Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FIZIOLOGIA
APARATULUI RESPIRATOR
HEMOGLOBINA
Hemoglobina (Hb) este proteina principală conţinută de hematie, care are rolul de a fixa şi transporta
oxigenul de la plămân la ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi spre plămân, funcţionând ca un
adevărat „plămân molecular”. O hematie conţine 300.000 molecule de hemoglobină.
Hemoglobina reprezintă 80-90% din rezidul uscat al hematiei şi este o feroproteină cu structură
tetramerică.
Molecula de hemoglobină este formată din două componente: hemul care este gruparea
prostetică şi globina care este gruparea proteică.
Hemul este constituit dintr-un nucleu tetrapirolic, care conţine fier (Fe 2+), şi este comun tuturor
hemoglobinelor.
Globina reprezintă 96% din greutatea hemoglobinei şi are o structură generală comună în toate
hemoglobinele: o pereche de lanţuri alfa ce conţin 141 de aminoacizi şi o pereche de lanţuri beta ce
conţin 146 de aminoacizi.
Hemoglobina poate forma următoarele:
- combinaţii fiziologice: oxihemoglobina (HbO2),
carbohemoglobina (HbCO2)
hemoglobina redusă (HbR).
- combinaţii nefiziologice ale hemoglobinei: carboxihemoglobina (HbCO)
methemoglobina (MetHb).
1
Fluxul sanguin tisular depinde la rândul său de vasomotricitatea patului vascular tisular şi de debitul
cardiac. Cantitatea de O2 din sânge (dizolvat şi combinat cu Hb) depinde de PO 2 din sângele arterial
(PaO2).
Oxigenul pătruns în sânge va fi transportat sub două forme: sub formă solvită (dizolvată) în plasmă
(3%) şi sub formă combinată cu hemoglobina (97%).
Diferenţa arterio-venoasă (DAV) exprimă diferenţa între cantitatea totală de O2 (solvit şi combinat)
din sângele arterial şi venos.
Valorile medii ale DAV sunt de 4,6 ml/dl.
Consumul de oxigen (VO2) al ţesuturilor reprezintă diferenţa dintre debitul de oxigen arterial (VaO2)
şi debitul de oxigen venos (VvO2).
VO2 = VaO2 - VvO2
VaO2 este dependent de vascularizaţia teritoriului şi de cantitatea de oxigen din sângele irigat,
valorile medii fiind de 1200 ml/min.
2
VvO2 exprimă cantitatea de oxigen ce nu a fost consumat la nivel tisular, valorile medii fiind de
100 ml/min.
3
În cantităţi reduse CO2 se dizolvă în plasmă, unde conform legii lui Henry se găseşte în cantităţi
de 2,62 ml/dl în sângele arterial, corespunzător PCO2 de 40 mmHg şi 2,98 ml/dl în sângele venos,
corespunzător PCO2 de 46 mmHg.
4
2. RESPIRAŢIA TISULARĂ
Respiraţia tisulară (internă) constă în schimburile gazoase ce au loc la nivel celular în timpul
degradărilor oxidative ale nutrimentelor, cu participarea oxigenului molecular.
Respiraţia tisulară (internă) reprezintă etapa finală a funcţiei respiratorii, etapă ce cuprinde:
1. schimburile gazoase la nivel tisular (procese fizice) ;
2. respiraţia celulară propriu-zisă (procese chimice).
5
Caracteristica Oxigenul Bioxidul de carbon
Sensul de schimb sânge arterial capilar →celulă celulă →sânge arterial capilar
Schimbul gazos pentru O2 depinde de viteza de transport a O2 din sânge spre ţesuturi şi de intensitatea
proceselor chimice de utilizare a acestuia.
Diferenţa de PO2 mare de 55 – 60 mmHg între sânge şi celule determină difuziunea rapidă a O2.
Schimbul gazos pentru CO2 se realizează exploziv datorită marii sale difuzibilităţi, deşi diferenţa
de PCO2 dintre interstiţiu şi capilar este de numai 5 – 6 mmHg.
PCO2 depinde de valoarea fluxului sanguin şi de intensitatea proceselor metabolice tisulare.
PCO2 creşte dacă debitul cardiac scade şi intensitatea proceselor metabolice creşte şi invers.
6
2.Eliberarea unor cantităţi mari de energie ca urmare a transferului H+ şi electronilor în lanţul
transportor de electroni până la O2 molecular;
3. Stocarea energiei produse sub forma legăturilor fosfat mactoergice în ATP.
Randamentul reacţiilor de oxidoreducere, cuplate cu cele de fosforilare oxidativă, este de 38
molecule de ATP/mol gram de glucoză, energia eliberată depăşind cca 95% din rezervele energetice ale
celulelor.
Coeficientul respirator (QR) este dat de raportul dintre CO2 eliberat şi O2 consumat.
QR = VCO2/VO2 = 200/250 = 0,85
în care: QR = coeficient respirator
VCO2 = consumul de CO2 în ml/min
VO2 = consumul de O2 în ml/min
3. REGLAREA RESPIRAŢIEI
CENTRII RESPIRATORI
Un centru respirator este compus din câteva grupe de neuroni, localizaţi bilateral, la nivelul bulbului şi a
punţii.
Centrul respirator cuprinde trei categorii majore de neuroni:
1.un grup respirator dorsal (GRD), localizat în porţiunea dorsală a bulbului, care determină
inspiraţia;
2.un grup respirator ventral (GRV), localizat în porţiunea ventrolaterală a bulbului, care poate
determina atât expiraţia, cât şi inspiraţia, în funcţie de felul neuronilor care au fost excitaţi;
3. un centru pneumotaxic, localizat dorsal în porţiunea superioară a punţii, care controlează
atât frecvenţa, cât şi tipul respiraţiei.
4. un centru apneustic, localizat în treimea inferioară a punţii, care are efecte stimulatoare
asupra bulbului.
7
GRUPUL RESPIRATOR DORSAL (GRD)
- se întinde aproximativ pe toată lungimea bulbului.
- aproape toţi neuronii GRD sunt localizaţi în interiorul nucleului tractului solitar şi în substanţa
reticulată adiacentă.
Nucleul tractusului solitar constituie, de asemenea, nucleul senzitiv al nervilor IX şi X, prin
intermediul cărora are loc transmiterea semnalelor senzitive în centrul respirator de la chemoreceptori,
baroreceptori şi câteva tipuri diferite de receptori din plămâni.
Toate aceste semnale nervoase din ariile receptoare periferice intervin în controlul respiraţiei.
Ritmul respirator de bază este generat în GRD de neuroni.
Semnalul nervos care este transmis muşchilor inspiratori nu se prezintă sub forma unor salve
instantanee de potenţiale de acţiune.
În condiţiile unei respiraţii de repaus el apare foarte slab la început, după care creşte treptat, în
maniera unei rampe.
Apoi semnalul dispare rapid pentru circa 3 secunde, după care reîncepe, determinînd un nou
ciclu respirator.
Din această cauză se spune că semnalul inspirator este un „semnal în rampă”.
Grupul respirator dorsal îndeplineşte rolul fundamental în controlul respiraţiei.
CENTRUL PNEUMOTAXIC
- localizat dorsal în nucleul parabrahial din regiunea rostrală a punţii, transmite semnale inhibitorii spre
centrul respirator.
- efectul primar al acestui centru constă în limitarea duratei rampei inspiratorii.
8
- atunci când semnalul pneumotaxic este puternic, inspiraţia poate dura numai circa 0,5 s (în loc de 1
secundă), iar în cazul când semnalul devine slab rampa inspiratorie poate continua să crească pentru
circa 5-10 s, determinând o umplere excesivă a plămânilor cu aer.
- deşi funcţia principală a centrului pneumotaxic constă în limitarea duratei inspiraţiei, se scurtează
durata unui ciclu respirator.
CENTRUL APNEUSTIC
- se află în zona caudală a punţii, si exercită un efect stimulator, tonic, asupra centrului inspirator.
- funcţia lui poate fi demonstrată numai în cazul în care au fost secţionaţi nervii vagi şi conexiunile
dintre centrul pneumotaxic şi centrii respiratori.
- semnalele transmise prin nervul vag şi cele provenite de la centrul penumotaxic inhibă activitatea
centrului apneustic.
- în urma secţionării nervilor vagi şi a legăturilor cu centrul pneumotaxic, centrul apneustic transmite
semnale spre neuronii GRD, împiedind întreruperea semnalului rampei inspiratorii.
Ca urmare, rampa inspiratorie continuă să acţioneze pentru circa 10 – 20 secunde, determinând
umplerea plămânilor până aproape de capacitatea lor maximă, după care urmează o expiraţie scurtă
(respiraţie apneustică).
Funcţia centrului apneustic constă, în furnizarea unor impulsuri inspiratorii suplimentare care, în
mod normal, sunt anulate prin intervenţia centrului pneumotaxic şi a semnalelor transmise de la
tensioreceptorii pulmonari prin nervii vagi.
MECANORECEPTORII PULMONARI
Reflexul Hering-Breuer, declanşat de distensia pulmonară, este urmat de excitarea tensioreceptorilor
care provoacă inhibarea centrului inspirator.
