Originea şi evoluţia limbii române

Introducere
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de
sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe. Procesul de
formare a limbii române este unul complex şi de lungă durată.Româna este o limbă romanică
pentru că elementele sale constitutive ca sistemul fonetic, structura gramaticală şi mare parte
a fondului lexical principal sunt de origine latină. Limba română face parte din familia
limbilor romanice alături de limba franceză, italiană, spaniol şi portugheză. Toate limbile
romanice au evoluat din limba latină populară, folosită în vorbirea familiară.
Romanizarea
Procesul de formare a limbii române a fost unul complex. Începerea procesului de
romanizare este reprezentată de cucerirea Daciei de către romani în urma războaielor daco-
romane dintre anii 101-102 şi 105-106. Dacia, transformată în provincie romană a fost
colonizată masiv de populaţii latinofone „din toată lumea romană” aşa cum afirmă Eutropius.
Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniul politic, economic,
social, cultural şi spiritual.
Factori ai romanizării
Factorii romanizării: - administraţia
- armata
- justiţia
- veteranii
- coloniştii
- urbanizarea
- activitatea economică
- cultura
- religia
1. Administraţia: - guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii administrative, ediliare, fiscal
etc. vorbeau limba latină
2. Armata: - Dacia a fost împânzită de un puternic sistem de apărare format din castre,
turnuri de observaţie şi valuri de apărare. În apropierea acestora au apărut aşezări numite
canabae, armata jucând un rol important în procesul de urbanizare a provinciei. Soldaţii din
armata romană comunicau în limba latină populară (vulgară), contactele cu populaţia ducând
la răspândirea limbii.
3. Justiţia: - legile romane, mai ales Constitutio Antoniniana (212d.Hr), au avut rol important
în formarea modului de a gândi şi a acţiona al populaţiei daco-romane. Normele dreptului
roman se vor regăsi în dreptul românesc demai târziu.
4. Veteranii:
- se bucurau de mare prestigiu, au ocupat diferite slujbe administrative
- au întemeiat familii şi gospodării fiind împroprietăriţi în provincia pe care au apărat-
o ca militari, erau disciplinaţi şi ordonaţi şivorbeau limba latină
5. Coloniştii:
-„coloniştii au fost aduşi din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea
ogoarelor” Eutropius
- rol deosebit în dezvoltarea meşteşugurilor, mineritului,agriculturii şi urbanizării
- relaţie activă cu autohtonii prin intermediul limbii latine
6. Urbanizarea: - oraşele au rol important în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane
- aşezările urbane în Dacia romană erau de două tipuri:
-colonia-municipia
Colonia = aşezare urbană organizată după modelul Romei
Municipia = aşezare urbană cu autonomie administrativă şi juridică- în mediul rural, rolul
oraşului a fost îndeplinit de „conacul stăpânului” roman villa rustica
Activitatea economică:
- Dacia a fost integrată în sistemul economicroman şi prinsă într-un intens schimb de produse
cu Roma şi provinciileimperiului
- relaţiile de muncă dintre autohtoni, colonişti,veterani şi administraţia romană au facilitat
procesul de romanizare
8. Cultura:
- rol decisiv în romanizarea Daciei
- învăţarea limbii latine este probată de numeroase descoperiri de
inscripţii (peste 3500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere şi calculi aritmetice descoperite
la Alburnus Maior, instrumente de scris (stili) şi existenţa unor şcoli (ludi literatti ). Arta
romană s-a impus peste tot în Dacia.
9. Religia: - se întâlneşte frecvent sincretismul şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume
romane (interpretatio romana)
- un rol important l-a avut creştinismul care începe să se răspândească în secolul I d.Hr. în
Moesia şi apoi în Dacia, devenind liantul spiritual al comunităţilor după retragerea aureliană
- între secolele II-III dovezile sunt mai puţin numeroase din cauza persecuţiilor.
După recunoaşterea oficială a creştinismului prin Edictul din
Milano în anul 313, vestigiile creştine au devenit din ce în ce mai numeroase.
Influenţa romană nu s-a limitat strict la teritoriile stăpânite efectiv de romani, ci s-
a extins şi asupra dacilor liberi, fapt confirmat de numeroase descoperiri.
Retragerea aureliană (271-275 d.Hr) nu a însemnat oprirea procesului de romanizare.
Retragerea aureliană
Retragerea aureliană (271-275):
- împăratul Aurelian decide retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia între
anii271 şi 275.
