Hazarde: definire, clasificare

Hazardul este un eveniment ameninţător şi reprezintă probabilitatea de apariţie, într-

o anumită perioadă, a unui fenomen potenţial dăunător pentru om, pentru bunurile produse
de acesta şi pentru mediul înconjurător.

Clasificarea hazardelor:

a) funcţie de geneză:

- hazarde naturale:

- endogene (generate de energia provenită din interiorul planetei: erupţii

vulcanice, cutremure, etc.);

- exogene: climatice, geomorfologice, hidrologice, oceanografice, biologice,

biofizice, astrofizice;

-hazarde antropice (sunt generate de diferite activităţi umane): accidentele din industrie,
agricultură şi transporturi, războaiele, terorismul etc.;

b) funcţie de durata de manifestare:

- rapide – cutremurele, tornadele, viiturile etc. ;

 - cu manifestare îndelungată – secetă, eroziunea, ridicarea nivelului Oceanului
Planetar.

c) funcţie de suprafaţa afectată:

- globale sistemice (tendinţa de încălzire a climei);

- globale cu efecte regionale (deşertificare şi eroziunea solurilor);

- regionale;

- locale şi punctuale : afectează suprafeţe întinse pe continente (ciclonii,

cutremurele etc.).

d) funcţie de mărimea efectelor:

- cu efecte reduse – produc pagube mici ce pot fi remediate prin forţe locale;

- cu efecte severe – produc pagube importante, răniri de persoane ce necesită

intervenţia forţelor profesioniste ;
 - dezastre (catastrofe) - efectele acestor hazarde depăşesc capacitatea societăţii
de a reacţiona eficient prin folosirea surselor locale, fiind necesare intervenţii şi
ajutoare pe plan naţional şi internaţional.

Riscul: definire, caracteristici

În sens larg, riscul poate fi definit ca un eveniment potenţial care, dacă se

produce, cauzează pierderi, pagube, distrugeri, suferinţe etc.

Funcţie de domeniul în care se pot produce evenimentele sau de natura lor, se poate
vorbi de o mare diversitate de riscuri: politice, militare, politico-militare, strategice,
tactice etc.

Evenimentele a căror posibilă producere constituie preocuparea situaţiilor de urgenţă

(protecţiei civile) sunt hazardele naturale sau antropice, acestea constituind o
categorie aparte de riscuri.

Nu toate hazardele sunt în obiectul de activitate al situaţiilor de urgenţă (protecţiei

civile) , ci numai acelea care sunt direct şi extrem dăunătoare omului sau pun în
pericol valori materiale sau mediul natural.

Se poate enunţa deci ca trăsătură a riscului în domeniul nostru de activitate existenţa

expunerii la consecinţe negative a populaţiei, bunurilor materiale, valorilor de
patrimoniu, mediului înconjurător.

Un alt criteriu cu care se operează în identificarea şi ordonarea riscurilor specifice în

situaţiile de urgenţă (protecţia civilă) este vulnerabilitatea elementelor expuse la risc.
Aceasta pune în evidenţă cât de mult este expus omul şi bunurile sale în faţa
 diferitelor hazarde, indicând nivelul probabil al pagubelor pe care poate să le producă
un anumit fenomen.

Pentru a fi posibilă reprezentarea matematică, vulnerabilitatea se exprimă pe o scală

cuprinsă între 0 şi 1 ( 1 = distrugerea totală a bunurilor şi pierderea totală a vieţilor
omeneşti din arealul afectat ).

Efectul negativ luat în consideraţie la definirea riscurilor specifice în situaţii de

urgenţă (protecţia civilă) este, de regulă, nivelul probabil al pierderilor de vieţi
omeneşti, al numărului de răniţi, al pagubelor produse proprietăţilor şi activităţilor
economice de către un anumit fenomen sau grup de fenomene, într-un anumit loc şi
într-o anumită perioadă de timp.

Ca urmare, riscul în situaţii de urgenţă ( protecţia civilă) este probabilitatea de

expunere a omului şi bunurilor la acţiunea unui anumit hazard de o anumită mărime şi
poate fi exprimat matematic ca fiind o funcţie dintre hazard, elementele expuse la risc
şi vulnerabilitatea acestor elemente:

R = f(H ; E ; V/C),

unde: R – risc;

H – hazard;

E – elemente supuse la risc( persoane, bunuri);

V – vulnerabilitate;

C – capabilitatea (capacitatea de adaptare/răspuns a comunităţii).

 Rezultă că riscul există funcţie de mărimea hazardului, de totalitatea grupurilor de
oameni şi valorilor materiale periclitate şi de vulnerabilitatea acestora şi poate fi
definit ca predicţie matematică a pierderilor de vieţi omeneşti, răniţi, distrugeri de
bunuri şi afectarea activităţii economice, în cursul unei perioade de referinţă şi într-o
regiune dată, pentru un hazard specific.

Riscuri de tipul dezastrelor naturale sau antropice, care pot genera situaţii de criză
sau de urgenţă. Conform HGR 2288/2004 (anexa 2), principalele tipuri de riscuri
generatoare de situaţii de urgenţă în România, grupate în funcţie de natura lor, sunt:

Riscuri naturale:

 Fenomene meteorologice periculoase:

 Furtuni;
 Inundaţii;
 Tornade;
 Secetă;
 Îngheţ.
 Incendii de pădure;

 Avalanşe;

 Fenomene distructive de origine geologică:

  Alunecări şi prăbuşiri de teren;

 Cutremure de pământ;

Riscuri tehnologice:

 Accidente, avarii, explozii şi incendii, în:

 industrie;
 transport şi depozitare produse periculoase;
 transporturi;
 nucleare;
 Poluare ape;

 Prăbuşiri de construcţii, instalaţii sau amenajări;

 Eşecul utilităţilor publice;

 Căderi obiecte din atmosferă sau din cosmos;

 Muniţie neexplodată;

Riscuri biologice:

 îmbolnăviri în masă;

 epidemii;
  epizootii/zoonoze;

Principalele surse de riscuri majore şi zone de vulnerabilitate deosebită din teritoriul

naţional sunt:

 Riscuri datorate precipitaţiilor

a) Riscul producerii inundaţiilor datorită ploilor abundente şi topirii bruşte a zăpezii

se datorează, pe de o parte, caracteristicilor multor cursuri de apă din ţară iar pe de
altă parte insuficienţei lucrărilor hidroameliorative. Astfel de riscuri există îndeosebi
în bazinele hidrografice ale: Dunării inferioare, Prutului, Bârladului, Siretului,
Sucevei, Moldovei, Bistriţei, Trotuşului, Putnei şi Milcovului, Râmnicului, Buzăului,
Ialomiţei, Mostiştei, Argeşului şi Dâmboviţei, Teleormanului şi râului Vedea, Oltului,
Jiului, Cernei, Nerei, Caraşului, Timişului, Begăi, Mureşului, Crişurilor, Barcăului,
Someşurilor, Tisei şi Vişeului, Arieşului, Târnavelor.

b) Riscul producerii unor inundaţii bruşte şi unor dezastre de proporţii, ca urmare a

unor posibile avarii ori distrugeri ale amenajărilor hidrotehnice de acumulare a apei.
Avarierea sau distrugerea unor astfel de construcţii, în spatele cărora sunt acumulări
de milioane de metri cubi de apă, ar permite declanşarea unor forţe uriaşe, capabile de
urmări greu de evaluat.

În România sunt construite peste 500 de baraje şi alte lucrări hidrotehnice, utilizate
în producerea de energie electrică, asigurarea cu apă potabilă a marilor aglomerări
urbane, pentru irigaţii, sau pentru detenţie, care în ultimii 100 de ani nu au suferit
avarii sau distrugeri importante, cu excepţia unui singur caz petrecut în 1993 în
localitatea BELCI din judeţul Bacău, care datorită ploilor abundente, căzute într-un
timp foarte scurt, precum şi a nefuncţionării sistemelor de deversare, barajul a fost
distrus, volumul de apă eliberată brusc măturând în calea sa tot ce a întâlnit.

c) Pericolul înzăpezirilor este frecvent pe teritoriul României, datorită faptului că

precipitaţiile sub formă de ninsoare sunt însoţite de vânturi puternice (fenomenul de
viscol).

Cele mai afectate sunt comunicaţiile rutiere ale căror porţiuni traversează uneori văi
adânci, înainte de intrarea în localităţi, pistele aeroporturilor şi alte facilităţi pentru
colectivităţile umane. Astfel de situaţii sunt identificate în zona Moldovei, a
Bărăganului şi Dobrogei dar şi în zonele de deal şi de munte şi luate în evidenţă la
nivelul inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă judeţene dar şi la Administraţia
Naţională a Drumurilor, la Societatea Naţională a Căilor Ferate şi Administraţia
Aeroporturilor.

Riscuri datorate circulaţiei maselor mari de aer în atmosferă.

Sub aspectul circulaţiei maselor mari de aer pe teritoriul României, riscurile derivă
în cea mai mare măsură din poziţia geografică a ţării, existenţa munţilor Carpaţi şi
ieşirea la oceanul planetar, prin Marea Neagră, precum şi din alternanţa anotimpurilor.
Astfel, fenomenele de vânt puternic cu excese până la furtună se pot produce
îndeosebi iarna, când, pe teritoriul României, în partea de est şi sud-est (inclusiv pe
Litoralul Mării Negre), bate Crivăţul.

