Evoluţia textului dramatic în literatura română

Cele mai vechi elemente teatrale se găsesc în folclor, în jocurile

tinerilor, în jocul cu măşti şi teatrul păpuşăresc, în obiceiurile legate de
sărbătorile de iarnă(„capra, ţurca, brezaia, căluşul”) sau în datinile legate de
principalele ritualuri ale vieţii.
Primele compuneri dramatice scrise în limba română datează de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Angajarea României la conflagraţia mondială a provocat o întrerupere
bruscă a activitaţilor spirituale. Mai toate revistele si-au încetat apariţia, cărţi
de literatură n-au mai apărut până după război. O singură publicaţie cu profil
cultural se tipăreşte în 1917 în Bucureşti: Scena. În Iaşii refugiului îşi târăşte
existenţa, agonizând Viaţa nouă.
La începutul secolului al XIX-lea, montarea spectacolelor teatrale în
limba română are de făcut faţă multor dificultăţi:lipsa unor spaţii
corespunzătoare, a unor trupe de actori profesionişti, a unui repertoriu
adecvat, concurenţa altor limbi agreate de publicul cultivat şi a trupelor
străine.
Refacerea vieţii literare si teatrale a început de îndată ce împrejurimile
au permis-o. Către sfârşitul anului 1918, la Bucureşti apar sau reapar
periodice de cultură. Al. Macedonski, ajutat de Tudor Vianu,I Peltz, scoate o
nouă serie din Literatorul. O revistă critica(teatrala, literară, artistică).
Câteva dintre publicaţiile din perioada interbelica au venit cu cu programe
ale căror idei brăzdează istoria literara:
Crinul publica Sărutarea pământului(fragment din Ion,de liviu
rebreanu)
Lamura, organ al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, condus la
început de Alexandru Vlahuţă, apoi de I. Al. Brătescu Voineşti, în sfârşit de
I. Simionescu, având în primii ani colaboratori de elită(Nicolae Iorga, Tudor
Arghezi, Lucian Blaga), etc.
Dramaturgia deceniilor interbelice şi-a datorat cele mai multe dintre
realizări unor scriitori „totali” sau „plurivalenţi”:Lucian Blaga, Camil
Petrescu,Victor Ion Popa, G.H. Zamfirescu, Mihail Sebastian. Notabile
contribuţii la dezvoltarea ei au adus însă şi autorii cu vocaţie exclusiv sau
precumpănitor dramaturgică, precum G. Ciprian, Al. Kiriţescu, Mircea
Ştefănescu, Tudor Muşătescu,. N-au contenit, fireşte, să alimenteze
repertoriile teatrelor şi să publice noi piese, autori de notorietate înainte de
primul război, ca Victor Eftimiu, M. Sorbul, Caton Theodorian, Mircea
Bârsan.
Tipologic, literatura dramatică scrisă în intervalul dintre cele două
catastrofe mondiale poate fi redusă şi ea, asemenea celei din oricare perioadă
istorică, la câteva dominante. Aflate fără îndoiala pe treapta cea mai de sus a
scării de valori, operele lui Blaga şi Camil Petrescu au întemeiat la noi, în
două variante accentuat diferite, teatrul de cunoaştere. Teatrul de cunoaştere
metaforic, de o parte: teatrul analitic şi problematizant, de cealaltă. Poezie
revelatorie , la Lucian Blaga, mod al imaginarului mitologic, de sursă
autohtonă, de construcţie, expresionistă, cu personaje-metafore: dezbatere,
confruntare, polemică, reducţie fenomenologic personaj-problemă, la Camil
Petrescu. In ambele cazuri, efectul derulărilor acţiunii dramatice este
revelaţia. Dar în timp ce protagoniştii blagieni sunt factori ai revelaţiei ei
înşişi, eroii emului său o obţin prin demersuri obstinate, prin cuceriri
succesive, ei fiind, în formularea autorului însuşi, „chinuiţi ai revelaţiilor în
conştiinţă”.
Înrudit cu teatrul de cunoaştere e cel – tot atât de nou în literatura
română- parabolic şi „vestitor”, cu atribute de dramă expresionistă a
„transformării”, creat de G. Ciprian (Omul cu mârţoaga) şi V. Voiculescu(La
pragul minunii).
