m-a mulţumit. Am elaborat din piesă un
extract detaliat, pe care l-am predat colegului meu dr. Iozsef Bayer,
autorul istoricului dramei maghiare, rugându-l s ă vadă nu cumva
află între multele produse ale literaturii dramatice maghiară vreunul
care să fie asemenea "Năpastei". Colegul meu Bayer, care pe
terenul acesta e specialist de rangul prim, mi-a promis cu multă
afabilitate că-mi va împlini rugarea. Natural că rezultatul numai în
8 -10 zile voi putea comunica. Te rog fii pân ă atunci cu pacienţă.
După părerea mea Caion e dator să dovedească. EI ar fi fost dator
să citeze şi să indice opul împreună cu autorul lui, locul şi anul
ediţiunei, comunicând paralel şi textul maghiar. Cel puţin în toată
lumea astfel se întâmpl ă, de câte ori e vorba de plagiere. Nici
fabula, nici caracterul «Năpastei», nu le-a putut lua dl. Caragiale
din literatura maghiară, cu atât mai pu ţin dintr-o dramă scrisă
21
înainte de 1848, deoarece opera e cu desăvâr şire psihologică,
modernă. O astfel de dramă nu s-a scris pe atunci nicăieri, cu atât
mai puţin în literatura maghiară. Se poate închipui vreun scriitor
maghiar care să fi putut crea caracterul Anchii? Anca e un tip curat
al ţărancei române. O astfel de ţărancă maghiară nu există".
Şi în a doua scrisoare a d-lui Iancso Benedek către dl. Bunea
se comunică rezultatul cercetărilor d-rului Bayer în următoarele
cuvinte: "Am onoarea a-ţi transmite epistola d-lui dr. Bayer. El,
prima autoritate în istoria dramei maghiare, pe lân gă cea mai
intensivă cercetare, cu desăvâr şire n-a aflat nici un subiect care să
samene cel puţin cu acela al «Năpastei». Iacă în sfâr şit şi
scrisoarea lui Bayer Iozsef către Iancso Benedek: "N-am voit să
mai abuzez de răbdarea d-tale, deşi, cu durere, nu îţi pot comunica
altceva decât că cercetarea a fost fără succes. Am studiat o serie de
subiecte dramatice şi titule de dramă asemănătoare. Nu cunosc nici
un scriitor dramatic maghiar cu numele de Kemeny Istvan. Poate că
e traducător şi chestionatul subiect dramatic se ascunde cu totul sub
altă titulă de dramă; poate că e scriitor original, dar atunci drama sa
stă ascunsă ca manuscris în vreo oarecare arhivă. Are însă lucrul şi
o altă parte. Cel ce acuză e dator să dovedească. Nu acuzaţii aduc
probe că n-au furat, ci acuzatorul dovedeşte furtul".
Sunt convins, domnilor, că toate aceste autorităţi, savanţi de
prima ordine în literatura dramatică maghiară, că toate aceste
afirmaţiuni ştiinţifice şi dezinteresate, că toate aceste volume
speciale şi scrisori, au desăvâr şit dovada calomniei pe care nu eram
datori să o facem, dar am făcut-o ca să nu apărem în faţa d-voastre
mişcaţi de sentimentul răzbunării, ci de adânca noastr ă convingere
în dreptatea pe care o cerem, în reparaţiunea legitimă ce ni se
datoreşte în virtutea legii şi a celor mai elementare principii de
demnitate şi de ordine socială.
Pân ă aici am căutat adevărul şi am precizat
calomnia. Să vedem omul.
Să ne oprim puţin asupra falsului, asupra intenţiunei, asupra
relei credinţe şi a perversităţii fără pereche în asemenea materie.
Iacă, d-lor magistraţi - Delavrancea arată cele două foi imprimate
cu litere chirilice - la ce scoboară ura pe un om fără scrupule. E
destul să priviţi - acum mai ales când v-a ţi convins că nu există un
autor dramatic maghiar cu numele de Kemeny, un traducător
Bogdan şi o dramă "Nenorocul" - aceste două foi. Ele sunt
imprimate cu litere chirilice. Trebuia falsul să înceapă cu aceasta.
Atât nu ar fi fost destul. Foile trebuiau s ă aibă aerul de vechime, ca
de la 1848. Şi hârtia modern ă a fost supusă la tortură; a fost
artificial îngălbenită; flacăra la care au fost expuse foile a ars o
bucată din ele. A plănuit, a combinat; a făcut tot ce i-a trecut prin
minte ca să dea aspectul vechimei de acum o jumătate de secol. A
voit ca falsul să aibă întreaga aparenţă a realităţii, a adevărului; n-a
uitat nimic, nu s-a sfiit de nimic; nu s-a ruşinat de nimic; şi desigur
că ar fi ajuns la un volum întreg, dacă n-ar fi aflat că posedăm toate
dovezile calomniei şi ale revoltătoarei invenţiuni. Unde se va opri
22
acest pervers, dacă legea nu-i va tăia excepţionalul avânt pentru fals
şi escrocherie? Să nu credeţi că acest domnişor este la prima
ispravă în asemenea porniri. A! nu! trecutul său e ilustru, ca toată
tinereţea. Nu e nici la începutul şi cred că nici la isprăvitul acestei
strălucite cariere. Colabora, ca începător, la un ziar din Capitală.
Într-o zi prezintă directorului o serie de nuvele pretinzând c ă le-a
tradus dintr-un volum al ilustrului Ibsen. Nuvelele se publică. Un
cititor pune in vedere directorului că operele sunt prea slabe pentru
Ibsen, afirmându-i în acela şi timp că Ibsen n-a scris nuvele.
Directorul îi cere volumul lui Ibsen. Caion făgăduieşte că-1 va
aduce a doua zi. Din ceasul acela n-a mai dat pe la redacţie. Într-un
alt ziar publică o nuvelă ca şi cum ar fi a sa. Lucrare admirabilă,
dar în cele din urmă se descoperă că e plagiată după Guy de
Maupassant. Ambiţia acestui tân ăr e prea mare ca să rămân ă în
domeniul literaturii pure. Vru să pară un cercetător sever, un om de
ştiinţă, un savant. Şi de ce nu? E aşa de uşor să pari ceea ce nu eşti,
dacă eşti fără conştiinţă onestă. Acuzatul izbuti să publice în "Noua
Revistă Român ă" de la 1 decembrie 1901, o notiţă de o importanţă
istorică excepţională, referitoare la Mircea cel Mare. Ceea ce nu
desluşiră istoricii noştri, Caion limpezi, graţie unei scrisori a papei
Bonifaciu al XI-lea!
Iată, domnilor, şi fragmentul publicat de domnişorul acesta,
din faimosul document: „În anul 1399 în luna cea ma i caldă a lui
Iulie, bande numeroase de hoţi turci prădară Ungaria dunăreană şi
parte din Ţara Valahiei, cea udată de Dunăre. Un general Valah,
Mirke, a bătut pe bandiţi". Imediat după publicarea acestui nou
document oamenii de ştiinţă au bănuit falsul. Noi ne-am adresat d-
lui profesor Onciul, un istoric de mare valoare, preocupat îndeosebi
de epoca lui Mircea, şi i-am cerut părerea sa despre această
comunicare. Iacă răspunsul d-lui profesor Onciul: "Stimate amice,
îmi ceri părerea asupra comunicării făcute de C.A Ionescu (Caion)
în noua Revistă Român ă" nr. 45 sub titlul: "Un război al lui Mircea
în 1399 (Un document nou)". Aşa cum se prezintă această
comunicare n-are nici o valoare ştiinţifică. Fragmentul publicat
dintr-un pretins document al papei Bonifaciu XI (n-au fost decât
nouă papi, cu numele de Bonifaciu, iar în 1399 era papă Bonifaciu
IX) este, din toate punctele de vedere, mai mult decât suspect. - 1)
Nu se arată dacă documentul se află in original sau în copie, cui şi
în care cauză a fost liberat şi în ce legătură cu restul se face acea
menţiune despre Mircea., - 2) Data 14 decembrie 1399 este
imposibilă ca datare originală, căci documentele papale din acel
timp se datau după anii pontificatului, cu zilele lunilor după
calendarul roman. (Exemplu, de la Bonifaciu IX: "Datum Romae, il
Nonas Martii anno decimo" 6 martie 1399). - 3) Data din textul
documentului: «În 1399, în luna cea caldă a lui Iulie» este absolut
falsă ca formă; iar celelalte amănunte, precum: «Ungaria
dunăreană, parte din Ţara Valahiei cea udată de Dunăre», - «un
general Valah Mirke» - sunt cel puţin suspecte. - Aşa fiind, din
fragmentul publicat nu rămâne nimica ce ar avea înf ăţişarea unei
23
mărturii autentice. Bănuind o falsificaţie, am interpelat pe autor
asupra documentului în chestiune, la seminarul meu de istoria
român ă, la care lua parte ca student. Dânsul a spus atunc i că în
vara următoare va aduce lămuririle cerute; iar de atunci (era pe la
începutul lui decembrie) nu s-a mai arătat la seminar, la care pân ă
la acea dată luase parte foarte regulat - Mai este de notat că în
comunicarea publicată autorul promite a publica «curând»
documentul întreg în facsimil, care îns ă pân ă astăzi (martie 1902)
n-a ieşit la lumină. - Din acestea mi-am format convingerea că
avem a face cu un falsificat grosolan, prin care se mistifică
publicul, cum şi revista ce cu prea îngăduitoare libertate deschide
coloanele sale pentru asemenea note şi discuţiuni".
Iacă omul, domnilor magistraţi, pe care-l judecaţi. E complet
în felul lui. Nu se sfieşte de nimic. Urăşte pe Caragiale? Îl
calomniază şi calomnia şi-o debitează în termeni înfiorători de
murdari. Dar ca să poată calomnia, el, Caion, pe un Caragiale,
simte trebuinţa de a inventa oameni şi opere? Inventează. Dar atât
nu-i e de ajuns. Simte şi trebuinţa de a fabrica documente false? Le
fabrică şi le publică. Şi-a satisfăcut patima. Vrea să se ilustreze ca
istoric? Nu rezistă de a minţi o ţară întreagă asupra evenimentelor
ei. Inventează un document din "luna caldă a lui Iulie". Şi-a
satisfăcut vanitatea!
În sfâr şit, domnilor, acest Caion comite un alt fals, de aşa
natură că ni-l zugrăveşte perfect de bine ca un suflet mic şi pervers,
animat de o imensă deşertăciune. Am aci o broşură de 18 pagini, pe
care o dă publicului cu titlul de Iisus. După atâtea mii de volume
scrise despre Isus să vie Caion cu 18 pagini? S-ar părea o copilărie.
Nu, nu este o copilărie. Broşura o publică nu pentru cuprinsul ei, ci
pentru coperta de la sfâr şitul ei. Aci în câteva rânduri - un nou fals
- naivitatea lui trece orice măsură închipuită. Iacă ce citim pe
această copertă finală: Din lucrările lui Const. Al. Ionescu. Şi ce
lucrări credeti că anunţă? Mici încercări? Broşuri? Nu, domnilor,
volume in limba franceză. A găsit şi editor! E un scriitor celebru,
care a trecut hotarele ţării încă de la 1899. Să citim: "Essais sur la
decadence romaine", Paris, 1899, Retaux-freres, editeurs. Pretul 3
lei şi 50bani. - "Etudes historiques", Paris, 1899. Retaux-freres,
editeurs, 1 leu şi 50 bani. "Le culte de Bacchus", 1901, Retaux-
freres, libraires- editeurs. Pretul 3 lei şi 50 de bani. La 20 de ani şi
la 23 de ani să publici volume de sute de pagini în limbi străine, şi
să găseşti la aşa vârst ă şi pentru aşa studii voluminoase, librari
editori în Paris? Nu e aşa că e extraordinar? Şi totuşi în cazul nostru
nu e de loc extraordinar. Acest domnişor n-a publicat nici un volum
din cele anunţate. Un fals cu care să păcălească pe credulii din
România.
Am scris librarului Victor Retaux, căci astăzi firma Retaux-
freres a rămas numai Victor Retaux. Şi iată răspunsul editorului d-
lui Caion: "domnilor, ca răspuns la scrisoarea d-voastră din 5
curent, am onoarea de a vă trimite catalogul meu şi de a vă informa
că nu sunt editorul publicaţiunilor d-lui Ionescu".
24
Şi să nu se invoce tinereţea. Ar fi o ofensă adusă tinereţii si
tinerimii. Tinereţea e graţioasă, e generoasă, e entuziastă. Greşelile
unui tân ăr se resimt de inocenţă şi dezinteresare, iar nu de calcul, de
ură şi de perversitate. Copilărie e... să inventezi un autor, o dramă şi un
traducător, în scop de a înjosi un scriitor ilustru? Copilărie e... să
fabrici documente, să le îngălbeneşti la lumânare, s ă le imprimi cu
litere chirilice, şi să afirmi că le-ai rupt dintr-un volum pe care-l
posezi, făgăduind a-l dărui Academiei?.. Copilărie e... să inventezi
documente istorice?... Copilărie e... să anunţi că ai publicat deja trei
volume în limba franceză?... Copilăria ar fi cel puţin dezinteresată!
La calomniatorul Caion în tot ce a făcut... interes,
perversitate, patimă şi egoism! Are interes evident să pară savant.
Înşală "Noua Revistă Român ă". Are interes evident să pară deja un
scriitor însemnat. Publică pe coperta unei broşuri o serie de opere
imaginare, ca şi cum ar fi editate de un librar din Paris. Dacă ar fi
izbutit să înşele - şi aceasta a voit - opinia publică, şi-ar fi săturat
vanitatea şi ar fi crescut enorm în consideraţia lumii. Falsurile lui,
dar, au logica perversului, iar nu capriciile inocente ale tinereţii.
Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui
Caragiale îl prigonesc,îi răscolesc ura. Simte un mizerabil interes
de a-şi potoli această ură, această invidie. Are un interes. Şi nu
copilăreşte caută să şi-l satisfacă, căci nu se opreşte la critică, oricât
de rea, de murdară şi de înverşunată ar fi ea. Domnilor, se poate
face o critică, dreaptă sau nu, pătimaşă sau senină, o critică
filologică, o critică estetică. Se poate să urmăreşti într-un autor pe
lâng ă estetica lui şi etica lui, şi să te ridici la o critică filozofică.
Mai mult, pe lâng ă toate aceste raporturi, se poate să studiezi
epoca omului, ca pe lâng ă omul în sine, să strângi de aproape toate
cauzele care au determinat idealitatea autorului şi natura intimă a
operelor, ca şi cum ai face un capitol din istoria naţională. Astfel s-
ar înfăţişa critica cu aspectul, cam pretenţios, de critică ştiinţifică.
Oricare fel de critică s-ar fi încumetat acuzatul să încerce în
contra lui Caragiale, şi oricât venin, de mititel, neputincios şi rău,
ar fi vărsat în cadrul încercării sale, Caragiale ar fi rămas senin, ar
fi surâs, cel mult poate ar fi aruncat vreo scânteie d e spirit, dacă ar
fi crezut că patima adversarului merită o scânteie din spiritul s ău.
Dar nimeni, domnilor, nici în România, nici aiurea nu p oate fi aşa
de mare, încât un fals, combinat cu documente, cu prob e de fapt, şi
pus pe două coloane, să nu fie expus la discredit şi la dispreţul
publicului. Faţă de documente din care reiese furtul, de orice natură
ar fi el, numai justiţia te poate apăra, dacă documentele sunt false şi
tu nevinovat. Răspunsul lui Caragiale n-ar fi răsturnat faptele
concrete, ba ar fi contribuit la dezonoarea lui. Numai justiţia este in
stare să salveze onoarea cuiva, când calomnia şi falsurile sunt
dovedite.
În politică violenţa, uneori confundându-se cu calomnia, ura
şi înverşunarea, au explicaţiunea lor dacă nu chiar scuza. Un om
însemnat, înzestrat cu temperament robust şi cu un real talent, în
politică nu reprezintă numai voinţa lui, sentimentele lui,
25
aspiraţiunile lui, credinţele lui; ci în el se însumează pornirile
tuturor partizanilor. El e o sumă de voinţe, de sentimente, de
aspiraţiuni, de credinţe. Şi patimile de pretutindeni cu întreaga
sumă a impulsivităţilor se concentrează în acest campion. În faţa lui
un adversar identic de covâr şit de toate energiile sufleteşti ale
coregionalilor săi. Din această cauză uneori se întâmpl ă descărcări
de o violenţă extraordinară. În asemenea descărcări, în confuziunea
pasiunilor uneori scapără şi calomnia. Şi totuşi justiţia trebuie să-şi
facă datoria, căci altfel sub pretext de patimi politice, moravurile s-
ar scoborî şi mai mult, iar viaţa publică s-ar dezonora pân ă la
sălbăticie.
Dar în artă, în literatură, ce explicaţiune uşurătoare ar avea
calomnia? Ura personală a unui invidios?... Da, ştiu că strălucitul
talent al lui Caragiale a stârnit în câ ţiva pernicioşi, pasiuni oarbe.
Lumina lui stinge acele slăbuţe licăriri, slăbuţe ca fosforescenţele
chibritelor trase pe un perete. Renumele lui, fără voia lui,
proiectează o umbră groasă peste acele nume care nu merită să
trăiască. Aceasta este cauza calomniei şi a falsurilor.
Cum, domnilor? Un popor întreg admiră pe Caragiale.
Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste
hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de
falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi
în credinţa, în admiraţiunea şi în fala oamenilor! Şi ce s-ar fi
întâmplat dac ă criticul impostor n-ar fi fost prins? Ce s-ar fi
întâmplat dac ă nu am fi adunat noi această mulţime de probe? O
mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce
idei şi-ar fi făcut străinii de noi românii? C ă suntem un popor care
ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că
geniul nostru e o ruşine, că nu avem nici conştiinţă, nici demnitate?
Şi când m ă gândesc c ă omul acesta a vegheat jumătate din
nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală... cu cât
talentul lui e mai mare şi osteneala mai covâr şitoare...cu atât
calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea
legilor! A! ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile ce s-au adus lui
Caragiale. - "Ai atacat libertăţile publice!" - "Ai batjocorit
Constituţia!" - ,,Ai zeflemisit Egalitatea!" - "Ai ponegrit
Democraţia!". Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit a lui
Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe
naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului
naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea
vieţii noastre publice. Şi în fond, în dramaturgia lui, nu e răutate, ci
iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe
Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele
create de el. Parcă îl văd retras într-un colţ scânteindu-i privirea de
pătrundere, surâzând de sincer ă şi bună plăcere; îşi ascultă eroii
pretutindeni, cu dragoste, îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi
descarcă de partea banal-indiferentă, şi îi reduce la sufletul lor real,
etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile; şi animat şi de altă dragoste, de
enorma dragoste de limba româneasc ă, s-a jertfit ei, frământând-o
26
pentru a-i spori viaţa, puterea şi farmecul. A muncit din greu; şi-
a robit tot talentul şi toată inteligenţa lui pentru fala noastră a
tuturora; şi trăind din greu, n-a întins mâna nim ănui şi nu s-a
plâns niciodată de ingratitudinea altora de care a depins soarta
poporului român, nici de r ătăcirea multora care n-au înţeles că
viaţa unui popor atârn ă nu numai de dezvoltarea lui materială,
ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale st ă resemnat la
o parte, şi trăieşte din muncă aspră, cinstită şi demnă să-l izbim,
să-l pătăm să-
l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar? Îi produce ceva
teatrul, teatrul lui care a înveselit şi însănătoşit , să-l
calomniem să comitem falsuri să-l jecmănim şi de acest
venit, pentru care şi-a jertfit viaţa întreagă! Caragiale a
prezentat chiar în anul acesta un volum - la Academie- pe el!
să convingem pe toţi că e un scriitor de contrabandă.
Dar termin, domnilor, rugându-v ă să nu pierdeţi din
vedere cine e calomniatorul şi cine e calomniatul; să vă gândi
ţi la mijloacele întrebuinţate de calomniator, pentru a pipăi
bine gradul lui de perversitate; să vă închipuiţi suferinţele
morale ale calomniatului, călătoriile şi cheltuielile pe care a
trebuit să le facă cu adunarea probelor pentru ca pe lâng ă
osânda ce se cuvine vinovatului, acordaţi despăgubirile ce se
cuvin nevinovatului, şi pe care le-am formulat în scris în
plângerea noastr ă.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Exordiul este preambulul, introducerea în discursul retoric.
Definiţia exordiului: este acea parte a discursului retoric în care oratorul enunţă în linii
mari subiectul, întreţinând curiozitatea, interesul auditoriului, odat ă cu „concilierea” bun
ăvoinţei acestuia.
Exordiul se detaliază în mai multe părţi:
1) captatio benevolentiae (captarea atenţiei) sau apel la bunăvoinţă;
2) narratio facti (expunere a faptelor ce se adresează imaginaţiei, impresionând);
3) expunere lucidă ( se adresează raţiunii având un caracter rezumativ şi esenţial
sintetic).
4) - Scopul exordiului este:
- să facă cunoscut obiectul procesului într-o formulă sintetică;
- să fixeze atenţia judecătorilor;
- să creeze o atmosferă favorabilă cauzei clientului.
1.4.2.Tipuri de exordiu:
- simplu;
27
- prin insinuare, cu joc de insinuări, subtilităţi şi arguţii;
- ex abrupto.
Exemplul clasic este cel al lui Cicero la vederea lui Catilina: ,,Quousque tandem
abutere Catilina.” „Pân ă când vei abuza oare, tu, Catilina de r ăbdarea noastră?”
Este un început de discurs ce reclamă din partea oratorului elaborarea unei formulări
energice, scurte, aforistice şi impresionante, dând tonul general al expunerii, c are
trebuie să se menţină într-un climat de tensiune pe tot parcursul.
1.4.3.Caracteristicile exordiului:
- să fie scurt;
- tonul şi mijloacele să fie adaptate la natura procesului (procesele cu probleme sociale
permit o mai mare varietate de mijloace);
- să impresioneze prin sensibilizare afectivă .
- Exordiul este diferit, după cum pledoaria este a reclamantei sau a pârâtei, a părţii
civile sau a apărări:.
- avocatul care ia primul cuvântul are avantajul de -a gândi şi pregăti întreaga
pledoarie, inclusiv exordiul;
- avocatul pârâtei şi al apărării întâmpin ă unele dificultăţi:
- se află deseori în faţa unei situaţii şi a unor argumente neprevăzute, care-l obligă
la improvizaţii;
- este nevoit să rectifice erorile şi omisiunile voluntare şi involuntare ale părţii
adverse din expunerea faptelor;
- este obligat să reia expunerea faptelor pentru a scoate în evidenţă elementele
favorabile asupra cărora adversarul nu a insistat;
- trebuie să schimbe atmosfera creată.
Concepte şi termeni de reţinut
  exordiul ;
  captatio benevolentiae;
  narratio facti ;
 ex abrupto;
.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce este exordiul (introducerea)?