Acest gen de fenomene se poate produce, la munte (pe platouri), în toate

anotimpurile, datorită transferului dintre aerul rece de la înălţime, şi cel cald de la
poalele munţilor care se transformă, uneori, în furtuni.

Fenomenul este oarecum asemănător vara, în sudul ţării, când datorită

temperaturilor crescute se creează depresiuni atmosferice, care stimulează o circulaţie
mai rapidă a aerului, din regiunile mai reci. Un studiu efectuat de Institutul Naţional
de Meteorologie şi Hidrologie scoate în evidenţă că: ”În zona litoralului românesc al
Mării Negre, intensitatea medie anuală a vitezei vântului nu depăşeşte vara 3 m/s, iar
ca durată, 7500 de ore şi iarna 5 m/s, iar ca durată 8760 de ore”.

La viteze maxime ale vântului de 100 - 150 km/oră şi furtuni pe mare de maximum
7 grade, se poate aprecia că, din punct de vedere al circulaţiei maselor mari de aer,
teritoriul României nu este supus unor riscuri ridicate dar este vulnerabil la unele
avarii şi distrugeri ce le pot produce astfel de fenomene, izolate ca arie de manifestare
şi reduse ca durată de acţiune.

Riscuri şi dezastre datorate pământului.

a) Cutremurele de pământ.

România se află dispusă într-o zonă seismică foarte activă, specialiştii zonând
teritoriul în funcţie de intensitatea seismică manifestată prin comparaţie, delimitând
cu o anumită doză de aproximaţie, suprafeţe în care valorile măsurate au fost
distribuite cu aproximaţie, suprafeţe în care valorile măsurate au fost distribuite pe
scări valorice care stabilesc gradul de risc al fiecărei zone. Dincolo de stabilirea
probabilistică a gradului de intensitate a fiecărei zone, alte caracteristici ale unui
seism sunt greu de prevăzut din timp. Convenţional, pe baza datelor tectonice şi
seismologice, teritoriul României a fost împărţit în provincii fizigrafico-seismologice
şi zone.

Între parametrii ce caracterizează un seism, un rol important îl are direcţia de

propagare a undei seismice, care este la fel de imprevizibilă ca şi stabilirea
momentului şi adâncimii producerii cutremurului.

Prin poziţia sa la intersecţia a trei mari plăci tectonice, Zona Seismogenă

VRANCEA iese în evidenţă ca fiind permanent activă, cu mişcări seismice de
intensitate mică şi medie. De asemenea, în ultimii ani s-au mai remarcat prin gradul
crescut al activităţii seismice sudul Banatului şi zona munţilor Făgăraş.

Sunt şi trebuie să rămână în atenţia specialiştilor, din punct de vedere al activităţii

seismice, traseele care delimitează plăcile (subplăcile) tectonice între ele, două câte
două, ca posibile puncte de epicentru, în cazul producerii unor eventuale cutremure.

De-a lungul anilor, România a fost supusă unor numeroase cutremure de pământ,
cele mai devastatoare fiind consemnate în anii 1802, 1829, 1847, 1904, 1913, 1940,
1977, 1986 şi 1990 când au fost înregistrate cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti şi
distrugeri de materiale.
 Lucrări de specialitate în domeniu aduc în atenţie mai reţinut şi mai puţin detaliat,
problema seismelor datorate exploziilor nucleare subterane executate, deocamdată,
experimental, care, în funcţie de echivalentul în trinitrotoluen (TNT) creează
intensităţi măsurabile pe seismografe.

Alunecările de teren

Alunecările de teren se manifestă pe arii întinse, pe teritoriul României, dar în mod

deosebit în partea nordică a Podişului Moldovei, precum şi în Subcarpaţii
Meridionali.

Procesul are ca mod de manifestare alunecarea, după ploi prelungite sau topirea
bruscă a zăpezii, a unor straturi de pământ (luturi, nisipuri), pe alte straturi de pământ,
care antrenează în mişcarea lor mase mari de sol şi toate detaliile de planimetrie
dispuse pe suprafaţa respectivă. O altă cauză a producerii fenomenului o constituie
despăduririle necontrolate şi masive de pe terenurile aflate pe pantele dealurilor şi
versanţii munţilor.

Eroziunile

Datorită aceluiaşi fenomen de despădurire precum şi a valorilor mari ale

precipitaţiilor, în anumite zone de deal şi munte se produc, îndeosebi pe cursurile
superioare ale pârâurilor şi râurilor, fenomene de erodare a malurilor. Aceste
fenomene sunt specifice solurilor nisipoase neconsolidate cu vegetaţie şi neîntărite cu
lucrări de hidroamelioraţii.

Avalanşele

Avalanşele – sunt fenomene distructive ce se produc pe versanţii munţilor, vara în

zonele cu grohotiş, iar iarna datorită unor straturi mari de zăpadă afânată.

Mai puţin cunoscut şi luat în evidenţă pe teritoriul României, totuşi semnalat în

diferite zone muntoase, fenomenul rămâne în atenţia specialiştilor pentru planificarea
măsurilor corespunzătoare de prevenire şi protecţie.
Prăbuşirile galeriilor de mină sau ale celor naturale (peşteri)

Acest fenomen este posibil pe teritoriul României în zonele cu relief carstic

predominant, cum ar fi: podişul Mehedinţi, Subcarpaţii Getici, zona de sud şi centrală
a Carpaţilor Occidentali, văile superioare ale Dâmboviţei şi Ialomiţei, sudul Dobrogei,
precum şi în zona depresiunii Ciucului. Fenomenul este mult mai activ în zona
exploatărilor miniere subterane unde, sistemul de sprijinire a tavanelor galeriilor astfel
formate este diferit de la o exploatare la alta.

Deseori apa, îngheţul şi vântul lucrează necontrolat la erodarea elementelor de

susţinere pe verticală a diferitelor galerii subterane ducând la prăbuşiri bruşte ale
tavanelor, deasupra cărora pot exista elemente de infrastructură sau chiar utilităţi
sociale. Cel mai elocvent exemplu în acest caz îl reprezintă situaţia de la mina de sare
de la Ocnele Mari unde în vara anului 2001, erori tehnologice cumulate cu lipsa de
interes a unor autorităţi locale, au condus la producerea unei mari surpări a unei foste
mine de sare, care a dus la distrugerea completă a 80 de gospodării, familiile
respective fiind obligate să-şi construiască alte gospodării sau se mute temporar la
rude sau cunoscuţi.

Cât priveşte surpările naturale ale unor galerii (peşteri) naturale, acestea au o
frecvenţă scăzută şi se produc, de regulă, în zone mai puţin populate. Accidente mai
grave se produc în zona exploatărilor miniere permanente, de cele mai multe ori ca
urmare a unor explozii de acumulări de gaze şi mai rar datorită unor erori umane sau
surpări naturale.

Istoria mineritului românesc consemnează circa 3-4 de astfel de evenimente pe an ,

din care doar unul la 10 ani cu pierderi de vieţi omeneşti mai multe şi pagube
materiale mai mari. Ultimul mare accident a fost consemnat în zona minieră
Petroşani, în anul 2000, soldat cu decesul a 14 persoane şi importante pagube
materiale.

Riscuri şi dezastre datorate căldurii excesive

a) Seceta

Fenomenul de încălzire generală a atmosferei Pământului, datorită modificării

echilibrului ecologic, se manifestă şi pe teritoriul României. În mod deosebit, în
ultimii 10-15 ani, în multe localităţi din Oltenia şi Muntenia, zeci şi sute de zile
consecutive nu au căzut precipitaţii, ducând la secete prelungite, cu efecte directe
asupra producţiei agricole, scăderea şi coborârea tot mai accentuată a cantităţii şi
nivelului pânzei de apă freatică şi în mod deosebit asupra declanşării, prin
autoaprindere, a unor incendii devastatoare, în zone împădurite şi cu cultură mare
(păioase, porumb etc.). Aceste incendii prezintă riscul extinderii către aşezări umane.

Prognozarea pierderilor şi distrugerilor este influenţată mult de starea vremii,

precum şi de eficienţa şi oportunitatea răspunsului pe care comunitatea supusă riscului
respectiv este pregătită să-l dea. În Australia, în decembrie 2001, un puternic incendiu
de pădure a pus în pericol existenţa marelui oraş SIDNEY.

Un factor principal de amplificare a efectelor secetei şi a posibilelor incendii îl va

constituii diminuarea treptată a surselor de apă pentru consumul populaţiei dar şi
pentru irigaţii.

b) Inundaţiile

Temperaturile naturale neobişnuit de crescute în ultimii ani, în perioadele de

primăvară, au condus ca topirea bruscă a zăpezii să producă creşterea debitelor
cursurilor de apă din zona montană, apariţia de viituri pe cursurile inferioare ale
acestora şi, implicit, pe cele ale principalele râuri ce străbat teritoriul României.

