1. Membrana celulară (Plama lema) (fig.

14)
- este alcătuită în principal din:
o proteine
o un dublu strat fosfolipidic
o colesterol
o carbohidrati
o alte lipide

Grosimea membranei este de aprox. 65 – 100 angstromi (Å). Structura membranei

celulare nu este pe deplin elucidată, dar majoritatea cercetătorilor acceptă ca fiind real modelul
mozaicului fluid. Structura de bază este reprezentată de stratul dublu fosfolipidic. În acest strat
sunt inserate proteine mari, globulare. Fiecare fosfolipid din membrană conţine un capăt
solubil în apă (hidrofil) şi un capăt solubil în grăsimi (hidrofob). Capătul care conţine fosfatul
este hidrofil, iar cel care conţine acizii graşi este hidrofob. Deoarece capetele hidrofobe sunt
respinse de apă, dar se atrag între ele, au tendinţa naturală de a se dispune în zona centrală a
membranei, unele spre altele. Polii hidrofili constituie cele două feţe ale membranei, în contact
cu mediul intracelular şi extracelular. Stratul lipidic este impermeabil pentru substanţele
specific solubile în apă, cum ar fi ionii, glucoza sau ureea. În schimb, substanţele solubile în
grăsimi, precum oxigenul, dioxidul de carbon, alcoolul, pot pătrunde prin stratul fosfolipidic, cu
uşurinţă.
Colesterolul este tot de natură lipidică. Acesta determină gradul de permeabilitate
(impermeabilitate) al stratului fosfolipidic la compuşii hidrosolubili ai mediului interstiţial.
Proteinele membranare se găsesc, multe dintre ele, însoţite de glucide. Se disting două
categorii mari de proteine, după modul de dispunere în membrană:
 proteine transmembranare (integrale)
 proteine periferice, ataşate doar la una dintre suprafeţele membranei.
Multe dintre proteinele integrale formează canale (pori) membranare(i), prin care
moleculele solubile în apă, inclusiv apa, pot străbate membrana. Aceste canale proteice permit
trecerea preferenţială a anumitor molecule. Alte proteine integrale se comportă ca şi cărăuşi,
transportând substanţe care altfel nu pot străbate membrana. Uneori, transportă substanţele în
sensul opus direcţiei normale de difuziune (transportul activ, cu consum energetic). Altele se
comportă ca şi enzime. Proteinele integrale pot servi ca receptori pentru moleculele solubile în
apă, cum ar fi hormonii peptidici, care nu pot trece altfel prin membrana celulară. Prin
interacţiunea receptorului cu diferiţi liganzi (molecule care se ataşează receptorului), acesta
suferă o modificare conformaţională. Modificarea induce activarea regiunii interne a
receptorului sau activarea unor proteine intracelulare ataşate receptorului, care determină un
anumit răspuns din partea celulei.
Proteinele periferice sunt adesea ataşate celor integrale. Acestea funcţionează, în
majoritate, ca enzime sau ca reglatori ai transportului membranar.
Glucidele membranare se găsesc în combinaţie proteinele sau cu lipidele. Acestea se
găsesc la exteriorul celulei şi intervin în încărcarea membranei. Deasemena contribuie la
coeziunea celulelor. Altele intră în structura unor receptori.
 2. Citoplasma
a. Hialoplasma (citosolul): este mediul în care se găsesc organitele celulare.
Conţine dizolvate proteine, electroliţi şi glucoză. În citoplasmă se găsesc
dispersate lipide neutre, granule de glicogen şi organitele.
b. Organitele celulare:
→ cu membrană dublă: mitocondriile
→ cu membrană simplă: lizozomii, reticulul endoplamatic, aparatul Golgi,
peroxizomii
→ lipsite de membrană: ribozomii, centrozomul

Mitocondriile
Mitocondriile sunt prezente în citoplasma tuturor celulelor, dar numărul lor variază de la
mai puţin de 100 la câteva mii, în funcţie de necesarul energetic al celulei. Au forma şi
dimensiunea variabile: globulară, elongată, filamentoasă. Structura de bază a mitocondriei (fig.
15) este reprezentată de o membrană dublă (anvelopă) şi o matrice (plasma mitocondriei).
Membrana are aceeşi structură ca şi membrana celulară. Mebrana externă este netedă, cea
internă invaginează creste mitocondriale. Acestea prezintă ataşate numeroase enzime
oxidative.
Matricea conţine mari cantităţi de enzime dizolvate implicate în producerea de energie.
Aceste enzime acţionează împreună cu enzimele ataşate crestelor, în scopul oxidării nutrienţilor
cu obţinere de energie. Această energie este stocată în molecule macroergice (care acumulează
mari cantittăţi de energie) numite ATP (adenozin trifosfat). ATP-ul ste transportat apoi
extramitocondrial pentru a elibera energia de fiecare dată când este necesară. Mitocondriile se
replică independent, de fiecare dată când este nevoie de energie în plus în celulă. Acest lucru se
datorează existenţei ADN-ului mitocondrial.
!!!Deoarece mitocondriile se găsesc doar în ovul, nu şi în capul spermatozoidului, toate
mitocondriile se transmit pe cale maternă. Replicându-se independent de nucleu, ele se
transmit identic de la mamă. O formă rară de orbire – neuropatia optică ereditară Leber – se
consideră că s-ar transmite astfel.
Rolul mitocondriilor este acela de a produce energie pentru celulă, prin respiraţia
celulară.

Reticulul endoplasmatic (reticul – reţea, endos – interior)

Reticulul endoplasmatic (fig. 16) este alcătuit dintr-o reţea de canalicule şi cisterne,
răspândite în citoplasmă. Aceste canalicule sunt interconectate. Pertele reticulului are aceeaşi
structură ca şi membrana celulară. Spaţiul din interiorul reţelei de tuburi este plin cu un matrix,
diferit de cel extrareticular, însă este acelaşi cu cel aflat între cele două mebrane care acoperă
nucleul. Suprafaţa pereţilor reticulului poate depăşi în unele celule (hepatocite) de 30 – 40 ori
suprafaţa celulei.
Rolul reticului este de a transporta diverse substanţe în celulă. Deasemenea suprafaţa
mare permite existenţa a numeroase enzime implicate în metabolismul celulei. Deasemena are
rol mecanic, de susţinere a celulei.
Reticulul endoplasmatic poate fi de două tipuri:
 Reticul endoplasmatic rugos (granular) – REg (Fig. 17)
  Reticul endoplasmatic neted - REn (fig. 18)
Reticulul endoplasmatic rugos prezintă ataşaţi ribozomi şi este implicat în sinteza
proteinelor. Reticulul endoplasmatic neted este lipsit de ribozomi şi este implicat în sinteza
unor lipide.

!!! O persoană care consumă repetat anumite substanţe, cum ar fi alcoolul sau
fenobarbitalul, dezvoltă o toleranţă, astfel că este nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari
pentru a obţine efectul iniţial. Explicaţia citologică este aceea că acest consum îndelungat
determină proliferarea reticulului endoplasmatic neted în vederea detoxifierii eficiente a
organismului.