Cele mai vechi elemente teatrale se găsesc în folclor, în jocurile
tinerilor, în jocul cu măşti şi teatrul păpuşăresc, în obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă(„capra, ţurca, brezaia, căluşul”) sau în datinile legate de principalele ritualuri ale vieţii. Primele compuneri dramatice scrise în limba română datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Angajarea României la conflagraţia mondială a provocat o întrerupere bruscă a activitaţilor spirituale. Mai toate revistele si-au încetat apariţia, cărţi de literatură n-au mai apărut până după război. O singură publicaţie cu profil cultural se tipăreşte în 1917 în Bucureşti: Scena. În Iaşii refugiului îşi târăşte existenţa, agonizând Viaţa nouă. La începutul secolului al XIX-lea, montarea spectacolelor teatrale în limba română are de făcut faţă multor dificultăţi:lipsa unor spaţii corespunzătoare, a unor trupe de actori profesionişti, a unui repertoriu adecvat, concurenţa altor limbi agreate de publicul cultivat şi a trupelor străine. Refacerea vieţii literare si teatrale a început de îndată ce împrejurimile au permis-o. Către sfârşitul anului 1918, la Bucureşti apar sau reapar periodice de cultură. Al. Macedonski, ajutat de Tudor Vianu,I Peltz, scoate o nouă serie din Literatorul. O revistă critica(teatrala, literară, artistică). Câteva dintre publicaţiile din perioada interbelica au venit cu cu programe ale căror idei brăzdează istoria literara: Crinul publica Sărutarea pământului(fragment din Ion,de liviu rebreanu) Lamura, organ al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, condus la început de Alexandru Vlahuţă, apoi de I. Al. Brătescu Voineşti, în sfârşit de I. Simionescu, având în primii ani colaboratori de elită(Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga), etc. Dramaturgia deceniilor interbelice şi-a datorat cele mai multe dintre realizări unor scriitori „totali” sau „plurivalenţi”:Lucian Blaga, Camil Petrescu,Victor Ion Popa, G.H. Zamfirescu, Mihail Sebastian. Notabile contribuţii la dezvoltarea ei au adus însă şi autorii cu vocaţie exclusiv sau precumpănitor dramaturgică, precum G. Ciprian, Al. Kiriţescu, Mircea Ştefănescu, Tudor Muşătescu,. N-au contenit, fireşte, să alimenteze repertoriile teatrelor şi să publice noi piese, autori de notorietate înainte de primul război, ca Victor Eftimiu, M. Sorbul, Caton Theodorian, Mircea Bârsan. Tipologic, literatura dramatică scrisă în intervalul dintre cele două catastrofe mondiale poate fi redusă şi ea, asemenea celei din oricare perioadă istorică, la câteva dominante. Aflate fără îndoiala pe treapta cea mai de sus a scării de valori, operele lui Blaga şi Camil Petrescu au întemeiat la noi, în două variante accentuat diferite, teatrul de cunoaştere. Teatrul de cunoaştere metaforic, de o parte: teatrul analitic şi problematizant, de cealaltă. Poezie revelatorie , la Lucian Blaga, mod al imaginarului mitologic, de sursă autohtonă, de construcţie, expresionistă, cu personaje-metafore: dezbatere, confruntare, polemică, reducţie fenomenologic personaj-problemă, la Camil Petrescu. In ambele cazuri, efectul derulărilor acţiunii dramatice este revelaţia. Dar în timp ce protagoniştii blagieni sunt factori ai revelaţiei ei înşişi, eroii emului său o obţin prin demersuri obstinate, prin cuceriri succesive, ei fiind, în formularea autorului însuşi, „chinuiţi ai revelaţiilor în conştiinţă”. Înrudit cu teatrul de cunoaştere e cel – tot atât de nou în literatura română- parabolic şi „vestitor”, cu atribute de dramă expresionistă a „transformării”, creat de G. Ciprian (Omul cu mârţoaga) şi V. Voiculescu(La pragul minunii). O altă modalitate dramaturgică, mai puţin inedită, dar aducătoare de prospeţimi, s-a constituit prin piese de atmosferă patriarhală, provincială şi rustică, de tonalitate duios umoristică, spiritual sentimentală, ca acelea semnate de Victor Popa, de Mircea Ştefănescu, nu mai puţin prin „comediile amare”, inspirate de periferia bucureşteană, pline de pitorescul mizeriei ale lui G. M. Zamfirescu. De un alt tip, modernizat prin intelectualizare, prin adâncirea metaforei, e teatrul poetic al lui Mihail Sebastian. În vecinătatea modalităţii sentimentale şi pitoreşti pot fi plasate piesele lui V. Voiculescu, de atmosferă rurală cu surse în arhaic şi cu pronunţată notă etnografică(îndeosebi Pribeaga). Producţia dramatică de acest gen a fost concurată, în epocă, şi învinsă în privinţa succesului de public, de comedia de moravuri ce continuă prin Liviu Rebreanu, Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Valjean, în expresie mult mai palid, evident, tradiţia teatrului comic al