Iată cum acelaşi risc are cauze multiple de manifestare către dezastre care, în unele
cazuri, se pot produce simultan, amplificând viteza şi formele distructive de
manifestare.

Managementul situaţiilor de urgenţă determinate de cutremurele de pământ

Definirea hazardului seismic - Elemente generale

Într-o accepţiune extinsă, hazardurile reprezintă cauzele potenţiale de impact

negativ major, iar dezastrele reprezintă efectele grave ale acestora.
 Conform definiţiei date de Biroul ONU pentru Coordonarea Afacerilor
Umanitare (OCHA/UN) şi folosită în acest moment de majoritatea organismelor
internaţionale de răspuns în astfel de situaţii, dezastrul reprezintă producerea unui
eveniment nefavorabil şi neprevăzut care duce la perturbarea funcţionării normale
a societăţii (comunităţii) umane. Un eveniment sau o serie de evenimente care duc
la creşterea numărului victimelor şi/sau a distrugerilor materiale, la nivelul
proprietăţii, infrastructurii şi serviciilor esenţiale comunităţii până la un nivel care
este peste capacitatea normală a comunităţii afectate de a face faţă fără ajutor din
afară.

Hazardul exprima probabilitatea ca anumiţi parametri care caracterizează un

fenomen să fie depăşiţi într-un amplasament şi într-un interval de timp dat.

Hazardul nu se referă la consecinţele fenomenului (distrugeri, victime, pierderi

economice), el este cauza consecinţelor.

Consecinţele/pierderile sunt cuantificate prin risc. Riscul se cuantifică prin

probabilitatea ca într-un amplasament dat şi într-un interval de timp dat, pierderile să
depăşească un anumit nivel.

 Hazardul seismic este un hazard natural endogen şi descrie ameninţarea

potenţială datorată fenomenelor care apar odată cu producerea unui cutremur.

 Hazardul seismic are două componente: una primară şi una secundară

(indusă).

 Hazardul seismic primar include mişcare terenului, faliile de rupere de

suprafaţă şi deformaţiile tectonice ale suprafeţei terenului.
 Hazardul seismic secundar (indus) include fenomene provocate de hazardul
primar: lichefierea terenului, alunecările de teren, tasarea sau prăbuşirea unor porţiuni
de teren, avalanşe de zăpadă sau gheaţă, tsunami şi seiches (mişcarea apei în lacuri).

Mişcarea terenului într-un amplasament dat este influenţată de trei categorii de

efecte: efectele sursei, efectele propagării şi efectele condiţiilor locale de
amplasament. Analizele de hazard seismic moderne încearcă să integreze toate aceste
efecte şi toate incertitudinile corespunzătoare şi interdependenţa lor.

O persoană va percepe comportarea seismică a clădirii în care locuieşte ca rezultat al

impactului terenului asupra structurii, oscilaţiile fiind date de caracteristicile dinamice
ale tipului de clădire ca răspuns al structurii la mişcarea seismică.

Mişcarea pământului declanşată de producerea în adâncime a evenimentului

seismic, determină apariţia undei seismice, cu două componente: unda p, care pentru
zona seismică Vrancea are viteza 7,8 km/s, este percepută la suprafaţă ca un şoc în
plan vertical (conţine aproximativ 20% din energia totală a seismului) şi unda s, cu o
viteză de 4,6 km, pentru cutremurele vrâncene) este resimţită sub formă de mişcări de
balans în plan orizontal, este cea mai distructivă şi posedă aproximativ 80% din
energia totală.

Studierea cutremurelor crustale şi intermediare au reliefat următoarele faze ale

mişcării seismice:

 Faza iniţială cu oscilaţii de 0,001-0,002 g, cu o durată de 2-18 sec. (g –

acceleraţia gravitaţională);
 Faza principală are o durată de 10-50 sec. şi oscilaţii majore de peste 0,1-0,2
g;

 Faza finală de amortizare treptată a oscilaţiilor, până sub limita de percepere,

cu o durată de 17-30 sec.

Principalele metode de analiză a hazardului seismic sunt:

 analiza bazată pe observaţii,

 analiza deterministică,

 analiza statistică,

 analiza probabilistică

 analiza dependentă de timp.

Analiza bazată pe observaţii este cea mai veche metodă de analiză a hazardului şi
se bazează pe compilarea informaţiilor din trecut. Se analizează intensităţile seismice
observate în zona/amplasamentul studiat. Se întocmesc hărţi ale maximelor intensităţi
seismice, hărţi care prezintă interes din punct de vedere al imaginii asupra ceea ce s-a
întâmplat, dar care nu oferă nici o informaţie asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla.

Analiza deterministică depăşeşte stadiul de analiză a efectelor cutremurelor (în

termeni de intensitate) şi analizează seismicitatea şi cauzele acesteia. Analiza
deterministică urmăreşte să răspundă la întrebarea “ce se poate întâmpla cel mai rău în
cazul unui cutremur?”, în ideea că proiectarea pentru cel mai rău caz posibil oferă
siguranţă.

Analiza statistică aplică metode statistice de analiză a efectelor cutremurelor din

trecut într-un amplasament dat pentru a calcula probabilitatea efectelor cutremurelor
viitoare. Metoda se bazează pe teoria valorilor extreme şi într-un mod simplificat
poate fi rezumată astfel: dacă într-un amplasament dat cunoaştem maximele ale
parametrului pe care dorim să-l determinăm, utilizând proprietăţile distribuţiilor de
valori extreme se pot face predicţii pentru valorile maxime într-un interval anume de
ani. Critica acestui tip de analiză vine de la faptul că se bazează pe date selectate şi
limitate, adică pe valori maxime anuale.

Analiza probabilistică de hazard seismic este o metodă standard, ea utilizează

toate datele de care dispune (surse, seismicitate, înregistrări, etc.) şi indică
probabilitatea de depăşire a diferitelor nivele ale unui parametru al mişcării terenului
într-un amplasament dat, considerând toate cutremurele posibile în sursele care
afectează amplasamentul.
 Analiza de hazard dependentă de timp se bazează pe ideea că hazardul seismic într-o
zonă dată nu este staţionar (aşa cum se considera în analiza probabilistică). Ideea care
fundamentează această metodă este că dacă într-o zonă a avut loc un cutremur
puternic, energia seismică s-a disipat şi trebuie să treacă un interval de timp destul de
mare pentru ca energia să se acumuleze din nou şi în consecinţă hazardul seismic este
dependent de momentul în timp în care facem analiza.

Teoria “pauzei de cutremure” este astăzi sub semnul întrebării deoarece, după cum
s-a observat, cutremure puternice au avut loc în zone în care se credea că energia mai
are mult până să se acumuleze pentru că recent avuseseră loc cutremure importante şi
invers, în zone în care pericolul părea iminent nu s-a întâmplat nimic.

Analizele hazardului seismic trebuie să ţină cont de următorii parametrii:

 A. Sursa

 B. Magnitudinea

 C. Recurenţa magnitudinilor

 D. Analiza deterministică a hazardului seismic (ADHS)

 E. Analiza probabilistică a hazardului (APHS)

 F. Metode de predicţie a mişcării terenului

 A. Sursa
 Sursa seismică este partea din interiorul pământului unde are loc ruperea
(modificarea stării de tensiuni) şi unde se propagă undele seismice. Simplificat, în
cazul unui cutremur succesiunea fenomenelor este următoarea: roca (placa) este
supusă unor forţe (tectonice, vulcanice, magmatice) care o deformează, energia de
deformaţie se acumulează în placă până când starea de eforturi produce o rupere
bruscă şi violentă, iar energia se disipează local sau se transformă în unde seismice.

Sursele seismice se pot împărţii în trei mari categorii: inter-plăci (la contactul dintre
plăcile tectonice), intra-plăci (în interiorul plăcilor tectonice, regiuni continentale
stabile) şi intermediare (între cele două categorii precedente). Pentru sursele inter-
plăci modelele de sursă sunt în general destul de bine definite, spre deosebire de cazul
intra-plăci, unde exista o corelaţie scăzută între structura tectonică şi seismicitate.

O caracterizare simplificată a poziţiei în interiorul pământului unde se produce

cutremurul este data de focar sau hipocentru.

 Focarul este locul unde începe ruperea şi el poate fi poziţionat în spaţiul

tridimensional (latitudine, longitudine, adâncime) cu ajutorul înregistrărilor seismice.

 Distanţa hipocentrală este distanţa de la focar la un punct de pe suprafaţa

pământului şi este notată în general cu R.

 Epicentrul este punctul de pe suprafaţa pământului care corespunde poziţiei

focarului. Distanţa de la epicentru la un alt punct de pe suprafaţa pământului se
numeşte distanţa epicentrală, notată în general cu .

 Orientarea unei falii, direcţia ruperii şi mărimea unui cutremur pot fi descrise
de geometria sursei şi de momentul seismic, Mo. Aceste informaţii sunt determinate
din analiza undelor seismice înregistrate la diferite distanţe şi pe diferite azimuturi
faţă de focar.
 Momentul seismic Mo este calculat în funcţie de parametrii fundamentali ai
ruperii:

 Mo = S dmed

 Unde: este rigiditatea rocii în care are loc ruperea (modulul de forfecare)

 S – suprafaţa de rupere

 dmed – deplasarea medie pe falie.