-rămâne pe loc o populaţie numeroasă romanizată, daco-romană
-romanitatea nord-dunăreană nu a dispărut după retragere, ci s-a extins din
fosta provincie spre vest, nord şi est prin mişcarea naturală a populaţiei, constituindu-se
astfel un vast de cultură romanică deosebită şi superioară faţă de cea a migratorilor (slavi,
goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari)
romanitatea nord-dunăreană păstrează legătura cu cea sudică
-daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie romanică în mediul rural, satul fiind
forma specifică de aşezare, în cadrul căreia s-a consolidate obştea sătească,formă de
organizare social economică
-obştile săteşti se regăsesc în special într-un anumit cadru geografic (văile râurilor, de
presiuni intramontane, locuri protejate de păduri, dealuri şi munţi), grupate, de regulă în
structuri autonome mai puternice, uniuni deobşti menite să reziste atacurilor migratorilor
Stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică:
- în anul 602 se prăbuşeşte limesul danubian, romanitatea nord-dunăreană pierzând astfel
legătura cu cea sudică şi dezvoltându-se independent
- romanicii de la sudul Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o evoluţie proprie-
slavii rămaşi la nord de Dunăre au fost asimilaţi de daco-romani
- la nord de Dunăre se constituie dialectul daco-roman(vorbit astăzi în
România, Republica Moldova şi în comunităţile româneşti din ţărilevecine.
- la sud de Dunăre se formează dialectele aromân, istro-român şi megleno-român
Structura limbii române
Substratul limbii române – mai puţin de 200 de cuvinte din limba traco-dacă, multe dintre
aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei: vatră, copil, moş, a
moşteni
Stratul limbii române
– latin; aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte alelimbii române, inclusiv
vocabularul creştin de bază (biserică - basilica) provin din latina vorbită.
Adstratul limbii române – slav meridional
Perioada veche
Evoluţia limbii literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari etape cunoscute sub
denumirile de perioada veche şi perioada modernă. Perioada veche este dominată de cultura
slavonă, din care se traduc cărţi religioase sau laice începând cu secolul al XVI-lea. Încă de
la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit alfabetul chirilic, grafia
latină fiind introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar în Transilvania în timpul Şcolii
Ardelene. În Ţara Românească şi în Moldova, limba cancelariei şi a bisericii a fost slavona
între secolele XIII-XVI. În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar catolic, limba de
cultură a fost începând cusecolul XII Latina.
Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul document în
limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele
Braşovului, din1521. Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după
mijlocul secolului XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale precum acte,
donaţii, testamente sau traduceri ale unor texte religioase.O altă etapă importantă o constituie
tipăriturile de texte religioase. În 1508, în Ţara Românească, apare prima tipăritură
românească, dar în limba slavonă, Liturghierul lui Macarie. Prima carte în limba română, un
Catehism luteran, aparela Sibiu, în 1544.
La Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar, începând cu 1599, 11
tipărituri în slavonă şi 9 în limba română. Circulaţia acestor tipărituri a asigurat păstrarea
unităţii spirituale şi culturale a românilor din cele trei provincii. De asemenea au avut rol
înformarea limbii noastre literare, având la bază limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-
estul Transilvaniei. În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a
limbii române, apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului juridic
românesc, începuturile istoriografiei şi cărţile populare. În scrierile umaniştilor Grigore
Ureche, Miron Costin şi Dimitrie
Cantemir apar primele observaţii despre latinitatea şi despre unitatea ei, dar şi primele
elemente ale literaturii
artistice.Textele originale cuprind, pe de o parte, lucrările istoriografice ale cronicarilor
moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi munteni(Mihail Moxa, stolnicul
Constantin Cantacuzino şi alţi cronicari anonimi), pe dealtă parte, literatura religioasă
(polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui Antim Ivireanul).
Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict bisericească: cărţi bisericeşti
(Cazanialui Varlaam, 1643; Noul Testament de la Bălgrad, tradusde mitropolitul Simion
Ştefan în 1648; Psaltirealui Dosoftei în 1673 şiBiblia de laBucureşti în 1688); cărţi juridico-
administrative (în vremea lui Matei Basarab şi alui Vasile Lupu se tipăresc cărţi de legi
Pravila de la Govoraîn Muntenia, 1646 şi Pravila Aleasa, în Moldova); cărţi populare
(Alexandria, 1620; Floarea darurilor,1620).
Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul(1757), iar prima
gramatică tipărită a limbii române este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” din
Viena în 1780, scrisă de Samuil Micu şi GheorgheŞincai. Cum lucrarea a fost redactată în
limba latină şi cu exemple româneşti, autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau
cunoscută cărturarilor străini. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, latinitatea a devenit
argument de afirmare a identităţii naţionale.
Procesul de normare al limbii române începe în a doua jumătate a secoluluial XIX-lea, odată
cu înfiinţarea Academiei Române.A tunci, ca urmare a trecerii de la grafica chirilică la cea
latină, se declanşează aşa numitul „război al limbilor” care va duce în final la fixarea normei
lingvistice şi va accelera totodată procesul de definitivare a normelor unice ale limbii
literare. Lupta s-a dus şi pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel
etimologic şi cel fonetic, problem depăşită în1880 când Academia Română adoptă noul
proiect de ortografie. După această dată se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară
unitară şi modernă. În anul 1904 apare primul Îndreptar ortografic. Originea limbii române
este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra
căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe.
Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat
începând cu secolul I î.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de formare a limbii
române este unul complex şi de durată. În ciuda împrumuturilor din alte limbi cu care a venit
în contact, româna este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de
bază sunt majoritar latine. Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a
trei secole, limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.