2. Care sunt partile structurale ale exordiului.
3. Ce tipuri de exordiu cunoasteti?
4 Ce caracteristici ale exordiului cunoasteti
28
Bibliografie obligatorie
1 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi

2. Petcu, M., (2012), Retorica juridică,Ediţie revizuită Ed. Argonaut, Cluj-Napoca
3 Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All,
Bucureşti
4 Săvulescu, S., (2004), Retorica şi teoria argumentării, Ed. Comunicare, Bucureşti
29
Structura discursului retoric-dezvoltarea

2.1. Introducere
...........................................................................................................................................
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .................................
...........................
.............................................................................................................
2.3.1 Componentele fazei de dezvoltare
2.3.2..Expunerea faptelor ...............................................
2.3.3..Discutia. din faza de dezvoltare...................................
2.3.3.1 Faza demonstratiei tezei sustinute..
2.3.3.2.Faza de respingere a demonstratieie
adversarului
2. 3.4. Analiza dezvoltarii pe text din Antolgia pledoariilor
celebre
2.1. Introducere
Dezvoltarea este o amplificare a subiectului, o

susţinere a lui prin fapte, argumente logice şi respingere
motivată a poziţiei adversarului. Se adresează în această fază
personalităţii auditoriului, trezindu-i interesul. Dezvoltarea
este o expunere analitică, de amănunt a subiectului.
Expunerea clară a faptelor cu interpretarea argumentelor şi
respingerea tezei adversarului se face în cele două etape ale
dezvoltării: expunerea şi discuţia. Dezvoltarea este faza care
cuprinde două părţi importante şi anume expunerea faptelor
şi discuţia.
– cunoasterea modalitatii de desfasurare a discursului juridic

in faza sa de dezvoltare;
– insusirea pasilor metodologici din expunerea faptelor;
– insusirea tehnicii de demonstrare a tezei sustinute;
- insusirea metodologiei de respingere a demonstratiei
adversarului.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
30
Pentru unitatea de învătare Structura
discursului retoric-dezvoltarea , timpul alocat
este de 4 ore.
2.3. Structura discursului retoric-dezvoltarea
2.3.1. Componentele fazei de dezvoltare
Dezvoltarea este faza care cuprinde două părţi importante şi

anume expunerea faptelor şi discuţia. Dezvoltarea este o
amplificare a subiectului, o susţinere a lui prin fapte, argumente
logice şi respingere motivată a poziţiei adversarului. Se adresează
în această fază personalităţii auditoriului, trezindu-i interesul.
Dezvoltarea este o expunere analitică, de amănunt a subiectului.
Expunerea clară a faptelor cu interpretarea argumentelor şi
respingerea tezei adversarului se face în cele două etape ale
dezvoltării: expunerea şi discuţia.
2.3.2..Expunerea faptelor
Expunerea sau naraţiunea faptelor este partea cea mai
importantă a pledoariei pentru că pregăteşte jaloanele discuţiei.
- În general expunerea se face în ordinea cronologică a
faptelor:
- se fixează câteva date ca reper;
- se înlătură datele inutile care obosesc.
- Alteori, se evită expunerea cronologică, pentru că ar putea
fi banală sau obositoare:
- în acest caz se enunţă de la început ultimul fapt, pentru
a reveni apoi la ordinea cronologică;
- acest procedeu trezeşte de la început curiozitatea
auditoriului, care vrea să afle cum şi de ce s-a petrecut
fapta ( tehnică subliniată de Quintilian).
- Caracteristicile expunerii sunt:
- simplitatea;
- rapiditatea;
- claritatea;
- verosimilitatea;
- neamestecul expunerii cu discuţia pentru a nu crea
confuzie;
- avantajul de a crea prin respectarea acestor caracteristici
teren solid argumentării ulterioare, după ce judecătorii vor
reţine situaţia de fapt.
a) Caracterul verosimil este necesar în expunerea
faptelor. Dacă explicaţia faptelor este neplauzibilă, bunul
31
simţ este şocat şi avocatul nu este luat în serios. De aceea
avocatul trebuie să fie atent la unele situaţii şi anume:
- să evite şi să înlăture contradicţiile;
- să nu omită situaţiile reale, extraordinare şi
surprinzătoare ce par neadevărate , ci să le prezinte cu
observaţia că deşi sunt greu de crezut, s-au petrecut
totuşi şi ele trebuiesc admise cel puţin provizoriu, ca
ipoteze, urmând s ă fie explicate şi confirmate în
cursul dezbaterilor.
b) Să se facă bine înţeles, să pună în lumină
evenimentele cheie, să nu ascundă faptele nefavorabile,
pentru că pe de o parte o cere etica profesională, dar şi
pentru că sigur nu vor fi uitate de adversar.
c) Când faptele şi evenimentele sunt complexe, se
întrepătrund şi se contrazic, avocatul trebuie să le expună
în aşa fel încât, înl ănţuirea lor să fie clară şi logică.
d) Uneori reconstituirea trebuie să fie o reconstituire
completă a unor evenimente care, în parte cel puţin,
rămân ipotetice.
Ex: din pledoaria lui Henri Robert pentru Maria
Daouze „V ă amintesc scena, spune el, aşa cum s-a petrecut
în realitate. Richard a apucat cuţitul cu care vrea să lovească.
Maria Daouze a văzut gestul. Se repede la el pentru a-l
reţine, pentru a-i opri braţul...Nu are destulă putere. Dar
arma deviată astfel nu loveşte în inimă, vârful cuţitului se
înfige în partea de jos a abdomenului. Pătrunde
6 cm, şi vă amintiţi domnilor, că răspunzând preocup
ărilor legitime ale unuia dintre d-voastră dr.Socquet vă
spunea că arma fiind foarte ascuţită ar fi pătruns şi mai
adânc, dac ă braţul lui Richard n-ar fi fost oprit de Maria
Douze. Iată scena! Iată adevărul, iată evidenţa! Desfid
acuzarea să vă aducă dovada contrară!” (vezi Anexa).
Expunerea faptelor trebuie să fie însoţită în general de
motivarea lor psihologică.
După M. Garçon trebuiesc descrise în acela şi timp cu
actele:
- gândurile celui care a ac ţionat;
- perseverenţa acestuia;
- revenirile şi deciziile;
- sentimentele şi reacţiile (să explice raţional faptele şi
gesturile).
- Expunerea se ilustrează prin citirea pieselor de la dosar (în
întregime sau pe fragmente). O regulă elementară obligă avocatul:
- să citească corect piesele de la dosar;
- să anunţe când omite un pasaj, explicând de ce o face.
- Expunerea fiind o parte importantă a pledoariei apare ca un
monolog. Pentru evitarea monotoniei se utilizează diferite
mijloace pentru reţinerea atenţiei auditoriului cum sunt:
- variaţiile de stil şi ton care dau vioiciune şi culoare
monologului;
- utilizarea stilului direct, interogaţia;
32
- utilizarea scurtelor digresiuni care oferă pauze atenţiei
obosite;
Ex:„Pledoaria lui Delavrancea în procesul Caragiale -
Caion” (vezi Anexa).
- În majoritatea cazurilor expunerea trebuie reluată:
- pentru a face precizări;
- pentru a accentua părţile care sunt necesare susţinerii
tezei;
- reluarea trebuie făcută de maniera de-a nu părea o
simplă repetare a lucrurilor deja cunoscute.
- Expunerea se încheie cu formularea clară a problemelor
care vor forma obiectul discuţiei, acestea decurgând logic din
naraţiunea faptelor.
2.3.3..Discutia. din faza de dezvoltare
Înainte de abordarea discuţiei este foarte important ca oratorul
să aibă fixate limitele discuţiei, prin degajarea argumentului dominant,
în jurul căruia se va concentra toată demonstraţia.
Discuţia este acea parte a pledoariei în
care: -. se demonstrează o anumită teză;
- se respinge o anumită teză.
2.3.3.1 Faza demonstratiei tezei sustinute
Demonstraţia unei anumite teze se face prin:
- analiza probelor care dovedesc faptele aşa cum au fost
expuse;
- deducerea consecinţelor juridice din faptele dovedite.
- Probele care servesc demonstraţia sunt clasate:
- în ordinea logică ascendentă;
- în prezentarea de la început a celei mai puternice
probe, pentru obţinerea unui efect deosebit; aceasta se
întăreşte apoi prin prezentarea de detalii.
- Discuţia se poartă în faza demonstraţiei:
a) asupra faptelor care cel mai adesea sunt în parte
contestate;
b) asupra actelor înfăţişate ca probe;
c) asupra deducţiilor logice care se extrag din faptele şi
actele dovedite;
d) asupra problemei de drept.
a) Faptele sunt frecvent contestate datorită:
- relei-credinţe a martorilor mincinoşi;
- erorilor de relatare a martorilor de bună credinţă;
- adevărului deformat de autosugestie şi sugestie
colectivă prin:
- eroare involuntară;
- deformare profesională a experţilor;
- sub influenţa opiniei publice.
- Depoziţia martorului poate fi respinsă prin:
- opunerea cu o depoziţie contrară;
- sublinierea a ceea ce este neverosimil şi contradictoriu
în acea depoziţie sau dintre două depoziţii succesive;
- semnalarea interesului pe care martorul l-ar avea în
litigiu;
- contradicţia dintre depoziţie şi fapte după cum rezultă
33
din probele materiale.
b) Actele depuse la dosar pot face obiectul unei contestaţii
în ceea ce priveşte:
- validitatea lor;
- semnificaţia lor;
- interpretarea lor.
c) Discuţia juridică propriu-zisă constă în aplicarea la
faptele dovedite:
- a principiilor juridice;
- a normelor juridice.
- Discuţia este diferită în funcţie de tipul procesului, civil sau
penal.
In procesele penale, discuţia se poartă asupra faptelor. In
procesele civile, discuţia de drept formează adesea centrul de
greutate al pledoariei şi anume:
a) formularea precisă a problemei de drept;
b) citarea textelor de lege aplicabile şi comentarea
lor;
c) utilizarea raţionamentului logic a metodelor şi
argumentelor logice de interpretare.
2.3.3.2.Faza de respingere a demonstratieie
adversarului
Respingerea demonstraţiei adversarului va urma în general
aceeaşi schemă logică:
- avocatul va încerca să anuleze (acolo unde este cazul)
eventuala impresie favorabilă produsă de pledoaria părţii
adverse;
- va rectifica erorile produse de adversar;
- va face interpretările favorabile tezei sale.
Oratorul în această fază a dezvoltării se adresează raţiunii,
nevoii de înţelegere a ascultătorului prin metodele:
- regulile logicii formale;
- legile judecăţii şi gândirii concrete întemeiate pe :
- legea identităţii;
- legea contradicţiei;
- legea terţiului exclus;
- legea raţiunii suficiente;
- raţionamentul deductiv;
- silogismul;
- dilema, etc.
- Oratorul va elabora ipoteze:
- va aproba şi va respinge ipotezele prin argumente logice
supuse evidenţei faptelor, adăugând demonstra ţii
convingătoare;
- va respinge tezele adversarului prin combatere;
- va prezenta argumentarea adversarului ca nefiind
validă pentru că e contrazisă de fapte;
- va susţine că argumentarea adversarului este vicioasă
prin evidenţierea erorilor de logică;
- va susţine teza personală contrară tezei adverse prin
care aceasta devine nulă;
34
- va efectua analiza logică a demonstraţiei adversarului, a
cărui teză stabileşte că nu a fost construită corect, prin
argumentul dezvoltării;
- va susţine falsitatea tezei adversarului arătând c ă,
consecinţele ce decurg conduc la poziţii absurde sau
contrare adversarului.
În dezvoltare pe lâng ă logică se intervine şi cu mijloace
retorice, de subtilitate a gândirii şi de tactică, pentru susţinerea tezei
proprii şi pentru deprecierea adversarilor.
Exemplu de discuţie logică, efectuată de avocat în apărarea
clientului său, care urma ulterior să fie examinată de
judecător: „Acuzatul î şi mărturiseşte vina: a ucis un
adversar. Dar, adaugă avocatul, înainte de a fi fost ucisă cu o
armă de foc, victima făcuse un pas înapoi şi dusese mâna la
buzunarul din spate. Gestul a fost interpretat de acuzat ca o
intenţie de a scoate din buzunar o armă. Ne aflăm deci,
într-un caz de legitimă apărare. Cer în aceste condiţii, un
verdict de achitare”.
Avocatul apărării argumentează astfel:
„Clientul meu a f ăcut o mărturisire: el declară că a ucis
dar, în acelaşi timp adaugă că gestul său a fost consecutiv
unui gest de ameninţare al adversarului. Mărturisirea
alcătuieşte un tot. Ea nu poate fi disociată. Nu se poate
admite numai prima parte, recunoscând acuza ţia de omor
şi refuzând partea a doua a ameninţării. Sunteţi obligaţi,
onorat judecător, să acceptaţi această mărturisire în
întregul ei. Clientul meu trebuie scos din cauză fiind în
legitimă apărare.”
În aceşti termeni discuţia este greu atacabilă. Martori nu
au existat. Declaraţia acuzatului poate fi în principiu
adevărată, dar poate fi şi falsă. Problema aprecierii
vinovăţiei alcătuieşte o dramă de conştiinţă a
judecătorilor, pe care avocatul apărării a ştiut să o evoce
cu bună sau cu rea-credinţă.
Un alt exemplu este de eleganţă de comportament, de
falsă menajare, de tact a avocatului la adresa reputaţiei
unui client al adversarului dar, pe care, în realitate îl
anulează prin următoarele procedee:
- reticenţă retorică;
- nesiguranţă de exprimare afectată de memorie;
- amintire incertă a valorii acuzatului pe care îl pune
într-o lumină îndoielnică;
- antiteză, ironie disimulată;
- falsă concesie.
Prin toate procedeele mai sus enunţate diminuează
importanţa socială şi
meritul profesional al clientului adversarului.
Exemplu: „Domnul...este pare-se un muzician de mare talent
(reticenţă retorică) spun „pare-se” pentru c ă nu cunosc din
compoziţiile sale decât fragmentle (diminuare) a unei piese ,
poem (diminuare prin uitare, amintire incertă a unei opere de
valoare îndoielnică) pe care le-am ascultat la concerte; este
35
un om care, deşi depăşind de mult vârsta de 40 ani, este înc ă
un tân ăr muzician în sensul că nu este încă bine cunoscut
(ironie disimulată). De, un compozitor de mare talent
(concesie) dar care nu şi-a dat încă măsura”.
- Caracteristicile de stil ale discuţiei sunt:
- sobrietatea;
- claritatea;
- rigurozitatea;
- adaptarea la natura procesului (civil sau penal);
- concentrarea pe aspectul juridic şi ştiinţific şi nu pe
efectele estetice ale pledoariei;
- evitarea monotoniei care, în această parte a pledoariei este
foarte periculoasă, deoarece se poate instala prin citirea de
acte, hotărâri sau opinii.
2.3.4. Analiza pe text a fazei de dezvoltare din Antolgia

pledoariilor celebre (după Y. Eminescu, Pledoarii celebre,
Antologie de oratorie juridică
Concluziile lui NICOLAE TITULESCU