 Deoarece calculul momentului seismic se bazează pe parametrii sursei, se

consideră că acesta reprezintă cea mai stabilă şi robustă caracterizare a mărimii unui
cutremur. Pentru cutremurele, momentul seismic poate fi estimat aproximativ pe baza
evidentelor geologice.

O altă proprietate importantă a sursei seismice este căderea de tensiune, o, adică

diferenţa dintre tensiunea tectonică iniţială o şi tensiunea finală 1. Fiecare cutremur
este caracterizat de o cădere de tensiune care are loc la sursă şi s-au stabilit relaţii care
fac legătura între aceasta şi alţi parametrii ai sursei. O medie a căderii de tensiune
pentru cutremurele inter-plăci (în care sunt incluse cutremurele de subducţie) este 30
bari (Kanamori şi Anderson, 1975).

B. Magnitudinea

Cea mai veche măsură a mărimii cutremurelor este intensitatea. Intensitatea este o
descriere calitativă a efectelor unui cutremur într-un anumit amplasament, efecte
descrise prin pierderile de vieţi omeneşti, prin avariile suferite de construcţii şi
eventual prin fenomene ca lichefierea, alunecările de teren, faliile de suprafaţă,
deformaţiile suprafeţei pământului, etc.
 Magnitudinea este o caracteristică instrumentală a cutremurelor. Există mai
multe tipuri/scări de magnitudini, precum: magnitudinea locală ML; magnitudinea
undelor de suprafaţă MS; magnitudinea undelor de volum MB; magnitudinea
Gutenberg-Richter MG-R, etc.

 Seismologii folosesc scara Richter pentru a exprima energia eliberată de un

cutremur.

 Mişcările solului din timpul seismului sunt înregistrate de un seismograf sub

forma unui grafic ca cel de mai jos. Amplitudinea graficului foloseşte la calculul
magnitudinii.

Scara de măsurare este logaritmică, ceea ce înseamnă ca un cutremur de

magnitudine 5 este de 31 de ori mai puternic decât unul de magnitudine 4.

Graficul de mai sus arată de cate ori este mai puternic un cutremur de o anumită
magnitudine faţă de un cutremur de magnitudine de 1 grad Richter

 SCARA MERCALLI

 Scara Mercalli, spre deosebire de scara Richter, nu masoară energia unui

 cutremur, ci intensitatea cutremurului.

 Această intensitate depinde de factori ca:

 distanţa de la epicentru,

 structura solului,

 alţi factori.

În general gradele de intensitate corespunzătoare diferitelor scări prezentate se

stabilesc după modul în care este perceput cutremurul de către oameni sau animale,
după efectul lor asupra obiectelor sau clădirilor şi după efectul asupra mediului
înconjurător.

C. Recurenţa magnitudinilor

Catalogul de cutremure (baza de date) pe baza căruia se efectuează analiza

seismicităţii caracterizează o anumită sursă seismică. Catalogul trebuie să reprezinte o
familie omogenă de evenimente, adică să indice o activitate seismică oarecum
constantă şi să fie exhaustiv. Aceste criterii conduc la alegerea a doi parametrii
importanţi – magnitudinea prag inferior şi lungimea în timp a catalogului (deoarece
datele istorice nu conţin informaţii despre cutremurele cu magnitudini mici) – şi, în
general, forţează amestecarea datelor istorice cu cele instrumentale.

Majoritatea analizelor selectează o valoare a magnitudinii prag inferior Mmin între

3.5 şi 5, cutremurele mai slabe neputând avea efecte distrugătoare.

 D. Analiza deterministică de hazard seismic (ADHS)

Analiza deterministică de hazard seismic conţine următoarele etape:

1. Identificarea şi caracterizarea tuturor surselor seismice care pot afecta amplasamentul

 analizat. Caracterizarea include definirea geometriei sursei şi a potenţialului
seismic.

2. Selectarea unui parametru de tip „distanţa sursă – amplasament” pentru toate sursele
identificate. De cele mai multe ori parametru este ales dintre: distanţa epicentrală,
distanţa hipocentrală şi distanţa cea mai scurtă de la sursă la amplasament.

3. Selectarea cutremurului de control, adică seismul care poate produce cea mai
puternică mişcare seismică în amplasamentul studiat. El trebuie identificat în
termeni de magnitudine şi de distanţa până la amplasament. Cutremurul de control
este deplasat/poziţionat la distanţa cea mai mică de amplasamentul studiat (cazul
cel mai defavorabil).

4. Evaluarea parametrilor mişcării seismice în amplasamente pe baza relaţiilor de

predicţie.

Analiza deterministică are avantajul de a fi relativ simplă, oferind o evaluare a ceea

ce s-ar putea întâmpla în cel mai rău caz posibil.

ADHS nu oferă informaţii despre probabilitatea producerii cutremurului de control

sau informaţii asupra probabilităţii mişcării terenului într-un interval de timp
specificat (durata de viaţă a construcţiilor din amplasament).

 E. Analiza probabilistică de hazard seismic (APHS)

Analiza APHS este bazată pe metodologia Cornell (1968) şi conţine următoarele
etape:

1. Identificarea şi caracterizarea tuturor surselor seismice care pot afecta

amplasamentul analizat. Caracterizarea include definirea geometriei sursei şi a
potenţialului seismic. Geometria sursei (zonei) este obţinută dintr-o combinaţie de
 informaţii tectonice, geofizice, geologice şi seismologice. În plus faţă de ADHS se
introduce o distribuţie probabilistică a seismicităţii sursei, de cele mai multe ori
uniformă (aceasta însemnând că seismul are probabilitate de apariţie egală în orice
punct din zona sursă). Din punct de vedere probabilistic, în ADHS probabilitatea
apariţiei unui cutremur este 1 în punctul din sursă cel mai apropiat de
amplasament şi 0 în rest, iar în APHS probabilitatea este constantă în orice punct
al sursei şi nulă în afara sursei. Se consideră că apariţia cutremurelor este
distribuită Poisson: seismele apar aleatoriu, fiecare cutremur este independent de
cel care îl precede şi de cel care îl urmează.

2. Caracterizarea seismicităţii (recurenţa magnitudinilor) fiecărei surse care poate afecta

amplasamentul studiat. Recurenţa magnitudinilor indică distribuţia probabilistică a
magnitudinilor şi intervalul mediu de recurenţă al magnitudinilor. Modelul de
recurenţă include de obicei şi o magnitudine maximă a cutremurelor pentru fiecare
sursă considerată, dar nu reduce analiza doar la acel cutremur maxim, aşa cum
este cazul în ADHS.

3. Determinarea caracteristicilor mişcării seismice produse în amplasament de cutremure

de diferite magnitudini şi poziţii. Se utilizează relaţii de predicţie (legi de
atenuare). Se alege o relaţie de atenuare bazată pe datele instrumentale existente
dau o relaţie de atenuare compatibilă cu tipul de cutremure caracteristice sursei
analizate. Nivelul incertitudinilor este considerat prin abaterea standard care
caracterizează rezultatele relaţiei de atenuare.

 Calculul probabilităţii ca un parametru al mişcării să fie depăşit în

amplasamentul studiat într-un interval de timp dat (de obicei un an). Pentru
aceasta distribuţiile de probabilitate ale distanţei sursă – amplasament, ale
magnitudinii şi adâncimii de focar şi ale relaţiei de atenuare utilizată sunt
combinate în calculul unei probabilităţi totale.

Rezultatul metodei Cornell de analiză probabilistică a hazardului seismic nu

corespunde unui anumit scenariu seismic ci integrează efectul tuturor
cutremurelor posibile de la toate sursele seismice care pot afecta amplasamentul
 considerat. De obicei analiza se face în termeni de valori maxime ale acceleraţiei
terenului, de intensităţi seismice sau de valori spectrale. Spectrul obţinut din
APHS se numeşte spectru de hazard seismic uniform.

 F. Metode de predicţie a mişcării terenului

Sunt utilizate în mod curent trei categorii de metode de predicţie a mişcării

terenului: metode care utilizează legi empirice, metode de sumare a funcţiilor Green
empirice şi metode „pur” numerice.

Legile empirice se obţin în urma regresii ale valorilor caracteristice mişcării pentru
diferite seturi de date care caracterizează diferite surse seismice. Aceste regresii fac
legătura între valoarea parametrului analizat şi magnitudinea şi distanţa faţă de sursă.
Există o multitudine de legi empirice, care ţin cont de cutremur, de mecanismul de
focar, de condiţiile de teren etc.

Impactul cutremurului asupra aglomerărilor urbane

Teritoriul României este caracterizat printr-o seismicitate ridicată,

asemănătoare cu cea a Greciei, Turciei şi Italiei, din ansamblul seismotectonic al
Europei, precum şi cu seismicitatea altor ţări din lume (Japonia, China, USA etc.).

Hazardul seismic este influenţat de particularitatea că seismele cu focarul în

sursa subcrustală Vrancea pot provoca distrugeri pe arii întinse incluzând şi ţările
învecinate. Cutremurele vrâncene au fost sesizabile în Europa pe suprafeţe care au
atins 2 milioane de kmp.

