Contenciosului - Administrativ Dumitru

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării
Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Lucrare Individuală
La disciplina: „Drept Administrativ”
Tema: Contenciosul Administrativ
A efectuat:
Studentul
grupei 1709
Carmazan
Dumitru
A controlat:
Magistru în
drept, lector
universitar
Bobeică Elena
Chișinău, 2018
Cuprins:
Tema 1. Noţiunea şi formele contenciosului administrativ
Având o proveniență lingvistică franceză, cuvântul contencios își are rădăcinile în

contentieux, care la rândul său are originea în sintagma latină contentiosus, ceia ce presupune
a lupta. În una din opiniile doctrinare, contenciosul administrativ reprezintă totalitatea
mijloacelor juridice puse la dispoziția cetățenilor, pentru a putea lupta în vederea restabilirii
ordinii de drept încălcate prin actele juridice și faptele materiale ale organelor administrației
publice în procesul aplicării legilor și în funcționarea serviciilor publice
Deși analiza prevederilor doctrinare ne indică diferite abordări și distinge multiple
formulări ale noțiunii de contencios administrativ, care variază în dependență de perioada de
dezvoltare și arealul de aplicare, vom încerca să delimităm câteva noțiuni de bază.
Din punct de vedere juridic, cuvântul contencios are două accepțiuni:
- De activitate – menită să soluționeze un conflict de interese, un conflict
juridic;
- De organ.
Astfel în concepția de activitate, contenciosul este înțeles ca fiind activitatea propriu-
zisă de soluționare a litigiilor, în care cel puțin una este o autoritate publică, iar privit ca organ,
contenciosul reprezintă totalitatea organelor care soluționează litigiile, în care cel puțin una
dintre părți este o autoritate publică.
Autorul V. Zubco cu referire la opinia lui T. Mrejeru, prezintă următoarea noțiune
„contencios administrativ – ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale,
ce apar în activitatea de soluționare a litigiilor, în care cel puțin una dintre părți este un organ
al administrației publice”
V. Prisăcaru consideră necesară evidenţierea elementelor ce vor face posibilă definirea
noţiunii de contencios administrativ, astfel:
în primul rând, este necesar de observat că activitatea desfăşurată de instanţa de
contencios administrativ este aceea de a soluţiona cu putere de adevăr legal, un conflict juridic
în care una din părţi este un serviciu public administrativ; în al doilea rând, organele special
create, care înfăptuiesc această
activitate fac parte din sistemul organelor judecătoreşti; în al treilea rând, obiectul
acţiunii de contencios administrativ îl constituie anularea sau modificarea unui act
administrativ de autoritate, obligarea autorităţii administrative la rezolvarea cererii referite la
un drept recunoscut de lege şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului
administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept
recunoscut de lege.
Deci, după părerea autorului sus-menţionat, prin contencios administrativ se poate de
înţeles o „activitate de soluţionare cu putere de adevăr legal, de către instanţele de contencios
administrativ competente potrivit normelor legale, a conflictelor juridice în care cel puţin una
din părţi este un serviciu public administrativ iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau
emiterea unui act administrativ de autoritate ilegală ori din refuzul de a rezolva o cerere
referitoare la un drept recunoscut de lege”.
O altă opinie susținută de Toader Toma, prezintă contenciosul administrativ, drept
activitatea de soluţionare de către instanţele competente, potrivit legii, a conflictelor în care
cel puţin una din părţi este organ al administraţiei publice, un funcţionar al acesteia ori un
serviciu public administrativ, conflicte născute din acte administrative ilegale, ori din refuzul
de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege
Totodată, contenciosul poate fi conceput și ca instituție juridică, ca ansamblu normelor
juridice care reglementează relațiile ce se nasc în activitatea de soluționare a litigiilor.
Legiuitorul Republicii Moldova a consacrat art. 1 din Legea contenciosului
administrativ, nr.793-XIV din 10.02.2000: „Contenciosul administrativ ca
instituţie juridică are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale
autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii
autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.”.
Astfel, distingem componentele instituției contenciosului și anume:
a) contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor
publice;
b) apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii;
c) ordonarea activităţii autorităţilor publice;
d) asigurarea ordinii de drept.
Respectiv, din totalitatea concepțiilor sus menționate am putea formula o noțiune distinctă a
contenciosului administrativ: instituție a dreptului public care cuprinde o totalitate de norme
juridice specifice soluționării conflictelor survenite în cadrul raporturilor juridice între
cetățeni și autoritatea publică, serviciu public, sau funcționar public, drept urmare a
ignorării de către acestea a prevederilor legii.
În cît privește categoriile de contencios administrativ, care potrivit literaturii de
specialitate se disting în două mari ramuri și anume, în funcție de competența instanței de
contencios administrativ, care poate anula sau modifica un act administrativ adoptat sau emis
de o autoritate publică, un serviciu public sau de un funcționar public, să oblige autoritatea
publică, serviciul public sau funcționarul să soluționeze în termenul legal o cerere referitoare
la un drept recunoscut de lege, să-i oblige la repararea pagubelor cauzate prin adoptarea sau
emiterea unui act administrativ nelegal, fie prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Astfel se conturează:
- contenciosul administrativ de anulare;
- contenciosul administrativ de plină jurisdicție; Iar potrivit unor
opinii doctrinare există:
- contencios administrativ obiectiv; - contencios administrativ
subiectiv.
În lumina celor menționate anterior se cer a fi delimitate câteva noțiuni cheie, care
formează de fapt obiectul abordării și care au fost definite și consacrate de legiuitor, în textul
legii cu privire la contenciosul administrativ și anume:
• instanţă de contencios administrativ – judecătorii desemnaţi din judecătorii,
colegiile sau completele de contencios administrativ ale curţilor de apel,
colegiul de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, abilitate prin
lege cu înfăptuirea controlului judecătoresc al legalităţii actelor administrative
emise de autorităţile publice în activitatea de organizare a executării şi de
executare în concret a legii, precum şi de gestionare a domeniului public;
• autoritate publică – orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege
sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere
publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate autorităţilor
publice, în sensul prezentei legi, persoanele de drept privat care exercită
atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite
prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care
prestează servicii notariale;
• act administrativ – manifestare juridică unilaterală de voinţă, cu caracter
normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea organizării
executării sau executării în concret a legii. Actului administrativ, în sensul
prezentei legi, este asimilat contractul administrativ, precum şi nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, iar potrivit Rezoluției (77) 31 cu privire la protecția
persoanei în relațiile cu autoritățile administrative, adoptată de Comitetul de
Miniștri la 28 septembrie 1977, actul administrativ este definit – drept orice
măsură individuală sau decizii luate în exercitarea autorității publice care sunt
de natură să afecteze direct drepturile, libertățile sau interesele persoanelor.
• serviciu public – activitate de interes public organizată sau
autorizată de o autoritate a administraţiei publice;
• funcţionar public – persoană numită sau aleasă într-o funcţie de decizie sau de
execuţie din structura unei autorităţi publice, precum şi altă persoană de drept
privat asimilată autorităţilor publice în sensul prezentei legi;
În contextul în care am remarcat anterior faptul că doctrina distinge două categorii de
contencios administrativ vom încerca să caracterizez aceste modele, astfel:
Contenciosul administrativ de anulare reprezintă categoria în care instanța poate să
anuleze sau să modifice un act administrativ nelegal adoptat sau emis de o autoritate publică
ori să oblige autoritatea publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Potrivit unor opinii, în acest caz instanţa de contencios nu este competentă să rezolve şi
problema reparării daunelor, această problemă revenind, în cadrul unui litigiu separat,
instanţelor de drept comun.
Contenciosul administrativ de plină jurisdicție în cadrul căruia instanța de contencios
administrativ este competentă să anuleze sau să modifice actul administrativ contestat, să
oblige autoritatea publică să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să
acorde repararea daunelor cauzate persoanei de către o autoritate publică prin adoptarea sau
emiterea actului administrativ ori prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri referitoare
la un drept recunoscut de lege.
Iar potrivit opiniei sus menționate, se reliefează:
Contenciosul administrativ obiectiv având la bază noțiunea de drept obiectiv, în sensul
că există un ansamblu de norme juridice independent de voința subiecților raportului juridic.
Contencios administrativ subiectiv având la bază noțiunea de drept subiectiv, adică
prerogativa prevăzută de lege a unei persoane de a pretinde săvârșirea anumitor fapte de la
altă persoană.
Potrivit opiniei doctrinare cererea pentru despăgubiri se poate formula fie în cadrul
acțiunii inițiale, separat sau atunci când, la data judecării acțiunii, îi era sau nu cunoscută
paguba sau întinderea ei.
V. Zubco, A. Pascari, G. Crețu menționează în lucrarea sa, că suntem în prezența unui
contencios administrativ de plină jurisdicție în cazurile în care, potrivit art.25 „Împuternicirile
instanței de contencios administrativ” din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din
10.02.2000, instanța este competentă:
- să anuleze în tot actul administrativ adopta sau emis de o autoritate publică, de
un serviciu public sau de un funcționar public, prin care o persoană a fost
vătămată într-un drept al său recunoscut de lege;
- să anuleze în parte actul administrativ adoptat sau emis de o autoritate publică,
de un serviciu public sau de un funcționar public, prin care o persoană a fost
vătămată într-un drept al său recunoscut de lege;
- să oblige autoritatea publică să emită actul administrativ cerut, în cazul în care
actul administrativ contestat a fost anulat sau dacă autoritatea publică refuză să
adopte sau să emită actul administrativ cerut;
- să oblige autoritatea publică, să elibereze persoanei actul administrativ solicitat;
- să oblige autoritatea publică, serviciul public sau funcționarul public să dea
persoanei răspuns la cererea referitoare la un drept recunoscut de lege;
- să oblige autoritatea publică sau serviciul public la repararea pagubei cauzate
persoanei prin actul administrativ adoptat sau emis de către autoritatea publică
sau serviciul public ori prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri
referitoare la un drept recunoscut de lege.
Totodată, în literatura de specialitate se vorbește de un contencios „subiectiv” și de
unul „obiectiv”, autorii argumentând că denumirea de contencios „subiectiv” se bazează pe
noțiunea de „drept subiectiv”, adică dreptul persoanei de a pretinde subiectului pasiv să
săvârșească o anumită acțiunea sau să se abțină de la săvârșirea ei.
Pe când denumirea de contencios „obiectiv” are un temei legal consacrat în textele
actelor normative care asigură legalitatea și promovează interesele generale la nivelul
unităților administrativ teritoriale
Tema 2. Evoluţia instituţiei contenciosului administrativ.
Potrivit literaturii juridice de specialitate, instituţia juridică a contenciosului

administrativ a apărut ca urmare a organizării puterilor în stat potrivit cerinţelor și principiilor
separării puterilor în stat şi a fost legiferată pentru prima dată în Franţa, când în anul 1790 a
fost înfiinţat Consiliul de Stat şi Comisiile de prefectură, ulterior în majoritatea statelor
europene, în mod ad-hoc în perioada din sec. XVII-XIX. Totodată în prima decadă a sec. XIX,
Franța dispunea de o fundamentare științifică bine definită a contenciosului administrativ,
astfel încât o dată cu anul 1817, în baza legii cu privire la justiția administrativă, este creată
Catedra de drept administrativ în cadrul Universității din Paris1.
Către finele sec. XIX, Germania își formează baza doctrinar-științifică remarcându-se
lucrările autorilor: Dr. R. Gneist, L. Shtain, O Maier.
Un moment istoric important îl formează controversa trezită în Franța perioadei post
revoluționare, care sa conturat după instituirea și formarea instanțelor administrative, astfel se
arătau indignați judecătorii care aveau accepțiuni conservative și studii în Franța Regală,
dezacordul consta în funcționarea instanțelor administrative, care încălca principiul unității
instanțelor judecătorești, principiu care rezultă din separația puterilor în stat (în original:
Функционирование особых административных судов противоречит принципу
единства суда, вытекающему из принципа разделения властей), dar și filosofii s-au
1 Хомяков Г.А., Административный суд в