în procesul cu soţii Nitzeanu
Domnule preşedinte, Onorată curte,
La 1874, autorii mei Ion Titulescu şi Maria Băluţescu,

posedau în trupul Bărbăteşti, din timpuri îndepărtate, cu titlul de
proprietari, trei fâ şii cu direcţiunea de la Răsărit la Apus: trupul
mare, Jianca, şi trupul mic Bărbăteşti, cu limitele din planul
inginerului hotarnic Stravolca din 1864, depus la dosar. Această
posesie se exercita în virtutea zapiselor de cumpărătoare ale
autorilor mei, în chip exclusiv, public, adică cu toate însuşirile
posesiunii cu titlu de proprietar. Nu s-a contestat niciodată şi nici
nu se contestă în acest proces că autorii mei au avut această posesie
la 1874 şi că erau proprietari nediscutaţi în limita acestei posesii.
De altfel, autorii mei aveau şi hotărnicie în regulă pentru
proprietatea lor la 1864 şi zapise (vezi hotărnicia tipărită a ing.
Stravolca depusă la dosar şi zapisele).
Se execută la 1874 pe suprafaţa terenului o hotărnicie a ing.
Depărăţeanu, lucrată la 1836 şi confirmată judecătoreşte la aceeaşi
epocă. Prin această executare, schimbându-se forma posesiunii
unor devălmăşii, fraţii Peia, reprezentanţii lui Raicu Iota şi Petre
Abagiu, după cererea cărora se făcuse hotărnicia lui Depărăţeanu şi
autorii soţilor Nitzeanu, intimaţi în apel, dându-li-se 1116 st. mas
2
ă în direcţiunea de la M.N.la M.Z., autorii mei sunt deposedaţi cu
două bucăţi, una din trupul mare, în întindere de circa 956 pogoane,
a doua din trupul mic, în întindere de 138 pogoane, adică, în total,
cu 1094 (circa) din proprietatea lor de atunci.
Ce au pretins atunci autorii meu şi ce pretind şi eu azi? Să nu
se execute hotărnicia Depătăţeanului? Nu, căci prin hotărârile de la
1861 şi 1865 se stabilise judecătoreşte că autorii mei trebuiau să
sufere această executare.
36
Au pretins atunci autorii mei, între altele, şi pretind şi eu azi
ca obiect principal de cerere, să nu ia fraţii Peia, sub pretext de
executarea hotărniciei Depărăţeanului, mai mult decât le d ădea
hotarnicul la 1836.
Când v ă voi dovedi dar că, dacă nu pentru întreaga întindere
cu care am fost deposedat la 1874, dar cel puţin pentru parte din ea,
deposedarea s-a făcut peste calculele şi prevederile Depărăţeanului,
în limita aceasta, am fost deposedat fără titlu, în limita aceasta au
fost uzurpaţi autorii mei în drepturile lor, în limita aceasta pot
revendica eu de la acei care deţin pământul uzurpat, de la
reprezentanţii fraţilor Peia, de la soţii Nitzeanu.
O primă chestiune se pune dar: Ce a dat hotarnicul
Depărăţeanu în 1836 autorilor soţilor Nitzeanu? O a doua
chestiune: Ce au luat în 1874 fraţii Peia sub pretext de executare a
hotărniciei din 1836? O a treia chestiune, în fine: Care era dreptul
autorilor mei dacă fraţii Peia au luat la 1874 mai mult decât li se
cuvenea şi sub ce formă pot exercita eu acest drept contra lor?
Ce stabileşte hotărnicia Depărăţeanu?
Citind hotărnicia lui Depărăţeanu, n-avem nici o dificultate

3
să constatăm că el a ales lui Raicu Iota o analogie dintr-un trup
bine determinat. Şi nici nu putea face altfel. Chemat să aleagă la o
parte stânjenii unor cop ărtaşi dintr-un trup anumit, el trebuia să
determine mai întâi trupul în care avea s ă facă alegerea, şi apoi, în
raport cu acel trup, să determine partea aleasă. Implicit, partea
cealaltă din trup rămânea celorlal ţi copărtaşi, şi astfel devenea
aleasă şi pentru aceştia din urmă în bloc. Era deci o dependenţă
firească între partea astfel aleasă lui chir Iota de Depărăţeanu şi
trupul întreg. pe de o pane; între partea aleasă lui chir Iota şi partea
care rămânea celorlal ţi copărtaşi, pe de altă parte.
Această dependenţă o mărturiseşte categoric Depărăţeanu.
Această dependenţă o proclamă hotărârea din 1861, când, pe de o
parte, confirmă hotărnicia lui Depărăţeanu.
Această dependenţă o recunoaşte în fine Curtea de Apel la
1881 când, chiar în momentul execut ării, ea nu confirmă
executarea decât cu rezerva pentru mo şneni de a putea discuta faţă
de fraţii Peia, şi după executare, consecinţele modificării trupului
Bărbăteşti în partea rămasă moşnenilor, chiar faţă de fraţii Peia care
îşi aveau totuşi partea lor aleasă bine determinată pe teren.
Să procedăm dar la examinarea hotărniciei de la 1836.
Depărăţeanu începe prin a spune că a fost chemat de chir
Raicu Iota "pentru a-i deosebi partea de moşie părintească ce o are
în trupul de moşie Bărbăteşti dintr-acel judeţ Olt, ca să-şi ştie
stăpânirea pe viitorime cu semne de c ătre părtaşii moşneni".
Va să zică Depărăţeanu declară de la început că are să facă o
împărţeală, căci are să deosebească. de o parte, stăpânirea lui chir
Raicu Iota, de cealaltă parte, stăpânirea mo şnenilor. Şi. în adevăr,
nu putea determina prima. fără să determine pe cea de a doua.
Ca să procedeze la o împărţeală, Depărăţeanu trebuia să
determine masa partajabilă, trupul Bărbăteşti. Şi aceasta e foarte
important: Depărăţeanu nu face operă de simplă hotărnicie; el nu se
37
mărgineşte să definească o posesie unilaterală; el defineşte o
posesie colectivă, pentru a alege pe urmă o posesie unilaterală. El
zice:
"Ca să nu pierdem vreme zadarnic, am intrat în trupul moşiei
Bărbăteştilor şi dându-i ocol jur împrejur de c ătre vecini, cei ce au
moşii şi dau cu coastele în capetele moşiei Bărbăteştilor, căci moşia
aceasta cu lungul merge spre miazăzi şi miazănoapte, precum o
dovedeşte şi suma stânjenilor lungime, i-am descoperit st ăpânirea
de către toţi vecinii prin semne, vâlcele şi lacuri fireşti cum şi pietre
de hotare, apoi ridicându-se planul la tot trupul m oşiei, i-am făcut
trei trăsuri după obicei".
La trăsura dinspre capul de miază noapte Depărăţeanu
găseşte 2632 st.; la trăsura din mijlocul moşiei 3140; iar la trăsura
de la capul dinspre miazăzi 2052 st.
E foarte important a se reţine de la început de unde a pornit
Depărăţeanu cu această a treia trăsură:
"La capul dinspre miazăzi din vâlceaua ce i se zice Adâncata,
care este despărţitoare între capul moşiei Drăgăneşti şi între capul
moşiei Stoicăneşti, cum şi colţul capului moşiei Bărbăteşti cel
dinspre apus, unde s-au făcut movilă şi este şi piatră de hotar în
costiţa văii capului moşiei Stoicăneştilor, care se numeşte drumul
Oii, trăgându-se spre r ăsărit pe linie inginerească şi cu stânjenul
4
răposatului în fericire Şerban Cantacuzino V.V. pe alături cu capul
moşiei Seaca a sfintei mănăstiri Cotmeana şi pe lâng ă lacul
Dracului, prin coadele văii Dracului pân ă la ochiul de lac din
sadină ce este semn despărţitor al capului Vălenilor de către
marginea trupului moşiei Bărbăteşti, cea dinspre răsărit, s-au găsit
stânjeni 2052".
Adunând suma acestor stânjeni, Dep ărăţeanu găseşte cifra
7824 şi împărţind-o la trei, el dă pentru întreg trupul 2608 stânjeni
masă.
Cum împarte Depărăţeanu cei 2608 st. masă? Alegând 1116
stânjeni pentru chir Raicu Iota şi, evident, lăsând diferen ţa de 1492
st masă celorlalţi moşneni.
Acest lucru trebuie să fie bine priceput şi lămurit, cu toată
aparenţa lui simplă. Deşi se pare că asistăm la un act unilateral,
alegerea părţii lui chir Raicu de un inginer hotarnic, actul e prin
sine bilateral, căci nu se poate alege 1116 st. masă din 2608 fără ca,
ipso facto, să nu fie ales implicit 1492 st. masă moşnenilor.
Depărăţeanu n-a fost chemat să hotărnicească 1116 st. masă deja
aleşi, ci să-i aleagă dintr-un tot indiviz. Acest tot fiind de 2608 st.
m. când a ales lui chir Raicu 1116 st. mas ă, a ales şi 1492 st masă
moşnenilor.
Depărăţeanu a fost chemat dar să aleagă lui chir Raicu
stânjenii prin analogie; ce a dat el lui chir Raicu este o analogie...
Ce au luat fraţii Peia
38
Am văzut cum hotărnicia din 1836 dădea lui chir Raicu o
analogie, adică o suprafaţă în raport cu anumite trăsături
determinate din trupul întreg.
Această hotărnicie nu se execută pân ă la 1874.
E drept că intimaţii au susţinut că această hotărnicie s-a
executat de bună voie la 1836 şi că s-a posedat Bărbăteşti de atunci
pân ă la 1848 în direcţia N-S. Această alegaţie nu e nici exactă, şi
n-are nici vreo importanţă în soluţionarea procesului.
În adevăr, adversarii scot acest lucru din istoricul afacerii pe
care îl face Curtea la 1880. Pân ă la această dată nici o hotărâre
judecătorească nu pomeneşte de vreo schimbare de posesie. Nici
cea din 1836, nici cea din 1848, nici cea din 1861, nici decizia
Curţii Bucureşti din 1865, nici decizia care respinge cererea de
revizuire.
La 1880, Curtea, făcând istoricul afacerii, reproduce
concluziunile fraţilor Peia, care făceau această afirmaţie, dar nu
controlează faptul, pentru bunul motiv că pricina pe care o cerceta
nu o obliga să o facă.
Ce valoare are însă acel considerent al Curţii? Valoarea
lucrului judecat? Nu, căci lucrul judecat nu priveşte decât
chestiunile care divizau părţile în acel moment, nu toate enunţurile
ce face judecătorul într-un proces.......................
Cele spuse explică cu suficienţă pentru ce a greşit trib. Olt,
când a respins ac ţiunea noastră pe temeiul lucrului judecat tras din
sentinţele 186136,36/61, Olt pe decizia 84/65 a Curţii Bucureşti.
Chestiunea n-a fost depusă pân ă atunci în justiţie: nu se poate face
o chestiune judecată, dintr-o chestiune rezervată.
Atragem în special atenţia Onoratei Curţi asupra concluziilor
tribunalului, care la pag. 15-24 tratează special chestiunea lucrului
judecat.
Dreptul meu şi natura lui juridică
Rezultă din cele mai sus expuse că fraţii Peia au dobândit la