Zonele din Europa în care au fost sesizabile cutremurele vrâncene

 Complexitatea şi varietatea tectonicii teritoriului României şi în special a Zonei
Vrancea, care este centrată pe tripla joncţiune a celor trei unităţi tectonice, Placa Est –
Europeană, Subplaca Intra – Alpina şi Subplaca Moesică, determină producerea
cutremurelor intracrustale şi subcrustale în zona de curbură a Carpaţilor Orientali
(zona Vrancea), denumită “Zona Seismogenă Vrancea“.

Schiţa seismotectonică a României

 Pe lângă cutremurele subcrustale se produc şi cutremure intracrustale în

zonele Banat, Crişana, Maramureş, Dobrogea, Muntenia de Vest, precum şi în partea
de nord şi centrală a Moldovei etc., cutremure generate de mişcări bruşte pe falii de
suprafaţă.

 Referitor la zona geografică Transilvania, în care sunt incluse: Crişana,

Maramureş, Transilvania, seismicitatea se manifestă difuz, fiind prezentă, mai ales, la
marginile vestice şi nordice (Crişana - Bihor şi Maramureş). Totuşi, mai există surse
seismice şi în partea centrală şi sudică (Mediaş – Târnăveni şi zona munţilor Făgăraş).

Zona fiziografico - seismologică Banat se manifestă printr-o activitate seismică

destul de importantă, atât din punct de vedere al frecvenţei de producere, cât şi din cel
al energiilor seismice eliberate ale căror efecte macroseismice s-au manifestat destul
de violent (prin pierderi de vieţi umane şi pagube materiale). Această manifestare este
pusă în legătură cu situarea Banatului în vecinătatea celeilalte zone de curbură a
Carpaţilor, unde aceştia se racordează Balcanilor.
 Din statistica activităţii seismice rezultă că, pe teritoriul României s-au
produs un număr de 7022 de evenimente seismice naturale.

 Conform cunoştinţelor actuale, zona seismogenă vrânceană produce în medie,

pe secol, peste 95% din energia seismică eliberată pe teritoriul României.

Impactul deosebit de distrugător al cutremurelor se manifestă în zonele urbane, unde

riscul seismic este în creştere, având în vedere că până în anul 2005, conform
statisticilor ONU, peste 50% din populaţia lumii va fi concentrată în zonele urbane.
De asemenea, progresul civilizaţiei a condus la dezvoltarea unor obiective cu risc
seismic ridicat (centrale nucleare, depozite de deşeuri radioactive, instalaţii industriale
complexe, etc.).

Dintre efectele distructive pe care cutremurele le au asupra infrastructurii

aglomerărilor urbane cele mai importante sunt:

 distrugerea şi avarierea construcţiilor civile (locuinţe, edificii sociale,

culturale religioase, etc.)

 distrugerea sau avarierea construcţiilor şi a instalaţiilor industriale cu

posibilitatea declanşării unor dezastre tehnologice cu urmări deosebit de grave;

 distrugerea sau avarierea reţelelor de gospodărire (apă, gaz, termoficare,

electricitate, telecomunicaţii, canalizare, etc.);

 declanşarea unor incendii;

 avarierea unor construcţii hidrotehnice sau a unor lucrări de hidroamelioraţii;

 declanşarea unor epidemii, ca urmare a degradării calităţii factorilor de

mediu;

 generarea unor accidente nucleare, chimice sau pe căile de comunicaţie.

 Cel mai puternic cutremur vrâncean, produs la 26 octombrie 1802, a provocat

efecte macroseismice pe un enorm domeniu al suprafeţei terestre, mărginit de o curbă
închisă trecând prin Varşovia, St. Petersburg, Moscova, Constantinopol (Istanbul),
Sofia, Belgrad, Budapesta, etc. Seismul s-a produs sub crusta terestră (subcrustal), la
o adâncime probabilă de peste 150 km.

 Un cutremur (de asemenea, vrâncean), asemănător prin efectele

macroseismice cu importante pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale pe o arie
extinsă pe teritoriile actualelor state Ucraina, Moldova, Ungaria şi în Peninsula
Balcanică, a fost cel din 23 ianuarie 1838.

 La 4 martie 1977 s-au înregistrat 1578 victime şi pagube de peste 2 mld.

dolari. Sectorul cel mai afectat de cutremurul din 1977 a fost cel al locuinţelor,
apreciindu-se pierderi de cca. 1,1 mld. dolari ca urmare a distrugerii sau avarierii
grave a 156 mii apartamente în zone urbane şi 21,5 mii locuinţe în zone rurale, alte
336 mii apartamente şi respectiv 117 mii locuinţe necesitând reparaţii.

 De subliniat că din totalul acestor pierderi şi avarii din 4 martie 1977, 90%
din victime şi 70% din distrugerile materiale s-au înregistrat în Bucureşti.
 Referitor la efectele cutremurelor vrâncene asupra oraşului Bucureşti,
cunoscutul seismolog american profesor Ch. Richter din Los Angeles (SUA), a spus
că “ nicăieri în lume nu mai există vreo concentrare de populaţie atât de expusă la
cutremure de pământ provenind sistematic din aceeaşi sursă”.

Există un consens între specialişti asupra faptului că, în eventualitatea producerii

unui cutremur major cu focarul în Vrancea, asemănător celui din 1977, pierderile ar fi
mai grele din cauza, pe de o parte a deteriorării cumulative a construcţiilor vechi, iar
pe de altă parte, capacităţile de reacţie şi de recuperare sunt mai reduse decât în urma
cutremurului din 1977.

Fondul construit în România cuprinde:

 clădiri construite înainte de 1940, proiectate la nivelul cunoştinţelor de

atunci, fără a avea la bază prescripţii de proiectare antiseismică;

 clădiri construite în perioada postbelică, în special începând cu anii 1960,

proiectate în baza unor norme de proiectare antiseismică care s-au perfecţionat în
timp, odată cu evoluţia cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice pe plan mondial.

Din analiza fondului construit existent s-a constatat că municipiul Bucureşti prezintă
cel mai mare risc seismic în România, în principal din cauza:

 concentrărilor de clădiri şi populaţie;

 existenţei unui număr de cca. 200 clădiri din beton armat înalte, cu peste P+4
etaje construite în majoritate înainte de 1940;

 poziţiei geografice a Bucureştiului – la cca 150 km faţă de zona epicentrală

Vrancea, distanţa comparabilă cu adâncimea focarelor vrâncene;

 inexistenţei în perioada construcţiei acestor clădiri, a cunoştinţelor necesare

realizării unor structuri din beton armat rezistente la seisme;

 condiţiilor de teren caracterizate prin prezenţa unor straturi argiloase groase

care contribuie la manifestarea unor perioade predominante lungi ale mişcării
terenului la cutremure de magnitudini medii şi mari.

 În afara clădirilor de locuit o vulnerabilitate importantă o prezintă

construcţiile din clasa I de importanţă cum sunt clădirile ce adăpostesc spitale,
instituţii publice ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi
clădiri/construcţii a căror funcţionalitate în timpul sau imediat după producerea unui
cutremur trebuie să fie asigurată integral.

 Experienţa cutremurului din 1977 a pus în evidenţă vulnerabilitatea

ridicată a numeroase unităţi din reţeaua medico-sanitară, inclusiv a unor spitale cu
rol strategic (spitale clinice, spitale judeţene). Vulnerabilitatea s-a manifestat pe planul
apariţiei de avarieri de multe ori grave, ale construcţiilor, ca şi pe planul pierderilor
funcţionalităţii, între altele datorită nefuncţionalităţii unor echipamente sau sisteme.
Trebuie menţionat în acest loc faptul că pierderile de funcţionalitate s-a datorat în
unele cazuri şi unor cauze exterioare, cum sunt blocarea fluxului stradal sau căderii
sistemelor de comunicaţii.

 De asemenea, unităţi din reţeaua şcolară prezintă o vulnerabilitatea ridicată

ca urmare a acestui fapt, în unele şcoli a fost sistat total sau parţial procesul educativ.
 Numărul ridicat de clădiri din reţeaua şcolară care prezintă o avariere severă,
peste 1000, a fost punctul de plecare pentru un program de reabilitare cu caracter de
masă, cu sprijinul Băncii Mondiale, în prezent în curs de realizare.

 Vulnerabilitatea la cutremure este în creştere datorită:

 recesiunii economice;

 neimplementării adecvate a programelor societăţilor de asigurări;

 gradului redus de conştientizare al populaţiei privind riscul la cutremure;

 aplicării greoaie a actelor legislative privind reducerea riscului seismic.

 Conform Raportului Băncii Mondiale P-2240-Ro din 17 Mai 1978, întocmit

imediat după cutremurul din 4 Martie 1977, în Bucureşti s-au înregistrat: 1424
victime, reprezentând 90% din totalul de 1578 victime şi 2,048 miliarde de dolari
pagube, reprezentând 68% din totalul pagubelor materiale.

 Altfel spus, în cazul unui cutremur Vrâncean major, pe baza experienţei

cutremurului din 1977, cca 2/3 din riscul seismic al României este localizat în
Capitală.

 Acelaşi Raport al Băncii Mondiale arată că pagubele cumulate la fondul

construit au reprezentat 1,42 miliarde USD, adică cca. 70% din totalul pagubelor în
1977.

 În centrul Capitalei, în 1977 s-au prăbuşit 32 clădiri dintre care 29 clădiri

înalte construite înainte de cel de al doilea război mondial, într-o vreme când România
nu avea norme de proiectare a construcţiilor rezistente la cutremure, şi când, chiar şi
în ţări foarte avansate, precum SUA şi Japonia, nu se dispunea de ansamblul
cunoştinţelor necesare realizării unor construcţii înalte de beton armat rezistente la
cutremure puternice.

 Rapoarte recente cu privire la riscul seismic din România, apreciază

Bucureştiul ca fiind capitala cu cel mai ridicat risc seismic din Europa (VIII MSK),
fapt datorat combinaţiei dintre condiţiile de hazard seismic ale capitalei şi fondul
existent de clădiri.

Zonarea seismică a teritoriului României

Definirea noţiunii de risc seismic

 Riscul seismic este conceput drept o aşteptare (în sens probabilistic) a

unei succesiuni de cazuri de avariere, la diferite niveluri (sau de pierderi de
diferite niveluri), pe durata unui orizont de timp dat.

 Întrucât analizele evidenţiază probabilităţi ridicate de producere a unei

succesiuni de mai multe evenimente naturale (cutremure) de diferite
intensităţi, o construcţie asupra căreia nu se intervine va fi supusă unei avarii
cumulative.

 Problematica gestionării riscului seismic preocupă din ce în ce mai mult

comunitatea ştiinţifică internă şi mondială, instituţiile cu atribuţii în domeniu
din ţară şi din străinătate şi nu în ultimul rând organismele de protecţie
civilă.

Abordarea unui management efectiv şi eficient al seismelor trebuie să acopere

următoarele domenii:
 evaluarea hazardului şi riscului seismic şi al unor dezastre complementare
probabile;

 stabilirea şi realizarea măsurilor şi acţiunilor de prevenire şi pregătire,

protecţie şi intervenţie, refacere-reabilitare.

Categoriile de măsuri specifice ce trebuiesc aplicate se referă în principiu la:

 - măsuri de prevenire şi pregătire, luate înainte de declanşarea fenomenelor

cauzale;

 - măsuri de intervenţie operativă, în situaţia de urgenţă publică, luate după

producerea dezastrului specific pentru limitarea şi înlăturarea efectelor acestuia;

 - măsuri de intervenţie ulterioară, pentru recuperare şi reabilitare.

Managementul acţiunilor de răspuns în cazul producerii unui cutremur

Generalităţi

 Răspunsul în caz de cutremur este suma tuturor acţiunilor pe care instituţiile,

organizaţiile şi populaţia le întreprind. Răspunsul în caz de cutremur include şi
Planurile şi procedurile de pregătire. Sfârşitul răspunsului în caz de cutremur se
termină atunci când sunt finalizate programele de reabilitare.

 Orice activitate este guvernată de un set de metode şi proceduri şi fiecare

activitate se desfăşoară sub auspiciile unei instituţii sau organizaţii.

 Astfel, activităţile de răspuns în caz de cutremur sunt implementate de un

număr vast de organizaţii guvernamentale, agenţii internaţionale şi naţionale,
entităţi şi personalităţi locale, fiecare având rolul şi responsabilităţile sale.
 Principalele activităţi din cadrul răspunsului în caz de dezastru
(cutremur)

 1. Acţiunea de căutare-salvare reprezintă procesul de identificare a victimelor

surprinse de dezastru, descarcerarea sau salvarea acestora, deplasarea lor într-o
zonă sigură pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă sau de specialitate.
Pentru această acţiune se folosesc aparate detectoare de forţă vie şi câini dresaţi,
precum şi informaţiile obţinute de la martori.

 2. Evaluarea post-dezastru are principalul obiectiv de a furniza o imagine

clară şi concisă a situaţiei post-dezastru, astfel încât să fie identificate necesităţile
pentru reducerea efectelor şi dezvoltarea strategiilor de recuperare a pagubelor. Se
determină astfel opţiunile pentru organizaţiile de asistenţă umanitară în ceea ce
priveşte utilizarea optimă a resurselor existente sau înaintarea cererii de asistenţă către
forurile superioare.

Evaluarea post-dezastru trebuie să facă distincţie între condiţiile cronice pre-dezastru,

cerinţele supravieţuitorilor dezastrului şi resursele lor.

Această acţiune este complexă, vitală şi interdisciplinară.

 3. Asistenţa de urgenţă implică asigurarea ajutorului umanitar material de

bază şi ajutorului medical necesar victimelor şi sinistraţilor (condiţiilor minime de
trai). Toate aceste servicii şi materiale sunt furnizate gratuit în perioada imediat după
dezastru. Asistenţa de urgenţă poate fi asigurată pe perioade lungi de timp în cazul
deteriorării situaţiei în zona afectată sau populaţiei evacuate.
4. Asigurarea menţinerii ordinii publice în zonele sinistrate vizează:

 restricţionarea şi îndrumarea circulaţiei;

 paza bunurilor şi obiectivelor;

 identificarea victimelor;

 protecţia forţelor de intervenţie, etc.

Supravegherea şi asistenţa interdisciplinară (procuratură, poliţie, personal medical,

situaţii de urgenţă, etc.) pe timpul lucrărilor de recuperare, contribuie la găsirea,
salvarea şi ajutorarea victimelor, depistarea şi conservarea reszurilor din corpurile
umane, preîntâmpinarea unor pericole conexe.

 5. Logistica acţiunilor şi aprovizionarea

 Asigurarea asistenţei de urgenţă necesită o bază logistică şi capacitatea de

furnizare a ei. Un serviciu bine organizat de aprovizionare este crucial pentru
procurarea, primirea, stocarea şi furnizarea logisticii necesare pentru asigurarea
condiţiilor de viaţă a sinistraţilor şi mijloacele de intervenţie.

 Foarte importantă este asigurarea la locul intervenţiei a rezervelor de resurse

umane şi materiale. Schimbarea periodică a forţelor din dispozitivele de intervenţie şi
lucru este o cerinţă obligatorie. De asemenea, trebuie asigurate condiţii de hrănire şi
odihnă a acestor forţe, precum şi pentru asistenţă medicală permanentă.
 În fiecare câmp operaţional se recomandă desemnarea unui comandant al
acţiunii, constituirea grupei operative şi aducerea sau restabilirea punctului operativ
avansat.

 6. Managementul comunicării şi informaţional

 Toate activităţile prezentate anterior sunt dependente de comunicare. Sunt

două aspecte ale comunicării în caz de dezastru.

 Unul vizează toate echipamentele necesare pentru transmiterea informaţiilor:

mijloace de comunicare radio, telefoane şi echipamente pentru retransmiterea
semnalelor: sateliţi, antene de retransmisie, cabluri de telefonie, amplificatoare.

 Celălalt aspect vizează protocoalele de comunicare ce conţin informaţii

despre ce se transmite, care sunt priorităţile şi cum sunt triate şi interpretate datele.
Reţelele obişnuite fixe şi mobile se pot bloca temporar datorită suprasolicitării.

 7. Răspunsul supravieţuitorilor şi capacitatea lor de a rezista

 În graba de a planifica şi realiza operaţiunile de intervenţie este foarte uşor de

a trece cu vederea adevăratele resurse şi nevoi necesare supravieţuitorilor. Evaluarea
situaţiei trebuie să aibă în vedere mecanismele încă existente în urma dezastrului care
pot înşela cerinţele reale. Pe de altă parte, supravieţuitorii pot avea nevoie de alte
servicii sociale care să-i ajute să treacă peste traumele cauzate de dezastre.

 8. Managementul operativ al situaţiilor de urgenţă create de dezastre

Nici una din activităţile prezentate anterior nu se poate realiza fără managementul
oprativ al situaţiilor de urgenţă. Toate detaliile privind acest management, inclusiv
procedurile pentru situaţii de urgenţă trebuie stabilite înaintea apariţiei oricărui
dezastru. La planificarea şi organizarea operaţiunilor de pregătire a intervenţiei
operative se au în vedere următoarele documente:

 schemele cu riscuri teritoriale din zona de competenţă;

 planurile de apărare în cazul producerii acestor dezastre specifice;

 planurile de analiză şi acoperire a riscurilor.

Exerciţiile şi aplicaţiile de pregătire a intervenţiei necesită a fi mediatizate din timp

pentru a atrage o participare activă a populaţiei şi a evita panica.

 9. Reabilitarea şi reconstrucţia

 Această acţiune completează activităţile de răspuns în caz de dezastru, fiind o

activitate de mare amploare.

 Lucrările de reabilitare a construcţiilor afectate de cutremurul din 1977 nu s-

au încheiat datorită neasigurării resurselor necesare.
  Managementul situaţiilor de urgenţă create de dezastre

 Limitarea şi înlăturarea urmărilor efectelor cutremurelor impune acţiunea

structurilor Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă şi a
structurilor Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.

 După declanşarea dezastrelor serviciile profesioniste pentru situaţii de

urgenţă, în cooperare cu alte servicii, organizaţii sau formaţiuni voluntare
specializate, desfăşoară acţiuni urgente operative în scopul limitării şi înlăturării
urmărilor provocate de cutremure. Obiectivul principal al acestor acţiuni este
salvarea vieţii oamenilor, salvarea bunurilor materiale şi protejarea mediului.

Operaţiunile de intervenţie post-dezastru, în caz de cutremur major, sunt deosebit de

complexe, întrucât:

 necesită gestionarea unei game foarte largi de tipuri de riscuri şi pericole;

 incumbă concentrarea în mai multe câmpuri operaţionale simultane a diverse

categorii de forţe şi mijloace de intervenţie, care trebuie coordonate unitar;

 sunt de lungă durată, uneori de ordinul zilelor sau câteva săptămâni.

  Pe lângă autospecialele şi mijloacele din dotarea serviciilor de urgenţă, este
necesară aducerea operativă în punctele de lucru a unor utilaje autonome având
performanţe tehnice adecvate volumului şi specificului lucrărilor, cum sunt: macarale,
buldozere, excavatoare, încărcătoare, camioane, tractoare cu remorci, generatoare
electrice, motocompresoare, ciocane pneumatice, utilaje de tăiat metal, lemn, beton,
însoţite de personal calificat de deservire a acestora. Numărul de ambulanţe şi de
autovehicule pentru transport cadavre se stabileşte în funcţie de amploarea efectelor
cutremurului.

Răspunsul la o stare de urgenţă generată de un dezastru poate fi iniţiat de:

 Comitetul local pentru situaţii de urgenţă;

 Serviciile publice comunitare, instituţiile sau organismele cu rol de salvare şi

ajutor al populaţiei;

 Centrele operative cu activitate permanentă.

Cel ce a iniţiat activitatea este obligat să informeze imediat Centrul Operativ, care la
rândul său va informa Secretariatul Tehnic al Comitetului Naţional pentru Situaţii de
Urgenţă, prin Centrul Operaţional Naţional şi, după caz, Comitetele Ministeriale sau
ale altor instituţii publice centrale cu atribuţii în gestionarea situaţiilor de urgenţă.

Măsurile generale de intervenţie includ:

 notificarea, înştiinţarea şi alarmarea factorilor de conducere şi a forţelor de

intervenţie;

 alarmarea capacităţilor de răspuns stabilite în planuri;

 primă evaluare a efectelor dezastrului cu scopul de a realiza următoarele

obiective:
  -stabilirea necesităţilor intervenţiei de urgenţă;

 -stabilirea modului de gestionare a resurselor;

 -identificarea posibilităţilor folosirii resurselor locale;

 -estimarea pierderilor;

 -determinarea efectelor complementare probabile;

 -stabilirea priorităţilor.

 cercetarea zonelor afectate şi executarea operaţiunilor de căutare-salvare;

 degajarea căilor de acces către obiectivele prioritare de intervenţie;

 acordarea primului ajutor, transportul şi spitalizarea răniţilor;

 organizarea transportului şi distribuţiei apei potabile, alimentelor şi articolelor

de îmbrăcăminte pentru sinistraţi; dacă este cazul;

 organizarea unor puncte de primire şi evidenţă a persoanelor decedate, pentru

identificarea lor de către rude şi rezolvarea formalităţilor legale necesare;

 supravegherea şi controlul zonelor afectate pentru limitarea efectelor;

 prevenirea şi stingerea incendiilor;

 aplicarea unor măsuri excepţionale (instituirea stării de urgenţă, solicitarea de

asistenţă umanitară internaţională de urgenţă, etc.) atunci când efectele dezastrului
depăşesc capacitatea de răspuns a structurilor locale sau chiar naţionale;

 mediatizarea permanentă a acţiunilor.

Comitetele Judeţene pentru Situaţii de Urgenţă îşi desfăşoară activitatea, după caz,
în sediile Prefecturilor, Primăriilor sau acolo unde este asigurat punctul de conducere.

 Solicitarea sprijinului pentru nivelul naţional sau internaţional de intervenţie

se poate face în cazul în care capacitatea de acţiune a forţelor şi mijloacelor existente
pe teritoriul localităţii, respectiv al întregii ţări, este depăşită, pe baza solicitării
Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă transmise Comitetului Naţional
pentru Situaţii de Urgenţă.

 În acţiunile de intervenţie sunt implicate:

 efective şi mijloace ale Ministerului Administraţiei şi Internelor (servicii

profesioniste pentru situaţii de urgenţă, poliţie, jandarmi, poliţie de frontieră etc.);

 efective şi mijloace ale Ministerului Apărării Naţionale;

 efective ale S.R.I. şi alte instituţii investite cu activitate de investigare

criminală;

 efective şi mijloace ale instituţiilor de specialitate subordonate ministerelor de

resort (Administraţia Naţională Apelor Române, Administraţia Naţională a
Drumurilor, S.C.Electrica, S.C.Distrigaz, diferite alte companii naţionale, etc.);
 organizaţii neguvernamentale;

 alte instituţii (medicină legală, sănătate publică, cruce roşie);

 În funcţie de amploarea efectelor dezastrului, la propunerea Comitetului

Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă, Prefectul poate solicita prin Primul Ministru,
instituirea de către Preşedintele României, a „STĂRII DE URGENŢĂ”, la nivelul
zonelor afectate. De asemenea, cu acordul ministrului administraţiei şi internelor,
Prefectul poate declara la nivelul judeţului sau în mai multe localităţi ale judeţului
„STAREA DE ALERTĂ”.

Acţiuni şi măsuri de intervenţie operativă

Activităţile din perioada de după producerea dezastrului, vizează organizarea

şi desfăşurarea acţiunilor de intervenţie, conform planurilor întocmite în perioada
premergătoare şi aplicarea unor măsuri suplimentare de protecţie a populaţiei din
zonele afectate.

O primă evaluare a efectelor cutremurului are ca scop realizarea următoarele

obiective:

 stabilirea necesităţilor intervenţiei de urgenţă;

  stabilirea modului de gestionare a resurselor;

 identificarea folosirii resurselor locale;

 estimarea pierderilor;

 determinarea vulnerabilităţilor nou apărute;

 stabilirea de noi priorităţi;

Scopul acţiunilor de intervenţie îl constituie limitarea şi înlăturarea urmărilor având

ca obiectiv principal salvarea vieţii oamenilor şi diminuarea pierderilor materiale.

În acest sens trebuiesc luate măsuri pentru:

 a) activarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, pentru punerea

în aplicare a planurilor de intervenţie pentru situaţii de urgenţă ;

b) evaluarea de urgenţă a zonelor metropolitane pentru stabilirea, după caz a:

 zonelor afectate şi delimitarea acestora;

 necesităţii deblocării-salvării persoanele şi acordării primului ajutor;

 clădirilor prăbuşite sau în pragul colapsului;

 reţelelor tehnico-edilitare avariate (gaz metan, apă, energie electrică,

telefonie)
 incendiilor sau exploziilor produse şi/sau iminenţa producerii unor
evenimente în lanţ;

 distrugerilor sau blocărilor căilor de acces;

 contaminările chimice sau radioactive ale mediului.

 c) aplicarea unor măsuri excepţionale (instituirea stării de urgenţă, solicitarea

de asistenţă umanitară internaţională de urgenţă, etc.) atunci când mărimea dezastrului
depăşeşte capacitatea de răspuns a structurilor locale şi naţionale;

 d) stabilirea, pe baza informărilor primite, a măsurilor de intervenţie de

urgenţă pentru:

 executarea cercetării postseismice;

 întreruperea alimentării cu gaze şi energie electrică a zonelor grav afectate

pentru evitarea incendiilor;

 informarea populaţiei asupra situaţiei create de cutremur, asupra posibilităţii

apariţiei unor eventuale replici sau dezastre complementare;

 cercetarea-căutarea prin subunităţile specializate în vederea depistării

supravieţuitorilor şi victimelor surprinse sub dărâmături, a locului şi volumului
distrugerilor la clădiri, avariilor la reţelele de utilitate publică, căilor de acces blocate,
existenţei pericolului unor incendii şi alte riscuri complementare;
 deblocarea şi salvarea supravieţuitorilor concomitent cu degajarea căilor de
acces către obiectivele prioritare de intervenţie;

 acordarea primului ajutor, ajutorului medical de urgenţă, transportul răniţilor

şi spitalizarea acestora;

 evacuarea sinistraţilor şi realizarea de tabere destinate adăpostirii acestora;

 organizarea transportului şi distribuţiei apei potabile, alimentelor şi articolelor

de îmbrăcăminte pentru sinistraţi;

 evaluarea pagubelor şi a zonelor cele mai afectate pentru stabilirea

priorităţilor acţiunilor de intervenţie;

 realizarea măsurilor de ordine, pază, restricţionare a accesului în clădirile ce

prezintă un grad ridicat de pericol;

 supravegherea factorilor de mediu, a surselor de risc la dezastre

complementare cutremurului;

 organizarea unor puncte de primire şi evidenţă a persoanelor decedate, pentru

identificarea lor de către rude şi rezolvarea formalităţilor legale necesare;

 înhumarea persoanelor decedate.

Acţiuni şi măsuri pentru recuperare şi reabilitare

Aceste activităţi sunt o continuare a acţiunilor de limitare şi refacere a

urmărilor cutremurului şi au drept scop restabilirea vieţii economico-sociale şi
reabilitarea zonelor afectate.
 Pentru restabilirea stării de normalitate, comitetele pentru situaţii de urgenţă,
precum şi conducerile tehnico-administrative ale agenţilor economici şi
instituţiilor, dispun aplicarea de acţiuni şi măsuri pentru:

 acordarea, în continuare, a sprijinului necesar persoanelor afectate;

 îndepărtarea construcţiilor distruse total sau foarte grav avariate de cutremur;

 deblocarea căilor de comunicaţie şi curăţirea locurilor de dărâmături;

 consolidarea unor construcţii avariate;

 organizarea relocării pentru persoanele şi familiile care au rămas fără

locuinţe;

 reconstituirea mijloacelor materiale necesare pentru intervenţie şi refacere în

stare operativă;

 reabilitarea căilor de comunicaţii, liniilor de telecomunicaţii şi reţelelor de

transport şi distribuţie a energiei electrice, apei şi agenţilor energetici;

 pregătirea condiţiilor pentru repunerea în stare de funcţionare a agenţilor

economici şi instituţiilor afectate, precum şi repararea /reconstrucţia locuinţelor şi a
celorlalte construcţii cu caracter public sau privat avariate sau distruse din zona de
dezastre;

 stabilirea din punct de vedere valoric şi cantitativ a pagubelor produse de

seisme şi/sau alunecări de teren.
 elaborarea şi aplicarea unor programe complexe de refacere şi reabilitare.

 Aceste măsuri, precum şi cele de reducere a riscului de producere a

dezastrelor naturale sunt măsuri care se iau pe termen mediu şi lung, iar această
categorie cuprinde, de regulă, politici, strategii, instrumente de implementare, măsuri
tehnice, măsuri economico-financiare, măsuri administrative.

 Toate aceste eforturi trebuie să se încadreze în conceptul de “dezvoltare

durabilă a biosferei”. Dezvoltarea durabilă a biosferei presupune atenuarea până la
eliminare a conflictului dintre economic şi ecologic, utilizând integrarea lor prin
implozie, precum şi împăcarea civilizaţiei, a omului evoluat cu natura care i-a dat
viaţă .

Evaluarea pierderilor la producerea unui dezastru

Evaluarea pierderilor la producerea unui dezastru seismic constituie o parte

importantă a managementului dezastrelor, care de cele mai multe ori
fundamentează comparat efectele complexe datorate acestora şi ca o consecinţă,
costurile pentru dezafectare, refacere, reconstrucţie, pentru repunere şi aducere la
normal a activităţilor economico-sociale stagnate pe o perioadă de timp.

Fără a intra în prezentarea elementelor structurale ale calculului pierderilor datorate

producerii unui dezastru, menţionăm doar grupele caracteristice care fac obiectul unei
analize mai ample ce depăşeşte cadrul unei singure lucrări şi anume:
 pierderi umane prin decese, dispariţii, mutilări cu pierderea capacităţii de
muncă, invalidităţi de diferite grade, afecţiuni neuro-psihice de nivel ridicat şi pe
perioade îndelungate ale unor subiecţi, etc;

 pierderi materiale ca rezultat al prăbuşiri totale sau parţiale, obiective de

investiţii construcţii, clădiri social-culturale, obiecte aparţinând patrimoniului
naţional, evaluare ce trebuie să ţină cont de preţuri actualizate;

 costurile operaţiunilor de intervenţie incluzând atât mijloacele de intervenţie

cât şi forţa de muncă utilizată pe perioada intervenţiilor;

 cuantificarea volumelor de activităţi neefectuate pe perioada întreruperii

obiectivelor economice până la reluarea cursului normal al vieţii pe diverse ramuri,
subramuri sau domenii de activitate economico-socială, eventualelor despăgubiri
acordate agenţilor economici care au participat la intervenţie şi reabilitare;

 costurile minime necesare tuturor operaţiunilor de intervenţie pentru

dezafectare, remediere şi refacere şi redarea obiectivelor în circuitul economic.

Organizarea raionului (zonei) de intervenţie

Pentru o cât mai bună coordonare a acţiunilor de intervenţie, ţinând cont de

experienţa şi modul de abordare a acestei probleme în alte state, locul accidentului
şi zonele limitrofe acestuia se organizează astfel:

1.Zona fierbinte

 este zona în care se desfăşoară nemijlocit acţiunii de intervenţie;

 se împarte de regulă pe obiective de intervenţie (locuri în care sunt surprinse

victime, locuri în care se desfăşoară acţiuni de căutare-salvare, de degajare,
reabilitare, etc.);

 dimensiunile acestei zone se stabilesc în funcţie de amploarea efectelor

dezastrului;

 coordonatorul tuturor activităţilor din această zonă este reprezentantul

serviciului public comunitar profesionist, sau voluntar şi poartă răspunderea pentru
securitatea tuturor persoanelor care desfăşoară acţiuni de intervenţie; el este cel care
decide oprirea sau terminarea acţiunilor de intervenţie, sau evacuarea zonei din raţiuni
de securitate;

 zona se marchează vizibil şi se asigură din punct de vedere al accesului în

conformitate cu reglementările INSARAG (Internaţional Search And Rescue
Advisory Group).

2.Zona de aşteptare

 este zona în care se dispun toate forţele şi mijloacele de intervenţie de

rezervă ;

 poate fi zona în care se organizează şi hrănirea şi odihna formaţiunilor de

intervenţie care au desfăşurat acţiuni de intervenţie şi care urmează să fie implicate în
operaţiuni viitoare;

 zona se stabileşte pe una din direcţiile secundare de ieşire-intrare în zona de

intervenţie la o distanţă medie care să asigure siguranţa forţelor şi mijloacelor dispuse
aici;

 coordonatorul activităţilor din această zonă este comandantul acţiunilor de

intervenţie;

3.Punctul (punctele) de intrare / ieşire

  sunt puncte prin care se intră/iese din zona fierbinte, în care se întâlnesc
mijloacele sanitare care vin să ridice victime cu cei care le-au salvat, asigurat primul
ajutor de urgenţă triat şi stabilizat;

 se aleg funcţie de itinerariile de deplasare hotărâte pentru evacuarea spre

spitale, funcţie de posibilităţile de deplasare dinspre calea ferată de exemplu, spre cea
mai importantă şi bună şosea, drum, etc.;

 activitatea din aceste puncte este coordonată de regulă de către un

reprezentant al poliţiei;

 este recomandabil ca, pe cât permit condiţiile, să se aleagă varianta organizării

traficului de intrare / ieşire din zona fierbinte cu sensuri unice de deplasare pentru o
mai bună fluidizare a acestuia.

4.Punctele de adunare - îmbarcare răniţi

 se organizează pe cât posibil la limita zonei fierbinţi, în apropierea punctelor

de intrare / ieşire;

 numărul lor poate depinde de numărul punctelor de intrare / ieşire sau a

modului de organizare a traficului pentru ambulanţe;

 locul şi numărul acestora se stabilesc de către comandantul acţiunilor de

intervenţie, pe baza consultării cu reprezentanţii poliţiei şi serviciului de ambulanţă;

 activitatea din aceste puncte este coordonată de reprezentanţii serviciului de

ambulanţă împreună cu reprezentanţi ai poliţiei.

În afara câmpului operaţional, se iau măsuri pentru asigurarea supravieţuirii

sinistraţilor şi pentru acordarea asistenţei medicale persoanelor care au suferit
traumatisme.

Cele mai importante cladiri din centrul Bucurestiului si categoria de grad seismic in
 care acestea sunt incluse.

Multe dintre clădirile Capitalei sunt construite înainte de 1963, data pana la care
imobilele erau ridicate fără să se tina cont de un eventual cutremur. Construcţiile cu
cel mai înalt grad de risc seismic sunt acelea clădite înainte de 1940.

Bucureştiul e pe locul al doilea, după Lisabona, pe lista capitalelor europene expuse la

cutremure. Potrivit datelor oficiale, 264 de imobile ale Bucureştiului, însemnând peste
6.500 de apartamente, se pot prăbuşi la următorul cutremur, fiind încadrate in
categoria risc seismic I - pericol public.

Lista a fost actualizata la data de 4 februarie 2008. In clasa a II-a de risc seismic sunt
alte aproape 300 de clădiri, iar in categoria a III-a încă 50 de imobile.

In prezent România dispune de un Sistem de avertizare seismica rapida, in cazul

producerii unui cutremur de proporţii in Vrancea. Specialiştii Institutului Naţional de
Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului afla cu 25 pana la 28 de secunde
înainte ca fenomenul să aibă loc. Apoi, “in 0,5, cel mult 0,6 secunde, întreaga
industrie nucleara a tării este blocata”, explica directorul general al instituţiei, dr.
Gheorghe Mărmureanu.

Harta de risc seismic a Romaniei

Seismicitatea României