Российской Федерации, p. 49 13 Ibidem, p. 49
remarcat drept opozanți ai instituției date, discuțiile controversate fiind atestate pe toată
perioada sec. XIX13.
Dezacordul față de instituția justiției administrative o exprimau și funcționarii publici,
fapt care a atras după sine desființarea în anul 1831 a instanțelor administrative de pe teritoriul
Belgiei, apoi fiind restabilite în 1946, la fel în Germania instituțiile fiind lichidate în anul 1933
prin ordinul special al ministrului de interne nazist, argumentând că aceasta reprezintă o
instituție inutilă, ulterior fiind restabilită în a doua jumătate a anilor ’40 al sec. XX2.
Alte surse menționează că bazele contenciosului administrativ au fost puse ca urmare a
Revoluției Franceze în anul 1789, care treptat s-a dezvoltat și în celelalte țări, reprezentând
astfel un mijloc fundamental de protecție a cetățeanului.
Savantul rus Nazimov А., susţine însă, că apariţia institutului justiţiei administrative se
atestă în Europa, încă în evul mediu. De la mijlocul secolului XIII în Anglia apare treptat
institutul judecătorilor, funcţie ce putea fi deţinută de marii proprietari de pământ, cumulând,
totodată, funcţiile de conducători cu cele de judecători ai justiţiei administrative, care
examinau litigiile legate de fiscalitate dintre cetăţeni şi organele de poliţie etc.
Totodată în doctrina dreptului francez, un moment culminant îl constituie Decizia
Blanco din 1873 aparținând Tribunalului de Conflicte (instanță abilitată să soluționeze
conflictele de competența apărute între instanța de contencios administrativ și instanțele
ordinare) se afla la originea unei veritabile revoluții jurisprudențiale, schimbând radical
orientarea în problem răspunderii statului pentru daune.
Începând cu aceasta decizie, litigiile referitoare la pagubele cauzate de către serviciile
publice locale, care se soluționau de tribunalele judiciare, fiind strâns legate de ideea de
„gestiune privată”, au fost judecate de jurisdicțiile administrative.
S-a admis astfel, răspunderea statului nu doar pentru fapta culpabilă a funcționarului
sau proasta funcționare a serviciului public, ci și pentru riscul serviciului public (ideea
răspunderii obiective) și implicit, ideea unui regim exorbitant aplicabil acestei forme de
răspundere, regimul dreptului public3.
În epoca feudalismului în Franţa, Germania, Italia un rol important în examinarea
plângerilor cetăţenilor asupra acţiunilor autorităţilor publice îl jucau instanţele de drept comun
care adoptau decizii. În Franţa medievală, parlamentele erau exponentele puterii judecătoreşti
superioare administrative în toate provinciile „competenţa generală a parlamentelor le oferea
de rând cu toate şi competenţa de organ al jurisdicţiei administrative, care soluţiona litigiile de
drept public”.
În spațiul Republicii Moldova această instituție apare mut mai târziu, după două secole
de la existența acesteia în Franța și după un secol de funcționare în România fiind cunoscută
în istoria dreptului românesc încă de la mijlocul sec.
XIX și utilizată de Basarabia în perioada aflării ei în componenţa Statului Român.
2 Хомяков Г.А., Административный суд в Российской Федерации, p. 49

3 Dana Apostol Tofan, Drept Administrativ. Note de curs. Vol. II, București: C.H. Beck, 2006, p. 107
Conform Așezământului din 1818, justiția era înfăptuită de trei instanțe:
1. Judecătoriile județene;
2. Curtea Civilă și Penală;
3. Consiliul Suprem, cu caracter mixt, administrativ judiciar, care era instanța
judiciară supremă4.
Prima perioadă de existență a contenciosului administrativ român aplicat şi pe teritoriul
Basarabiei a fost reglementată de Legea contenciosului administrativ din 11.02.1864, iar mai
apoi instituția contenciosului a fost consfințită în textul Constituției din anul 19235.
În materie de contencios administrativ, Consiliul de Stat soluţiona, potrivit legii
organice, litigiile între particulari şi persoanele juridice care reclamau vătămarea intereselor
lor, prin măsuri administrative, luate de: miniştri, prefecţi şi alţi agenţi administrativi, cu
încălcarea legilor şi regulamentelor interne.
Deși pentru spațiul actual al Republicii Moldova, se poate sistematiza o periodizare a
evoluţiei instituţiei contenciosului administrativ per ansamblu:
- contenciosul administrativ în perioada sovietică

Este caracteristic faptul că, deşi nu a existat instanţa specializată de contencios
administrativ, drepturile şi libertăţile ce ţin de petiţionare și plângeri împotriva actelor
funcţionarilor, organelor de stat şi obşteşti au fost stipulate în Constituţia URSS şi Constituţia
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Legile fundamentale stipulau că actele
funcţionarilor îndeplinite cu încălcarea legii, cu depăşirea limitelor împuternicirilor, ce
ştirbesc drepturile cetăţenilor, pot fi atacate în justiţie conform legii. Plângerile trebuie să fie
soluţionate în ordinea şi în termenele stabilite de lege.
- contenciosul administrativ în perioada anilor 1990 – 2000
Declarându-se drept stat independent şi suveran, Republica Moldova a adoptat legea
supremă – Constituţia, în care se reglementează principiile şi caracteristicile statului de drept.
În acest sens, în problemele care ne interesează se conturează deja trăsăturile cele mai
importante şi anume:
• independenţa şi separarea puterilor;
• asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
• exercitarea şi respectarea strictă a legilor de către toţi (cetăţeni, funcţionari, organe
de stat sau organe nestatale.
- contenciosul administrativ în perioada 2000 – prezent

Adoptarea Legii contenciosului administrativ în anul 2000, lege care a marcat
necesitatea reglementărilor într-un mod corect şi adecvat a raporturilor juridice administrative,
4 Elena Aramă, Valentina Copileț. Evoluția dreptului public pe teritoriul dintre Prut și Nistru în prima jumătate a
sec. al XIX – lea, Chișinău: Știința, 2003
5 Teodor Cârnaț. Drept constituțional, USM, Chișinău: Reclama, 2004
supunând unui control judecătoresc specializat actele emise de autorităţile administraţiei
publice.
Astfel, în istoria statului modern Republica Moldova, instituția contenciosului
administrativ a fost consfințită în Constituția din 29 iulie 1994, ulterior la 10 februarie 2000
fiind adoptată Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV, care are drept scop instituirea
controlului jurisdicțional asupra activității organelor administrației publice, conturându-se ca
un mecanism de garantare a drepturilor fundamentale împreună cu Curtea Constituțională și
Avocatul Parlamentar.
Tema 3. Controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative exercitat în baza

legii contenciosului administrativ din Republica Moldova.
Controlul judecătoresc al legalității actelor administrative, presupune apărarea

drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, împotriva abuzurilor administrației publice,
în condițiile legii contenciosului administrativ6.
Acest control se înfăptuiește de către instanțele de judecată în condițiile legii privind
organizarea judecătorească7. Într-u elucidarea subiectului privind realizarea controlului
judecătoresc se impune conceptul competenței, în baza căruia se realizează respectivul
control.
Pornind de la scopul primordial al instituției contenciosului administrativ care este
prestabilit de legiuitor și care presupune contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale
autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii
autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.
Și reieșind din dreptul subiectiv al subiectului afectat, care la fel a fost predeterminat
de legiuitorul și care a fost formulat astfel - orice persoană care se consideră vătămată într-un
drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
6 Monitorul Oficial Nr. 57-58, art Nr : 375 din 18.05.2000

7 Monitorul Oficial Nr. 58, art Nr : 641 din 19.10.1995
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În lumina subiectului cercetat devine extrem de importantă analiza competenței în
materie de contencios administrativ, pentru a determina aptitudinea instanțelor de a judeca
pricinile ce decurg din raporturile publico – private, întrucât nerespectarea regulilor de
competență la judecarea pricinii în toate cazurile constituie temei pentru casarea hotărîrii cu
trimiterea pricinii la rejudecare instanței competente.
Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, competența presupune capacitate a
cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în
discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc.
de a exercita anumite atribuții.
În general competenţa jurisdicţională este definită drept o instituţie procesuală prin
intermediul căreia se delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Autorul Ion Deleanu, definește competența prin prisma a două concepte:
subiectiv și obiectiv, astfel prin competența în sens obiectiv este privit – spațiul
activității funcționale a unui organ de stat, iar din punct de vedere subiectiv – aptitudinea sau
puterea de care dispune organul în îndeplinirea misiunii pentru care este destinat8.
Sursa doctrinară sus citată menționează că competența jurisdicțională poate fi divizată
în: competență materială – determină atribuțiile comune instanțelor ce fac parte din sistemul
judecătoresc și competență teritorială – delimitează pe orizontală prerogativele între instanțele
de același grad21.
Astfel, dacă analizăm competența materială, menționăm că potrivit art. 115 din
Constituția RM - Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi
prin judecătorii. Racordând aceste prevederi la art. 6 din Legea contenciosului administrativ
nr.793-XIV din 10.02.2000, competenţă de judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ
au: judecătoriile, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie, totodată legea stabilește că pentru
judecarea acţiunilor în contenciosul administrativ, la curţile de apel şi la Curtea Supremă de
Justiţie se instituie colegii specializate.
Privit în aspect comparativ este important să menționăm că în unele state există un
sistem jurisdicțional autonom de înfăptuire a justiției administrative în fruntea căruia se afle
Curtea Supremă Administrativă.
Observăm că competența materială are drept scop delimitarea atribuțiilor instanțelor
judecătorești pe linie ierarhică între instanțe de grad diferit ori între instanțe de drept comun și
în anumite cazuri instanțe specializate.
Doctrina promovează importanța delimitării competenței instanțelor judecătorești în
totalitatea lor de competența altor organe cu activitate jurisdicțională. Unii autori susțin că
8 Ion Deleanu. Tratat de procedură civilă, Arad:

Servo-Sat, 2000, p. 308 21 Ibidem, p. 309
regulile de competență pot fi împărțite în două categorii și anume: reguli de competență
generală și reguli de competență jurisdicțională, în contextul în care această delimitare vizează
sfera de activitate a organului de jurisdicție, după cum delimitarea se face prin referire la
organe din același sistem sau organe diferite9.
După cum am menționat anterior delimitarea competenței materiale este indispensabilă
în contextul în care atrage după sine casarea hotărîrii pe motivul lipsei de competență, potrivit
art. 386 Cod de Procedură Civilă RM care coroborat cu art. 388, alin.(1), lit. i) prevede că
servește motiv de casa a hotărîrii în instanța de apel, examinarea pricinii cu încălcarea
competenţei jurisdicţionale.
În cât privește competența teritorială, Legea contenciosului administrativ, stabilește în
art. 11 „Acţiunile de contencios administrativ se înaintează în judecătoriile sau curţile de apel
în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul sau îşi are sediul pârâtul, cu excepţia
cazurilor când prin lege este stabilită o altă competenţă.”
Potrivit doctrinei23 unele instanțe judecătorești care au competență la examinarea
litigiilor în materie de contencios administrativ, cum ar fi curțile de apel și judecătoriile,
dispun de o competență limitată în plan teritorial de competența altor instanțe de grad diferit,
astfel necesită concretizare care dintre două sau mai multe instanțe de același grad este
competentă să soluționeze o anumită cauză.
Un moment distinctiv îl constituie faptul că reclamantul dispune de oportunitatea de a
alege intentarea acțiunii: în instanța de la domiciliul său sau în cea de la locul aflării pârâtului.
Dacă este să analizăm în particular competența fiecărei instanțe atunci legiuitorul a
prevăzut în textul Legii contenciosului administrativ, competența fiecărei instanțe, astfel,
potrivit art. 7, în competenţa judecătoriilor intră examinarea litigiilor ce ţin de:
- nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de verificarea legalităţii actelor
administrative emise sau adoptate de autorităţile publice care sunt constituite şi
activează pe teritoriul satului, comunei sau oraşului pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale, de serviciile
publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-
teritorială respectivă, de funcţionarii publici din cadrul organelor şi serviciilor
menţionate şi de persoanele de drept privat de nivelul respectiv, care prestează
servicii publice;
- cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii
consiliului local;
- contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
altor instanţe judecătoreşti;
- litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini anumite acte
notariale, precum şi verifică legalitatea actelor notariale îndeplinite, cu excepţia
9 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.110 23
Ibidem, p.111
cazurilor când între persoanele interesate apare un litigiu de drept privat ce
decurge din actul notarial contestat, situaţie în care cauza se examinează în
ordinea acţiunii civile.
În cât privește competența Curților de Apel, art.8 din Legea contenciosului
administrativ stabilește – Curţile de apel examinează în primă instanţă:
- litigiile ce ţin de nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de verificarea
legalităţii actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile publice care
sunt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului, unităţii
teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea intereselor şi
soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativteritoriale, de serviciile
publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-
teritorială respectivă, de serviciile publice desconcentrate, de funcţionarii
publici din cadrul organelor şi serviciilor menţionate, precum şi de persoanele
de drept privat de nivelul respectiv asimilate autorităţilor publice, care prestează
servicii publice;
- cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii
consiliului raional;
- litigiile ce ţin de nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de verificarea
legalităţii actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile de
specialitate ale administraţiei publice centrale, de autorităţile publice autonome
constituite de către autorităţile publice centrale şi de funcţionarii publici din
cadrul acestor organe;
- verifică legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale cu privire la
încălcarea legislaţiei electorale.
Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă:
- recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii.
La capitolul competenței Curții Supreme de Justiție, art.10 din Legea contenciosului
administrativ prevede:
Curtea Supremă de Justiţie, în primă instanţă:
- exercită controlul asupra legalităţii actelor administrative cu caracter individual
adoptate şi/sau emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova şi Guvern,
prin care sunt lezate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi
juridice, în afara actelor exceptate de la controlul judecătoresc;
- verifică legalitatea hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii în cazurile
prevăzute de lege.
Ca instanţă de recurs, Curtea Supremă de Justiţie judecă:
- recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de curţile
de apel, precum şi alte recursuri date prin lege în competenţa sa.
Totodată prin lege, Curţii Supreme de Justiţie i se pot atribui spre judecare în primă
instanţă şi alte categorii de cauze.
Tema 4. Subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul administrativ
Contenciosul administrativ ca de altfel oricare altă instituție a dreptului presupune un

raport juridic, iar orice raport juridic implică întotdeauna cel puțin doi subiecți: unul activ
(reclamant) și altul pasiv (pârât).
Potrivit doctrinei teoriei generale a dreptului, subiectul activ are întotdeauna facultatea
de a pretinde ceva, la rândul său subiectul pasiv este acela care poartă obligația
corespunzătoare pretenției10.
Astfel, analizând mecanismul realizării raportului de contencios, putem menționa
prevederea constituțională, consfințită în art. 53, alin. (1) „Persoana vătămată într-un drept al
său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei”, pe de o parte (în calitate de subiect activ) și în alin. (2) „Statul
răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în
procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti” pe de altă parte (în
calitate de subiect pasiv).
În același context, Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din
10.02.200011, în art. 5 stabilește expres categoriile de subiecți cu drept de sesizare,
altfel spus subiectul cu statut procesual de reclamant, astfel distingem:
- Persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar, care
se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri;
10 Gheorghe Avornic, Teoria Generala a Dreptului, Ediția I, Chișinău: Cartier, 2004, p. 369
11 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000
- Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat,
preşedintele raionului şi primarul;
- Procurorul care, în condiţiile articolului 5, lit. c) din legea cu privire la
contenciosul administrativ, atacă actele emise de autorităţile publice;
- Avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său,
atacă actele administrative;
- Comisia Naţională de Integritate – în condiţiile Legii cu privire la Comisia
Naţională de Integritate;
- Instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de
ilegalitate;
- Alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Astfel, analizând prevederile constituționale și cele ale legii cu privire la contenciosul
administrativ în special sintagma „Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică”, trebuie să menționăm că legea acordă dreptul la sesizare nu doar persoanelor
vătămate, ci și unei categorii de subiecți care nu sunt vătămate într-un drept propriu,
recunoscut de lege, dar urmăresc apărarea drepturilor unor terțe persoane, în temeiul acestui
drept au calitatea procesuală: Guvernul, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele
raionului, procurorul, etc.
Doctrina în acest sens susține că contenciosul administrativ în asemenea situații este
atât obiectiv cât și subiectiv, în contextul în care contenciosul subiectiv are drept scop
apărarea drepturilor subiective ale persoanei concret determinate, pe când contenciosul
obiectiv are drept scop apărarea unui drept obiectiv în sensul asigurării legalității și apărării
intereselor generale12.
În lumina celor enunțate anterior se cer a fi tratate anumite noțiuni și concepte, astfel:
Orice persoană – prin care vom înțelege orice persoană fizică (fără deosebire de rasă,
naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, indiferent de faptul că este cetățean al
RM sau cetățean străin, eventual apatrid) sau juridică (colectivitățile legal constituite de drept
privat și public) care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei
cereri.
În contextul subiecților sus menționați, nu este suficientă doar calitatea procesuală ci și
capacitatea procesuală, care se prezumă a fi aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi și
a exercita drepturi și de a-și asuma obligații, astfel, capacității procesuale îi este aplicabilă
capacitatea civilă constituită din: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu,
particularitate care vizează atât persoana fizică cât și cea juridică.
Militarul (persoana cu statut militar) – poate beneficia de dreptul de sesizare cu
excepția actelor de comandament cu caracter militar, inclusiv actele de aplicare a sancțiunilor
12 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.66
disciplinare și de destituire din funcție (care sunt exceptate de la control judecătoresc prin art.
4, lit. e) a legii contenciosului administrativ).
În contextul organelor de stat menționăm, potrivit doctrinei nu se vor putea adresa în
contencios administrativ funcționarii, care se numesc, se eliberează sau se destituie din
funcțiile publice prin Hotărîre a Parlamentului, Decret al Președintelui RM sau prin Hotărîre
de Guvern13.
Procurorul – poate sesiza instanțele de contencios administrativ în temeiul art.71 Cod
de Procedură Civilă14, „Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
poate fi intentată de către procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă
aceasta nu se poate adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vârstă înaintată,
incapabilitate sau din alte motive întemeiate. Acţiunea în apărarea intereselor persoanei
incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate
sau a reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se
adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui
număr nelimitat de persoane”. Art. 19 din Legea cu privire la Procuratură nr. 294-XVI din
25.12.200815 prevede „Dacă în exercitarea atribuţiilor a depistat acte administrative ilegale
cu caracter normativ sau individual, emise de un organ sau de o persoană cu funcţie de
răspundere, care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului, procurorul este în drept să le
conteste cu recurs.”
Avocatul Parlamentar – poate sesiza instanța de contencios administrativ în condițiile
Legii cu privire la avocații parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.1997 16. Astfel, conform art. 15
„Avocaţii parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile)
autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor,
indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere
de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile
sale constituţionale” și art. 17 „Cererea adresată avocatului parlamentar se depune până la
expirarea unui an din ziua încălcării presupuse a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale
petiţionarului sau din ziua când petiţionarul a aflat despre presupusa încălcare”.
Comisia Națională de Integritate – potrivit art. 32 al Legii cu privire la Comisia
Naţională de Integritate nr. 180 din 19.12.2011 17, „În vederea exercitării atribuţiilor sale,
Comisia formulează cereri de chemare în judecată în modul stabilit de legislaţia de procedură
civilă”.
Instanțele de drept comun și cele specializate – în cazul ridicării excepției de
ilegalitate, în contextul în care excepția de ilegalitate18 constă în dreptul oricărei părți a unui
13 Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.276
15 Monitorul Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009
17 Monitorul Oficial nr.1-6/2 din 06.01.2012
18 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ.
Chișinău: Cartier , 2004,p.77 33 I. Nedelcu. Excepţia de ilegalitate în contenciosul administrativ
litigiu de a invoca, în apărarea sa, ilegalitatea actului pe care se sprijină susținerile părții
adverse. Potrivit altei opinii excepţia de ilegalitate reprezintă un mijloc de apărare prin care o
parte invocă în faţa judecătorului, în timpul procesului, ilegalitatea actului ce îi este opus şi,
totodată, un mijloc de control indirect al actelor administrative33.
În acest sens, alin. (3) art.13, din Legea contenciosului administrativ, prevede „În cazul
în care instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului în fond, ea
sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și
suspendă cauza.”. Unii autori consideră nejustificat dreptul părților de a solicita invocarea
excepției de ilegalitate invocând că acestea pot cere oricând controlul legalității actului
administrativ cu caracter normativ pe cale ordinară19.
Alți subiecți – potrivit doctrinei, din această categorie fac parte: consilierii consiliilor
locale și a consiliilor raionale, cărora legea le conferă dreptul de a ataca în instanța de
contencios administrativ având drept obiect, de ex. decizia de ridicare a mandatului sau
refuzul președintelui consiliului de a convoca ședința consiliului.
În această categorie se mai includ și autoritățile tutelare cum sunt: a)
Autoritatea centrală pentru protecția copilului;
b) Organele executive ale autorităților administrației publice locale din
UAT de nivelul II;
c) Autoritățile deliberative din UAT de nivelul I.
Ca și oricare raport juridic, raportul de contencios administrativ implică pe lângă
subiectul cu statul de reclamant și pârâtul, calitate ce urmează a fi conturată reieșind din
prevederile Constituționale, art.53 prevede în sintagmele „…vătămată într-un drept al său de
o autoritate publică…”, respectiv calitatea de pârât o are autoritatea publică care a vătămat o
persoană într-un drept al său subiectiv.
Legiuitorul definește expres în textul Legii contenciosului administrativ, în art. 2,
conceptul de autoritate publică, astfel menționând: autoritate publică - orice structură
organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care
acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public20.
Racordarea prevederilor art.2 din legea sus menționată cu prevederile Titlului III din
Constituție „Autoritățile Publice”, ne permită să identificăm expres următoarele categorii de
autorități: Parlamentul, Președinția, Guvernul, administrația publică, autoritatea
judecătorească, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura.
Asimilând totodată autorităţilor publice și persoanele de drept privat care exercită
atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să
comparativ cu excepţia de neconstituţionalitate. În Revista de Ştiinţe Juridice a Universităţii

