Tanatologia medico-legală este partea medicinei legale care studiază fenomenele şi problemele ce

preced instalarea morţii organismului uman, ale morţii propriu-zise, cu mijloace de investigaţie
specifice. Denumirea de tanatologie provine din limba greacă (thanatos - moarte şi logos - studiu).

Ramuri ale tanatologiei medico-legale: Tanatosemiologia = metodele de examinare a cadavrelor

pentru stabilirea diagnosticului de moarte reală şi trierea cazurilor medico-legale; Tanatomorfologia
= modificările microscopice şi macroscopice produse de moarte; Tanatochimia = stabileşte
modificările chimice în funcţie de durata scursă de la momentul Morţii;

Tanatoetiologia = felul morţii, cauza medicală a morţii, împrejurările morţii; Tanatogeneza =

mecanismul de producere al morţii; Tanatocronologia = stabileşte perioada morţii şi modificările
evolutive ulterioare în timp; Tanatopatologia = manifestările şi mecanismele sindroamelor
tanatogeneratoare şi a stărilor preterminale; Tanatopraxia = metodele de conservare artificială a
cadavrelor; Definiţia morţii: Moartea este încetarea ireversibilă a funcţiilor vitale (respiraţie,
circulaţie şi sistem nervos central) cu încetarea consecutivă a proceselor metabolice.

ETAPELE MORŢII Moartea organismului este un proces care se desfăşoară în timp, în etape succesive,
deoarece nu toate celulele corpului mor în acelaşi timp. Se consideră moartea celulei momentul în
care, datorită hipoxiei (scăderea cantităţii de oxigen la nivel celular) prelungite consecutivă opririi
circulaţiei, apar modificări structurale ireversibile la nivelul structurilor celulare ce fac imposibilă
funcţionarea celulei. Celulele sunt cu atât mai sensibile la hipoxie cu cât sunt mai nou apărute
filogenetic; astfel, primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai diferenţiate şi mai
sensibile la hipoxie. Între viaţă şi moartea biologică (reală) există stadii intermediare, numite stări
terminale. AGONIA Reprezintă trecerea de la viaţă la moartea clinică în care funcţiile vitale sunt
subliminale (există subnivele de eficienţă). Agon = luptă (în limba greacă). Etapele agoniei : 1.
euforică: agitaţie, logoree, mişcări necontrolate, tahipnee cu respiraţie superficială, aritmie cardiacă
cu scăderea amplitudinii pulsului; 2. scăderea funcţiilor de relaţie: respiraţii superficiale, rapide, cu
perioade de apnee, aritmii cardiace, puls diminuat ca amplitudine şi frecvenţă, facies hipocratic,
privire fixă, transpiraţii reci, extremităţi cianotice; 3. pierderea contactului cu realitatea imediată,
retrăiri onirice; 4. corp imobil, extremităţi reci, dispariţia progresivă a simţurilor (primul dispare văzul,
ultimul auzul). 3

Fazele se pot succeda iar debutul poate fi marcat de orice fază. Forme clinice de agonie: agonie cu
delir - stări de agitaţie cu episoade delirante până la acte de violenţă; se întâlneşte în boli febrile,
unele forme de meningoencefalită; agonia lucidă - în decese prin afecţiuni cardiovasculare;
agonia alternantă - episoade alternante cu stări de luciditate se întâlneşte în boli psihice grave, boli
acute. Durata agoniei depinde de cauza decesului: fulgerătoare - zdrobirea craniului şi a
conţinutului, decapitare, intoxicaţii supraacute; scurtă (minute) - asfixii mecanice, intoxicaţii acute;
lungă (ore, zile) - în afecţiuni cronice. Agonia poate fi precedată de o fază preagonală, care se
manifestă din punct de vedere clinic, prin nelinişte şi agitaţie, însoţite sau nu de obnubilare.
MOARTEA CLINICĂ Reprezintă etapa de trecere de la viaţă la moartea biologică şi este caracterizată
prin dispariţia funcţiilor respiratorii, cardiace (de obicei prima dispare funcţia respiratorie) şi a vieţii
de relaţie. În această etapă reanimarea este posibilă ceea ce duce la concluzia că termenul de
“moarte” este greşit folosit în acest context, având în vedere că este un fenomen ireversibil. Durata
“morţii” clinice este de aproximativ 5 minute, iar după această perioadă apar modificări structurale
ireversibile ale neuronilor corticali, instalându-se moartea cerebrală. MOARTEA CEREBRALĂ
(corticală) se caracterizează prin: - încetarea activităţii corticale; - traseu izoelectric pe
electroencefalogramă Apariţia leziunilor morfologice ireversibile ale neuronilor corticali face inutilă
(dar nu imposibilă) reanimarea funcţiilor cardiace şi respiratorii, datorită instalării stării de
decerebrare. Instalarea acestei etape este echivalentă, din punct de vedere legislativ, cu moartea
individului. Instalarea morţii cerebrale permite, din punct de vedere legal, prelevarea organelor
pentru transplant. Coma depăşită (supravieţuire artificială), se caracterizează prin:

- moarte corticală cu menţinerea funcţiilor vegetative (se realizează numai în secţii de terapie
intensivă); - din punct de vedere clinic şi paraclinic: absenţa reflexelor nervilor cranieni, abolirea
respiraţiei spontane (uneori activitatea cardiacă continuă să existe), absenţa activităţii cerebrale cu
traseul plat al electroencefalogramei (chiar după stimuli dureroşi sau luminoşi) şi presiuni parţiale ale
oxigenului aproape egale între sângele arterial şi venos la nivelul creierului. MOARTEA REALĂ
(BIOLOGICĂ) Urmează după moartea clinică şi se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice
celulare, cu modificări structurale ireversibile, consecutive lipsei de oxigen; în această etapă apar
semnele morţii reale şi pentru un timp persistă manifestări postvitale. MOARTEA APARENTĂ (VITA
MINIMA) Este o stare rar întâlnită şi se caracterizează prin: - anestezie; - abolirea reflexelor
osteotendinoase; - imobilitate corporală completă; -funcţie respiratorie şi cardio-circulatorie foarte
reduse, astfel încât nu pot fi evidenţiate prin metodele de investigaţie clasică (palpare, auscultaţie).
Datorită acestor caracteristici, moartea aparentă poate fi confundată uneori cu moartea reală şi sunt
cazuri celebre citate în istorie despre asemenea situaţii