Reflexul Hering-Breuer inversat, este cauzat de colabarea plămânilor care stimulează respiraţia
dar care, este mai puţin important fiziologic decât cel de distensie (inhibitor al inspiraţiei).
Receptorii de deflaţie răspund mai bine la congestia sau embolia pulmonară, provocând o
intensificare a respiraţiei, dar de amplitudine mai redusă.
9
Receptorii care declanşează acest reflex se numesc receptori J, datorită poziţiei lor juxtacapilare.
Aceste reflexe alternante s-ar desfăşura conform principiului după care fiecare act al ventilaţiei
determină în centrul respirator o mişcare contrarie (inspiraţia determină expiraţia şi invers), în mod
reflex, pe baza inervaţiei reciproce.
CHEMORECEPTORII
Există chemoreceptori centrali şi periferici.
Aria chemosenzitivă centrală este localizată pe faţa anterioară a bulbului, în apropierea
rădăcinilor nervilor IX, X şi XI.
Această arie este foarte sensibilă la modificarea concentraţiei H+ din lichidul cefalorahidian şi
lichidul interstiţial cerebral, care depinde de concentraţia CO2, denumit şi hormon respirator.
Bioxidul de carbon poate străbate cu uşurinţă bariera hemetoencefalică, în timp ce H+ şi CO3H-
o străbat mai lent.
Din această cauză se presupune că CO2 intră rapid în creier şi se hidratează imediat, rezultând
H2CO3, care disociază în HCO3- şi H+.
Ionii de hidrogen rezultaţi ar constitui excitantul specific al neuronilor chemosenzitivi centrali,
care determină excitarea neuronilor inspiratori.
Chemoreceptorii periferici sunt reprezentaţi prin corpusculii carotidieni şi corpusculii arcului
aortic.
Aceste formaţiuni sunt foarte bogat irigate, având cel mai ridicat debit circulator pe unitate de
greutate (de 37 ori mai mare, comparativ cu creierul).
Aceste formaţiuni sunt excitate cu precădere de scăderea presiunii parţiale a O2 din sângele
arterial (PaO2) şi în mai mică măsură de creşterea PaCO2, şi a ionilor de H+, ultimii doi factori
acţionând cu precădere asupra chemoreceptorilor centrali.
Excitarea chemoreceptorilor periferici se realizează ca urmare a scăderii cantităţii de oxigen
dizolvat în plasmă şi nu a O2 legat de Hb.
Chemoreceptorul este reprezentat prin terminaţiile nervoase nemielinizate ale nervului IX din zona
corpuscupului sinusului carotidian şi ale nervului X de la corpusculii arcului aortic.
Stimularea locală a corpusculilor carotidieni determină creşterea frecvenţei, profunzimii
respiraţiei şi a debitului respirator.
Chemoreceptorii periferici deşi deţin un rol şi în respiraţia normală (de repaus), asigurând o
ajustare rapidă şi de fineţe a controlului ventilaţiei, capătă o importanţă mult mai mare în condiţii
anormale.
Vasele coronariene şi pulmonare conţin chemoreceptori, dar semnalele care pleacă de la aceşti
receptori, în condiţii fiziologice, se pare că au importanţă mai redusă.
BARORECEPTORII
Baroreceptorii sunt receptori de presiune situaţi la nivelul sinusului carotidian, arcului aortic, atriilor şi
ventriculelor.
Aferenţele pornite de la aceşti receptori ajung la centrii respirator şi cardio-vasomotor.
La valori normale ale presiunii sanguine, baroreceptorii produc inhibiţia ventilaţiei, însă efectul
inhibitor este de mică importanţă.
Scăderea presiunii sanguine determină polipnee.
Hiperventilaţia, care apare după hemoragii severe, nu este declanşată de baroreceptori, ci de
chemoreceptori excitaţi de acidoză şi hipoxie.
Activitatea neuronilor inspiratori afectează presiunea sanguină şi frecvenţa cardiacă, dar
activitatea centrilor cardio- şi vasomotori bulbari au un efect minor asupra respiraţiei.
PROPRIOCEPTORII ŞI TERMORECEPTORII
10
Proprioceptorii din muşchi, tendoane şi capsule articulare (inclusiv din musculatura
respiratorie, mai ales din muşchii intercostali, fiind bogaţi în fusuri neuromusculare, receptori tendinoşi
şi corpusculii Pacini), pot stimula indirect centrul respirator, mai evident în timpul mişcărilor.
S-a constatat că mişcările pasive, care nu sunt însoţite de creşteri ale PaCO2, sau active ale
articulaţiilor intensifică respiraţia.
Impulsurile plecate de la proprioceptori determină pe cale reflexă hiperpneea, prezentă în timpul
eforturilor fizice.
