Cinste şi omenie, de Petru Demetru Popescu

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi preţuia pe oameni nu după ceea ce erau – boieri,
târgoveţi sau ţărani -, ci după omenia lor. Aşa stând lucrurile, se îmbrăca adesea în haine
simple şi pornea prin ţară. Într-o zi, ajunge în târgul Vasluiului. Era îmbrăcat într-o pelerină
de negustor, dar pe dedesubt îşi pusese straiele domneşti. Şi iată ce văzu: un boier rotofei se
răstea la un ţăran, pasămite pentru că nu se dăduse la o parte din calea lui. Şi-l îmbrâncea, şi-
l lovea, ca omul să se aşeze în genunchi în faţa lui.
Cuza merse până la locul cu pricina şi-i zise boierului cu voce domoală:
– De ce vrei să stea în genunchi omul ăsta?
Boierul răspunse cu dispreţ:
-Iac-aşa, pentru că vreau să-mi simtă puterea!
La auzul acestor cuvinte, Cuza îşi scoase pelerina şi apăru în straiele de domn. Boierul,
dându-şi seama cine îi vorbise, tremurând din toate mădularele, dădu să cadă în genunchi la
picioarele lui Cuza, dar acesta îl opri:
-Nu mie să-mi ceri iertare, boierule, ci acestui om, pe care l-ai umilit. El este ţăran, împreună
cu fraţii lui muncesc din zori până-n amurg acest pământ, pentru ca voi, boierii, să vă
înfruptaţi din roadele muncii lor.
-Cum să îngenunchez în faţa ţăranului? se îngrozi boierul.
-Ba să-i săruţi şi mâna, boierule, îi zise Cuza Vodă, mâna lui aspră de muncă, pe care trebuie
s-o respecţi!