lui Caragiale. Îmbogaţit apare în ordine tematică, parţial înnoit în structurile artistice, teatrul de inspiraţie istorică şi mitologică. Acesta nu-şi ia subiectele doar din spaţiul autohton, pe care nu le ocoleşte (ele sunt reflectate, de exemplu în Meşterul şi Lupii de aramă de A. Maniu , Avram Iancu de Lucian Blaga, Cuminecătura de G. M. Zamfirescu, Cerurile spun de V. Papilian ), ci de pretutindeni: din mitologia greacă(Atrizii, Thebaida de Victor Eftimiu, Alkestis de Dan Botta) şi cea din chineză (Şun de George Călinescu), din istoria Europei occidentale, în special a Italiei, mai ales a renaşterii italiene(Borgia, Nunta din Perugia, Michelangelo de Al. Kiriţescu, Comedia Fantasmelor de Dan Botta, Moartea vanităţilor de Victor Papilian). Noi experienţe după cele de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru(Caragiale, Delavrancea, Sorbul) a parcurs teatrul psihologic, punctat de cel puţin o realizare certă, Bătrânul Hortensiei Papadat Bergescu, la care se adaugă şi alte câteva, mai puţin incontestabile: A căzut o stea, Molima de I. M. Sadoveanu. Prin Minulescu, Horia Furtună, Ticu Archip şi alţii continuă seria teatrului de „fantezie”. Individual se distinge VICTOR ION POPA(1895-1946):prozator, poet, eseist, dramaturg, regizor, pictor, desenator, organizator al vieţii teatrale. Evocări lirice traversate de umor, în expresie teatrală, piesele sale cele mai reprezentative (Ciuta, Muşcata din fereastră, Tache, Ianche şi Cadâr) se susţine prin creaţia de atmosferă: atmosferă patriarhală, de lume, în care timpul curge fără să schimbe ceva, existenţa evoluează în cerc, aceleaşi situaţii de dramă sau comedie, se repetă periodic, asemenea rotirii anotimpurilor. Spectatorul este introdus într-o ambianţa de târg vechi, liniştit sau de sat, în intimitatea unor oameni ce-şi sunt rude. Tot atât de prolific precum Victor Ion Popa, dar numai în genul dramatic, MIRCEA ŞTEFĂNESCU(1898-1983) a debutat pe scenă cu piesele de speţă bulevardieră(Maestrul, Frământări, Greva încornoraţilor) privit totuşi cu bunăvoinţă de critică, pentru meşteşugul dramaturgic cu care erau scrise, şi a obţinut consacrarea ca autor dramatic de al doilea rang cu o piesă de atmosferă balchină pe un fond sentimental disimulat prin situaţii hazlii şi printr-un comic facil de limbaj, nu lipsită de momente revelatorii din punct de vedre psihologic, Comedia zorilor. Aparuta din cele mai vechi timpuri, la popoarele antice ale lumii, arta teatrala s-a dovedit una din cele mai indragite progenituri ale literaturii. Ca mod de comunicare, jocul teatral pare a fi unul dintre cele mai vechi, el putand fi observat nu numai la oameni, dar si la unele premiate, deci imitarea unor anumite lucruri, fiinte nu este o actiune care necesita un efort intelectual ridicat. Dar jocul teatral nu este nici pe departe un reflex automat, el se naste din necesitatea umana de comunicare si evolueaza pe baza nevoii de dezvoltare a ratiunii si simtirii. Teatrul isi creeaza un microunivers propriu, in care dramaturgul se substituie naturii creand personaje si locuri, facand din vis realitate, punand in fata spectatorilor o lume noua, uneori complet diferita ce cea reala. Actorii dau nastere personajelor plasmuite in imaginatia dramaturgului, un adevarat Prometeu care creeaza viata din nimic. Nu putem aprecia exact cand au aparut primele reprezentatii teatrale, definitia jocului teatral ne lasa in umbra, ea categorisind drept teatru orice manifestare imitatoare care lasa impresia unui joc imaginar, ori astfel de manifestari au fost intalnite inca dinaintea aparitiei Homo Sapiens. Ce putem aprecia ca sigur este faptul ca manifestarile teatrale au luat avant in vremea Greciei antice, cand s-au cristalizat primele genuri ale stilului dramatic. În Atena antica s-au format primii dramaturgi precum Aristophan, Sofocle, Horatiu filozofi greci care au observat predilectia oamenilor pentru reprezentarile teatrale. La noi in tara teatrul are radacini la fel de vechi ca si teatrul grecesc, dar spre deosebire de acesta piesele au un caracter laic, ele fiind create de oamenii din popor si cizelate pe parcursul vremii. Lipsa unui artist care sa fi pus bazele pieselor de teatru a dus la un caracter oarecum spartan al acestora, ele nefiind cizelate precum cele ale marilor dramaturgi precum Alecsandri sau Caragiale, cu toate acestea ele au fost savurate de-a lungul secolelor de publicul format din oameni din popor, care vedeau in astfel de jocuri teatrale o alinare a durerilor si o raza de speranta. Aceasta manifestare s-a concretizat in teatrul popular, cea mai veche forma de arta dramatica din tara noastra.