Scriitori importanti ai pasoptismului literar

Ion Heliade-Radulescu (n. 6 ianuare 1802, Targoviste - d. 27

aprilie 1872, Bucuresti)

// A fost fondator al unor reviste, printre care cea mai importanta

este considerata a fi Curierul romanesc publicata incepand cu 1829,
primul ziar aparut in Tara Romaneasca, dar si Gazeta Teatrului
National, Muzeul national, Difuzate prin libraria romaneasca a lui Iosif
Romanov.

A fost un poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris

poemul eroic Antolida sau omul si fortele, realizat fragmentar, a
cultivat meditatia cu motive preromantice, O noapte pe ruinele
Targovistei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Sburatorul,
capodobera sa literara, satira si fabula politica.

In anii exilului (1848-1858) publica intens articole si brosuri politice

in romana si in franceza, prezentand opiniei publice din strainatate,
dintr-o perspectiva subiectiva, deseori deformatoare, evenimentele
de la 1848, dar atragand totodata atentia puterilor europene asuptra
Tarilor Romane. . Iritarea impotriva unor tovarasi de exil (Ion ghica,
C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestarile de grandomanie sunt
agravate de treptarea lui izolare si de pierderea influentei politice.

Intors definitiv in tara, in 1859, dupa o calatorie la Londa si paris,

incearca sa reintre in viata politica. Scoate din nou, pentru scurt timp
"Curierul Romanesc" (acum "Curierul roman",1859), urmat de un
jurnal politic si literar " Proprietarul roman"(1860), este chiar ales
deputat de Muscel in 1864, dar politiceste devenise o gifura
anacronica, depasit de evolutia evenimentelor, uitat de aproape toti
fostii lui sustinatori sau discipoli. Nici bogata activitate publicista (in
1868 incepe si reeditarea intregii sale opere poetice - Curs intreg de
poezie generala, in patru volume) nici alegerea ca presedinte de
onoare al Societatii Academice Romane in 1867 (de unde a si
demisionat, de altfel, in urma respingerii proiectelor sale ortografice)
nu i-au putut reface influenta asupra contemporanilor.

// Costache Negruzii- "Alexandru Lapusneanul"

Alexandru Lăpușneanul este o nuvelă scrisă de Costache

Negruzzi și publicată în anul 1840 in luna ianuare, în primul număr al
revistei ieșene Dacia Literară. Acțiunea se desfășoară în timpul celei
de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu în Moldova. Sursa de
inspiratie a constituit-o Letopisetul Tarii moldovei de Grigore ureche,
capitoulul "Cand a omorat Alexandru Voda 47 de boiari". In cateva
pagini sunt concentrati cei cinci ani (1564-1569) al celei de a doua
domnii a lui Voda Lapusneanul in Moldova. privita in profunzime si in
esentialitatea ei stricta, nuvela inchide idei si categorii existentiale
care o scot din limitele temporale, asigurandu-i perenitatea: destin,
vina, pedeapsa, rascumparare.

Structural, nuvela este alcatuira din patru capitole, cu tot atatea

titluri:

-I. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…!

-II.Ai să dai samă, doamnă!...

-III. Capul lui Moțoc vrem…

-IV. De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…

Comparabile cu patru acte ale unei drame si strabatute de

puternicul conflict intre domn si boieri, cele patru capitole ar putea fi
rezumate astfel:

1. Pierzandu-si tronul in prima domnie din pricina tradarii boieresti,

Lapusneanu se intoarce cu oaste otomana, hotarat sa si-l reia.

2. Gandurile de razbunare ale voievodului prind viata: cetatile sunt

arse, boierii sunt ucisi "la cea mai mica greseala dregatoreasca, la
cea mai mica plangere ce i s-arata". Privelistea sangeroasa a
capetelor spanzurate la poarta cetatii domina emblematic capitolul al
doilea.

3. Este centrat pe momentul culminant al actiunii: uciderea celor

patruzeci si sapte de boieri.

4. In acest capitol este evocata moartea domnitorului. Retras in

cetatea Hotinului, se imbolnaveste de lingoare si cere sa fie calugarit,
dar isi revina si ameninta. Ruxanda ii da sa bea otrava adusa de
Spancioc si Stroici, punand astfel capat unei domnii tiranice si
sangeroase.

// Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819, Bolintin-Vale — d.