Craiova, nr. 4/2006, p. 1
19 V. Zubco, I. Creangă, A. Pascari, D. Visterniceanu, O. Uțică, R. Pulbere. Ghidul funcționarului public în
contenciosul administrativ, Chișinău: Bons Offices, 2005, p. 33
presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale.
Doctrina atribuie acestei categorii atât persoanele fizice cât și juridice, întreprinderile de stat și
municipale, societățile comerciale și alte întreprinderi fondate conform legislației etc.21.
Astfel, putem contura subiecții care pot avea calitatea procesuală de pârât în litigiile de
contencios administrativ:
- Autoritățile publice – exponente ale celor trei puteri în stat;
- Autoritățile administrative;
- Funcționarii publici din cadrul instituțiilor vizate anterior;
- Persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică (în cadrul
parteneriatului public – privat sau a contractului de concesiune) etc.
Tema 5. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ
În contextul prezentei lucrări devine deosebit de importantă conturarea mecanismului

de control al activității organelor autorităților publice, control efectual de instanțele
judecătorești, fapt care constituie o garanție a exercitării drepturilor cetățenilor și un mijloc de
protecție contra încălcării drepturilor subiective.
Astfel, legiuitorul urmărind scopul instituirii unui mecanism eficient de control,
introduce o dată cu adoptarea legii contenciosului administrativ, instituția controlului – ca
instituție care are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților
publice.
Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, stabilește în art. 1,
alin. (2) „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege,
de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a
obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată”, de unde deducem obiectul contenciosului administrativ, însă pentru a evita
interpretarea eronată, legiuitorul a consfințit expres în art.3 al legii, intitulat „Obiectul acțiunii
în contencios administrativ”, în care menționează:
Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative, cu
caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei
persoane, inclusiv al unui terţ, emise de:
a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora;
b) subdiviziunile autorităţilor publice;
21 Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.290

c) funcţionarii din structurile specificate la lit. a) şi b).
Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.
Reiterând prevederile legale putem delimita anumite condiții necesare pentru existența
unei stabilități și a corectitudinii formulării cererilor de chemare în judecată:
- actul emis trebuie să parvină de la o autoritate administrativă;
- condiţia existenţei vătămării unui drept recunoscut de lege reclamantului;
- existenţa capacităţii de exercițiu și a celei procesuale;
- vătămarea dreptului să fie cauzată printr-un act administrativ sau prin refuzul
autorităţii administrative de a soluționa în termenul legal cererea; - obligativitatea
îndeplinirii procedurii administrative prealabile.
Astfel, vom încerca să delimităm sistematic elementele care formează obiectul acțiunii
în contencios administrativ:
1. Actul administrativ
Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, actul
administrativ reprezintă manifestare juridică unilaterală de voinţă, cu caracter normativ sau
individual, din partea unei autorităţi publice în vederea organizării executării sau executării în
concret a legii. Totodată legiuitorul asimilând acestuia contractul administrativ.
Potrivit doctrinei, actele administrative prin trăsăturile lor specifice se deosebesc de
alte acte juridice sau de alte activități ale autorităților publice, având drept argument
următoarea definiție: Actul administrativ, este un act juridic emis de sau adoptat pentru a
produce efecte juridice, adică pentru a modifica, a stinge sau a naște raporturi juridice,
drepturi și obligații juridice. Prin aceasta deosebindu-se de faptele și operațiunile tehnico-
materiale ce se adoptă de autoritatea publică în executarea actului administrativ și nu produc
efecte juridice proprii. În contextul în care nu pot constitui obiect: avizele, acordurile și
autorizațiile prealabile necesare pentru emiterea actului administrativ, inclusiv răspunsul
autorității publice cu caracter explicativ, corespondența prin care autoritatea publică expediază
cererea petentului22 (ultimele două conținându-se în Hotărîrea nr.10 din 30 octombrie 2009 a
Plenului CSJ „Cu privire la practica aplicării de către instanțele de contencios administrativ
a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ”).
Urmărind scopul de a distinge acele administrative de celelalte acte civile, am
considerat oportun să prezint conceptele doctrinare privind trăsăturile esențiale ale acestora și
anume:
- Actele administrative sunt manifestări unilaterale de voință;
22 Jeans Meyer – Ladewing, Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Crețu. Comentariul
Legii contenciosului administrativ. Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.20
- Sunt adoptate sau emise de autoritățile publice, serviciile sau instituțiile acestor
autorități - Sunt obligatorii;
- Se emit în baza și executarea unei legi existente; - Sunt executorii;
- Nu sunt îndeplinite în cadrul exercitării unei funcții judiciare23.
Aceiași opinie citată susține că nu toate actele juridice adoptate sau emise de
autoritățile publice administrative au aceiași natură, importanță și valoare juridică, ele
divizându-se în:
Acte administrative de autoritate – acel act emis sau adoptat de un serviciu public
administrativ, în mod unilateral, în vederea legii, pentru nașterea, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice, de regulă, de drept administrativ.
Actul administrativ de autoritate are următoarele trăsături distincte:
- Este o manifestare unilaterală de voință;
- Este emis sau adoptat de autoritățile publice competente sau persoanele asimilate
acestora;
- Are un caracter obligatoriu;
- Se emite sau se adoptă în baza și executarea unei legi existente;
- Este adoptat și emis în formă scrisă; - Nu are caracter retroactiv;
- Nu este îndeplinit în cadrul exercitării unei funcții judiciare24.
- Potrivit unei opinii doctrinare25, când ne referim la actele administrative ale
autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul, trebuie să avem
în vedere:
a) Actele privind raporturile dintre Parlament și Guvern;
b) Actele privind raporturile dintre Președinte și Parlament.
Această opinie fiind susținută și tratată explicit de doctrinarii români Eufimia și
Dumitru Vieru26, care susțin că în cadrul actelor privind raporturile dintre Parlament și Guvern
includem:
a) Stabilirea datei alegerilor parlamentare;
b) Stabilirea modelului listei electorale;
c) Alocarea fondurilor corespunzătoare pentru alegerile parlamentare.
La categoria actelor privind raportul dintre Președinte și Parlament atribuim:
a) Decretul de convocare a Parlamentului rezultat din alegeri parlamentare;
b) Decretul de dizolvare a Parlamentului;
c) Decretul de supunere spre ratificare a tratatului internațional încheiat.
23 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Ion Creangă, Vasile Cobâșneanu. Ghidul cetățeanului în contenciosul
administrativ, Chișinău: ULYSEE, 2003, p. 48-49
24 V. Zubco, I. Creangă, A. Pascari, D. Visterniceanu, O. Uțică, R. Pulbere, Ghidul funcționarului public în
contenciosul administrativ, Chișinău: Bons Offices, 2005, p. 36
25 Mircea Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, București: Lumina Lex, 2007, p. 314
26 Eufimia Vieru, Dumitru Vieru, Drept administrativ și știința administrației, București: Pro Universitate, 2008
Acte administrative de gestiune – acelea pe care le încheie autoritățile publice,
serviciile sau instituțiile acestor autorități în vederea gestionării patrimoniului statului sau al
unității administrativ – teritoriale.
Acte administrative cu caracter jurisdicțional – potrivit opiniei autorului

V. Prisăcaru este actul juridic prin care un organ al administraţiei de stat soluţionează
după o anumită procedură şi cu putere de adevăr legal un conflict juridic cu care a fost sesizat.
Potrivit opiniei autorului Antonie Iorgovan, sfera actelor supuse contenciosului
administrativ sunt27:
a) Organe ale administraţiei de stat (Preşedintele României, Guvernul,
ministerele, prefecturile etc.)
b) Organe ale autonomiei locale (Consiliul Judeţean, Consiliul Local şi
structuri subordonate acestora)
c) Organisme nonguvernamentale (barouri, asociaţii, societăţi, institute, academii etc.)
autorizate prin lege să presteze servicii publice, în regim de putere publică
(stabilimente de utilitate publică).
În contextul în care actul provine de la o componenta a sistemului administrației
publice.
2. Contractul administrativ
Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, contractul
administrativ reprezintă contract încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de
putere publică, având ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică,
executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcţionarilor
publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora.
În contextul contractului administrativ, doctrina43 distinge anumite trăsături ale
acestuia, și anume:
- Este un act juridic care reprezintă un acord de voință între un organ al
administrației publice și un particular;
- Una din părțile acestuia este un subiect determinat (organ care acționează în
realizarea puterii publice);
- Se încheie prin alegerea partenerului de către serviciile publice, în urma unei
licitații;
- Poziția ierarhică a subiecților (subiectul determinat are o poziție superioară față
de subiectul determinabil);
27 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti: All Beck, 2000,
p. 417
- Este un contract de adeziune, părțile fiind obligate să accepte clauzele
reglementate prin lege;
- Obiectul contractului: realizarea unui serviciu publice, efectuarea unei lucrări,
punerea în valoare a unui bun public, prestarea de serviciu publice;
Un contract administrativ poate fi încheiat în numele statului de către:
Miniștri și conducători ai organelor de specialitate – pentru actele administrative de
gestiune care privesc proprietatea statului;
Președintele raionului și Bașcanul UTA Găgăuzia – pentru actele administrative care
privesc proprietatea raionului și a UTA Găgăuzia;
Primarii – pentru actele administrative de gestiune care privesc proprietatea satelor,
comunelor, orașelor, municipiilor44.
Astfel din categoria contractelor administrative pot face parte: 1)
Contractul de concesiune
2) Contractul de achiziții publice
3) Contractul de prestări servicii sau de executări de lucrări
4) Contractul de închiriere de bunuri
5) Contractul de împrumut de bani
La fel ca și alte fenomene juridice, în materia contractelor administrative se atestă
tendința novatorie, astfel fiind utilizate categorii de contracte precum:
Affermage – este un tip de contract utilizat în Franța, unde este văzut ca o varianta a
concesiunii de serviciu public. În Franța affermage-ul este utilizat în anumite comune pentru
ocuparea, de către comercianți a unor hale sau piețe publice sau în sectorul distribuției de apa
potabila, contra unei taxe.
43
Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ.
Chișinău: Cartier, 2004, p.92-93 44 V. Zubco, I. Creangă, A. Pascari, D. Visterniceanu, O.
Uțică, R. Pulbere, Ghidul funcționarului public în contenciosul administrativ, Chișinău: Bons
Offices, 2005, p.38
Contractul de cercetare științifică (le contrat de recherché) – este vorba de contractul
administrativ prin care o persoană publică însărcinează un organism public sau privat să
efectueze o cercetare științifica pură și aplicată.
3. Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut

de lege
Potrivit art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din
10.02.2000, prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri înțelegem refuzul de a
primi o cerere sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la data
înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care legea nu dispune altfel, acest
fapt juridic devine obiect al litigiului în contencios administrativ și prin prevederea art.3, alin.
(2), al aceleiași legi, care menționează
„Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege”28.
Doctrina susține că nesoluționarea cererii în termenul legal, are două forme de
manifestare29:
a) Refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a soluționa cererea
referitoare la un drept recunoscut de lege sau așa numita „tăcere
administrativă”;
b) Lipsa răspunsului oferit petiționarului în termenul legal de 30 zile de la
înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu este prevăzut un alt termen.
În cât privește termenul, legiuitorul stabilește în textul Legii cu privire la petiționare 47,
în art.8, alin. (2) „În cazuri deosebite, termenul de examinare poate fi prelungit de către
conducătorul organului corespunzător cu cel mult o lună, fapt despre care este informat
petiţionarul”, astfel încât consider că această prevedere deși se conține într-un act normativ
atipic contenciosului administrativ, face referire expresă la obiectul acestei instituții și anume
în art. 4 alin. (1) „Prin petiţie, în sensul prezentei legi, se înţelege orice cerere, reclamaţie,
propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea prealabilă prin care se
contestă un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul stabilit de lege a unei cereri”.
4. Repararea pagubei
Potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000,
cumulând prevederile art. 1, alin. (2) „…şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată” și art. 18,
repararea pagubei poate servind drept obiect al acțiunii în contenciosul administrativ.
Astfel, acțiunea în despăgubire este înaintată concomitent cu acțiunea principală de
contestare a actului administrativ sau ulterior, printr-o cerere separată.
Este de menționa că potrivit Codului Civil al Republicii Moldova 30, termenul general
de prescripţie extinctivă este de 3 ani, fapt consfințit în art.267, alin.(1) „Termenul general în
interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de
judecată, dreptul încălcat este de 3 ani”.

29 Verginia Vedinaș, Introducere în dreptul contenciosului
administrativ, București, 1999, p.57 47 Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.4/47 din 08.09.1994
Tema 6. Actele administrative exceptate de la controlul contenciosului
administrativ
Deși Legea contenciosului administrativ asigură persoanei vătămate întrun drept al său
recunoscut de lege de către o autoritate publică, aceasta instituie anumite limite, instituind
anumite categorii de acte exceptate de control judecătoresc.
Existenţa unor acte exceptate de la controlul judecătoresc se bazează fie pe ideea că
aceste acte au un conţinut politic, fiind cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de
acte de guvernământ având o „imunitate de jurisdicţie”, explicată pe consideraţii legate de
separaţia puterilor sau de desfăşurarea relaţiilor diplomatice, fie privesc regimul militar în
timp de pace sau război, ori îndeplinirea serviciului militar iar din anumite raţiuni sunt
nesusceptibile de a fi controlate din punct de vedere al regularităţii şi efectelor lor juridice, de
către instanţele de contencios administrativ.
Astfel potrivit legii sus menționate cu modificările ulterioare, art.4 stabilește că nu pot
fi atacate în instanţele de contencios administrativ, următoarele categorii de acte:
● actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova
şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual, emise
de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în exerciţiul
atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin
de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de
protecţie a intereselor generale ale statului sau ale instituţiilor publice a
persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public
deosebit – reieșind din considerentul că aceste acte sunt emise de subiecți ai
dreptului public în exercitarea atribuțiilor sale stabilite de Constituție, iar
potrivit doctrinei aceste acte sunt cu privire la raporturile constituționale dintre
organele autorității publice și îmbracă forma: declarațiilor, apelurilor,
moțiunilor, mesajelor, scrisorilor etc.31 Totodată sursa citată susține că Actele
31 Jeans Meyer – Ladewing, Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Crețu. Comentariul
Legii contenciosului administrativ. Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.38
exclusiv politice nu întrunesc trăsăturile caracteristice ale actelor administrative
și nu sunt producătoare de efecte juridice, ele având doar rezonanță și eventual
un rezultat exclusiv politic32.
Această categorie de acte exceptate a cunoscut o abordare controversată în contextul în
care a făcut și obiectul sesizării Curții Constituționale a RM, astfel, opinia avocatului
parlamentar Constantin Lazari, art.4 lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV
din 10.02.2000, contravine art.15, art.16, art.20, art.53 şi art.54 din Constituţie, precum şi
art.26 şi art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale.
Curtea Constituțională a recunoscut constituționalitatea art.4 lit. a), argumentând că
prin Hotărîrea nr.39 din 9 iulie 2001 „Privind revizuirea
Hotărîrii Curţii Constituţionale nr.16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea
art.20 din Constituţia Republicii Moldova”, Curtea a apreciat că aceste acte administrative cu
caracter individual în privinţa unor categorii de persoane oficiale de stat nu pot face obiectul
controlului constituţionalităţii la sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept şi nu contrazic
principiul statuat de art.20 din Constituţie - accesul liber la justiţie, deoarece aceste reguli
rezultă din necesitatea înfăptuirii unor acţiuni exclusiv politice, care nu comportă un litigiu de
muncă33 (în Hotărîrea CC pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea
contenciosului administrativ nr.793-XIV din10 februarie 2000* cu modificările şi
completările operate prin Legea nr. 726-XV din 7 decembrie 2001**şi Legea nr. 833-XV din 7
februarie 2002***Nr.46 din 21.11.2002).
● actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a
Republicii Moldova – în contextul funcționării principiilor dreptului diplomatic
și a actelor internaționale în materie de drept internațional public, Guvernul
Republicii Moldova poartă responsabilitate exclusivă în acest sens.
Legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanţele şi
hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, care sunt supuse controlului de
constituţionalitate – reieșind din prevederile art. 135, al (1), lit. a) din Constituția RM34,
care atribuie controlul actelor sus menționate Curții Constituționale:
„Curtea Constituţională:
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor și hotărîrilor Parlamentului,
a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și ordonanţe-lor Guvernului,
precum și a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;”
Legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanţele şi
hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale la care Republica Moldova
32 Ibidem, p.38
34 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994
este parte, care sunt supuse controlului de constituţionalitate – potrivit sesizării Curții
Constituționale RM, autorul menționează că prevederea dată îngrădeşte accesul liber la justiţie
al persoanelor lezate într-un drept sau interes legitim printr-o hotărîre de Guvern cu caracter
normativ, însă curtea a recunoscut constituțională prevederea, dat fiind faptul că legislatorul
constituant a stipulat expres în art.135 alin.(1) lit. a) din Constituţie că numai Curtea
Constituţională exercită controlul constituţionalităţii hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului35.
● actele de comandament cu caracter militar – doctrina susțină că
prin act de comandament militar înțelegem actul administrativ referitor la
probleme strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, precum sunt
acțiunile specifice organizării militare, ce presupun dreptul șefilor de a da
ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei36.
● actele administrative referitoare la securitatea naţională a
Republicii Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile
de urgenţă luate de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor
naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi
natură – sintagma securitatea statului legiuitorul a definit-o în textul Legii
securității statului nr. 618-XIII din 31.10.1995 37, în art. 1 „Prin securitatea
statului se înţelege protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale a ţării, a regimului ei constituţional, a potenţialului economic,
tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei
împotriva activităţii informative şi subversive a serviciilor speciale şi
organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor grupuri sau
indivizi aparte.” Ceia ce prin definiție exceptează de la controlul judecătoresc.
● actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare
contravenţională şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau
modificare legea prevede o altă procedură judiciară – argumentul doctrinar
servind posibilitatea de a ataca în instanța de judecată de drept comun38.
● actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică, în

legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin domeniului său privat;
● actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile
– dat fiind faptul că această categorie de acte este examinată de instanțele judecătorești
conform prevederilor Codului de Procedură Civilă.
Privit în aspect comparativ cu jurisprudența României, conceptul exceptării actelor de
la controlul judecătoresc ne conturează câteva deosebiri esențiale, aparent marcate de
conceptele legislative, astfel legiuitorul român atribuie categoriei citate și acte de gestiune ale

36 Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ al RM, Chișinău: Epigraf, 2003, p. 294
organelor de conducere din cadrul Parlamentului, actele administrative referitoare la
interpretarea şi executarea actelor internaţionale în care România este parte, actele emise în
circumstanţe excepţionale, actele de gestiune săvârşite de stat, în calitatea de persoană juridică
şi pentru administrarea patrimoniului său, cererile privitoare la stabilirea şi scăderea
impozitelor şi taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute de legile de impozite şi taxe.
Personal consider că unele modele sunt binevenite și justificate, iar o preluare a
acestora ar servi la perfecționarea cadrului legislativ național, astfel de exemplu actele emise
în circumstanţe excepţionale sau actele de gestiune săvârşite de stat, în calitatea de persoană
juridică şi pentru administrarea patrimoniului său care reprezintă o categorie de acte prin care
în primul rând nu se aduce atingere drepturilor subiective ale subiecților potențial afectați, iar
în al doilea rând gestionarea patrimoniului statului în calitatea acestuia de persoana juridică în
esență nu poate provoca situații care ar necesita un control judecătoresc.
Tema 7. Procedura privind examinarea judecătorească a acțiunilor

în contencios administrativ
Reieșind din considerentul că contenciosul administrativ reprezintă o procedură

complexă de soluționare cu putere de adevăr legal de către instanțele judecătorești
competente, potrivit legii, a litigiilor dintre autoritatea publică și un particular, precum și cele
dintre autoritățile publice, iar litigiul juridic urmează a fi născut din adoptarea sau emiterea
unui act administrativ ilegal ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept
recunoscut de lege.
Se cer a fi analizate câteva particularități ale declanșării și funcționării mecanismului
dat, în contextul celor expuse, în calitate de particularități se conturează: cererea prealabilă
precum și natura, rolul ei în soluționarea litigiilor, condițiile introducerii cererii în
contenciosul administrativ și nu în ultimul rând suspendarea actului administrativ contestat.
 Cererea prealabilă – esența și rolul.
Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, definește cererea
prealabilă drept cerere prin care autorităţii emitente sau organului ierarhic superior i se
solicită reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ
Obligativitatea depunerii cererii prealabile este impusă de Legea sus numită, unde în
art.14 prevede „Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege,
printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente,
în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel”, sau așa-numitul recurs grațios, deși legea
stabilește că termenul de 30 de zile specificat anterior nu se extinde asupra actului
administrativ cu caracter normativ, în același context legiuitorul admite posibilitatea adresării
cererii prealabile organului ierarhic superior, fapt stabilit expres în alin. (2) al articolului sus
citat „În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă
poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic
superior dacă legislaţia nu prevede altfel”.
Din cele expuse deducem că subiectul lezat în drepturi (petiționarul), nu poate acționa
direct în instanța de contencios administrativ, ci urmează să respecte procedură prealabilă,
care poate fi declanșată din momentul comunicării actului administrativ, în acest caz
petiționarul este în drept, în termen de 30 de zile să se adreseze organului emitent sau la
expirarea termenului de 30 zile de când s-a adresat cu cererea la autoritatea emitentă.
Totodată dacă reclamantul înaintează inițial cererea de chemare în judecată, iar ulterior
depune cererea prealabilă, instanțele restituie cererea pe motivul nerespectării procedurii
prealabile, însă în cazul refuzului nejustificat de a satisface o cerere referitoare la un drept,
precum și nerezolvarea cererii în termenul prevăzut de lege, sesizarea autorității
administrative în cadrul procedurii prealabile înainte de introducerea acțiunii în instanța
judecătorească nu este necesară39.
Doctrina susține că necesitatea depunerii cererii prealabile constă în obligarea
administrației de a se pronunța benevol în sensul anulării actului sau al întreprinderii
măsurilor pretinse de persoană printr-un recurs grațios40.
O altă opinie susține că cerea prealabilă reprezintă un avantaj pentru reclamant, în
sensul că organul emitent al actului sau organul ierarhic superior al acestuia pot verifica şi
dispune asupra actului atacat atât în ceea ce priveşte legalitatea, cât şi oportunitatea acestuia,
în timp ce instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa decât asupra legalităţii actului atacat în
justiţie.
Un subiect sensibil este termenul depunerii cererii prealabile stipulat de lege, în acest
sens practicienii susțin oportunitatea art.115 CPC, potrivit căruia dacă persoana vătămată într-
un drept al său recunoscut de lege a omis termenul de depunere a cererii prealabile sau a
cererii de chemare în judecată, ea poate solicita repunerea în termen, anexând la cerere probe
ce dovedesc imposibilitatea depunerii cererii în termen.
Deși legea impune obligativitatea adresării cererii prealabile cu stabilirea sancțiunilor
procedurale, cum ar fi cea prevăzută de art.170, alin. (1), lit. a) din CPC RM, care prevede
restituirea cererii de chemare în judecată pe motiv că reclamantul nu a respectat procedura de
soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria
respectivă de pricini sau de contractul părţilor, totuși sunt stabilite și excepții de la această
regulă și anume în cazul în care obiectul litigiului îl constituie repunerea în funcție a
funcționarilor publici, militarilor, polițiștilor și persoanelor cu statul militar, subiecți care sunt
împuterniciți de lege cu dreptul de sesizare în contencios administrativ.
39 Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediția II, Chișinău 2013, p.154
O particularitate importantă a cererii prealabile o constituie instituția recursului
administrativ ierarhic, potrivit căreia, petiționarul se poate adresa organului ierarhic superior
după ce a primit un răspuns nefavorabil din partea autorității emitente.
Spre deosebire de recursul graţios obligatoriu, recursul ierarhic este facultativ. De
asemenea, sesizarea organului ierarhic superior poate fi exercitată fie înainte de recursul
graţios, fie în timpul derulării termenului de răspuns la acesta, fie după expirarea celor 30 de
zile (termenul de soluţionare a recursului graţios).
Potrivit opiniei doctrinare recursul ierarhic are următoarele trăsături:
a) se exercită la organul ierarhic superior organului care a produs
vătămarea;
b) din punct de vedere al sferei sale de aplicare nu vizează decât actele
emise de organele administrative care au organe superioare ierarhic;
c) potrivit doctrinei române, pot există trei situaţii de sesizare a
superiorului ierarhic, cu efecte juridice asupra termenului de sesizare a instanţei:
- dacă ambele recursuri – recursul graţios şi recursul ierarhic – se efectuează
deodată, termenul de sesizare a instanţei va curge din momentul
primirii răspunsului la recursul ierarhic (explicit sau implicit);
- dacă în termenul de recurs graţios, dar după acesta, este efectuat şi recursul
ierarhic, soluţia este aceeaşi;
- dacă recursul ierarhic este exercitat după primire a răspunsului emitentului
actului, termenul de sesizare a instanţei, care a început să curgă anterior, este
prorogat până la primirea răspunsului de la superiorul ierarhic. Soluţionarea în
vreun fel a recursului ierarhic determină curgerea unui nou termen de sesizare a
instanţei, tot de 30 de zile.
Potrivit opiniei doctrinarului Dacian Cosmin Dragoș 41, adresarea unei cereri prealabile
presupune obligarea administrației organului emitent de a se pronunța benevol în interesul
abrogării sau anulării actului administrativ contestat și a întreprinde măsurile pretinse de
persoana vătămată în recursul grațios, excluzând astfel posibilitatea persoanei de a apela
ulterior direct la instanța de contencios administrativ pentru soluționarea pretențiilor.
Astfel, organul emitent este în drept:
a) să respingă cererea prealabilă;
b) să admită cererea prealabilă și, după caz, să revoce sau să modifice
actul administrativ.
Iar în cazul organului ierarhic superior, acesta poate:
a) respinge cererea prealabilă;
41 D. C. Dragoș. Procedura contenciosului administrativ, București: All Beck, 2002

b) admite cererea prealabilă și anula actul administrativ în tot sau în parte,
să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana respectivă ori, după
caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.
 Introducerea acțiunii în instanța de contencios administrativ – condiții și

termene
Astfel, dacă persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de
lege și nu este mulțumită de modul cum a fost soluționată cererea sa de către organul emitent
sau nu a primit răspuns la cererea prealabilă în termenul legal stabilit, din momentul epuizării
procedurii prealabile, petiționarul, se poate adresa instanței judecătorești competente. Potrivit
Legii contenciosului administrativ, cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ
sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care
legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită
recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru
soluţionarea unei astfel de cereri;
c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede
procedura prealabilă.
Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat și avocatul parlamentar sesizează instanța de
contencios administrativ în termenele prevăzute de legile organice cu privire la activitatea
acestora.
Însă prin lege pot fi reglementate și alte termene, spre exemplu în cazul litigiilor
electorale, termenul fiind de 3 zile, din momentul recepționării răspunsului la cererea
prealabilă.
Respectiv petiționarul poate solicita (obiectul litigiului):
- Anularea totală sau parțială a actului administrativ; -
Încasarea prejudiciului material; - Încasarea prejudiciului
moral.
Totodată, acțiunea depusă în instanța de judecată este supusă unor reguli prescrise de
lege, astfel petiționarul, urmează să întocmească cererea de chemare în judecată în limba de
stat cu respectarea obligatorie a prevederilor ce reglementează condițiile formei și cuprinsului
cererii de chemare în judecată, stabilite de art. 166 CPC RM, cu anexele respective cerute de
lege. Acțiunea urmând a fi semnată personal de petiționar sau de reprezentantul său.
Legea procesual civilă tratează riguros condițiile de formă și cuprins, astfel încât
nerespectarea acestora atrage după sine potrivit art. 171 CPC RM, restituirea cererii pentru
lichidarea neajunsurilor.
 Introducerea în proces a funcționarului public
Pornind de la faptul că Legea contenciosului administrativ prevede în art. 20 alin.(1)
„Cererea de chemare în judecată poate fi formulată şi împotriva funcţionarului public al
autorităţii publice pârâte care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să
soluţioneze cererea în cazul în care se solicită despăgubiri.”, deși în doctrina deseori se
întâlnește dilema „este oportun sau nu” să fie atras în calitate de pârât, funcționarul public
„deoarece poate genera pericolul de paralizare a capacităților funcționarului public, de a lucra
sau a acționa într-un mod responsabil…fiind responsabil ulterior de repararea
prejudiciilor…”42, acțiuni confirmate și de prevederile art.20 a legii menționate „ În cazul în
care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi obligat să plătească despăgubirile
solidar cu autoritatea publică respectivă.”
Rezultă că funcționarul public poate introdus în proces doar dacă se solicită plata unor
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Împotriva lui nu poate fi depusă cererea dacă se solicită
doar anularea actului administrativ contestat43 Legea contenciosului administrativ admite și
cazul în care funcționarul public poate chema în garanție pe superiorul său, fapt prevăzut de
art.20, alin. (3) „Funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate chema în garanţie
superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze
soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană”, potrivit doctrinei dacă
acțiunea reclamantului de acest gen se va admite, funcționarul public va fi atras în mod solidar
la plata despăgubirilor. În condițiile Codului de Procedură Civilă, funcționarul public va fi
atras în calitate de intervenient accesoriu.
 Suspendarea actului administrativ contestat
Legea contenciosului administrativ, prevede posibilitatea reclamantului de a solicita
instanței de contencios administrativ să suspende executarea actului, solicitare pe care o poate
face doar concomitent cu înaintarea acțiunii, iar în scopul prevenirii unei pagube iminente,
instanța poate dispune suspendarea actului administrativ din oficiu44.
Fapt prevăzut de art. 21, alin. (1) „Suspendarea executării actului administrativ
contestat poate fi solicitată de către reclamant instanţei de contencios administrativ
concomitent cu înaintarea acţiunii.” și respectiv alin. (2) „În cazuri temeinic justificate şi în
scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului
administrativ şi din oficiu.”, în acest caz se cere ca motivele suspendării să fie din start
temeinice și bine justificate, să provoace de la bun început o îndoială puternică asupra
legalității actului administrativ contestat, pentru a evita „paralizarea” activității autorității
publice și producerea dereglărilor prin neexecutarea actului administrativ suspendat.63
43 Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediția II, Chișinău, 2013, p.156
44 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ.
Chișinău: Cartier, 2004, p.128 63 Ibidem, p. 128-129. 64 Ibidem, p.129.
Potrivit doctrinei, instanța de contencios administrativ trebuie să soluționeze în regim
de urgență cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat fără citarea
părților64.
Din cele expuse reiterăm condițiile de bază pentru suspendarea actului din oficiu:
1. Motive temeinice și justificate;
2. Să prevină producerea unei pagube iminente.
Însă suspendarea actului administrativ contestat nu poate fi dispusă până când acțiunea
cu privire la contestarea actului administrativ nu este pusă pe rolul instanței de contencios
administrativ, deși Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, prin recomandarea R (89)8
din 13 septembrie 1989 „Privind executarea deciziilor administrative și jurisdicționale în
domeniul dreptului administrativ”, recomandă statelor membre ale CE să i-a măsuri provizorii
de suspendare a actelor administrative contestate înaintea unei autorități publice, dacă acesta
încă nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea actelor contestate45.
Procedura în instanța de fond
1. fază (actele judecătorului)

Valorificându-și dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești,
petiționarul depune acțiunea în instanța de contencios administrativ, ceia ce atrage după sine,
potrivit legii, obligativitatea judecătorului de a primi cererea sau a o respinge în termenul
stabilit de 3 zile de la data depunerii, cu respectarea condițiilor stabilite de Codul de Procedură
Civilă, fapt prevăzut de art.22 din Legea contenciosului administrativ, unde în alin. (1) este
prevăzut expres „Judecătorul decide primirea cererii de chemare în judecată sau respingerea
acesteia în termen de 3 zile de la data depunerii, în condiţiile Codului de procedură civilă”.
Potrivit doctrinei termenul de 3 zile stabilit de lege servește pentru verificarea respectării
condițiilor prestabilite ce CPC RM, art. 166, 167 care prevăd condițiile de formă ale cererii, în
cazul în care judecătorul constată că condițiile sunt respectate, urmează să pronunțe o
încheiere prin care dispune primirea acțiunii pe rol.
Totodată potrivit legii în cazul punerii cererii pe rol, judecătorul dispune:
a) înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor
anexate la cerere pârâtului;
b) prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a documentaţiei
care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care
instanţa le consideră necesare în judecarea pricinii.
În același timp judecătorul dispune citarea părților pentru prima zi de înfățișare, care se
fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol, potrivit art. 22, alin. (1), lit. c) din
legea sus numită „citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel mult
10 zile de la data punerii cererii pe rol”. În acest sens, în prima zi de înfățișare, pârâtul este
45 Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediția II, Chișinău 2013, p.156
obligat să prezinte instanței actele solicitate prin emiterea încheierii despre punerea cererii pe
rol în instanță, potrivit art. 22, alin. (3) „Pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele
solicitate la prima zi de înfăţişare…”, iar în caz contrar, în baza aceluiași articol „…i se aplică
o amendă judiciară în mărime de până la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere
nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte pârâtul de obligaţia de a prezenta
documentele solicitate.”
În această fază, judecătorul constată dacă reclamantul a respectat procedura de
soluționare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară, iar contrar, emite o încheiere motivată
prin care restituie cererea, iar în cazul în care constată că nu au fost respectate prevederile art.
166, 167 CPC RM, emite o încheiere pentru a nu da curs cererii și acordă reclamantului un
termen pentru înlăturarea neajunsurilor.
A 2-a fază (examinarea cererii în instanță)