Termoreceptorii pot influenţa, ventilaţia pulmonară, fiind demonstrat că aplicarea unor excitanţi
reci la nivelul pielii (duş rece) determină modificarea ventilaţiei până la oprirea ei, şi invers, în cazul
unui duş cald, când respiraţia se intensifică.
CĂILE EFERENTE
De la centrul respirator bulbar impulsurile motoare nu pleacă direct spre efectori, ci prin intrmediul
nervilor motori spinali care deservesc musculatura respiratorie respectivă.
La nivelul segmentelor cervicale (C3 – C4) ia naştere nervul frenic, care inervează diafragmul.
Nervii intercostali provin din segmente T1–T7, care inervează alţi muşchi inspiratori, iar din
segmentele T7–T12, provin nervii musculaturii abdominale ce intervine în expiraţii forţate.
Toţi nervii enunţaţi mai sus aparţin sistemului nervos somatic, iar efectorii sunt muşchii striaţi.
Posibilitatea modificării respiraţiei în mod conştient, voluntar (însă pe perioade scurte de timp –
hiperpneea şi apneea voluntară), constituie argumente în favoarea reglării corticale a respiraţiei.
Influenţarea „modelului respirator” în mod voluntar deţine o importanţă fundamentală în
realizarea anumitor activităţi specifice umane, cum sunt vorbitul, cântatul vocal şi cu instrumente
muzicale de suflat.
În aceste condiţii respiraţia nu mai este controlată de centrii respiratori bulbo-pontini, ci de
scoarţa cerebrală, care prin intermediul căilor piramidale acţionează direct asupra motoneuronilor
medulari, ce controlează muşchii respiratori, ocolind centrii bulbo-pontini.
Activitatea centrilor respiratori bulbo-pontini este modulată prin influenţa numeroaselor
impulsuri provenite din alte teritorii ale sistemului nervos central realizând adaptarea
comportamentală şi voluntară a respiraţiei în diferite condiţii fiziologice.
Hipotalamusul intervine în modificările respiratorii legate de termoreglare la unele specii
animale, în cursul febrei sau al unor modificări hemodinamice. Animalele cu blană lipsite de glande
sudoripare (câine) prezintă o hiperventilaţie intensă pentru a evita supraîncălzirea. Vehicularea unor
11
volume crescute de aer prin căile aeriene superioare produce o importantă pierdere de căldură prin
evaporare. Hipocapnia este evitată deoarece respiraţia este superficială interesând doar spaţiul mort.
Hipertermia în cursul febrei, al eforturilor intense sau expunerea la temperatură ridicată induce
hiperventilaţie prin acţiunea directă a temperaturii, accelerarea proceselor metabolice şi producerea
de metaboliţi acizi.
Hipotermia are efecte inverse deprimând respiraţia.
Sistemul limbic are rol în modificările respiratorii ce însoţesc stările emoţionale de frică sau
furie. Stările de frică sau furie, ca şi senzaţiile plăcute determină accelerarea respiraţiei, în timp ce
teama, groaza sau atenţia încordată se însoţesc de oprirea respiraţiei.
Adulmecarea mirosurilor presupune implicarea unor modificări respiratorii specifice realizate
prin conexiunile sistemului limbic cu cel olfactiv.
Scoarţa cerebrală poate avea influenţe importante asupra respiraţiei, stimulii plecaţi din ariile
motorii şi premotorii ajungând direct la motoneuronii ce inervează muşchii respiratori fără a mai
trece prin centrii bulbo-pontini. Aflată sub control voluntar cortical respiraţia poate fi accelerată,
încetinită sau chiar oprită pentru scurte perioade de timp.
Posibilitatea realizării de reflexe condiţionate respiratorii (hiperventilaţia sportivilor înainte de
start), adaptarea respiraţiei în unele situaţii psihosociale sau în cursul unor activităţi speciale
(gimnastica yoga, vorbirea, cântatul vocal sau la instrumente de suflat) subliniază odată în plus rolul
scoarţei cerebrale în modularea respiratorie.
Rolul scoarţei este însă limitat de mecanismele reflexe induse de variaţiile nivelului CO2.
Centrii respiratori au numeroase conexiuni funcţionale cu alţi centri nervoşi care coordonează
diferite funcţii. Există relaţii strânse cu centrii cardiovasomotori bulbari ca şi cu centrii masticaţiei
deglutiţiei şi ai vomei. Respiraţia este complex interconectată cu mecanismele care reglează
circulaţia, metabolismul, echilibrul hidroelectrolitic, secreţiile endocrine, temperatura corporală
participând la homeostazia generală a organismului.
12
13