20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat,
participant la Revoluția de la 1848.

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine,

părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida. În puțini ani
ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație
acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la
Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al
doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude
mai avute. Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L.
Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești. În 1841 era
copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul
„pricinilor suditești". Printr-un misterios concurs de împrejurări, e
ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842
admirabila poemă "O fată tânără pe patul morții", prezentată elogios
de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu
în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe
patul morții" era o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra
prizonieră"), de André Chénier, și a fost publicat în "Curierul de ambe
sexe".
 La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în
grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să
vină". Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid
mentalitatea de carbonar.

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură

română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a
făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le
toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de
interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de

externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui
Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la
românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în
Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii
Frăția.

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește

la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipărește
culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile
României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti.
Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca. În 1871, boala lui
Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o
primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde
ajutor. În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o
loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc
un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului
membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputați (printre
care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense
naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se
află lipsit de existența de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secțiuni,
propunerea a rămas îngropată în dosare. Bolintineanu a dobândit o
afecțiune psihică de pe urma mizeriei și sărăciei.[3] Poetul este
internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor
a fost notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără
haine». 1872 În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de
George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V.
Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de
către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le
reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu. În
dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital. Este
înmormântat la Bolintinul din Vale.

// Alecu Russo (n. 17 martie 1819, Chișinău - d. 5 februarie 1859,

Iași) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român
(originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul
volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica
vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai
cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. A
participat la Revoluția de la 1848 din Moldova.

Alecu Russo a inceput sa scrie in limba franceza la varsta de 20

de ani, dar a publicat numai in limba romana intre 1846 si 1856 si
numai in reviste, avand de gand sa-si termine scrierile sale si sa
revina asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut ragaz. Activitatea
cea mai importanta a desfasurat-o in anul 1855 la revista Romania
literara a lui Vasile Alecsandri. Aici au aparut Cugetarile, Amintirile si
poemul Cantarea Romaniei.

Memorialist interesant in Amintiri, Alecu Russo s-a facut cunoscut

mai mult ca polemist impotriva exagerarilor curentului latinist si ca
autor al poemului patriotic revolutionar Cantarea Romaniei. Trebuie
amintit insa si rolul sau de indrumator in teatru, in critica literara, in
folclor. El a atras atentia asupra importantei literaturii originale, de
caracter specific national, recomandand scriitorilor sa se inspire din
trecutul de lupta al poporului nostru si din literatura de circulatie.

Poemul Cantarea Romaniei a avut un larg ecou printre

contemporani, mai intai prin excelenta versiune a lui N. Balcescu. In
1858, D. Bolintineanu incearca o traducere in versuri a poemului,
atras de continutul lui patriotic, fara a putea da un echivalent.

Alecu Russo s-a născut în familia unui boier de viță veche, dar cu
o situație socială relativ modestă. Copilăria și-a petrecut-o la țară, în
mijlocul țăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a
secerat familia. Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de
parintele său la studii în Elveția. După studiile din Elveția, își continuă
studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga
Geneva. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare.
Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut
postum, în traducere.

-1836 - Tânărul Russo scrie poemele La mort d'Alibaud și Epitaphe

d'Alibaud în limba franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a
întreprins un atentat împotriva regelui Ludovic Filip, dar, nereușind, a
fost condamnat la moarte. De pe acum, Russo se dovedește un
revoltat, cu un deosebit simț al dreptății și al egalității, un liberal în
gândire, fiind, mai apoi, ideologul mișcării revoluționare de la 1848
din Moldova.

-1839 - Se întoarce în Moldova, probabil la moșia de la Negrișoasa,

în ținutul Bistriței, unde tatăl său arendase niște pământuri. Împreună
cu Alecsandri întreprind o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în
contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea
toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru
celebra Piatra Teiului.

-1840 - Se stabilește la Iași, în urma unor dezacorduri cu familia.

Impresionat de locuri și de locuitori, Alecu Russo scrie Iașii și
locuitorii lui la 1848 (în franceză).

Scrie Studie naționale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V.

Alecsandri.

-1841 - Domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de

funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț.

-1845 - Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambițioasă și Jicnicerul

Vadră sau Provincialul la Teatrul Național.