Judecarea acțiunii are loc în termenul fixat de instanță potrivit art.23 din Legea
contenciosului administrativ, cu participarea părților (reprezentaților acestora), în ședință
publică, conform prevederilor CPC RM.
Pentru a evita tergiversarea procesului, părților li se impune obligativitatea de a se
prezenta la ședințele de judecată potrivit art. 24 din Legea contenciosului administrativ
„Neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive temeinic justificate, a părţilor şi/sau a
reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil de a
judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa de contencios administrativ va scoate cererea de
pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă.”, text din care deducem că instanța î-și
rezervă dreptul de a scoate cererea de pe rol dacă părțile nu onorează cu prezența.
În cât privește sarcina probațiunii în proces, sunt aplicabile prevederile capitolului X,
din CPC RM, care reglementează regimul probelor, cu respectarea prevederilor art. 24, alin.
(3) care prevede că la examinarea în instanţa de contencios administrativ a cererii în anulare,
sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, iar în materie de despăgubire, sarcina
probaţiunii revine ambelor părţi.
A 3-a fază (împuternicirile instanței de contencios administrativ), adoptarea

hotărîrii
După examinarea acțiunii, instanţa de contencios administrativ adoptă hotărîrea în
condiţiile Codului de procedură civilă, iar potrivit legii, instanța de contencios administrativ
are următoarele împuterniciri și poate adopta:
a) respingerea acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea
termenului de prescripţie;
b) admiterea acţiunii şi anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ
sau:
- obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un
certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris,
- ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în
contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea
executării hotărîrii;
Instanța poate anula actul administrativ în tot sau în parte numai în cazul în care acesta
satisface cerințele prevăzute de art. 26, alin. (1), care prescrie condițiile de anulare și anume:
a) este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii – în contextul
în care autorității publice i-se poate imputa încălcarea principiului legalității46;
b) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea competenţei – în cazul în care actul a fost emis
sau adoptat de către autoritatea publică cu încălcarea competenței materiale sau
teritoriale47;
c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite – actul nu a
fost emis în forma stabilită, nu cuprinde elemente de formă care să confirme că actul a
fost emis sau adoptat cu respectarea legii48.
d) admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea
activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în limitele
competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor
administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. În cazurile în care
controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios
administrativ ierarhic superioare, urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în faţa acestei
instanţe în condiţiile prezentei legi.
Iar, în cazul admiterii acţiunii, instanţa de contencios administrativ se pronunţă, la
cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal
sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile.
Procedura deliberării și pronunțării hotărîrii este reglementată de art. 238 – 259 CPC
RM.
Specific pentru cazurile de contencios administrativ este faptul că hotărîrea irevocabilă
a instanței de contencios administrativ de anulare în tot sau în parte a actului administrativ
ilegal, a cărui intrare în vigoare a fost condiționată de publicarea oficială, urmează a fi
publicată în aceiași sursă oficială49.
46 Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Crețu. Comentariul Legii contenciosului
administrativ. Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.113
47 Ibidem, p. 113-114
48 Ibidem, p. 114
49 Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.301
Procedura în instanța de recurs
Considerații generale
Potrivit doctrinei calea de atac este mijlocul procedural prin care se poate obține
anularea sau reformarea totală sau parțială a unei hotărîri pronunțate de instanța de judecată 50.
În acest context Lega contenciosului administrativ, reglementează în art.30, alin. (1)
„Hotărîrea instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi
atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării
hotărîrii integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu
dispune altfel”.
Însă odată cu adoptarea Legii 155 din 05.07.2012, pentru modificarea şi completarea
Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, recursul în secțiunea I, cuprins în art. 397
– 442 CPC, a fost exclus, astfel potrivit art. II, pct. (5) al Legii nr.155 din 05.07.2012
„Recursurile depuse la curţile de apel împotriva hotărîrilor primei instanţe până la intrarea
în vigoare a prezentei legi se vor examina în apel”. În consecință, potrivit doctrinei51,
hotărîrile judecătoriilor ca instanțe de contencios administrativ se vor contesta cu apel și
ulterior cu recurs, respectiv art. 30 din Legea contenciosului administrativ nu poate fi aplicat
în actualele condiții, deci a devenit desuet.
În acest context este foarte important ca instanța să pronunțe hotărîrea în prezența
părților, astfel în cazul în care instanța a pronunțat hotărîrea în lipsa unei părți, este obligată să
comunice părții respective, hotărîrea integrală, pentru ca partea să poate realiza dreptul de atac
în termenul stabilit de lege.
Potrivit legii recursul se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă.
Doctrina susține că recursul în contencios administrativ are efect suspensiv52.
Astfel, instanța de recurs, după ce judecă recursul este în drept 53: a) Să
respingă recursul și să mențină hotărîrea primei instanțe;
b) Să admită recursul și să modifice hotărîrea primei instanțe;
c) Să admită recursul și să dea o nouă hotărîre fără a restitui pricina spre
rejudecare, anulând hotărîrea primei instanțe, dacă nu este necesar să verifice
suplimentar dovezile prezentate în instanța de recurs și dacă circumstanțele
pricinii au fost stabilite de prima instanță, însă normele de drept material au fost
aplicate eronat;
50 V. Zubco, A. Pascari, G. Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.139

51 Manualul judecătorului pentru cauze civil, Asociația Judecătorilor din RM, Chișinău, 2013
52 A. Pascari, E. Fistican, V. Doagă, G. Crețu. Comentariul Legii contenciosului administrativ. Republica
Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.119
53 S. Cobăneanu, E. Bobeica, V. Rusu. Drept administrativ, note de curs, Chișinău: Tipografia Centrală, 2012, p.
302
d) Să admită recursul și să caseze integral sau parțial hotărîrea primei instanțe
restituind pricina spre rejudecare în prima instanță în cazul în care eroarea
judiciară a primei instanțe nu poate fi corectată de instanța de recurs;
e) Să admită recursul și să caseze hotărîrea primei instanțe, luând spre examinare
pricina dacă constantă că este competentă să soluționeze pricina în prima
instanță sau în recurs;
e) Să admită recursul și să caseze parțial sau integral hotărîrea primei instanțe,
dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute
de lege.
Hotărîrea irevocabilă a instanței de contencios administrativ privind anularea, în tot
sau în parte, a actului administrativ ilegal, a cărui intrare în vigoare a fost condiționată de
publicarea în sursa oficială, precum și hotărîrea irevocabilă asupra excepției de ilegalitate se
publică în aceiași sursă.
Cheltuielile legate de publicarea hotărîrii le suportă, de regulă, pârâtul. Iar în cazul
publicării din conul reclamantului, cheltuielile suportate se încasează de la pârât printr-o
încheiere a instanței de judecată care execută hotărîrea.
Efectele recursului
Potrivit art. 30, alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, recursul suspendă
executarea hotărîrii. Astfel hotărîrea pronunțată de prima instanță și recuzată nu poate fi
executată până la expirarea termenului de declarare a recursului, iar dacă este declarat
recursul, până la examinarea recursului.
Însă analiza legii procesual civile, ne indică excepții de la efectul suspensiv al hotărîrii,
în acest context, potrivit art. 256 CPC RM, alin. (1) lit. d), urmează a fi executată imediat
hotărîrea ce vizează plata unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul
reintegrării în serviciu, iar potrivit alin. (2) hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în
serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim.
Procedura de executare a hotărîrilor pronunțate de instanța de contencios

Conform art.31 din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din
10.02.2000, hotărîrile judecătoreşti irevocabile, adoptate în condiţiile prezentei legi,
constituie titluri executorii, ceia ce presupune prin deducție logică, dar și consacrare legală în
art.30, al (2), al Legii contenciosului administrativ, care prevede că declararea recursului
suspendă executarea hotărîrii.
Totodată art. 11, lit. b) din Codul de Executare al RM 54, prevede că sunt documente
executorii şi se execută conform normelor stabilite din cod: hotărîrile date de instanţele de
judecată în pricinile de contencios administrativ.
54 Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.214-220/704 din 05.11.2010 75 Ibidem, p.141
Potrivit doctrinei, instanța trebuie să indice concret în hotărîre modul de executare a
acesteia și condițiile publicării acestora în sursa oficială sau în altă publicație 75, iar potrivit
legii, art. 32, instanţa de contencios administrativ care a adoptat hotărîrea în fond, în termen
de 3 zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărîrii pârâtului
pentru executare şi alta – instanţei de drept comun de la sediul pârâtului pentru controlul
executării hotărîrii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită.
După cum se afirmă pe bună dreptate în unele surse 55, în materia dreptului
administrativ, executarea silită a hotărîrilor pronunţate de către instanţa de contencios
administrativ se desfăşoară după reguli speciale, adoptate de către legiuitor datorită
specificului acestui domeniu, în care instanţa dispune prin hotărîre îndeplinirea unei obligaţii
specifice activităţii autorităţii pârâte.
Astfel, instanța de drept comun este obligată să efectueze controlul executării hotărîrii
instanței de contencios administrativ din momentul când hotărîrea devine irevocabilă, însă în
cazul în care în dispozitivul hotărîrii nu s-a indicat termenul executării, aceasta se execută în
termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat - în cel mult
30 de zile de la data la care hotărîrea devine irevocabilă – în baza art. 32, alin. (2) al Legii
contenciosului administrativ 793-XIV din 2000 cât și de art. 16, alin. (3) din Codul de
executare care prevede „Hotărîrile judecătoreşti în contencios administrativ se prezintă spre
executare în decursul a 30 de zile de la data expirării termenului de executare benevolă
stabilit de lege sau de instanţa de judecată.”
În cazul neexecutării în termen a hotărîrii, conducătorul autorităţii publice în a cărei
sarcină a fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în conformitate cu
prevederile legislaţiei în vigoare, potrivit art. 32, al (3) din Legea contenciosului administrativ,
iar art. 33 consacră dreptul acțiunii în regres56 a conducătorului autorității publice
„Conducătorul autorităţii publice poate înainta în instanţa de drept comun o acţiune în
regres împotriva funcţionarului public vinovat de neexecutarea hotărîrii instanţei de
contencios administrativ.”
Potrivit Hotărîrii Guvernului RM nr. 34 din 15.01.200257, cu privire la crearea
Departamentului de executare a deciziilor judiciare „În scopul
55 Andreea Tabacu. Executarea hotărîrilor în materie contenciosului administrativ, Revista Transilvană de Științe
Administrative din 01.30.2012, p.183
56 Potrivit dicționarului juridic - Acțiunea de regres este o acțiune civilă, de drept
comun, izvorâtă din împrejurarea ca victima prejudiciului are dreptul sa acționeze pentru
despăgubiri printr-o acțiune civilă atât pe comitent, cât și pe prepus, concomitent sau succesiv
sau numai pe unul dinte ei.
Comitentul, care este garant al prepusului, plătește despăgubirile pentru prepusul
vinovat, dar preia prin subrogare drepturile și acțiunile victimei și se îndreaptă la rândului lui,
printr-o acțiune de regres împotriva prepusului având dreptul atât la recuperarea integrală a
despăgubirilor efectiv plătite (damnum emergens), cât și la beneficiul de care a fost lipsit: de ex.
dobânda pierdută sau profitul neinvestit etc. (lucrum cessans).
eficientizării activităţii în vederea organizării controlului asupra executării reale, în termene
rezonabile, şi sporirii responsabilităţii pentru modul de executare a hotărîrilor, deciziilor,
încheierilor şi sentinţelor emise de instanţele judecătoreşti cu privire la cauzele civile…” este
înființat Departamentul de executare a deciziilor judiciare, de pe lângă Ministerul Justiției al
RM.
La 17 iunie 2010 Parlamentul RM a adoptat Legea nr. 113 privind executorii
judecătoreşti care stabileşte statutul, sarcinile şi responsabilităţile executorilor judecătoreşti
ce efectuează acţiuni procedurale pentru executarea documentelor executorii în conformitate
cu dispoziţiile Codului de executare, ale Codului de procedură civilă şi ale altor acte
legislative şi normative, autorităţile publice şi organizaţiile implicate în activitatea
executorului judecătoresc.
Astfel, întru executarea prevederilor alin.(5) art.12 şi lit.c) alin.(1) art.55 din Legea
privind executorii judecătoreşti nr.113 din 17.06. 2010, Guvernul RM prin Hotărîrea nr. 958
din 15.10.2010 a abrogată Hotărîrea nr. 34 din 15.01.2002 58, cu privire la crearea
Departamentului de executare a deciziilor judiciare. Conform art. 55 alin. (1) lit. c) din Legea
privind executorii judecătoreşti nr.113 din 17.06. 2010 în cadrul Ministerului Justiţiei a fost
creată o subdiviziune care să asigure coordonarea activităţii executorilor judecătoreşti - Secția
executori judecătorești.
Astfel reiterând momentele cheie la capitolul executarea hotărîrii judecătorești putem