1874 mai mult decât aveau dreptul conform hot ărniciei lui
Depărăţeanu. În adevăr ei au executat-o la 1874, fără să ţie seama
de ştirbirea Bărbăteştilor de la 1836 la 1874, ca şi cum Bărbăteştii
de la 1874 erau Bărbăteştii lui Depărăţeanu.
Depărăţeanu a dat lui chir Raicu o analogie, un număr de
stânjeni în raport cu trei tr ăsuri. Nu puteau fraţii Peia să ia aceiaşi
stânjeni, când una din tr ăsuri s-a modificat, şi s-a modificat atât de
simţitor.
Din două una: sau Depărăţeanu a dat lui chir Raicu o
suprafaţă ţărmurită, care n-avea nici o legătură cu restul trupului
Bărbăteşti şi atunci de ce Depărăţeanu i-a dat această suprafaţă în
raport cu măsura trupului întreg, pentru ce la 1861 se formăluieşte
hotărnicia lui Depărăţeanu cu condiţia unei analogii pentru
moşneni, pentru ce la 1880, după executare, instanţele judecătoreşti
39
permit să fie traşi la răspundere fraţii Peia pentru micşorarea
trupului întreg? Sau Depărăţeanu a dat, cum zicem noi, lui chir
Raicu o suprafaţă în raport cu trăsurile trupului întreg, o suprafaţă,
care nu poate rămâne invariabil ă decât în m ăsura în care şi
trăsurile trupului întreg rămân invariabile, şi atunci, în măsura în
care fraţii Peia au luat suprafaţa iniţială integrală, atunci când tr
ăsurile lui Depărăţeanu nu se micşorează, au luat mai mult decât le-
a dat Depărăţeanu, au depăşit titlul lor sub pretext că îl execută.
Care e atunci dreptul meu?
Dreptul de a rămâne unde eram când am fost deposedat de
fraţii Peia, dreptul de a relua ce mi s-a luat fără drept de fraţii Peia,
dreptul de a revendica partea luată fără drept. Lucrul e clar şi nu
merită discuţie.
Adversarii mei zic însă că dreptul ce am nu e decât un drept
la daune.
Limbajul acesta face parte dintr-un sistem care văd că le-a
reuşit pân ă acum. La 1880, când ceream s ă nu fiu scos din
posesie, pe motiv că executarea depăşeşte titlul, mi s-a zis: nu e
nimic că te scot din posesie, căci ai dreptul la o acţiune regulată
contra celor ce te deposedează. Azi, când cer, prin ac ţiune regulată,
să fiu reintrat de unde am fost scos fără drept mi se spune: poate să
ai drept, dar n-ai drept la pământ, ai drept la daune, f ă acţiune în
daune. Mâine, când a ş face acţiune în daune, n-ai nici un drept! Şi
ca să mi se spună aceasta, a trebuit să treacă 40 de ani de judecată.
Mie îmi plac apărările mai france: sau am vreun drept contra
fraţilor Peia, şi atunci am dreptul să iau pământul din care am fost
deposedat fără drept; sau n-am nici un drept contra fraţilor Peia.
Într-adevăr, au avut titlu să ia fraţii Peia porţiunile întregi cu
care am fost deposedat la 1874, din proprietatea mea? Dacă da,
atunci nu pot avea nici un drept contra lor, dacă însă nu, atunci,
incontestabil dreptul meu e să iau înapoi partea de pământ cu care
am fost deposedat fără drept şi pe care o posedam la 1874.
Şi într-adevăr, sau am dreptul să impun o reducţie fraţilor
Peia proporţional cu reducerea trupului şi atunci în limita în care
fraţii Peia m-au executat fără a suferi reducţia, am rămas proprietar
şi pot revendica, ori nu pot impune nici o reducţie fraţilor Peia, şi
atunci n-am drept contra lor.
Drept la daune? Drept personal! Dar stă oare la baza
dreptului meu o obligaţie a fraţilor Peia sau stă o lipsă de titlu din
partea lor?
E suficient să se gândeasc ă la această singură consideraţie
Onorata Curte, ca orice ezitare să dispară.
E adevărat că noi am susţinut că ştirbirea Bărbăteştilor a avut
loc prin culpa fraţilor Peia, care erau păzitorii hotarului către
Văleni, şi care au vândut sau care au l ăsat să fie încălcaţi cu o
însemnată porţiune.
Dar culpa e un lux de dovadă în sprijinul dreptului meu.
Dreptul meu există independent de orice culpă din partea
fraţilor Peia, atât timp cât eu nu sunt în culp ă...
40
Dreptul nostru derivă deci din titlurile noastre necontestate
de proprietate şi din posesia exclusivă ce aveam la 1874, precum şi
din lipsa de titlu cel puţin parţială a fraţilor Peia.
Dreptul nostru e un drept real, un drept de proprietate şi
acţiunea la care dă naştere o acţiune în revendicare.
Să-mi permită onorata Curte să rezum toate argumentele de
mai sus în următorul silogism:
5
Ca să mă evingă fraţii Peia la 1874 pentru cât m-au evins
trebuiau să aibă, la 1874, dreptul la 1116 st. masă.
Ca să aibă drept la 1116 st. masă, trebuia ca Bărbăteştii să
aibă 2608 st. masă în 1874, cât aveau in 1836.
Ca să aibă Bărbăteştii 2608 st. masă în 1874, trebuia ca cele
3 trăsuri ale lui Depărăţeanu să aibă aceeaşi lungime ca în 1836.
Una din aceste trăsuri, cea de la capul de M.Z, n-avea în
1874 lungimea din 1836. Deci, Bărbăteştii n-aveau la 1874 2608 st.
masă, ci mai puţin.
Fraţii Peia nu puteau să aibă drept la 1874 la 1116 st. masă,
ci la mai puţin.
Fraţii Peia au luat la 1874 1116 st. masă.
Fraţii Peia au luat dar la 1874 mai mult decât aveau dr ept.
În această proporţie, eu, proprietarul, ştirbit prin executarea
de la 1874, am fost evins pentru o parte, fără titlu.
Deposedarea fără titlu se numeşte uzurpare.
În această proporţie, am fost uzurpat.
Fraţii Peia m-au uzurpat.
Cel ce a fost uzurpat reintră în stăpânirea bunului uzurpat
prin acţiunea în revendicare.
Eu am acţiunea în revendicare contra fraţilor Peia sau
reprezentanţii lor.
Pentru a înlătura această argumentare clară şi izbitoare,
partea adversă a crezut că poate dovedi că dreptul nostru e un drept
la daune, invocând art. 788 din Codul civil: c ălcarea Vălenilor
făcându-se în lotul r ămas moşnenilor, iar nu în lotul lui Raicu Iota,
acesta e dator numai a despăgubi pe moşneni de evicţiunea suferită.
Însăşi legea proclamă despăgubirea în bani; de unde drept de
revendicare?
Cerem respectuos iertare, dar asemenea argumentări se
primesc cu hohote de râs.
Partajul s-a operat la 1836, când în vigoare era Co dul
Caragea. Sentinta 36/61 s-a dat tot sub Codul Caragea. Chiar
decizia 84/65 e dată tot sub Codul Caragea, tot ea e dată la 1
septembrie 1865 şi Codul civil s-a pus în lucrare la 1 decembrie
1865!
Ca să devie aplicabil art.788, trebuia ca partajul să fi avut loc
sub Codul civil. Or, unicul motiv pentru care moşnenii au pierdut
toate judecăţile a fost că partajul a rămas definitiv de la 1836.
41
Executarea a avut loc sub Codul civil!
Principiile care cârmuiesc partajul nu pot fi decât cele ale
legii sub care s-a făcut partajul, mai ales când e vorba de
interpretarea actului de partaj şi de conformitate între executarea şi
înţelesul lui.
Or, cum am mai spus-o, Codul Caragea urma principiile
dreptului roman după care partajul era atributiv de drept (Vezi
Titulescu, "Împărţeala moşnenilor" pag, 29). Codul Calimach o
spune formal şi el în art. 1092: "făcându-se împ ărţeala moştenirii şi
luând fiecare partea cuvenit ă lui, se face desăvâr şit proprietar,
pentru că împărţeala moştenirii are putere de cumpărare".
Jurisconsulţii romani ziceau: "putere de schimb" şi se
complăceau a stabili comparaţii între divisio şi mutatio: dar ştiut
este că schimbul şi vânzarea sunt de aceea şi esenţă!
Fiind vorba de un schimb, în măsura în care fraţii Peia n-au
făcut pe moşneni proprietari pentru 1492 stânjeni mas ă ei rămân
proprietari în cei 1116 stânjeni mas ă şi pot revendica! Nu poate fi
vorba de revendicare în bani. Art. 788 nu numai că nu-şi găseşte
exemplul în Codul Caragea, dar principiul din care decurge e
contrar Codului Caragea. În adevăr, art. 788 are la bază
retroactivitatea împărţelii, adică efectul declarativ al ei, care
împiedică rezoluţia partajului şi înapoierea proprietăţii anterioare,
la copărtaşi, aceştia fiind presupuşi a-şi deţine drepturile de la
defunct.
În Codul Caragea, copărtaşii deţinând dreptul unul de la altul
prin schimb, rămân proprietari în m ăsura în care n-au devenit
proprietari prin schimb!..
Inutil să adăugăm, că dacă prin extraordinar s-ar respinge
acţiunea mea în revendicare şi eventualul meu recurs în Casaţie,
îmi rezerv acţiunea în daune, şi nu înţeleg a fi reţinut la ea prin
nimic din cele ce preced.
Concluziune
Referindu-ne în totul la concluziunile puse înaintea
tribunalului, pe care la anexăm în broşură şi rugăm a le avea în
întregime în vedere, în toate p ărţile lor, mărginindu-ne şi în scris la
punctele asupra cărora s-a urmat dezbaterea orală, cerem ca
Onorata Curte să înlăture obiecţiunile din sentinţa tribunalului, să
constate, între altele, că nu există autoritate de lucru judecat şi că
dreptul meu e un drept real la pământ, şi să numească un inginer
expert din oficiu, care, având în vedere toate plan urile şi actele din
dosar să determine următoarele puncte:
a) Comparându-se planul lui Dep ărăţeanu din 1836 şi planul
lui Flexer din 1836, cu toate actele şi planurile cauzei şi în special
planul executării din 1874, să se determine limitele şi întinderea
porţiunii de pământ cu care trupul B ărbăteştilor s-a redus în acest
interval de timp prin călcarea pe care fraţii Peia au suferit să le-o
facă Vălenii în partea de răsărit a vechii lor posesiuni.
b) Care erau limitele şi întinderea posesiunii fraţilor Peia în
Bărbăteşti, înainte de executarea hotărniciei lui Depărăţeanu pân ă
42
în 1874?
c) Care erau limitele şi întinderea terenului lăsat liber de
fraţii Peia din vechea lor posesie, în urma schimbării posesiunii din
1874?
d) Care era şi ce întindere avea pân ă la 1874 posesiunea lui
Ion Titulescu şi a Mariei Băluţescu în Bărbăteşti?
e) Care era şi ce întindere avea pân ă în 1874 posesiune
celorlalţi devălmaşi, străini de procesul de faţă, în Bărbăteşti?
f) Care era şi ce întindere avea porţiune de pământ pierdut ă
de Ion Titulescu şi Maria Băluţescu, prin executarea de la 1874?
g) Pe unde ar fi trebuit să se execute hotărnicia lui
Depărăţeanu, dacă se ţinea seama de călcarea Vălenilor? Care-i
porţiunea ce fraţii Peia au luat în plus executând hot ărnicia lui
Depărăţeanu prin punctele de la 1836?
h) Care era analogia ce se cuvenea lui Ion Titulescu şi Mariei
Băluţescu, drept compensaţie a tăierii suferite în 1874, în porţiunea
lăsată liberă de fraţii Peia, mai întâi, şi în partea uzurpată de Văleni,
apoi, cu alte cuvinte care-i diferenţa în hectare sau pogoane cu care
moştenitorii Protopopului Nicolae Economu n-au fost îndestulaţi de
tăierea suferită în 1874, care-i întinderea dreptului indiviz cu care
aceşti moştenitori au rămas proprietari în trupul deţinut azi de soţii
Nitzeanu?
i) Să se determine anume ce parte din moşia soţilor Nitzeanu,
Dl. N. Titulescu personal şi ca moştenitor al D-nei Maria Băluţescu
urmează să stăpâneasc ă hectarele care li se cuvin pentru
îndeplinirea drepturilor sale.
Cerem şi proba cu martori pentru a lămuri cum s-a exercitat
posesia în trupul Bărbăteşti pân ă la 1874, cum, când şi din ce
cauză s-a ştirbit în folosul Vălenilor moşia Bărbăteşti înspre hotarul
ei despre Văleni, cine poseda pe lâng ă acest hotar înainte de 1874
şi de când se posedă netulburat pe acel hotar.
Sinteza unităţii de învăţare2.4.
Dezvoltarea cuprinde două părţi şi anume expunerea faptelor şi discuţia.

2.4.1.Expunerea faptelor
- În general expunerea se face în ordinea cronologică a faptelor. .
- Alteori, se evită expunerea cronologică, în acest caz se enunţă de la început ultimul fapt,
pentru a reveni apoi la ordinea cronologică;
- acest procedeu trezeşte de la început curiozitatea auditoriului
- Caracteristicile expunerii sunt:
a) Caracterul verosimil.
b) Să se facă bine înţeles, să pună în lumină evenimentele cheie
c) Când faptele şi evenimentele sunt complexe, expunerea trebuie să fie clară şi logică.
43
d) Reconstituirea trebuie să fie o reconstituire
- Expunerea faptelor trebuie să fie însoţită în general de motivarea lor psihologică.
- Expunerea se ilustrează prin citirea pieselor de la dosar (în întregime sau pe fragmente). O
regulă elementară obligă avocatul:
- să citească corect piesele de la dosar;
- să anunţe când omite un pasaj, explicând de ce o face.
-. Pentru evitarea monotoniei in expunere se utilizează diferite mijloace pentru reţinerea
atenţiei auditoriului cum sunt:
- variaţiile de stil şi ton care dau vioiciune şi culoare monologului;
- utilizarea stilului direct, interogaţia;
- utilizarea scurtelor digresiuni care oferă pauze atenţiei obosite;.
- Expunerea se încheie cu formularea clară a problemelor care vor forma obiectul discuţiei,
acestea decurgând logic din nara ţiunea faptelor.
2.4.2..Discutia. din faza de dezvoltare .
Discuţia este acea parte a pledoariei în care:
-. se demonstrează o anumită teză;
- se respinge o anumită teză.
2.4.2.1 Faza demonstratiei tezei sustinute se face prin:
- analiza probelor care dovedesc faptele aşa cum au fost expuse;
- deducerea consecinţelor juridice din faptele dovedite. .
- Discuţia se poartă în faza demonstraţiei:
a) asupra faptelor care cel mai adesea sunt în parte contestate;
b) asupra actelor înfăţişate ca probe;
c) asupra deducţiilor logice care se extrag din faptele şi actele dovedite;
d) asupra problemei de drept.
a) Faptele sunt frecvent contestate datorită:
- relei-credinţe a martorilor mincinoşi;
- erorilor de relatare a martorilor de bună credinţă;
- adevărului deformat de autosugestie şi sugestie colectivă prin. .
- Depoziţia martorului poate fi respinsă prin:
- opunerea cu o depoziţie contrară;
- sublinierea a ceea ce este neverosimil şi contradictoriu în acea depoziţie sau dintre două
depoziţii succesive;
- semnalarea interesului pe care martorul l-ar avea în litigiu;
- contradicţia dintre depoziţie şi fapte după cum rezultă din probele materiale.
b) Actele depuse la dosar pot face obiectul unei contestaţii în
ceea ce priveşte:
- validitatea lor;
- semnificaţia lor;
- interpretarea lor.
c) Discuţia juridică propriu-zisă constă în aplicarea la faptele dovedite:
- a principiilor juridice;
- a normelor juridice..
2.4.2.2.Faza de respingere a demonstratieie adversarului
Respingerea demonstraţiei adversarului va urma în general aceeaşi schemă logică:
- avocatul va încerca să anuleze (acolo unde este cazul) eventuala impresie favorabilă
produsă de pledoaria părţii adverse;
- va rectifica erorile produse de adversar;
- va face interpretările favorabile tezei sale..
44
- Oratorul va elabora ipoteze:
- va aproba şi va respinge ipotezele prin argumente logice supuse evidenţei faptelor,
adăugând demonstra ţii convingătoare;
- va respinge tezele adversarului prin combatere;
- va prezenta argumentarea adversarului ca nefiind validă pentru că e contrazisă de fapte; - va
susţine că argumentarea adversarului este vicioasă prin evidenţierea erorilor de logică;
- va susţine teza personală contrară tezei adverse prin care aceasta devine nulă;
- va efectua analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărui teză stabileşte că nu a fost
construită corect, prin argumentul dezvoltării;
- va susţine falsitatea tezei adversarului arătând c ă, consecinţele ce decurg conduc la poziţii
absurde sau contrare adversarului.
Caracteristicile de stil ale discuţiei sunt:

- sobrietatea;
- claritatea;
- rigurozitatea;
- adaptarea la natura procesului (civil sau penal);
- concentrarea pe aspectul juridic şi ştiinţific şi nu pe efectele estetice ale pledoariei;
- evitarea monotoniei care, în această parte a pledoariei este foarte periculoasă, deoarece se
poate instala prin citirea de acte, hotărâri sau opinii.
- Concepte şi termeni de reţinut

  caracter verosimil;
  reconstituire ;
  ipoteza;
  consecinte juridice;
  expunere cronologica;
 depozitie.
1. Care sunt fazele dezvoltarii?

2. Prezentaţi caraceristicile fazei de demonstrare.
3. Care este schema logica comuna fazei de demonstrare si de respingere a
argumentelor in discursul juridic?
4. In ce consta respingerea demonstratiei adversarului in confruntarea juridica?
45
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed.
Polirom, Iaşi.
4. Roventa-Frumuşani, D., (2004), Argumentarea. Modele şi strategii. Ed. All, Bucureşti
Structura discursului retoric-peroratia (concluzia)
3.1. Introducere ............................................................................................................................. ..............
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
3.3.1.Caracteristicile peroratiei
3.3.2..Formele peroratiei...............................................................................................
3.3.3.Exemple de constructie a peroratiei...................................................
3.3..4.Analiza peroratiei pe text din Antolgia pledoariilor celebre.
3.1. Introducere Peroraţia bazându-se pe

corelarea strâns ă, funcţională a părţilor anterioare ce concură la
structura discursului, reprezintă partea alocuţiunii către care
converg toate argumentele şi efectele oratorice, ca un rezumat, ca o
concluzie, ce îndeamnă în acelaşi timp la acţiune.
Peroraţia (concluzia) cuprinde o recapitulare rapidă şi
sintetică a faptelor, precum şi o dezlănţuire ,,pasională” (cu patos)
în vederea câ ştigării adeziunii emotive a auditoriului, convins
dinainte cu argumente logice.
46
.2. Obiectivele unităţii de învăţare
– definirea termenului de peroratie

– cunoasterea caracteristicilor acestei faze din discursul
retoric;
– analizarea formelor peroratiei si a momentelor cand se
utilizeaea.
Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric-

