Cezar Pârlog – Ce mult te-am iubit

Prin „Ce mult te-am iubit!” (Libris Editorial, Brașov, 2018) literatura lui Cezar Pârlog,
păstrându-și patentul, intră în zona unei scrieri, nu doar savuroasă, ci și bine închegată. Textele
sunt uniforme valoric, scrise atent, brodate minuțios.

Își menține tenta umoristic-erotică pe care o întâlnim în absolut toate cărțile sale, dar naratorul,
același peste tot, s-a rafinat ori, surprinzător, a devenit pudic: „Din prietenie, am dat şi eu o
şampanie de adio, iar ea o ultimă împerechere. A fost foarte plăcut surprinsă de ce a primit şi
nu-i venea să creadă, „Băiatu’, ce se-ntîmplă?”. Eu i-am spus că există un Dumnezeu, că
oricum nu puteam să fac nimic cînd se uita pisica ei, aia tembelă, la noi..” (pag. 23).

În preajma lui Cezar este necesar să fii mereu cu mare băgare de seamă. Te poţi trezi oricând şi
lesne ca personaj de-al său. Scuzaţi, vom fi trimişi, pentru a câta oară, la postfaţă unde ni se
reaminteşte că nimic nu are de a face cu autorul şi, să nu ne iluzionăm, că personajele ar avea de-
a face cu realitatea.

Naratorul, un tip căsătorit, cu infidelități multiple, în aparență, cu un lung istoric amoros de

îndrăgostiri și părăsiri, colecționar de Playboy, cu conturi pe siteuri de matrimoniale și de
socializare, își consultă agenda telefonică și face o trecere ironică și negativă a unor întâmplări
trăite ori, în aceiași măsură, închipuite. 109 pastile de literatură.

Cum nimic nu e întâmplător, dar nici real, putem spune că nu avem de a face cu o agendă
telefonică de 109 numere ci mai degrabă de un singur număr de telefon cu 108 variabile. O
femeie asupra căruia naratorul își aruncă răzbunarea, iubirea, nefericirea, umor în 108 variațiuni.
Femeia căsătorită care cade în depresie pentru că nu obține divorțul, folkista ce mergea pe munte
cu chitara, fosta șomeră ce și-a găsit un job călduț la muzeul literar, mysofoba fragilă, fata
comună și urâțică de care este iremediabil îndrăgostit, este una și aceeași, dacă începi să cauți
indicii în construcția textelor, în „numerologia” agendei telefonice, în pseudonimele feminine
care au aceeași rădăcină etimologică, ș.a.m.d. Prin toate acestea Cezar Pârlog se decodifică, chiar
dacă scimbă multe din „indicii” în fiecare proză. De această dată, autorul este mai blând cu
cititorul, oferindu-i mai multe căi de tâlcuire a cărții. Elocvent poate fi pasajul de mai jos:

„Iubita mea Cristina îmi spune mereu că se simte vinovată pentru ceea ce le facem soţilor noştri.
Că nu e corect şi nici moral. Eu nu ştiu de ce se tot victimizează atît. Oricum, de şapte luni, de
cînd ne cunoaştem, n-am avut raporturi sexuale, se fofilează şi mă amînă mereu. Şi-a cumpărat
cărţi de rugăciuni, aprinde lumînări şi bea apă sfinţită, iar două zile pe săptămînă ţine post
negru, pentru iertare. Şi tot păcătoasă se consideră. I-am zis să cheme un popă să-i facă
sfeştanie, poate-i dă şi dezlegare. A venit, ea i-a spus că vrea să fie mai aproape de Domnul, ăla
şi-a făcut treaba, ea l-a condus la Bemveul lui luat în leasing, iar după o săptămînă s-au mutat
împreună” (Cristina 0722.137.3, pag 60.)

Naratorul n-ar avea motive de nefericită raportare la o relație amoroasă, aparent trecută, are cel
puțin 109 motive de reamintire. Să fie iubire? Nu știu, dar literatură cu siguranță este.

Cătălin Stanciu