menționa că întru realizarea acestei proceduri este nevoie de:
- Dispunerea de hotărîrea judecătorească irevocabilă, care de altfel este și - Titlul
executoriu
- Respectarea termenului pentru executare, care este de 30 zile dacă nu sunt
întrunite alte termene prevăzute de lege
- Oportunitatea conducerii autorității publice de a utiliza acțiunea în regres
Bibliografie
Acte legislative și normative

1. Constituția Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din
12.08.1994
2. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002
3. Codul de Procedură Civilă a Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003
4. Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004, Republicat:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.214-220/704 din
05.11.2010; Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34-35/112 din 03.03.2005

5. Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Republicat:
Monitorul Oficial ediţie specială din 03.10.2006, pag.30; Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000
6. Legea cu privire la Procuratură nr. 294-XVI din 25.12.2008, Monitorul Oficial nr.55-
56/155 din 17.03.2009
7. Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.1997, Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.82-83/671 din 11.12.1997
8. Legea cu privire la Comisia Naţională de Integritate nr. 180 din 19.12.2011, Monitorul
Oficial nr.1-6/2 din 06.01.2012
9. Legea securităţii statului nr. 618-XIII din 31.10.1995, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.10-11/117 din 13.02.1997
10. Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994, Republicat: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.6-8 din 24.01.2003 pag.5; Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.4/47 din 08.09.1994
11. Legea privind administraţia publică locală nr. 436-XVI din 28.12.2006, Monitorul Oficial
nr.32-35/116 din 09.03.2007
12. Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei
publice centrale şi locale nr. 317-XV din 18.07.2003, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.208-210/783 din 03.10.2003
Legea privind executorii judecătoreşti nr. 113 din 17.06.2010, Monitorul Oficial
nr.126-128/406 din 23.07.2010
Monografii, note de curs, publicații
13. Aramă Elena, Copileț Valentina. Evoluția dreptului public pe teritoriul dintre Prut și
Nistru în prima jumătate a sec. al XIX – lea, Chișinău: Știința, 2003
14. Avornic Gheorghe. Teoria Generala a Dreptului, Ediția I, Chișinău: Cartier, 2004
15. Belecciu Ștefan. Contenciosul Administrativ, Chișinău: Elena V.I., 2003
16. Creangă Ion. Curs de Drept Administrativ. vol. I, Chișinău: Epigraf, 2003
17. Dastic Angela. Contenciosul Administrativ, Academia de Științe a Moldovei,
Chișinău, 2007
18. Deleanu Ion. Tratat de procedură civilă, Arad: Servo-Sat, 2000
19. Dinuică Doinel. Contencios administrativ Român, București: editura Fundației România
de Mâine, 2003
20. Dragoș Dacian-Cosmin. Procedura contenciosului administrativ, București: All Beck,
2002
21. Fistican Eugenia, Pascari Anastasia, Climova Alla, Furdui Sergiu, Bleșceaga S.
Administrarea cauzelor de contencios administrativ, INJ, Chișinău: Elan INC, 2009
22. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. vol. I, Bucureşti: All Beck, 2000
23. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti: All Beck, 2001
24. Ladewing Jeans Meyer, Pascari Anastasia, Fistican Eugenia, Doagă Valeriu, Crețu
Gheorghe. Comentariul Legii contenciosului administrativ. Republica
Moldova, Chișinău: Cartier, 2002
25. Mrejeru Teodor. Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudență, București: All
Beck, 2003
26. Nedelcu Iulian. Excepţia de ilegalitate în contenciosul administrativ comparativ cu
excepţia de neconstituţionalitate, Revista de Ştiinţe Juridice, nr.4, 2006
27. Oprican Mariana. Contenciosul administrativ, București: editura Universității Titu
Maiorescu, 2002.
28. Orlov Maria. Curs de contencios administrativ, Chișinău: Elena–V.I., 2009
29. Pascari Anastasia, Fistican Eugenia, Doagă Valeriu, Crețu Gheorghe. Comentariul Legii
contenciosului administrativ. Republica Moldova,
Chișinău: Cartier, 2002
30. Petrescu Rodica Narcisa. Drept administrativ, ediţie revăzută şi adăugită, Cluj–Napoca:
Cordial Lex, 2001
31. Poalelungi Mihai, Filincova Svetlana, Sîrcu Iulia. Manualul judecătorului pentru cauze
civil, Asociația Judecătorilor din RM, Chișinău, 2013
32. Preda Mircea. Vasilescu B. Drept administrativ, București: Lumina Lex, 2007
33. Preda Mircea. Drept Administrativ – partea specială, ediție revăzută și actualizată,
București: Lumina Lex, 2002
34. Preda Mircea. Drept administrativ, București: Lumina Lex, 2004
35. Priscaru Valentin. Tratat de drept administrativ roman. Partea generala. Ed.
All Beck, București, 1996
36. Revista de Ştiinţe Juridice a Universităţii Craiova, nr. 4/2006
37. Tabacu Andreea. Executarea hotărîrilor în materie contenciosului administrativ. Revista
Transilvană de Științe Administrative din 01.30.2012,
38. Tofan Dana Apostol. Drept Administrativ, Vol. II, Note de curs, București: C.H. Beck,
2006
39. Toma Toader. Tratat de drept administrativ, Iaşi: Vasiliana, 2003
40. Vedinaș Verginia. Introducere în dreptul contenciosului administrativ, București: editura
fundației „România de mâine”, 1999
41. Vieru Eufimia, Vieru Dumitru. Drept administrativ și știința administrației,
București: Pro Universitatea, 2011
42. Zubco V., Creangă I., Pascari A., Visterniceanu D., Uțică O., Pulbere R.
Ghidul funcționarului public în contenciosul administrativ, Chișinău: Bons Offices, 2005
43. Zubco Valeriu, Anastasia Pascari, Gheorghe Cretu. Contenciosul administrativ. Chisinau:
Cartier, 2004
44. Zubco Valeriu, Pascari Anastasia, Creangă Ion, Cobâșneanu Vasile, Ghidul cetățeanului în
contenciosul administrativ, Chisinau: ULYSEE, 2003
Referințe bibliografie în limba rusă

45. Агаров А.Б., Административная ответственность, Учебник, М.: Статут, 2000
46. Костаки Г., Игнатиев В., Кушмир В., Административное право, Академия Наук
Молдовы, Кишинёв, 2000
47. Хомяков Г.А., Административный суд в Российской Федерации, Казань

Contenciosului - Administrativ Dumitru

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contenciosului - Administrativ Dumitru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Universitatea de Stat din Moldova

Tema: Contenciosul Administrativ

Tema 1. Noţiunea şi formele contenciosului administrativ

Având o proveniență lingvistică franceză, cuvântul contencios își are rădăcinile în

Potrivit literaturii juridice de specialitate, instituţia juridică a contenciosului

1 Хомяков Г.А., Административный суд в

2 Хомяков Г.А., Административный суд в Российской Федерации, p. 49

- contenciosul administrativ în perioada sovietică

- contenciosul administrativ în perioada 2000 – prezent

Tema 3. Controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative exercitat în baza

Controlul judecătoresc al legalității actelor administrative, presupune apărarea

6 Monitorul Oficial Nr. 57-58, art Nr : 375 din 18.05.2000

8 Ion Deleanu. Tratat de procedură civilă, Arad:

Tema 4. Subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul administrativ

Contenciosul administrativ ca de altfel oricare altă instituție a dreptului presupune un

comparativ cu excepţia de neconstituţionalitate. În Revista de Ştiinţe Juridice a Universităţii

Tema 5. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ

În contextul prezentei lucrări devine deosebit de importantă conturarea mecanismului

21 Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.290

Acte administrative cu caracter jurisdicțional – potrivit opiniei autorului

3. Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut

28 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000

● actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică, în

35 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-172/30 din 13.12.2002

Tema 7. Procedura privind examinarea judecătorească a acțiunilor

Reieșind din considerentul că contenciosul administrativ reprezintă o procedură

41 D. C. Dragoș. Procedura contenciosului administrativ, București: All Beck, 2002

 Introducerea acțiunii în instanța de contencios administrativ – condiții și

Procedura în instanța de fond

1. fază (actele judecătorului)

A 2-a fază (examinarea cererii în instanță)

A 3-a fază (împuternicirile instanței de contencios administrativ), adoptarea

50 V. Zubco, A. Pascari, G. Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.139

Procedura de executare a hotărîrilor pronunțate de instanța de contencios

Astfel reiterând momentele cheie la capitolul executarea hotărîrii judecătorești putem

Acte legislative și normative

58 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13-15/104 din 24.01.2002

Monografii, note de curs, publicații

Referințe bibliografie în limba rusă

S-ar putea să vă placă și