O altă modalitate dramaturgică, mai puţin inedită, dar aducătoare de
prospeţimi, s-a constituit prin piese de atmosferă patriarhală, provincială şi
rustică, de tonalitate duios umoristică, spiritual sentimentală, ca acelea
semnate de Victor Popa, de Mircea Ştefănescu, nu mai puţin prin „comediile
amare”, inspirate de periferia bucureşteană, pline de pitorescul mizeriei ale
lui G. M. Zamfirescu. De un alt tip, modernizat prin intelectualizare, prin
adâncirea metaforei, e teatrul poetic al lui Mihail Sebastian. În vecinătatea
modalităţii sentimentale şi pitoreşti pot fi plasate piesele lui V. Voiculescu,
de atmosferă rurală cu surse în arhaic şi cu pronunţată notă
etnografică(îndeosebi Pribeaga). Producţia dramatică de acest gen a fost
concurată, în epocă, şi învinsă în privinţa succesului de public, de comedia
de moravuri ce continuă prin Liviu Rebreanu, Al. Kiriţescu, Tudor
Muşatescu, Valjean, în expresie mult mai palid, evident, tradiţia teatrului
comic al lui Caragiale. Îmbogaţit apare în ordine tematică, parţial înnoit în
structurile artistice, teatrul de inspiraţie istorică şi mitologică. Acesta nu-şi ia
subiectele doar din spaţiul autohton, pe care nu le ocoleşte (ele sunt
reflectate, de exemplu în Meşterul şi Lupii de aramă de A. Maniu , Avram
Iancu de Lucian Blaga, Cuminecătura de G. M. Zamfirescu, Cerurile spun
de V. Papilian ), ci de pretutindeni: din mitologia greacă(Atrizii, Thebaida de
Victor Eftimiu, Alkestis de Dan Botta) şi cea din chineză (Şun de George
Călinescu), din istoria Europei occidentale, în special a Italiei, mai ales a
renaşterii italiene(Borgia, Nunta din Perugia, Michelangelo de Al. Kiriţescu,
Comedia Fantasmelor de Dan Botta, Moartea vanităţilor de Victor
Papilian). Noi experienţe după cele de la sfârşitul secolului trecut şi
începutul secolului nostru(Caragiale, Delavrancea, Sorbul) a parcurs teatrul
psihologic, punctat de cel puţin o realizare certă, Bătrânul Hortensiei
Papadat Bergescu, la care se adaugă şi alte câteva, mai puţin incontestabile:
A căzut o stea, Molima de I. M. Sadoveanu. Prin Minulescu, Horia Furtună,
Ticu Archip şi alţii continuă seria teatrului de „fantezie”.
Individual se distinge VICTOR ION POPA(1895-1946):prozator, poet,
eseist, dramaturg, regizor, pictor, desenator, organizator al vieţii teatrale.
Evocări lirice traversate de umor, în expresie teatrală, piesele sale cele mai
reprezentative (Ciuta, Muşcata din fereastră, Tache, Ianche şi Cadâr) se
susţine prin creaţia de atmosferă: atmosferă patriarhală, de lume, în care
timpul curge fără să schimbe ceva, existenţa evoluează în cerc, aceleaşi
situaţii de dramă sau comedie, se repetă periodic, asemenea rotirii
anotimpurilor. Spectatorul este introdus într-o ambianţa de târg vechi, liniştit
sau de sat, în intimitatea unor oameni ce-şi sunt rude.
Tot atât de prolific precum Victor Ion Popa, dar numai în genul
dramatic, MIRCEA ŞTEFĂNESCU(1898-1983) a debutat pe scenă cu
piesele de speţă bulevardieră(Maestrul, Frământări, Greva încornoraţilor)
privit totuşi cu bunăvoinţă de critică, pentru meşteşugul dramaturgic cu care
erau scrise, şi a obţinut consacrarea ca autor dramatic de al doilea rang cu o
piesă de atmosferă balchină pe un fond sentimental disimulat prin situaţii
hazlii şi printr-un comic facil de limbaj, nu lipsită de momente revelatorii
din punct de vedre psihologic, Comedia zorilor.
 Aparuta din cele mai vechi timpuri, la popoarele antice ale lumii, arta
teatrala s-a dovedit una din cele mai indragite progenituri ale literaturii. Ca mod
de comunicare, jocul teatral pare a fi unul dintre cele mai vechi, el putand fi
observat nu numai la oameni, dar si la unele premiate, deci imitarea unor
anumite lucruri, fiinte nu este o actiune care necesita un efort intelectual ridicat.
Dar jocul teatral nu este nici pe departe un reflex automat, el se naste din
necesitatea umana de comunicare si evolueaza pe baza nevoii de dezvoltare a
ratiunii si simtirii. Teatrul isi creeaza un microunivers propriu, in care dramaturgul
se substituie naturii creand personaje si locuri, facand din vis realitate, punand in
fata spectatorilor o lume noua, uneori complet diferita ce cea reala. Actorii dau
nastere personajelor plasmuite in imaginatia dramaturgului, un adevarat
Prometeu care creeaza viata din nimic. Nu putem aprecia exact cand au aparut
primele reprezentatii teatrale, definitia jocului teatral ne lasa in umbra, ea
categorisind drept teatru orice manifestare imitatoare care lasa impresia unui joc
imaginar, ori astfel de manifestari au fost intalnite inca dinaintea aparitiei Homo
Sapiens. Ce putem aprecia ca sigur este faptul ca manifestarile teatrale au luat
avant in vremea Greciei antice, cand s-au cristalizat primele genuri ale stilului
dramatic. În Atena antica s-au format primii dramaturgi precum Aristophan,
Sofocle, Horatiu filozofi greci care au observat predilectia oamenilor pentru
reprezentarile teatrale. La noi in tara teatrul are radacini la fel de vechi ca si
teatrul grecesc, dar spre deosebire de acesta piesele au un caracter laic, ele fiind
create de oamenii din popor si cizelate pe parcursul vremii. Lipsa unui artist care
sa fi pus bazele pieselor de teatru a dus la un caracter oarecum spartan al
acestora, ele nefiind cizelate precum cele ale marilor dramaturgi precum
Alecsandri sau Caragiale, cu toate acestea ele au fost savurate de-a lungul
secolelor de publicul format din oameni din popor, care vedeau in astfel de jocuri
teatrale o alinare a durerilor si o raza de speranta. Aceasta manifestare s-a
concretizat in teatrul popular, cea mai veche forma de arta dramatica din tara
noastra.