peroratia, timpul alocat este de 4 ore.
.3. Conţinutul unităţii de învăţare

.3.1.Caracteristicile peroratiei
Peroraţia bazându-se pe corelarea strâns ă, funcţională a
părţilor anterioare ce concură la structura discursului, reprezintă
partea alocuţiunii către care converg toate argumentele şi efectele
oratorice, ca un rezumat, ca o concluzie, ce îndeamnă în acelaşi
timp la acţiune.
Peroraţia (concluzia) cuprinde o recapitulare rapidă şi
sintetică a faptelor, precum şi o dezlănţuire ,,pasională” (cu patos)
în vederea câ ştigării adeziunii emotive a auditoriului, convins
dinainte cu argumente logice.
Are următorul algoritm retoric (arta de a convinge şi
emoţiona):
- deşteaptă interesul;
- convinge prin argumente, nu prin expunere de fapte;
- persuadează, convinge persoana prin căldura, patosul
exprimării.
- Caracteristicile peroraţiei sunt:
- se structurează într-un rezumat foarte scurt al
elementelor şi argumentelor esenţiale ale procesului;
- cuprinde o evocare a soluţiei care se aşteaptă de la
instanţă;
- trecerea la concluzii se face deseori fără tranziţii, fapt
47
observat în pledoariile marilor avocaţi (vezi Anexe);
- concluziile la pledoariile mai lungi se formulează scurte;
- peroraţia se leagă în general de ultimele cuvinte ale
exordiului. În acest sens M. Garçon recomand ă, ca o
bună regulă, reamintirea în peroraţie a ceea ce s-a anunţat
de la început în exordiu.
3.3.2..Formele peroratiei
Formele peroraţiei se identifică cu două tipuri care pot
fi combinate.
a) o primă formă este rezumarea faptelor:
- cu mare precizie;
- cu sobrietate;
- cu deducerea din aceste fapte a singurei concluzii
logice posibile;
- cu formulări de fraze scurte, fără digresiuni;
- cu stil direct.
b) o a doua formă este apelul la sentimente pentru a
emoţiona pe judecător:
- se vor evoca mari idei;
- se va face apel la sentimentele de milă şi de indignare
pentru a obţine efecte patetice (în funcţie de situaţie).
c) adesea se folosesc ambele metode, argumentele logice
fiind urmate de apelul la sentimente.
Dreptul la replică este modalitatea la care au acces avocaţii
şi la care apelează uneori în cadrul unor procese mai
complicate. Dreptul la replică prezintă unele aspecte:
- se recomandă utilizarea cu moderaţie a acestui drept;
- se consideră o gravă eroare, reluarea în replică a
argumentelor
dezvoltate anterior în pledoarie;
- replica trebuie să fie, aşa cum sublinia J.Appleton, o
ripostă
scurtă, care se reduce la a rectifica erorile sau
inexactităţile din
pledoaria adversarului;
- se recomandă de asemenea folosirea de replici scurte
şi rapide,
când se resping argumentele care au ap ărut pe
neaşteptate la
partea adversă şi care par să fixeze atenţia judecătorului.
- Peroraţia care îşi are rădăcina în analiza discuţiei, pregăteşte
şi justifică logic şi emoţional accentul patetic al concluziei.
Exemplu de pledoarie a lui Barbu Delavrancea, în care, în
peroraţie se adresează părţii adverse: ,,Ca pe o pradă şi nu
ca pe un inculpat l-aţi maltratat înainte de a-l sfâ şia. Şi
furiei dumneavoastră i s-a adăugat ridicula expertiză a unei
ştiinţe de dibuieli şi pedantism (încercare de descalificare a
examenului experţilor). La tortura lui nemeritată s-a
48
adăugat râsul mul ţimii imposibil de stăpânit. A ţi provocat
şi dezgust şi ilaritate. Toţi suntem cuprinşi de acelaşi
sentiment de dreptate. În conştiinţa tuturor s-a coborât
aceeaşi lumină, acelaşi adevăr...ca şi cum toţi am forma o
fiinţă enormă cu aceeaşi convingere, (comparaţie) cu aceeaşi
dorinţă de a reda amicilor şi societăţii.... ca mai
înainte, pe martiriul unei funeste hotărâri judec ătoreşti.
Sfâr şesc domnilor juraţi încredinţat că în unanimitate veţi
zice: inocent”.
Delavrancea a dat o coloratură proprie peroraţiei sale,
folosind mai multe figuri retorice cum sunt:
- eroarea de logică pe care a făcut-o deliberat, stăruind
asupra râsului lumii, ceea ce reprezint ă o deviere
conştientă de la fondul problemei;
- bagatelizarea oportunităţii expertizei ştiinţifice (pe
care ar fi maximizat-o dacă rezultatele acesteia ar fi
fost în favoarea acuzatului);
- apelul într-o formulare finală plină de elan, la simţul
de dreptate al judecăţii, proclamând nevinov ăţia
acuzatului.
3.3.3.Exemple de constructie a peroratiei
Aristotel în „ Retorica” sa prezintă construcţia peroraţiei cu
următoarea structură:
1) a dispune auditoriul în favoarea sa, indispunând u-l
împotriva adversarului;
2) a înălţa sau a coborî, adică a vorbi despre importanţa
faptelor;
3) a provoca emoţia auditoriului şi a reaminti faptele;
4) a indica o vorbire fără conjuncţii, pentru ca acest final
să fie un epilog şi nu un nou discurs.
Ex: „Am spus, a ţi auzit; cunoaşteţi cauza, pronunţaţi-
vă”.
Peroraţia respectând elementele esen ţiale de structură poate
avea un caracter personal.
- Planul de ansamblu al unui discurs retoric corespunde
„compozi ţiei” operelor literare şi oratorice cu:
a) unitatea lor funţională;
b) angajarea întregii personalităţi a creatorului;
a) În cadrul unităţii funcţionale totul se organizează în
vederea convergenţei efectelor:
- prima frază a lucrării conţine întreaga operă;
- ultima frază rezumă;
- finalul este o încheiere logică şi emotivă a întregii
desfăşurări.
b) Angajarea întregii personalităţi a oratorului reprezintă
dinamismul interior al creatorului, cu implicarea
dimensiunilor psihologice cum sunt:
- gândirea logic ă;
49
- imaginaţia;
- emoţiile, pasiunile;
- viaţa conştientă şi procesele subconştiente;
- stocările mnemice şi reactualizările.
Cicero, ca retorician este considerat cel mai strălucit
reprezentant al elocvenţei romane şi alături de Demostene, una din
culmile oratoriei antice. A cultivat toate genurile elocvenţei fiind în
primul rând un neântrecut orator judiciar.
După Cicero un tratat de retorică se compune din 3 mari părţi:
a) „de arte”
b) „de artificie”;
c) „de opere”
Părţile retoricii după Cicero pot fi detaliate astfel:
a) Primul capitol „de arte” se ocupă de obiectul retoricii şi
de elocinţă. Se enumeră trei genuri ale elocinţei: juridic, deliberativ
şi epidictic.
Capitolul intitulat „De arte” cuprinde mai multe părţi şi
anume:
- inventio care la rândul s ău se subdivide în:
- sfaturi referitoare la structura operei oratorice;
- exordium cu captarea atenţiei (captatio
benevolentiae);
- naratio cu sfaturi pentru expunerea faptelor;
- argumentaţia cu mijloacele folosite pentru
dovedirea faptelor expuse;
- reputatio ce respinge argumentele adversarului;
- peroraţia care cuprinde o recapitulare pe scurt a
faptelor şi apelul la bunele sentimente ale instanţei
judecătoreşti.
- dispoziţia cu sfaturi în legătură cu ordonarea părţilor
discursului în raport cu cauza;
- elocuţia ce vizează informaţii privind limba, genurile de
stil;
- memoria cu indicaţii privind pregătirea în minte a
discursului;
- pronuntatio cu prezentarea modului cum trebuie
pronunţat discursul, tonalitatea vocii, mimica şi gestica.
b) „De artifice” este partea consacrată personalităţii
oratorului, însuşirilor culturale pe care trebuie să le aibă,
cunoştinţelor din sfera retoricii propriu-zise şi condiţiile morale pe
care trebuie să le îndeplinească.
c) „De opere” se referă la rezultatul operei.
În zilele noastre procesul nu mai este un spectacol, iar
discursul juridic nu mai poate lua proporţii şi nici folosi mijloacele
pe care le utilizau oratorii în antichitate.
Cu toate acestea cunoaşterea anumitor procedee retorice, a
tehnicii vorbirii poate servi avocatului în rolul său de auxiliar al
justiţiei ajutându-l:
- să evite anumite erori;
50
- să concentreze atenţia auditoriului asupra argumentului
principal;
- să degajeze clar problema de drept;
- să contribuie mai eficient la stabilirea adevărului.
M. Garçon cunoscând caracteristicile şi necesităţile
procesului juridic modern formulează unele reguli pe care un
avocat trebuie să le respecte:
- să ţină treaz interesul instanţei;
- să apeleze în cazul unor procese complicate ce nu pot fi
concentrate într-o pledoarie scurtă, precum şi pentru evitarea
oboselii auditoriului, la unele procedee cum sunt:
- să intervină atunci când sunt necesare explica ţii şi
dezvoltări, printr-o frază scurtă care să întrerupă
raţionamentul şi să trezească atenţia;
- să anunţe apropierea concluziei;
- să treacă la concluzii în care să dezvolte un argument
aparent nou, dar care de fapt să reia o dezvoltare, atunci când
se consideră necesar.
- În cazul în care în timpul pledoariei se resimte necesitatea
de a emite unele principii generale şi adevăruri elementare,
pentru a nu irita instanţa cu aceste adevăruri arhicunoscute,
se recomandă ca aceste evocări să înceapă, prin prevenirea
auditoriului că va spune lucruri cunoscute, dar necesare de
enunţat în acest context.
- O calitate a pledoariei moderne care trebuie întrunită este
ritmul, mişcarea şi viaţa (suflul viu). Astfel pledoariei i se poate
da viaţă prin efecte cum sunt:
- efecte introduse prin simpla schimbare sau alternare a
timpului
verbelor;
- prin folosirea prezentului în locul perfectului simplu;
- prin alternanţa prezentului cu imperfectul pentru a distinge
principalul de secundar;
- pentru un anumit ritm se introduc interogaţiile care evită
monotonia;
- prin apelarea la interpelarea bruscă a adversarului;
- se obţine efectul de accentuare prin începerea mai multor
fraze succesive cu aceleaşi cuvinte sau repetarea aceluiaşi
cuvânt la sfâr şitul unor propoziţii succesive, ca o concluzie
logică sau prin reluarea primului şi ultimului cuvânt al unei
propoziţii;
- se subliniază o idee prin procedeul acumulării, în care sunt
repetate ideile şi nu cuvintele, pentru a obţine un anumit efect;
efectul este şi mai puternic dacă acumularea este progresivă.
- În acelaşi scop al accentuării şi sublinierii se pot folosi
figurile de stil.
Dat fiind marele efect stilistic produs de aceste construcţii le
vom prezenta în detaliu în detaliu în capitolul următor.
51
3.3..4.Analiza peroratiei pe text din Antolgia
pledoariilor celebre

3.4.1.Caracteristicile peroratiei
Peroraţia reprezintă partea alocuţiunii către care converg toate argumentele şi efectele oratorice,
ca un rezumat, ca o concluzie.
Are următorul algoritm retoric (arta de a convinge şi emoţiona):
- deşteaptă interesul;
- convinge prin argumente, nu prin expunere de fapte;
- persuadează, convinge persoana prin căldura, patosul exprimării.
- Caracteristicile peroraţiei sunt:
- se structurează într-un rezumat foarte scurt al elementelor şi argumentelor esenţiale ale
procesului;
- cuprinde o evocare a soluţiei care se aşteaptă de la instanţă;
- trecerea la concluzii se face deseori fără tranziţii, fapt observat în pledoariile marilor
avocaţi (vezi Anexe);
- concluziile la pledoariile mai lungi se formulează scurte;
- peroraţia se leagă în general de ultimele cuvinte ale exordiului. În acest sens M. Garçon
recomandă, ca o bună regulă, reamintirea în peroraţie a ceea ce s-a anunţat de la început în
exordiu.
3.4.2..Formele peroratiei
Formele peroraţiei se identifică cu două tipuri care pot fi
combinate. a) o primă formă este rezumarea faptelor:
- cu mare precizie;
- cu sobrietate;
- cu deducerea din aceste fapte a singurei concluzii logice posibile;
- cu formulări de fraze scurte, fără digresiuni;
- cu stil direct.
b) o a doua formă este apelul la sentimente pentru a emoţiona pe judecător:
- se vor evoca mari idei;
- se va face apel la sentimentele de milă şi de indignare pentru a obţine efecte patetice (în
funcţie de situaţie).
c) adesea se folosesc ambele metode, argumentele logice fiind urmate de apelul la
sentimente. Dreptul la replică este modalitatea la care au acces avocaţii şi la care apelează
uneori în cadrul unor procese mai complicate. Dreptul la replică prezintă unele aspecte:
- se recomandă utilizarea cu moderaţie a acestui drept;
- se consideră o gravă eroare, reluarea în replică a argumentelor
dezvoltate anterior în pledoarie;
- replica trebuie să fie, aşa cum sublinia J.Appleton, o ripostă
scurtă, care se reduce la a rectifica erorile sau inexactităţile
din pledoaria adversarului;
52
- se recomandă de asemenea folosirea de replici scurte şi rapide,
când se resping argumentele care au ap ărut pe neaşteptate la
partea adversă şi care par să fixeze atenţia judecătorului.
3.3.3.Exemple de constructie a peroratiei
Aristotel în „ Retorica” sa prezintă construcţia peroraţiei cu următoarea structură:
1) a dispune auditoriul în favoarea sa, indispunând u-l împotriva adversarului;
2) a înălţa sau a coborî, adică a vorbi despre importanţa faptelor;
3) a provoca emoţia auditoriului şi a reaminti faptele;
4) a indica o vorbire fără conjuncţii, pentru ca acest final să fie un epilog şi nu un nou discurs.
Peroraţia respectând elementele esen ţiale de structură poate avea un caracter personal.
- Planul de ansamblu al unui discurs retoric corespunde „compozi ţiei” operelor literare şi
oratorice cu:
a) unitatea lor funţională;
b) angajarea întregii personalităţi a creatorului;
a) În cadrul unităţii funcţionale totul se organizează în vederea convergenţei efectelor:
- prima frază a lucrării conţine întreaga operă;
- ultima frază rezumă;
- finalul este o încheiere logică şi emotivă a întregii desfăşurări.
b) Angajarea întregii personalităţi a oratorului reprezintă dinamismul interior al creatorului,
cu implicarea dimensiunilor psihologice cum sunt:
- gândirea logic ă;
- imaginaţia;
- emoţiile, pasiunile;
- viaţa conştientă şi procesele subconştiente;
- stocările mnemice şi reactualizările. .
După Cicero un tratat de retorică se compune din 3 mari părţi:
a) „de arte”
b) „de artificie”;
c) „de opere”
Părţile retoricii după Cicero pot fi detaliate astfel:
a) Primul capitol „de arte” se ocupă de obiectul retoricii şi de elocinţă. Se enumeră trei genuri
ale elocinţei: juridic, deliberativ şi epidictic.
Capitolul intitulat „De arte” cuprinde mai multe părţi şi anume:
- inventio care la rândul s ău se subdivide în:
- sfaturi referitoare la structura operei oratorice;
- exordium cu captarea atenţiei (captatio benevolentiae);
- naratio cu sfaturi pentru expunerea faptelor;
- argumentaţia cu mijloacele folosite pentru dovedirea faptelor expuse;
- reputatio ce respinge argumentele adversarului;
- peroraţia care cuprinde o recapitulare pe scurt a faptelor şi apelul la bunele sentimente
ale instanţei judecătoreşti.
- dispoziţia cu sfaturi în legătură cu ordonarea părţilor discursului în raport cu cauza;
- elocuţia ce vizează informaţii privind limba, genurile de stil;
- memoria cu indicaţii privind pregătirea în minte a discursului;
- pronuntatio cu prezentarea modului cum trebuie pronunţat discursul, tonalitatea vocii,
mimica şi gestica.
b) „De artifice” este partea consacrată personalităţii oratorului, însuşirilor culturale pe care
trebuie să le aibă, cunoştinţelor din sfera retoricii propriu-zise şi condiţiile morale pe care trebuie să le
îndeplinească.
53
c) „De opere” se referă la rezultatul operei.
În zilele noastre procesul nu mai este un spectacol, iar discursul juridic nu mai poate lua
proporţii şi nici folosi mijloacele pe care le utilizau oratorii în antichitate.
Cu toate acestea cunoaşterea anumitor procedee retorice, a tehnicii vorbirii poate servi
avocatului în rolul său de auxiliar al justiţiei ajutându-l:
- să evite anumite erori;
- să concentreze atenţia auditoriului asupra argumentului principal;
- să degajeze clar problema de drept;
- să contribuie mai eficient la stabilirea adevărului.
  peroratie;
  gândirea logic ă
  imaginaţia
 emoţiile, pasiunile
1. Care sunt caracteristicile peroratiei?

2. Cu ce se identifica formele peroraţiei ?
3. Dati exemple de faze ale discursului retoric la mari oratori(Cicero , Aristotel)
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed.
Polirom, Iaşi.
54
Tehnici oratorice
4.1. Introducere
...........................................................................................................................................
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .................................

4.3.1. Prolepsa....
4.3.2. Pretertiunea
4.3.3..Reticenta.............
4.3.4. Concesia
4.4. Îndrumător pentru autoverificare
........................................................................................................
4.1. Introducere
Combinaţiile stilistice ţin de ştiinţa oratorului, de logica şi

sensibilitatea sa; supunându-se regulilor retorice acesta le
adaptează nevoilor sale subiective, transgresându-le într-o i
niţiativă creatoare
La nivelul mediului cultural stilul de exprimare îl reflectă
pe individ în unicitatea sa. Limbajul capătă o pecete proprie când
exprimă nu numai valorile circulante în cultură la acel moment
dat ci şi o elaborare a propriului stil.
55
– Decriptarea termenilor de pretertiune , prolepsa, reticenta

concesie ca tehnici oratorice
– cunoașterea tehnicilor oratorice utilizate in faza de
dezvoltare;
– exersarea pe text a conceptelor de tehnici oratorice.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Tehnici oratorice

timpul alocat este de 4 ore.
4.3. TEHNICI ORATORICE

- Printre tehnicile oratorice tributare unor „figuri de
gândire” şi folosite frecvent în faza dezvoltării, enumerăm:
prolepsa, pretertiunea, reticenta, concesia
4.3.1.Prolepsa
Prolepsa sau anteocupaţia este o precauţie oratorică ce
constă în înlăturarea de la început a unor argumente, pe care
adversarul le-ar putea folosi sau este posibil să le fi pregătit.
- Efectul acestei tehnici oratorice constă în:
- derutarea adversarului;
- dezorganizarea planului de expunere al adversarului, al
„sistemului de argumente”, obligându-l s ă renunţe la ele;
- obligarea adversarului de a alcătui un alt sistem de
argumentare ad-hoc, sau de-a aduce corectări insuficient
elaborate.
56
Exemplu din prolepsa lui Beaumarchais: „A ş fi foarte curios
să ştiu cum îl veţi apăra voi, prietenii lui (pe împricinat). Îi
veţi invoca oare tinereţea? Dar acuzatul este un om care a
depăşit 40 de ani. Ignoranţa? Dar el pretinde a fi eruditul
secolului! Veţi aduce scuza frivolităţii? Dar el este consilier
al Camerei deputaţilor! Veţi vorbi oare de consideraţia pe
care trebuie să o avem faţă de demnitatea pe care o ocupă?
Dar el a degradat-o în mod public!”
- Efectul derutant al prolepsei rezidă din faptul că este mai
eficient să nimiceşti în prealabil o obiecţie pe care adversarul
o va invoca cu siguranţă, decât a o combate mai apoi, când
atenţia ascultătorilor a obosit şi efectul a şi fost obţinut, prin
utilizarea acestor argumente de către adversar.
- Utilizarea prolepsei poate fi făcută în treacăt fără a efectua
o respingere laborioasă a argumentului adversarului, prin
introducerea unor formule de tipul:
-„Dar ve ţi obiecta poate
că....” -„A ţi putea crede că...”
-„S ă nu mi se spună mai ales că....”
4.3.2. Pretertiunea
Preterţiunea este „figura” de mare efect sugestiv ce const ă
în a menţiona fapte, dând impresia c ă această evocare e făcută în
treacăt, dar în realitate subliniind în mod perfid aceste fapte. Este
frecventă la Cicero.
Exemplu: „nu voi vorbi, o domnilor jura ţi despre viaţa morală
a împricinatului ... Nu voi aminti astfel ispăşirea penală de şase
luni, de acum 20 de ani, din cauza unor erori în activitatea lui
contabilă. Nu mă voi opri nici asupra vieţii lui familiale,
amintindu-vă repetatele procese de divorţ intentate de soţiile lui
şi evocând am ănunte dureroase ce nu pot fi citate aici, fără a
nu leza sentimentele de pudoare ale doamnelor din sală... Nu
voi menţiona nici procesul lui de faliment (bruscă ridicare a
vocii) faliment fraudulos (tremolo în voce). Nu voi
... dar ce să mai continui dlor. juraţi, înşirarea acestor
turpitudini”, (utilizeaz ă reticenţa, suspensia, dând impresia c
ă oratorul ar fi putut continua, dar că renunţă din delicateţă
morală, în realitate pentru că a epuizat enumerarea).
4.3.3..Reticenta
Reticenţa, suspensia, sau aluzia completează prin formule
discrete argumentaţia logică. Reticienţa utilizează întreruperi
aparent involuntare care, în realitate sunt premeditate, dâ nd
impresia că îşi interzice din respect pentru sine sau pentru altul
ducerea pân ă la ultimele amănunte a ceea ce avea de spus.
4.3.4. Concesia
Concesiunea falsă îi dă vorbitorului posibilitatea să revină
la atac cu mai multă vigoare.
57
Exemplu de formule de concesiune falsă sunt:
-„s ă admitem în adevăr că....”
-„a ş accepta fără nici o greutate această întâmpinare îns ă...”
-„n-a ş putea obiecta nimic acestei observaţii, dacă...”
-„suntem f ără îndoială de acord asupra acestui punct, dar
ne despărţim cu hotărâre de antevorbitor, în momentul
când acesta afirm ă că…”
e) Corectarea este revenirea deliberată în cadrul discursului
dând impresia unei erori de expresie.
Ex: „ Şi această comportare culpabilă...sau mai bine-zis
criminală s-a prelungit luni...dar ce zic luni, ani întregi!”
4.3.4.Analiza pe text in vederea evidentierii diferitelor tehnici
oratorice

4.4.1. TEHNICI ORATORICE

- Printre tehnicile oratorice tributare unor „figuri de gândire” şi folosite frecvent în faza
dezvoltării, enumerăm:
a) Prolepsa sau anteocupaţia este o precauţie oratorică ce constă în înlăturarea de la început a
unor argumente, pe care adversarul le-ar putea folosi sau este posibil să le fi pregătit.
- Efectul acestei tehnici oratorice constă în:
- derutarea adversarului;
- dezorganizarea planului de expunere al adversarului, al „sistemului de argumente”,
obligându-l s ă renunţe la ele;
- obligarea adversarului de a alcătui un alt sistem de argumentare ad-hoc, sau de-a aduce
corectări insuficient elaborate.
Exemplu din prolepsa lui Beaumarchais: „A ş fi foarte curios să ştiu cum îl veţi apăra voi,
prietenii lui (pe împricinat). Îi veţi invoca oare tinereţea? Dar acuzatul este un om care a depăşit
40 de ani. Ignoranţa? Dar el pretinde a fi eruditul secolului! Veţi aduce scuza frivolităţii? Dar el
este consilier al Camerei deputaţilor! Veţi vorbi oare de consideraţia pe care trebuie să o avem
faţă de demnitatea pe care o ocupă? Dar el a degradat-o în mod public!”
- Efectul derutant al prolepsei rezidă din faptul că este mai eficient să nimiceşti în prealabil o
obiecţie pe care adversarul o va invoca cu siguranţă, decât a o combate mai apoi, când aten ţia
ascultătorilor a obosit şi efectul a şi fost obţinut, prin utilizarea acestor argumente de către
adversar.
- Utilizarea prolepsei poate fi făcută în treacăt fără a efectua o respingere laborioasă a
argumentului adversarului, prin introducerea unor formule de tipul:
-„Dar ve ţi obiecta poate
că....” -„A ţi putea crede că...”
-„S ă nu mi se spună mai ales că....”
58
b) Preterţiunea este „figura” de mare efect sugestiv ce const ă în a menţiona fapte, dând
impresia că această evocare e făcută în treacăt, dar în realitate subliniind în mod perfid aceste fapte.
Este frecventă la Cicero.
Exemplu: „nu voi vorbi, o domnilor jura ţi despre viaţa morală a împricinatului ... Nu voi
aminti astfel ispăşirea penală de şase luni, de acum 20 de ani, din cauza unor erori în activitatea
lui contabilă. Nu mă voi opri nici asupra vieţii lui familiale, amintindu-vă repetatele procese de
divorţ intentate de soţiile lui şi evocând am ănunte dureroase ce nu pot fi citate aici, fără a nu
leza sentimentele de pudoare ale doamnelor din sală... Nu voi menţiona nici procesul lui de
faliment (bruscă ridicare a vocii) faliment fraudulos (tremolo în voce). Nu voi ... dar ce să mai
continui dlor. juraţi, înşirarea acestor turpitudini”, (utilizeaz ă reticenţa, suspensia, dând
impresia c ă oratorul ar fi putut continua, dar că renunţă din delicateţă morală, în realitate
pentru că a epuizat enumerarea).
c) Reticenţa, suspensia, sau aluzia completează prin formule discrete argumentaţia logică.
Reticienţa utilizează întreruperi aparent involuntare care, în realitate sunt premeditate, dând impresia c
ă îşi interzice din respect pentru sine sau pentru altul ducerea pân ă la ultimele amănunte a ceea ce
avea de spus.
d) Concesiunea falsă îi dă vorbitorului posibilitatea să revină la atac cu mai multă
vigoare. Exemplu de formule de concesiune falsă sunt:
-„s ă admitem în adevăr că....”
-„a ş accepta fără nici o greutate această întâmpinare îns
ă...” -„n-a ş putea obiecta nimic acestei observaţii, dacă...”
-„suntem f ără îndoială de acord asupra acestui punct, dar ne despărţim cu hotărâre de
antevorbitor, în momentul când acesta afirm ă că…”
e) Corectarea este revenirea deliberată în cadrul discursului dând impresia unei erori de
expresie. Ex: „ Şi această comportare culpabilă...sau mai bine-zis criminală s-a prelungit
luni...dar ce zic luni, ani întregi!”
  concesia
  prolepsa
  reticenta;
 concesia
1 Care este efectul tehnicilor oratorice?

2 Prezentați caraceristicile prolepsei.
3 Care sunt caracteristicile reticentei?
4 Ce este concesia?
59
1. Ferreol, G., Flageue, N., (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală,
Ed. Polirom, Iaşi.
60
Manipularea in discursul juridic

5.1. Introducere ............................................................................................................... ............................
5.3.1....Caracteristicile manipularii...............................................................................
5.3.2. Tipuri de manipulare
5.1. Introducere
Manipularea e bazată pe apelul la conştiinţă având ca

rezultantă obţinerea unei anumite atitudini, a unei acţiuni.
Cel care a fost printre primii conştienţi de forţa manipulării a
fost inventatorul şi omul politic Benjamin Franklin.
Manipularea transformă discursul în acţiune. Este acceptată
acea acţiune dacă intenţia de dirijare este camuflată, Accentul
trebuie să cadă pe convingere şi nu pe constrângere..
5.2. Obiectivele unităţii de învăţare

- definirea manipulării
- cunoaşterea tendinţelor din manipulare in discursul juridic
– însusirea caracteristicilor manipularii;
– cunoaşterea tipurilor de manipulare.
Pentru unitatea de învăţare , Manipularea in discursul juridic

timpul alocat este de 4 ore.
61
5.3. Manipularea in discursul juridic

5.3.1. Caracteristicile manipularii
Manipularea e bazată pe apelul la conştiinţă având ca
rezultantă obţinerea unei anumite atitudini, a unei acţiuni.
Cel care a fost printre primii conştienţi de forţa manipulării a
fost inventatorul şi omul politic Benjamin Franklin:
Ex: Benjamin Franklin pentru a obţine mai uşor un „da”
din partea unui oponent politic i-a cerut în prealabil în
termeni deosebit de politicoşi, un serviciu oarecare minor,
pe care acesta nu l-ar fi putut refuza, cum este de exemplu
împrumutatul unei cărţi. După momentul restituirii cărţii
şi a cuviincioaselor mulţumiri pentru împrumutatul
acesteia, oponentul a fost de acord cu propunerea
legislativă avansată de Franklin.
Ex: Vânz ătorul ambulant care bate la uşă, dacă este un
bun cunoscător al tehnicilor manipulante va cere mai întâi
cu umilinţă un serviciu care nu se poate refuza, cum este
de exemplu un pahar cu apă. După acest moment va
obţine mult mai uşor acceptarea de a cumpăra ceva, de
care solicitantul s-ar putea nici să nu aibă nevoie.
Ex: un cerşetor care cere o monedă foarte mică pe stradă
(10000 de lei) unui necunoscut riscă să fie refuzat, dacă
această solicitare vine direct. Dacă cerşetorul mai întâi îl
roagă pe trecător să-i spună cât este ceasul şi după aceea
cere banii, şansele de a-i primi cresc considerabil (după
A. Codoban).
Manipularea nu poate fi mărturisită, ci trebuie mascată,
deoarece, dacă este conştientizată ar readuce din planul programării
conştiinţei în planul programării conştientizării şi am lua act (prin
conştientizare) de intenţia de a fi mânui ţi.
Manipularea transformă discursul în acţiune. Este acceptată
acea acţiune dacă intenţia de dirijare este camuflată, disimulată.
Este ceea ce enunţam mai sus că accentul trebuie să cadă pe
convingere şi nu pe constrângere.
5.3.2 Tipuri de manipulare

Tipurile de manipulări le exemplificăm prin câteva tehnici
clasice cum sunt:
- „Capcana ascunsă” se identifică cu impulsul oamenilor de
a persevera în desfăşurarea unei acţiuni chiar dacă aceasta
devine nebenefică pentru el sau nu ne mai permite să atingem
62
obiectivele fixate.
Individul nu poate rupe acest lanţ pentru a ieşi din capcană
decât dac ă apelează la o nouă hotărâre.
Pentru evitarea unei astfel de capcane se apelează la anumite
modalităţi, cum este de exemplu, fixarea de la început a unor
limite care nu trebuiesc depăşite.
Ex: jucătorul care rămâne în joc dup ă ce a câ ştigat
continuând s ă joace pân ă pierde tot.
- ,,Piciorul în uşă” . Pentru a determina oamenii să accepte o
concesie majoră se acţionează la început prin a li se cere ceva
nesemnificativ, dar de aceeaşi natură, căreia majoritatea
oamenilor îi dau curs, pentru a se formula apoi ceea ce se are
cu adevărat în vedere (vezi exemplul cu Benjamin Franklin).
Manipularea de acest tip comportă câteva reguli:
- actul de pregătire nu trebuie să fie excesiv de mare sau
de mic;
- timpul scurs între cele două acţiuni să nu depăşească 7-
10 zile;
- la final mulţumirile se dublează de o apreciere
măgulitoare.
- ,,Trântitul u şii în faţă” . Această tehnică este inversul
piciorului în uşă şi constă în prezentarea iniţială a unei cereri
excesive, greu de acceptat, prin comparaţie cu care,
următoarea solicitare pare rezonabilă şi de acceptat.
- Iniţial, cererea fiind exagerată se soldează cu un refuz.
Se creează senzaţia că s-a obţinut o concesie în cadrul
celei de a doua solicitări.
- Regulile acestui tip de manipulare sunt:
- costul primului serviciu trebuie să conducă la un
refuz de 100%, cererea fiind exagerată dar nu
ridicolă, necuviincioasă sau deplasată;
- solicitările trebuiesc formulate una după alta şi de
acelaşi individ.
- Acceptarea celei de-a doua cereri ar rezulta din contrastul
pe care individul l-ar putea resimţi între cele două solicitări
succesive, caracterul excesiv al primei solicitări făcând prin
contrast ca cererea finală să fie rezonabilă.
- Rolul flatării este subliniat în mod deosebit de P. Whiting
care afirmă că nu este vitamină verbală mai puternică ca
elogiul. El este adeptul ideii că forţa persuasiunii rezidă în
conţinutul cuvântului.
Mecanismul fundamental care îi face pe oameni să fie
„binevoitori” este nevoia interioar ă de a fi recunoscuţi,
apreciaţi. Orice compliment, orice laudă, nu în exces,
artificial, ca să nu fie deranjantă îl poziţionează pe autorul
laudei în ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt. Apar
simultan două tipuri de reacţie:
- reacţia de recunoaştere a valorii ( a celui flatat);
- construirea identităţii de persoană demnă de încredere
97
63
(autorul flatării).
Flatarea dă naştere unei identităţi valoroase pentru cel flatat.
La rândul s ău acesta conferă celui care l-a complimentat o
identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Aceasta este
explicaţia procesului prin care flatarea intervine în impactul
avut ulterior de vorbele celui care a rostit complimentele.
Ex: P. Whiting ilustrează rolul flatării prin următorul
exemplu:
O clientă intră în magazin şi începe să se plâng ă de
aragazul pe care l-a cumpărat. Reproşurile sale se
aud în toată incinta în timp ce îi acuză pe rând pe
director, pe şefii de raion, pe vânz ători.
„Ce i-a ş putea spune când se va opri s ă îşi tragă
sufletul?” se întreab ă vânz ătoarea. Când clienta se
opreşte vădit obosită de avalanşa vorbelor, vânz
ătoarea îi spune: „Sunte ţi cu adevărat o gospodină
formidabilă dacă vă pricepeţi atât de bine la
aragazuri”. Femeia este tulburată şi se înroşeşte. Se
calmează şi atunci responsabilii magazinului reuşesc
să facă un aranjament convenabil pentru a rezolva
problema aragazului.
Principiul lui Carnegie „Fi ţi cu adevărat interesaţi de
ceilalţi” atrage după sine o relaţie de simpatie care, se va răsfrânge
asupra autorului flatării, precum şi o identitate valorizată. Mesajele
manipulatorului vor fi valorizate astfel după modelul lui Carnegie:
- Învăţaţi să ascultaţi şi îndemnaţi-i pe ceilalţi să vorbească
despre ei!
- Faceţi complimente sincere şi oneste!
- Vorbiţi interlocutorului despre ceea ce îl interesează!
- Faceţi-i pe ceilalţi să se simtă importanţi şi faceţi-o cu
sinceritate!
- Dacă greşiţi, recunoaşteţi acest lucru rapid şi fără şovăială!
- Respectaţi opiniile interlocutorului!
- Nu-i spuneţi niciodată că se înşeală!
- Nu criticaţi şi nu condamnaţi!
- Fiţi zâmbitori!
- Amintiţi-vă numele interlocutorului şi spuneţi-i pe nume!
- Începeţi întotdeauna pe un ton amical!
- Puneţi întrebări care provoacă un „DA” imediat!
- Lăsaţi-vă interlocutorul să vorbească pe îndelete!
- Lăsaţi-i interlocutorului plăcerea de a crede că ideea îi
aparţine!
- Arătaţi-i interlocutorului că puteţi vedea lucrurile din
punctul lui de vedere!
- Întâmpina ţi cu simpatie ideile şi dorinţele celorlalţi!
- Subliniaţi în mod indirect erorile sau defectele!
- Menţionaţi greşelile voastre, înainte de a le corecta pe cele
ale interlocutorilor!
- Lăsaţi-vă interlocutorul să iasă „cu fa ţă curată” din
98
64
confruntare!
- Fiţi amabil când aproba ţi şi darnic atunci când l ăudaţi! Toate
aceste comunicări au un singur scop, să îl facă pe cel de
alături să pară admirabil, bun, demn de interes, să-l plaseze într-o
poziţie de persoană admirată, deci superioară celui care vorbeşte. Şi
pentru această poziţionare pe care noi i-o conferim el ne va fi
recunoscător.
5.Manipularea in discursul juridic

5.3.1. Caracteristicile manipularii
Manipularea e bazată pe apelul la conştiinţă având ca rezultant ă obţinerea unei anumite
atitudini, a unei acţiuni.
Cel care a fost printre primii conştienţi de forţa manipulării a fost inventatorul şi omul politic
Benjamin Franklin:
Manipularea nu poate fi mărturisită, ci trebuie mascată, deoarece, dacă este conştientizată ar
readuce din planul programării conştiinţei în planul programării conştientizării şi am lua act (prin
conştientizare) de intenţia de a fi mânui ţi.
Manipularea transformă discursul în acţiune. Este acceptată acea acţiune dacă intenţia de dirijare
este camuflată, disimulată. Este ceea ce enunţam mai sus că accentul trebuie să cadă pe convingere şi
nu pe constrângere.
5.3.2 Tipuri de manipulare

Tipurile de manipulări le exemplificăm prin câteva tehnici clasice cum sunt:
- „Capcana ascuns ă” se identifică cu impulsul oamenilor de a persevera în desfăşurarea unei
acţiuni chiar dacă aceasta devine nebenefică pentru el sau nu ne mai permite să atingem
obiectivele fixate.
Individul nu poate rupe acest lanţ pentru a ieşi din capcană decât dac ă apelează la o nouă
hotărâre. Pentru evitarea unei astfel de capcane se apelează la anumite modalităţi, cum este de
exemplu, fixarea de la început a unor limite care nu trebuiesc depăşite.
Ex: jucătorul care rămâne în joc dup ă ce a câ ştigat continuând s ă joace pân ă pierde tot.
- ,,Piciorul în uşă” . Pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră se acţionează la
început prin a li se cere ceva nesemnificativ, dar de aceeaşi natură, căreia majoritatea oamenilor
îi dau curs, pentru a se formula apoi ceea ce se are cu adevărat în vedere (vezi exemplul cu
Benjamin Franklin).
Manipularea de acest tip comportă câteva reguli:
- actul de pregătire nu trebuie să fie excesiv de mare sau de mic;
- timpul scurs între cele două acţiuni să nu depăşească 7-10 zile;
- la final mulţumirile se dublează de o apreciere măgulitoare.
99
65
- ,,Trântitul u şii în faţă” . Această tehnică este inversul piciorului în uşă şi constă în
prezentarea iniţială a unei cereri excesive, greu de acceptat, prin comparaţie cu care, următoarea
solicitare pare rezonabilă şi de acceptat.
- Iniţial, cererea fiind exagerată se soldează cu un refuz. Se creează senzaţia că s-a obţinut o
concesie în cadrul celei de a doua solicitări.
- Regulile acestui tip de manipulare sunt:
- costul primului serviciu trebuie să conducă la un refuz de 100%, cererea fiind exagerată
dar nu ridicolă, necuviincioasă sau deplasată;
- solicitările trebuiesc formulate una după alta şi de acelaşi individ.
- Acceptarea celei de-a doua cereri ar rezulta din contrastul pe care individul l-ar putea
resimţi între cele două solicitări succesive, caracterul excesiv al primei solicitări făcând prin
contrast ca cererea finală să fie rezonabilă.
- Rolul flatării este subliniat în mod deosebit de P. Whiting care afirmă că nu este vitamină
verbală mai puternică ca elogiul. El este adeptul ideii că forţa persuasiunii rezidă în conţinutul
cuvântului.
Mecanismul fundamental care îi face pe oameni să fie „binevoitori” este nevoia interioar ă de a
fi recunoscuţi, apreciaţi. Orice compliment, orice laudă, nu în exces, artificial, ca să nu fie
deranjantă îl poziţionează pe autorul laudei în ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt. Apar
simultan două tipuri de reacţie:
- reacţia de recunoaştere a valorii ( a celui flatat);
- construirea identităţii de persoană demnă de încredere (autorul flatării).
Flatarea dă naştere unei identităţi valoroase pentru cel flatat. La rândul s ău acesta conferă celui
care l-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Aceasta este explicaţia
procesului prin care flatarea intervine în impactul avut ulterior de vorbele celui care a rostit
complimentele.
Principiul lui Carnegie „Fi ţi cu adevărat interesaţi de ceilalţi” atrage dup ă sine o relaţie de
simpatie care, se va răsfrânge asupra autorului flat ării, precum şi o identitate valorizată. Mesajele
manipulatorului vor fi valorizate astfel după modelul lui Carnegie:
- Învăţaţi să ascultaţi şi îndemnaţi-i pe ceilalţi să vorbească despre ei!
- Faceţi complimente sincere şi oneste!
- Vorbiţi interlocutorului despre ceea ce îl interesează!
- Faceţi-i pe ceilalţi să se simtă importanţi şi faceţi-o cu sinceritate!
- Dacă greşiţi, recunoaşteţi acest lucru rapid şi fără şovăială!
- Respectaţi opiniile interlocutorului!
- Nu-i spuneţi niciodată că se înşeală!
- Nu criticaţi şi nu condamnaţi!
- Fiţi zâmbitori!
- Amintiţi-vă numele interlocutorului şi spuneţi-i pe nume!
- Începeţi întotdeauna pe un ton amical!
- Puneţi întrebări care provoacă un „DA” imediat!
- Lăsaţi-vă interlocutorul să vorbească pe îndelete!
- Lăsaţi-i interlocutorului plăcerea de a crede că ideea îi aparţine!
- Arătaţi-i interlocutorului că puteţi vedea lucrurile din punctul lui de vedere!
- Întâmpina ţi cu simpatie ideile şi dorinţele celorlalţi!
- Subliniaţi în mod indirect erorile sau defectele!
- Menţionaţi greşelile voastre, înainte de a le corecta pe cele ale interlocutorilor!
- Lăsaţi-vă interlocutorul să iasă „cu fa ţă curată” din confruntare!
- Fiţi amabil când aproba ţi şi darnic atunci când l ăudaţi!
100
66
Toate aceste comunicări au un singur scop, să îl facă pe cel de alături să pară admirabil, bun,
demn de interes, să-l plaseze într-o poziţie de persoană admirată, deci superioară celui care vorbeşte.
Şi pentru această poziţionare pe care noi i-o conferim el ne va fi recunoscător.
  manipulare ;
  flatarea in manipulare;
 elogiul in manipulare;
7. Care este definitia manipularii?

8. Care sunt tendinţele de manipulare in discursul juridic ?
9. Care sunt caracteristicile manipularii ?
10. Ce tipuri de manipulare cunoasteti?
1 Carnegie, D., (2000) Cum să vorbim în public, Ed.Curtea Veche, Bucureşti

2. Guéguen, N., (2007)Psihologia manipulării şi susţinerii, Ed. Polirom, Iaşi.
67
5. B.Metalimbajul şi discursul juridic
5.5. Introducere ...........................................................................................................................................
5.7.1.Rolul metalimbajului in discursul retoric.................................................
5.7.2..Caracteristicile matalimbajului.........................................
5.5. Introducere
Metalimbajul este limbajul ascuns în interiorul limbajului

formulat oral exprimând cuvintele şi expresiile care pot releva
adevăratele atitudini ale unei persoane. Este un limbaj mascat în
formulările orale care trezeşte instinctul, intuiţia că vorbitorul prin
limbajul său spune altceva decât ceea ce gânde şte.
Metalimbajul efectuează la debutul conversaţiei o
apropiere afectivă de celălalt vorbitor.
Metalimbajul ne permite exteriorizarea emoţiilor în
condiţiile în care putem rămâne maniera ţi, dialogul începând
întotdeauna cu un ritual de expresie, chiar cu clişee.
– definirea termenului de metalimbaj;

– cunoaşterea rolului metalimbajului în discursul juridic;
– cunoaşterea caracteristicilor metalimbajului;
– descifrarea forţei persuasive a metalimbalului.
68
Pentru unitatea de Metalimbajul şi discursul juridic, timpul

alocat este de 4 ore.
5.7. Metalimbajul şi discursul juridic

5.7.1. Rolul metalimbajului in discursul retoric
Metalimbajul este limbajul ascuns în interiorul limbajului
formulat oral.
Metalimbajul exprimă:
- cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele
atitudini ale unei persoane;
- un limbaj mascat în formulările orale;
- trezeşte instinctul, intuiţia că vorbitorul prin limbajul
său spune altceva decât ceea ce gânde şte.
Rolul metalimbajului
- Metalimbajul efectuează la debutul conversaţiei o apropiere
afectivă de celălalt vorbitor; dacă tot metalimbajul ar fi dat la o parte,
conversaţia ar fi simplă, abruptă şi ar avea următoarele caracteristici:
- conversaţia ar fi un dialog scurt, la obiect, cu o
introducere abruptă;
- dialogul ar părea lipsit de maniere, iar atitudinea
noastră nepăsătoare faţă de celălalt;
- metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm
reciproc;
- efectuează o manipulare reciprocă care nu se vede.
- Metalimbajul ne permite exteriorizarea emoţiilor în
condiţiile în care putem rămâne maniera ţi, dialogul începând
întotdeauna cu un ritual de expresie, cu clişee de genul:
- „Ce mai face ţi?” – „Bine”.
- „M ă bucur să vă văd”.
- „Mi-a f ăcut plăcere să vă întâlnesc”.
- Metalimbajul este folosit pentru a afla adevărata atitudine a
celuilalt.
Ex. O glumă veche de când lumea demonstreaz ă că ceea
ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real.
„Mul ţi bărbaţi ştiu când o doamn ă spune NU la o
anumită invitaţie vrea să spună POATE, iar când spune
69
POATE vrea să zică DA, dar dacă spune DA nu este o
doamnă”.
- Metalimbajul este mai uşor de acceptat decât un adev ăr
formulat frust.
Ex. „Acum câteva zeci de ani un patron îl putea concedia
pe angajat spunându-i frust – afar ă netrebnic trândav ce
e şti. Astăzi intervenţia sindicatelor şi a altor organizaţii
au făcut ca aceeaşi acţiune de concediere să opereze prin
metalimbaj. Funcţionarul leneş primeşte o circulară care
spune cam aşa: „Din cauza reorganiz ării ample a secţiei
de exporturi a companiei, am fost nevoiţi să comasăm
funcţia de lipitori de timbre şi făcător de cafele în folosul
tuturor angajaţilor şi pentru bunul mers al companiei,
lipitorul de timbre a hotărât s ă renunţe la această
titulatură şi să-şi caute un alt loc de muncă, acolo unde
priceperea şi experienţa sa îi poate fi utilă”. Realitatea
este aceea şi, dar metalimbajul face ca mesajul să fie mai
uşor acceptat de către ceilalţi angajaţi şi ţine deoparte
acţiunea sindicatelor.
5.7.2..Caracteristicile matalimbajului
-In metalimbaj cuvintele au o implicaţie emoţională.
- Sunt termeni care indică o implicare emoţională, cum
este de exemplu termenul al meu , care arată o atitudine afectivă.
Ex: „So ţia mea”-exprim ă un ataşament emoţional;
„So ţia”-denot ă lipsă de implicare emoţională,
chiar ostilitate.
Ex: „ Ţara mea se află într-o criză financiară”;
„România se afl ă într-o criză financiară”.
- Accentuarea unui cuvânt din frază poate schimba sensul
acesteia.
- Trecerea accentului de pe un cuvânt pe altu l poate
transforma înţelesul frazei.
Ex: „ Eu trebuie să accept această slujbă” (trebuie s ă
accept eu şi nu altul);
Ex: „Trebuie s ă accept această slujbă”.
- Prin accentuarea diferitelor cuvinte este posibilă
manipularea sensului a ceea ce oamenii aud.
Ex: „Câte animale din fiecare specie a luat Moise cu
el în Arcă?”
Majoritatea vor răspunde indicând un num ăr sau altul.
Răspunsul corect este: ,,Niciunul”, deoarece Arca a f
ost a lui Noe.
- Metalimbajul este utilizat ca mijloc de voalare a
adevărului, de inducere în eroare.
- „ Sincer”; „ pe cinstea mea”; „ pe şleau”, sunt expresii
care arată că vorbitorul urmează să fie mai puţin sincer sau
onest decât pretinde. Oamenii cu o percep ţie fină decodifică
70
imediat acest sens.
Ex: „Pe cinstea mea este cea mai bun ă ofertă” (nu
este cea mai bună ofertă, dar poate mă veţi crede).
Ex: „Te iubesc” este mai u şor de crezut decât „Te
iubesc sincer”.
- ,, Neîndoielnic” este o formulare care te îndeamnă la
îndoială.
- Cuvinte ca ,,Ok?” şi ,,Da”?, forţează interlocutorul să
fie de acord cu punctul de vedere al vorbitorului.
- Expresiile „doar ” şi „numai ”, sunt folosite pentru a
minimaliza ceea ce urmează spus. Scopul minimalizării
prin aceste expresii este acela că oamenii nu au curajul
întotdeauna să spună ce simt cu adevărat sau încearcă
intenţionat să înşele, ori caută să se sustragă de
răspunderile ce le revin.
Ex: „V ă voi răpi doar 5 minute din timpul d-
voastră”.,, Vă voi răpi 5 minute” este o formulare mai
hot ărât ă şi mai credibilă.
- Cuvântul „încerc”, este folosit de persoanele nesigure pe
ele, care nu duc lucrurile pân ă la capăt; cel ce foloseşte
acest cuvânt anun ţă de la început (pentru a se proteja) că
ar putea avea eşec, eschivându-se astfel de la
responsabilitatea nereuşitei.
Ex: „Voi încerca”
Ex: Tipuri de eschive politice:
- „O s ă ne ocupăm”;
- „Nu vom precupe ţi nici un efort”;
- „S ă vedem ce se poate face”.
- Formularea „da, dar”, este o simulare a unui acord,
încercând s ă evite intimidarea făţişă.
- Cuvântul „dar”, contrazice cuvintele care îl preced;
semnalează faptul că persoana pân ă la acel punct nu a
fost sinceră; mai poate fi exprimat prin „totu şi”, „cu
toate acestea” .
Ex: „Apreciez spusele d-voastr ă, dar permiteţi-mi să
afirm cu respect că nu sunt de acord cu ele” (este o
exprimare în metalimbaj care poate avea un text frust
de genul „ce prostie”).
- „ Credeţi-mă”; „vorbesc serios”; „v-a ş minţi eu pe
d-voastră?”, sunt formulele care se introduc când
vorbitorul simte că nu are credibilitate.
- Metalimbajul manipulant este folosit în construcţia de
curse.
- „ Nu credeţi că”, „nu vi se pare c ă”, „nu e oare
adevărat că” , sunt expresii care cer ca răspuns un „Da”
şi permit vorbitorului să manipuleze.
- „Trebuie”, „ar trebui ” sunt expresii manipulante care
se traduc prin „dup ă părerea mea”.
- Stilul bârfitor, al celor dornici de a furniza info rmaţii
71
deformate se ascunde sub formule de genul: „ nu o s ă
credeţi, dar”, „ nu ar trebui să vă spun toate astea”,
„nu suflaţi o vorbă despre tot ce v-am spus”, „nu
vreau s ă dau naştere unor zvonuri”.
- Egolatria exprimă infatuarea, afirmaţiile lăudăroase de
genul „sunt talentat”, „sunt valoros”, exprimări care nu se
pot spune în mod frust, dar care transpar din expresii ce sunt
folosite pentru a introduce de către vorbitor, gânduri
considerate profunde şi pline de sens şi pe care interlocutorul
ar face bine să le ia în seamă:
Ex: „Dup ă umila mea părere” (este mai des întâlnit
ă la persoanele mai în vârst ă);
„Dac ă vreţi să aflaţi părerea mea” (întâlnit ă mai
frecvent la tinerii care îşi exprimă propria suficienţă);
„Departe de mine gândul de a nu fi de acord, d ar...”;
„Poate nu sunt eu cel chemat s ă spună”.
5.5. Metalimbajul şi discursul juridic

5.5.1.Rolul metalimbajului in discursul retoric
Metalimbajul este limbajul ascuns în interiorul limbajului formulat oral.
Metalimbajul exprimă:
- cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane;
- un limbaj mascat în formulările orale;
- trezeşte instinctul, intuiţia că vorbitorul prin limbajul său spune altceva decât ceea ce
gânde şte.
Rolul metalimbajului
- Metalimbajul efectuează la debutul conversaţiei o apropiere afectivă de celălalt vorbitor; dacă tot
metalimbajul ar fi dat la o parte, conversaţia ar fi simplă, abruptă şi ar avea următoarele caracteristici:
- conversaţia ar fi un dialog scurt, la obiect, cu o introducere abruptă;
- dialogul ar părea lipsit de maniere, iar atitudinea noastră
nepăsătoare faţă de celălalt;
- metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm reciproc;
- efectuează o manipulare reciprocă care nu se vede.
- Metalimbajul ne permite exteriorizarea emoţiilor în condiţiile în care putem rămâne maniera
ţi, dialogul începând întotdeauna cu un ritual de expre sie, cu clişee.
- Metalimbajul este folosit pentru a afla adevărata atitudine a celuilalt.
- Metalimbajul este mai uşor de acceptat decât un adev ăr formulat frust.
5.5.2..Caracteristicile matalimbajului
-In metalimbaj cuvintele au o implicaţie emoţională.
72
- Sunt termeni care indică o implicare emoţională, cum este de exemplu termenul al meu ,
care arată o atitudine afectivă.
- Accentuarea unui cuvânt din frază poate schimba sensul acesteia.
- Trecerea accentului de pe un cuvânt pe altu l poate transforma înţelesul frazei.
Ex: „ Eu trebuie să accept această slujbă” (trebuie s ă accept eu şi nu altul);
Ex: „Trebuie s ă accept această slujbă”.
- Prin accentuarea diferitelor cuvinte este posibilă manipularea sensului a ceea ce oamenii
aud. Ex: „Câte animale din fiecare specie a luat Moise cu el în Arcă?”
Majoritatea vor răspunde indicând un num ăr sau altul.
Răspunsul corect este: ,,Niciunul”, deoarece Arca a f ost a lui Noe.
- Metalimbajul este utilizat ca mijloc de voalare a adevărului, de inducere în eroare.
- „ Sincer”; „ pe cinstea mea”; „ pe şleau”, sunt expresii care arat ă că vorbitorul urmează
să fie mai puţin sincer sau onest decât pretinde. Oamenii cu o pe rcepţie fină decodifică imediat
acest sens.
Ex: „Pe cinstea mea este cea mai bun ă ofertă” (nu este cea mai bun ă ofertă, dar poate mă
veţi crede).
- ,, Neîndoielnic” este o formulare care te îndeamnă la îndoială.
- Cuvinte ca ,,Ok?” şi ,,Da”?, forţează interlocutorul să fie de acord cu punctul de vedere al
vorbitorului.
- Expresiile „doar ” şi „numai ”, sunt folosite pentru a minimaliza ceea ce urmeaz ă spus.
Scopul minimalizării prin aceste expresii este acela că oamenii nu au curajul întotdeauna să
spună ce simt cu adevărat sau încearcă intenţionat să înşele, ori caută să se sustragă de
răspunderile ce le revin.
Ex: „V ă voi răpi doar 5 minute din timpul d-voastră”.,, V ă voi răpi 5 minute” este o
formulare mai hotărât ă şi mai credibilă.
- Cuvântul „încerc”, este folosit de persoanele nesigure pe ele, care nu duc lucrurile pân ă la
capăt; cel ce foloseşte acest cuvânt anun ţă de la început (pentru a se proteja) că ar putea
avea eşec, eschivându-se astfel de la responsabilitatea ne reuşitei.
Ex: „Voi încerca”
- Formularea „da, dar”, este o simulare a unui acord, încercând s ă evite intimidarea făţişă.
- Cuvântul „dar”, contrazice cuvintele care îl preced; semnalează faptul că persoana pân ă la
acel punct nu a fost sinceră; mai poate fi exprimat prin „totu şi”, „cu toate acestea” .
- „ Credeţi-mă”; „vorbesc serios”; „v-a ş minţi eu pe d-voastră?”, sunt formulele care se
introduc când vorbitorul simte c ă nu are credibilitate.
- Metalimbajul manipulant este folosit în construcţia de curse.
- „ Nu credeţi că”, „nu vi se pare c ă”, „nu e oare adev ărat că” , sunt expresii care cer ca
răspuns un „Da” şi permit vorbitorului să manipuleze.
- „Trebuie”, „ar trebui ” sunt expresii manipulante care se traduc prin „dup ă părerea mea”.
- Stilul bârfitor, al celor dornici de a furniza info rmaţii deformate se ascunde sub formule de
genul: „ nu o s ă credeţi, dar”, „ nu ar trebui să vă spun toate astea”, „nu sufla ţi o
vorbă despre tot ce v-am spus”, „nu vreau s ă dau naştere unor zvonuri”.
- Egolatria exprimă infatuarea, afirmaţiile lăudăroase de genul „sunt talentat”, „sunt
valoros”, exprimări care nu se pot spune în mod frust, dar care transpar din expresii ce sunt
folosite pentru a introduce de către vorbitor, gânduri considerate profunde şi pline de sens şi pe
care interlocutorul ar face bine să le ia în seamă.
 metalimbaj
73
  discurs juridic
  egolatrie
 metalimbaj manipulant
1. Ce inţelegeţi prin termenul de metalimbaj?

2. Care este rolului metalimbajului în discursul juridic?
3. Ce caracteristici ale metalimbajului cunoaşteţi?
4. În ce constă forţa persuasivă a metalimbajului?

74
Supravegherea expresiei si discursul juridic

6.1 Introducere
6.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ................................. ..........................
6.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
6.3.1.Evitarea expresiilor banale în discursul juridic
6.3.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor în discursul juridic
6.3.3..Evitarea cliseelor.
6.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
6.1. Introducere
Nu este suficient ca scriitorul sau oratorul să cunoască
principiile artei scris-vorbitului.
Oratorul trebuie să fie prevenit în acelaşi timp împotriva
greşelilor pe care le poate face.
Astfel trebuiesc evitate expresiile banale şi nesemnificative.
care simbolizează caracteristicile negative ale persoanei ce susţine
discursul, ele putând s ă semnifice personalităţi mediocre,
incapacităţi de comunicare într-un stil propriu, incultură.
Evitarea banalităţii nu înseamnă cu orice chip un stil
eminamente original. Se poate relua o temă tratată de alte persoane,
dar în stil propriu, înfăţişând o nou ă interpretare.
Banalitatea poate fi nu numai de expresie, ci şi de construcţie
a structurii discursului şi anume, de la concepţia generală pân ă la
formulele verbale. Aceste esprimări improprii trebuie excluse din
formularile discursului retoric.
1. înţelegerea necesităţii de exprimare expresivă şi corectă

în discursul juridic
75
2. decriptarea expresiilor banale în vederea evitării lor ;
3. evitarea folosirii improprie a termenilor;
4. decriptarea abuzului si a incoerentei figurilor de stil
in discursul juridic în vederea evitării lor.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învăţare Supravegherea expresiei si

discursul juridic, timpul alocat este de 4 ore.
666 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3. Supravegherea expresiei si discursul juridic

6.3.1.Evitarea expresiilor banale
Nu este suficient ca scriitorul sau oratorul să cunoască

principiile artei scris-vorbitului.
Oratorul trebuie să fie prevenit în acelaşi timp împotriva
greşelilor pe care le poate face.
- Banalitatea exprimării simbolizează caracteristicile
negative ale persoanei ce susţine discursul, ele putând s ă semnifice:
- personalităţi mediocre;
- incapacităţi de comunicare într-un stil propriu;
- incultură.
Evitarea banalităţii nu înseamnă cu orice chip un stil
eminamente original. Se poate relua o temă tratată de alte persoane,
dar în stil propriu, înfăţişând o nou ă interpretare.
- Banalitatea poate fi nu numai de expresie, ci şi de
construcţie a structurii discursului şi anume, de la concepţia
generală pân ă la formulele verbale, cum sunt:
- banalitate şi lipsă de relief în expunere;
- banalitate în alegerea adjectivelor: frumos, admirabil,
superb, remarcabil, extraordinar, minunat;
- banalitate în utilizarea adverbelor: realmente,
completamente, actualmente, literalmente, pur şi simplu;
- banalitate în comparaţii, în figuri retorice , în
stereotipia construcţiei frazei, fără muzicalitate, cu
sonorităţi convenţionale, cu ritm monoton, banalitate în
gândire şi exprimare afectivă, sărăcie interioară redată
prin formule denumite poncif.
Ex: în artă, industria de serie de factură banală în limba
76
germană se numeşte Kitsch.
6.3.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor
- Pe lâng ă banalitate trebuie evitată folosirea improprie a

termenilor.
Cea mai neînsemnată nesiguranţă avută în formularea unui
cuvânt trebuie verificat ă prin utilizarea dicţionarului. Folosirea
improprie a termenilor se regăseşte în barbarisme, solecisme,
neologisme, arhaisme, provincialisme, purisme.
- Barbarismul este folosirea cuvintelor în sens inexact sau
fantezist.
Ex:incontestabil pentru incompatibil;
Antideluvian pentru antedeluvian;
- Solecismele sunt erori de sintaxă.
Ex. Am adus actul necesar fratelui meu, pe care l-am
închis în sertarul biroului (este vorba de act.. sau de
frate?)
- Neologismele sunt supărătoare când sunt abundente sau
neîncorporate în limbaj.
- Arhaismele sunt de asemenea supărătoare când sunt
folosite în număr prea mare şi în contexte neadecvate.
- Provincialismele îngreunează limbajul când dep ăşesc
măsura şi bunul simţ.
- Purismul excesiv sărăceşte limbajul.
Ex: în literatura franceză curentul purist a existat pân ă
la reacţia romanticilor.
- Chezăşia cea mai bună pentru un stil de fineţe şi de cultură
este bunul-gust. În acelaşi timp, sinonimele au mare valoare pentru
diferenţele de nuanţă dintre cuvintele cu sens apropiat, exprimând
arta de-a repeta prin cuvinte,. În această direcţie un mare rol îl au
„Dic ţionarele de sinonime”.
- Pleonasmele, paronimiile reflectă lipsa de siguranţă în
mânuirea lexicului întâlnit ă la persoanele lipsite de cultură.
Ex: exasperaţiune.
6.3.3..Evitarea cliseelor
- Clişeele sunt expresii învechite, tocite, folosite de oamenii
lipsiţi de imaginaţie sunt platitudini.”
- „ Oarecum” este un fel de scuză pentru o afirmaţie
nerelevantă. Poate apărea în mai multe variante cum sunt:
„fiindc ă veni vorba”, „ca s ă nu uit” „dac ă mă gândesc
bine”. Aceste expresii au drept scop atenuarea a ceea c e
vorbitorul vrea să spună.
- Există clişee utilizate cu scopul de a trezi atenţia, de a
menţine interesul într-o conversaţie plictisitoare. Aici se
încadrează clişeele persuasive de genul:
- „O ştiţi pe aia cu?”- formulare care cere o nega ţie.
77
- „ Şi ştiţi ce a spus?”- tic verbal plictisitor care cere ca
răspuns „nu, ce a spus?”.,,
- „Ghici ce s-a întâmplat?”
- Există o categorie de clişee persuasive, de tipul celor care
încearcă să forţeze un acord, o atitudine de cooperare cu
punctul de vedere al vorbitorului:
- „Cred c ă sunteţi cu toţii de acord că....”
- „Vreau s ă fie clar un lucru”.
- Clişeele exprimă locul comun în exprimări exprimări banale
ca:
Ex: ,,pe parcurs”, ,,în jur de...”, ,,o serie de”, ,,bagaj de
cunoştinţe”, ,,din punct de vedere”.
- Clişeele reprezintă întorsături de frază de
genul: Ex:„dar nu e mai pu ţin adevărat, că”,
- „în disperare de cauz ă”;
- „împrejur ări independente de voinţa mea”;
- „lumina tiparului, în lumina acestor cons ideraţii”.
- O altă grupă de clişee sunt cele formulate în următoarea
manieră:
Ex: „demn de o cauz ă mai bună”;
- „plin pân ă la refuz”;
- „în aceast ă ordine de idei”;
- „a str ăluci prin absenţă”;
- „exemplu gr ăitor”;
- „a f ăcut să curgă cerneală”;
- „a- şi face probleme, nu contează”;
- „timp util”;
- „departe de mine gândul”;
- „este normal acest lucru”;
- „am impresia c ă”.
- Scriitorul, oratorul trebuie să evite anacronismele şi
inexactităţile textului care produc efect stilistic catastrofal.
- Parafonia este dispoziţia normală a cuvintelor care poate
da în mod involuntar şi paradoxal un sens neaşteptat sau
chiar obscen. Exemplu de parafonie la un scriitor prestigios
semnalat de E.Lovinescu:
„Du-te iar ă-n curte-n fund”!
Se mai pot nota efectele comice generate de inadvertenţe la
figurile retorice:
- efect comic provocat de forţarea figurii retorice;
„M ă îmbăt la colţul gurii dulci” (Al. O. Teodoreanu).
- efecte bufone pornind de la analogii care pot crea
confuzii;
Ex: „ Ţăranul era tân ăr dar bine îmbrăcat”.
„Mâinile îi erau reci, a şa ca ale unui şarpe”.
- Insuficienta elaborare stilistică şi reflectare interioară
generează fraze incorecte:
Exemplul semnalat de Şerban Cioculescu: „Deoparte
aerul pur...de alta câmpul înverzit”. (cele 2 carac tere
dominante ale viziunii le-a separat spaţial: puritatea
78
câmpului şi verdele câmpului).
6.3.4.Evitarea abuzului si a incoerentei figurilor

de stil
- Abuzul de figuri stilistice produce un efect supărător:

Exemplul dintr-un text insuficient redactat al lui D.
Anghel,
„Lung ă şi tremurătoare, plângerea roman ţei, trezită din
strune şi din clape, din lemne sonore şi din tremurate
degete...se răspândea picurându- şi lacrimile nevăzute în
paharele de bere începute ale rarilor clienţi, în farfuriile
de pe etajere ce se trezeau şi ele vibrând.”
- Cascada de repetiţii, redondanţa stilului, formulele de
umplutură, provoacă de asemenea un efect stilistic negativ:
Ex: Titu Maiorescu ilustrează din discursul lui George
Brătianu,
„Dimpreun ă cu dv, dimpreună cu ţara, dimpreună cu
sentimentele generaţiei prezente, precum şi dimpreună
cu sentimentele strămoşilor (anaforă banală) cred că şi
de astă dată vom şti a ne arăta la înălţimea datoriei
noastre (clişeu) ce ne impun tradiţiile şi mandatul
nostru şi nici de astă dată (repetiţie stângace).
- Incoerenţa figurilor de stil, sunt rezultanta neintegrării în
unitatea imaginii.
Ex: „Dun ărea este coloana vertebrală prin care respiră
plămânii na ţiunii (fig. absurdă în conţinut).
- Manierismele sunt exprimări preţioase, forţări spre
originalitate cu
orice preţ, care duc la lipsă de claritate în exprimare.
- Întorsăturile stilistice, stereotipe şi convenţionale
întregesc tabloul formulărilor inexacte, cu efect negativ:
Ex: într-o autoanaliză critică André Gide şîi judecă la
un moment dat cele scrise şi nerevizuite suficient
astfel: „Am scris câteva pagini pe care le-am rupt.
Erau ma i mult decât proaste, erau mediocre”.
Ex: În acelaşi sens persiflant, T.Arghezi reacţionează
împotriva banalităţii şi platitudinii exclamând cu
umor: „Î ţi vine să iei puşca la ochi şi să dobori un
asasin al imaginii şi al ideii”.
79
6.4. Supravegherea expresiei si discursul juridic

6.4.1.Evitarea expresiilor banale
Nu este suficient ca scriitorul sau oratorul să cunoască principiile artei scris-vorbitului.
Oratorul trebuie să fie prevenit în acelaşi timp împotriva greşelilor pe care le poate face.
- Banalitatea exprimării simbolizează caracteristicile negative ale persoanei ce susţine
discursul, ele putând s ă semnifice:
- personalităţi mediocre;
- incapacităţi de comunicare într-un stil propriu;
- incultură.
Evitarea banalităţii nu înseamnă cu orice chip un stil eminamente original. Se poate relua o temă
tratată de alte persoane, dar în stil propriu, înfăţişând o nou ă interpretare.
- Banalitatea poate fi nu numai de expresie, ci şi de construcţie a structurii discursului şi
anume, de la concepţia generală pân ă la formulele verbale, cum sunt:
- banalitate şi lipsă de relief în expunere;
- banalitate în alegerea adjectivelor: frumos, admirabil, superb, remarcabil, extraordinar,
minunat;
- banalitate în utilizarea adverbelor: realmente, completamente, actualmente, literalmente,
pur şi simplu;
- banalitate în comparaţii, în figuri retorice , în stereotipia construcţiei frazei, fără
muzicalitate, cu sonorităţi convenţionale, cu ritm monoton, banalitate în gândire şi exprimare
afectivă, sărăcie interioară redată prin formule denumite poncif.
Ex: în artă, industria de serie de factură banală în limba germană se numeşte Kitsch.
6.4.2..Evitarea folosirii improprie a termenilor
- Pe lâng ă banalitate trebuie evitată folosirea improprie a termenilor.

Cea mai neînsemnată nesiguranţă avută în formularea unui cuvânt trebuie verificat ă prin
utilizarea dicţionarului. Folosirea improprie a termenilor se regăseşte în barbarisme, solecisme,
neologisme, arhaisme, provincialisme, purisme.
- Barbarismul este folosirea cuvintelor în sens inexact sau fantezist.
- Solecismele sunt erori de sintaxă.
- Neologismele sunt supărătoare când sunt abundente sau neîncorporate în limb aj.
- Arhaismele sunt de asemenea supărătoare când sunt folosite în num ăr prea mare şi în
contexte neadecvate.
- Provincialismele îngreunează limbajul când dep ăşesc măsura şi bunul simţ.
- Purismul excesiv sărăceşte limbajul.
sinonimele au mare valoare pentru diferenţele de nuanţă dintre cuvintele cu sens apropiat,
exprimând arta de-a repeta prin cuvinte,. În aceast ă direcţie un mare rol îl au „Dic ţionarele de sinonime”.
- Pleonasmele, paronimiile reflectă lipsa de siguranţă în mânuirea lexicului întâlnit ă la
persoanele lipsite de cultură.
6.4.3..Evitarea cliseelor
- Clişeele sunt expresii învechite, tocite, folosite de oamenii lipsiţi de imaginaţie sunt platitudini.”
80
- „ Oarecum” este un fel de scuză pentru o afirmaţie nerelevantă. Poate apărea în mai multe
variante cum sunt: „fiindc ă veni vorba”, „ca s ă nu uit” „dac ă mă gândesc bine ”. Aceste
expresii au drept scop atenuarea a ceea ce vorbitorul vrea să spună.
- Există clişee utilizate cu scopul de a trezi atenţia, de a menţine interesul într-o conversaţie
plictisitoare. Aici se încadrează clişeele persuasive.
- Există o categorie de clişee persuasive, de tipul celor care încearcă să forţeze un acord, o
atitudine de cooperare cu punctul de vedere al vorbitorului.
- Clişeele exprimă locul comun în exprimări exprimări banale ca:
Ex: ,,pe parcurs”, ,,în jur de...”, ,,o serie de”, ,,bagaj de cunoştinţe”, ,,din punct de vedere”.
- Clişeele reprezintă întorsături de frază de
genul: Ex:„dar nu e mai pu ţin adevărat, că”,
- „în disperare de cauz ă”;
- „împrejur ări independente de voinţa mea”;
- „lumina tiparului, în lumina acestor cons ideraţii”.
- O altă grupă de clişee sunt cele formulate în următoarea
manieră: Ex: „demn de o cauz ă mai bună”;
- „plin pân ă la refuz”;
- „în aceast ă ordine de idei”;
- „a str ăluci prin absenţă”;
- „exemplu gr ăitor”;
- „a f ăcut să curgă cerneală”;
- „a- şi face probleme, nu contează”;
- „timp util”;
- „departe de mine gândul”;
- „este normal acest lucru”;
- „am impresia c ă”.
- Scriitorul, oratorul trebuie să evite anacronismele şi inexactităţile textului care produc efect
stilistic catastrofal.
- Parafonia este dispoziţia normală a cuvintelor care poate da în mod
involuntar şi paradoxal un sens neaşteptat sau chiar obscen.
Exemplu de parafonie la un scriitor prestigios semnalat de E.Lovinescu:
„Du-te iar ă-n curte-n fund”!
Se mai pot nota efectele comice generate de inadvertenţe la figurile retorice:
- efect comic provocat de forţarea figurii retorice;
„M ă îmbăt la colţul gurii dulci” (Al. O. Teodoreanu).
- efecte bufone pornind de la analogii care pot crea
confuzii; Ex: „ Ţăranul era tân ăr dar bine îmbrăcat”.
„Mâinile îi erau reci, a şa ca ale unui şarpe”.
- Insuficienta elaborare stilistică şi reflectare interioară generează fraze incorecte:
Exemplul semnalat de Şerban Cioculescu: „Deoparte aerul pur...de alta câ mpul înverzit”.
(cele 2 caractere dominante ale viziunii le-a separat spaţial: puritatea câmpului şi verdele
câmpului).

- Abuzul de figuri stilistice produce un efect supărătorprin prolixitatea stilului..
- Cascada de repetiţii, redondanţa stilului, formulele de umplutură, provoacă de asemenea un
efect stilistic negativ.
- Incoerenţa figurilor de stil, sunt rezultanta neintegrării în unitatea imaginii.
- Manierismele sunt exprimări preţioase, forţări spre originalitate cu
81
orice preţ, care duc la lipsă de claritate în exprimare.
- Întorsăturile stilistice, stereotipe şi convenţionale întregesc tabloul formulărilor inexacte, cu
efect negativ.
  barbarisme;
  neologisme;
  arhaisme;
  solecisme;
  manierisme;
  parafonie
 efect bufon
1. Ce înţelegeţi prin exprimare expresivă şi corectă în discursul juridic ?

2. Care sunt expresiile banale în formularea discursului juridic?
3. Prezentaţi câteva expresii banale.
4. Care este efectul abuzului si a folosirii incoerente a figurilor de stil in discursul juridic?

82
117
83
84

Retorica PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Retorica PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

Prof.univ.dr. Petcu Marioara

Prof.univ dr. Petcu Marioara

Manipularea in discursul juridic

Retorica se referă la un fenomen complex care a caracterizat timp de aproape

Cursul este compus din 6 unităţi de învăţare:

Unitatea de Structura discursului retoric- exordiul(introducerea)

Teme de control (TC)

1. Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi

Structura discursului retoric- exordiul (introducerea)

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoasterea structurii pledoariei propriu-zise ;

Timpul alocat unităţii de învătare:

Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric-

Este preambulul, introducerea în discursul retoric.

- Exordiul este diferit, după cum pledoaria este a

Pledoaria lui DELAVRANCEA

În subiect nici o asemănare posibilă, în spiritul general, afirm

Am fost la Braşov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.4.1..Partile structurale ale exordiului.

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este exordiul (introducerea)?

1 Larson, Ch., (2003), Persuasiunea. Repetare şi responsabilitate, Ed. Polirom, Iaşi

Structura discursului retoric-dezvoltarea

Dezvoltarea este o amplificare a subiectului, o

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoasterea modalitatii de desfasurare a discursului juridic

Timpul alocat unităţii de învăţare:

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3. Structura discursului retoric-dezvoltarea

2.3.1. Componentele fazei de dezvoltare

Dezvoltarea este faza care cuprinde două părţi importante şi

2.3.4. Analiza pe text a fazei de dezvoltare din Antolgia

Concluziile lui NICOLAE TITULESCU

Domnule preşedinte, Onorată curte,

La 1874, autorii mei Ion Titulescu şi Maria Băluţescu,

Ce stabileşte hotărnicia Depărăţeanu?

Citind hotărnicia lui Depărăţeanu, n-avem nici o dificultate

Ce au luat fraţii Peia

Dreptul meu şi natura lui juridică

Rezultă din cele mai sus expuse că fraţii Peia au dobândit la

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare2.4.

Dezvoltarea cuprinde două părţi şi anume expunerea faptelor şi discuţia.

Caracteristicile de stil ale discuţiei sunt:

- Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt fazele dezvoltarii?

3.1. Introducere Peroraţia bazându-se pe

– definirea termenului de peroratie

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învătare Structura discursului retoric-

.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt caracteristicile peroratiei?

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .................................