La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți

intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

-1846 - Se reprezintă la Iași Băcălia ambițioasă și, apoi, Jicnicerul

Vadră.

Apare în Albina Românească articolul Critica criticii, un studiu

programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară.

În urma reprezentării comediei Jicnicerul Vadră, Alecu Russo este

surghiunit la Mănăstirea Soveja; scrie jurnalul Soveja. Ziarul unui
exilat politic la 1846, publicat postum de Al. Odobescu.

-1847 - Scrie articolele Poezia populară și Decebal și Ștefan cel

Mare, publicate postum în Foaia societății pentru literatură și cultură
română din Bucovina.

După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o

operă fundamentală de cercetare a folclorului.

-1848 - Participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V.

Alecsandri; în urma eșecului acesteia, Russo pribegește mai întâi în
Ardeal, pentru ca apoi să se stabilească la Paris.

-1850 - Apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați

la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar
ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre
e tânguirea intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă ochire
asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu
blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu
perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de
aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane
gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți
o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea
vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și
îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp,
pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce
alcătuiesc istoria noastră un rost filozofic.

-1851 - Se întoarce în țară; publică în Zimbrul scrierea Studie

moldoveană sub pseudonimul Terenție Hora. +

-1855 - După o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo

publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al
unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor
apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al
„ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii
române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este
ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va
părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile
și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și
stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca
și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele
să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș
călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. +dupa 4 ani
acesta moare la Iasi

Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României

(versiunea românească).

// George Barițiu, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 12/ 24 mai

1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj - d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un
istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești
din Transilvania

Numismatică[modificare | modificare sursă]

Pentru cinstirea lui George Barițiu, Banca Națională a României a

pus în circulație, în atenția numismaților, la 10 septembrie 2012, o
monedă de aur[1], cu titlul de 900‰, cu valoarea nominală de 100 de
lei, într-un tiraj de 250 de exemplare, cu ocazia împlinirii a 200 de ani
de la naștere. Moneda este rotundă, cu diametrul de 21 de milimetri,
are greutatea de 6,452 g, cantul monedei este zimțat și este emisă
de calitate proof.[2][3]

Pe aversul monedei sunt gravate titlurile unor publicații editate de

George Barițiu, denumirea statului emitent, în arc de cerc: ROMANIA,
valoarea nominală 100 LEI, milesimul 2012, amplasat de o parte și
de alta a stemei României.[2]

Pe reversul monedei sunt gravate portretul lui George Barițiu, numele

persoanei comemorate, în arc de cerc, și anii între care a trăit: 1812,
1893.[2]

// Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în

ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890,
Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg,
folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al
Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii
dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a
României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Primii ani

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al

Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii
ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert,
deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri
în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a
născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu
Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin
Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru Unirea
Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în
guvernele Moldovei.

Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl

său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-
și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu
dascălul maramureșean Gherman Vida.

Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor
Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul
francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei
Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru
care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.

Anii de formare

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care

viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii
la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a
pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății
de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla,

Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a
întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846.
Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a
devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la
Florența.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a

luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de
dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa
dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai
rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza
solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele
sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-
a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și
modista, ambele preluate după piese străine.

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în

urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie
primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în
ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din
care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate

săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi
incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă
piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia
scriitorului.

În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe

Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și
căreia, după moartea timpurie din 1847 (la doar 2 ani după ce a
cunoscut-o), îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii
Lăcrămioare.

Exilul

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848.

Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind
denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire
a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul
Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată
domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile
Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat.

După ce călătorește prin Austria și Germania se stabilește la Paris,
unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada
exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în

Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.

Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama

Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară
în luna decembrie.

-Anii de maturitate

Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la

Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai
multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul
Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa,
Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul
pentru exoticul mauro-hispanic.

În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o

fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai
târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde
rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a
fost plecat din țară în misiuni diplomatice.

În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei.

Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibrii; este
sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la
Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru
al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully
Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o

lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său
de la Mircești.

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova,

redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei
naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor
moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la

care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al.
Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al.
Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor

externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în
scopul recunoașterii Unirii.

-Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

-Alecsandri și Junimea
 În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru
onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al
Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două

cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel
Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În
același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția
nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii
mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei
noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și
lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi
terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din
mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei
mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru
reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “