Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
5 y2 / 3x /
2 7 2 7 5 y 2 3x 7 10 y 21x 10 y 21x
2 2 2
2 2 2 2 2 2 2
3x 5 y 3x 5 y 5 y 3x 3x 5 y 15xy 15xy 15xy
Regula semnelor la înmulţire sau împărţire: + • + = +/+ = +; - • - = -/- = +; + • - = - • + = +/- = -/+ = - .
Exemple: 2•3=6; (-2)•(-3)=6; (-2)•3=2•(-3)= -6; 12/3=4; (-12)/(-3)=4; -(12)/3=12/(-3)= -4. 12/3=12:3=4.
La înmulţirea/împărţirea literală, literele se înmulţesc/ împart cu litere de acelaşi fel, iar cifrele cu cifre.
Exemple: 2x2•3x2y=(2•3)(x2•x)•y=6x3y; 2x2y/3x2=(2/3)(x2/x)•y=(2/3)x•y.
Înmulţirea a două (sau mai multe) fracţii se face numărător cu numărător şi numitor cu numitor.
2 7 11 2 7 11 196 2 7 27 14
Exemple: ; ;
3 5 13 3 5 13 225 3x 5 y 2
3x 5 y 2
15 xy 2
Împărţirea a două fracţii se face înmulţind prima cu a doua inversată; împărţirea unei fracţii cu un număr se
face înmulţind fracţia cu numărul răsturnat. Înmulţirea sau împărţirea cu 1 nu modifica rezultatul.
2
3 x 2 : 7 2 5 y 2 5 y 10 y
2 2 2
2 7 2 5 2 5 10
Exemple: : ; ; 5∙1 = 5:1 =5
3 5 3 7 3 7 21 7 3x 5 y 2 3x 7 3x 7 21x
5y 2
2x3∙1=2x3:1=2x3.
Orice număr real se poate scrie ca o fracţie cu numitorul 1. Înmulţirea cu zero are ca rezultat valoarea zero.
2 0 1 2x4
Exemple: 2 ; 0 ; 1 ; 5 5 ; ; 2x4 ; 1∙2∙3∙0∙(-1) ∙π∙5=0
1 1 1 1 1 1
Modulul unui număr real este o operaţie matematică prin care numărul devine nenegativ.
1
a, dacă(a) 0
a 0, dacă(a) 0 .
a, dacă(a) 0
x 2, daca( x 2) 0 x 2
Exemplu: |5|=5; |0|=0; |-5|=5; x 2 0, daca( x 2) 0 x 2
( x 2) x 2, daca( x 2) 0 x 2
La înmulţirea unui număr cu o paranteză, se înmulţeşte fiecare număr cu fiecare termen din paranteză.
Exemple: 2(x-5)=2•x-2•5=2x-10; 3y2(x-5)=3y2•x-3y2•5=3xy2-15y2.
Minusul în faţa unei paranteze schimbă semnul tuturor termenilor din paranteză.
Exemple: -(x-5)=-x-(-5)=-x+5; -3y2(x-5)=-3y2•x-3y2•(-5)=-3xy2+15y2.
Minusul în faţa unei fracţii schimbă doar semnul numărătorului sau semnul numitorului (nu la ambii!).
2 2 2 2 (2) 2 2 2 2 2 2 2
Exemple: ; ; ;
3 3 3 3 3 3 3 3 3 3x 3x 3x
2 (2) 2 2 2 2
3x 3x 3x 3x 3x 3x
Formule de calcul prescurtat: a(b c ) ab ac ; a b (a b)(a b) a b ; ( a b ) ( a b ) a b ;
2 2 2 2
3
(a b) 2 a 2 2ab b 2 ; (a b) 2 a 2 2ab b 2 ; (a b c) 2 a 2 b 2 c 2 2ab 2ac 2bc ; ( a b)3 a 3 3a 2b 3ab 2 b ;
(a b) a 3a b 3ab b ; a b (a b)(a ab b ) ; a b (a b)(a ab b ) ;
3 3 2 2 3 3 3 2 2 3 3 2 2
Exemple: 2( x y ) 2 x 2 y ; ( x 2 y )( x 2 y ) x 2 (2 y ) 2 x 2 4 y 2
Exemple: ( x 2) 3 x 3 3x 2 2 3x 2 2 2 3 x 3 6 x 2 12 x 2 8 ;
( x 2) x 3x 2 3x 2 2 x 6 x 12 x 8
3 3 2 2 3 3 2 2
Triunghiul este figura geometrică cu trei laturi şi suma unghiurilor de 1800. Poate fi:oarecare (unghiuri şi laturi
neegale); echilateral (cu toate laturile egale şi unghiurile egale cu 60 0);isoscel (cu două laturi şi două unghiuri
egale);dreptunghic (cu un unghi drept şi laturile numite catete – formează unghiul drept - şi ipotenuză).
Patrulaterul este figura geometrică cu 4 laturi. Patrulaterul cu două laturi paralele şi două neparalele se numeşte
trapez. Paralelogramul este o figură geometrică cu 4 laturi(patrulater), paralele şi egale două câte două.
Paralelogramul cu un unghi drept se numeşte dreptunghi. Paralelogramul cu toate laturile egale se numeşte romb;
dreptunghiul cu laturile egale se numeşte pătrat. Suma unghiurilor unui paralelogram sau trapez este 360 0. Aria
unui paralelogram este: baza∙înălţimea. Perimetrul unui poligon (ex.: patrulater) este suma lungimilor laturilor
sale.
CLASA A IX-a
I. PUTERI ŞI RADICALI
a a ... a
PUTERI. Puteri cu exponent natural: a n unde a |R, n |N; a0=1; a1=a; an = unde a=baza
de n ori
puterii;n=exponentul puterii;
Formulă Exemplu
(ab)n=anbn, a,b|R, n|N*; a0 = 1 pentru orice a ≠ 0 (2•3)4=2434; (√2•3)4=(√2)4•34=22•34
(am)n=amn,a|R, n|N*; a1=a pentru orice a |R; 0a = 0 pentru (23) 4=23•4=212; 21=2,(-1)1=-1,π1=π; 01=02=
orice a |R* 0-1 =0-8 =08 =0; 11=12=1-1=1-8=18 =1
am 25
aman=am+n, a|R, m,n|N*; a m n , a|R*, m,n|N*, 2324=23+4=27; 25 3 2 2
an 2 3
m>n.
n 4
a an 2 24 16
n 4 ;
b b , b0, a,b|R, n|N; 1a = 1 pentru orice a |R 3 3 81
n 1 1
Puteri cu exponent întreg negativ: a n unde aR*,nN;restul proprietăţilor se păstrează. Ex: a ;
1
a a
1 1
23
23 8
2
Puteri cu exponent raţional pozitiv:
m m m p m p m
a m , a≥0, n ℚ+; a n a q a n q , a≥0 n ,
n
an
p 3 3 5 3 5 37 5 4 21 20 21 20 41
ℚ+; Ex: 4 ;
q 2 2
4 3
2 2 a
4 7 4 7
a 4 7 7 4
a 28 28
a 28
a 28
5 5
m m
2 7 27
5
m
m m m an an m 5 5 5
3
1
1
1 1
2 2
1
2
2 2
3
Funcţii trigonometrice pentru unghiuri complementare: cos a sin a ; sin a cos a ;
2 2
tg a ctga ; ctg a tga
2 2
cos(90 -x)=sin x; sin(90 -x)=cos x; tg(900-x)=ctg x; ctg(900-x)=tg x;
0 0
n!
Combinări: Cn
k
= numărul de submulţimi cu k elemente al unei mulţimi de n elemente cu condiţia
k!(n k )!
n k.
0 n 1 n 1 k nk
Convenţie: C n = C n =1; C n = C n = n, n>0. Formula pentru combinări complementare: C n = C n
5! 5! 1 2 3 4 5 4 5 20
Exemplu: C5 10 .
2
2! (5 2)! 2!3! 1 2 1 2 3 1 2 2
Binomul lui Newton: Dacă a, bR, nN, atunci: (a+b)n=Cn0an+Cn1an-1b+Cn2an-2b2+…+Cnkan-kbk+…+Cnn-1abn-1+Cnnbn
n n
(a b) n Cnk a n k b k Tk 1 unde Tk 1 Cnk a n k b k unde Tk+1=termen general; k = rangul termenului k al
k 0 k 0
n n
dezvoltării; (a b) n (1) k Cnk a n k b k Tk 1 unde Tk 1 ( 1) k Cnk a n k b k sau
k 0 k 0
Două drepte d1 şi d2 sunt paralele (d1||d2) dacă pantele lor m1 şi m2 satisfac relaţia m1=m2 (pantele sunt egale).
Exemplu: Fie d1: x+2y-3=0; d2: -2x+y-8=0; a1=1,b1=2, a2= -2,b2=1, d1 şi d2 coincid, iar d1 şi d3 sunt paralele.
Exemplu: Fie d1: y=x-5; d2: y=x+9; m1=1, m2=1,n1≠n2, =>d1 şi d2 sunt paralele.
Două drepte d1 şi d2 sunt perpendiculare ( d1 d 2 ) dacă pantele lor m1 şi m2 satisfac relaţia m1·m2= -1.
Exemplu: Fie d1: y=x-5; d2: y=-x+9; m1=1, m2=-1, m1·m2=1·(-1)= -1 =>d1 şi d2 sunt perpendiculare.
Dacă m1 m2, cele două drepte sunt concurente (sistemul format de ecuaţiile dreptelor având soluţie unică).
Exemplu: Fie d1: y=x-5; d2: y=2x-5; m1=1≠ m2=1,n1=n2, =>d1 şi d2 sunt concurente.
Distanţa de la un punct la o dreaptă este lungimea perpendicularei duse din acest punct pe dreapta dată.
a xM b y M c
Fie dreapta d: ax+by+c=0 şi punctul M(xm,yM) . Distanţa de la d la M este d ( M ( xM , yM ), d )
a 2 b2
Exemplu: Fie d: x+2y-3=0 şi M(2;3)=>a=1,b=2,c=-3,xM=2,yM=3=>
1 2 2 3 (3) 263 5 5
d ( M (2,3), d ) 5
12 2 2 1 4 5 5
Perimetrul unui triunghi este suma lungimilor laturilor sale, adică: P=AB+BC+CA=c+a+b = =
P abc
perimetrul triunghiului ABC, iar p =semiperimetrul.
2 2
bază inaltime
Aria triunghiului= .
2
BC AD BC AB sin B
AABC p ( p a )( p b)( p c) (pot fi oricare alte două laturi
2 2
şi unghiul dintre ele). Dacă se cunosc coordonatele vârfurilor A(xA;yA), B(xB;yB), C(xc,yc),
xA yA 1
1
AABC xB yB 1
2
xC yC 1
utilizăm formula: (dacă AΔABC=0, punctele A,B şi C sunt coliniare). Aria
l2 3
Aechilateral
unui Δ echilateral de latură l: , iar a unui triunghi dreptunghic este egală cu
4
Triunghiul ABC jumătate din produsul catetelor.
poate fi: Teorema lui Pitagora generalizată=teorema cosinusului: AB2+ AC2 – 2AB∙AC∙ cos A = BC2
- echilateral – toate a b c BC AC AB
unghiurile egale(600) şi Teorema sinusurilor: 2R 2 R unde
laturile egale sin A sin B sin C sin A sin B sin C
- isoscel – două laturi R=raza cercului circumscris triunghiului (la triunghiul dreptunghic această rază R este egală cu
egale şi două unghiuri jumătate din ipotenuză şi cu mediana din unghiul drept) .
egale Mediană = segment ce uneşte un vârf al triunghiului cu mijlocul laturii opuse; punctul de întâlnire al
- dreptunghic – un medianelor (la o treime de bază) se numeşte centru de greutate (notat de obicei cu G);
unghi drept (900) Mediatoare= dreaptă perpendiculară pe mijlocul laturii opuse (sau a unui segment); punctul de
- oarecare întâlnire al mediatoarelor se numeşte ortocentru (notat de obicei cu H);
r= raza cercului Înălţime=segment ce pleacă dintr-un vârf şi este perpendicular pe latura opusă;
înscris în triunghi; Bisectoare=semidreaptă ce pleacă dintr-un vârf şi împarte unghiul în două părţi egale
r=S/p Centrul cercului circumscris triunghiului este punctul de întâlnire al mediatoarelor.
Centrul cercului
înscris în triunghi 7
este punctul de
întâlnire al
Ecuaţia cercului cu centrul în C(xC;yC) şi rază r este : ( x xC ) ( y yC ) r . Orice ecuaţie de cerc de altă
2 2 2
9
Ecuaţii logaritmice: ecuaţia ce conţine necunoscuta sub semnul logaritmului sau (şi) în baza lui. Cea mai simpla
ecuaţie logaritmica este ecuaţia de tipul logax = N. Dacă a>0, a ≠1, ecuaţia, pentru orice număr real N>0, are o
soluţie unică, x = aN. Înainte de a rezolva ecuaţia se pun condiţiile: a > 0, a ≠1, N>0. Se va ţine cont că: ,, logaritmul
este exponentul la care se ridică baza ca să ne dea argumentul” adică în cazul loga x = b => ab = x. O altă variantă
este să se transforme ecuaţia logaritmică într-o ecuaţie polinomială (de obicei de grad I,II sau III.)
log 1 x 0
Exemplu: Să se rezolve ecuaţiile a) log2 x = 3, b) log3 x = -1, c) Rezolvare. Se utilizează logax = N şi
3
x=aN si se obţine a) x = 23 sau x = 8; b) x = 3-1 sau x = 1/3; c)x=(1/3)0 = 1 sau x = 1.
Inecuaţiile se rezolvă rezolvând mai întâi ecuaţia ce se formează din inecuaţie şi stabilind semnul expresiei
(funcţiei) ce formează inecuaţia - se trece totul în partea stângă (în dreapta rămâne 0) şi se stabileşte semnul
expresiei din partea stângă (rezultatul rezolvării unei inecuaţii este de obicei o mulţime sau un interval).
Exemplu: 2x-7<0; Rezolvăm întâi ecuaţia 2x-7=0 => x=[-(-7)]∕2=7/2 =>x (-∞;7/2).
Semnul funcţiei de gradul I: funcţia are semn contrar lui a pentru x<-b/a şi semnul lui a pentru x>-b/a.
Un caz particular de inecuaţie de gradul I este |a·x+b|<m (sau |a·x+b|>m). Această ecuaţie devine –m<a·x+b<m (sau
a x b m a x m b
x (câte unul pentru fiecare ecuaţie), iar x va fi în intersecţia celor două intervale.
8
x
2x35 2x53 2x8 2 x4 x[4;)
Exemplu: |2x+3|<5=>-5<2x+3<5=>
x[4;1]
2x5 2x53 2x x2 x1 x(;1]
2
Semnul funcţiei de gradul II: dacă Δ<0, peste tot avem semnul lui a (dacă Δ=0 peste tot avem semnul lui a cu
excepţia punctului x=x1=x2=-b/a); dacă Δ>0, între rădăcinile x1 şi x2 avem semn contrar lui a, iar în afara
rădăcinilor avem semnul lui a.
Exemplu: x2-4·x+3>0;a=1>0;b=-4;c=3;Δ=b2-4·a·c=(-4)2-4·1·3=16-12=4=22;
b (4) 4 4 2 42 6 42 2
x1, 2 x1 3; x 2 1 x (;1] [3; )
2a 2 1 2 2 2 2 2
Alte semne de funcţii: trigonometrice, polinoamele, radicalul de ordin impar, logaritm pot fi pozitive sau negative.
VIII. POLINOAME CU COEFICIENŢI REALI
n n-1
Fie f=anX +an-1X +…+a1X+a0 un polinom cu coeficienţi reali (an, an-1, … , a1, a0 sunt numere reale, an≠0);grad f=n.
O rădăcină a polinomului f este acel număr cu care, dacă înlocuim pe x, obţinem valoarea zero.
10
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -7; f(1)=2·13-3·12+8·1-7=2·1-3·1+8-7=2-3+8-7=-1+1=0=> x=1 - rădăcină a lui f.
Un polinom de gradul n cu coeficienţi reali are n rădăcini: x 1, x2, x3, … , xn-1, xn care pot fi numere complexe, reale,
raţionale sau întregi. Un polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală.
Dacă x1 = a + i•b este o rădăcină complexă a lui f, atunci şi conjugata sa x2 = a – b·i este rădăcină a lui f.
Dacă x1 = A + √B este o rădăcină reală a lui f, atunci şi x2 = A – √B este rădăcină a lui f.
Dacă xi=(p/q) este o rădăcină raţională a lui f, atunci p divide termenul liber a 0 şi q divide coeficientul termenului de
rang maxim, an, adică rădăcinile raţionale ale unui polinom se caută făcând raportul divizorilor celor doi coeficienţi.
Două polinoame sunt egale dacă au acelaşi grad şi coeficienţii corespunzători puterilor de acelaşi grad sunt egali.
Restul împărţirii lui f la X-a este f(a). Dacă a este rădăcină a lui f, atunci f(a)=0, f se divide (împarte exact) cu
X-a şi reciproc. Dacă x1,x2 sunt rădăcini ale lui f, atunci f(x1)=f(x2)=0, f se divide cu (X-x1)•(X-x2) şi reciproc.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -9; f(1)=2·13-3·12+8·1-9=2·1-3·1+8-9=2-3+8-9=-1-1=-2=> x=1 nu este rădăcină
a lui f.
Teorema împărţirii cu rest: f =c·g+r unde: f – deîmpărţit; g – împărţitor; c – cât; r – rest. Grad f = grad c+grad g.
Împărţirea a două polinoame se face asemănător cu împărţirea numerelor (se împart termenii de grad maxim de la
deîmpărţit – f (x3 în acest caz) şi împărţitor – g (x2 în acest caz) coeficient cu coeficient şi necunoscută cu
necunoscută), doar că rezultatele intermediare se scriu cu minus şi se adună (nu se scriu cu plus şi se scad).
Exemplu: împărţirea a două polinoame: f(x) = x3 + 2·x2 + 3·x +1; g(x) = x2 – 1;
f(x) :g(x) = (x3 + 2·x2 + 3·x +1) :( x2 - 1)= x+2 rest 4x+3; f =deîmpărţit; g=împărţitor; c=x+2=cât; r=4x+3=rest.
GRAD(F:G) = GRAD F - GRAD G; GRAD R<GRAD G
x3 + 2·x2 + 3·x +1 x2 - 1
trecem cu semn schimbat -> -x3 + x x+2 -> cât
adunăm -> / 2x2 + 4x
trecem cu semn schimbat -> -2x2 +2
adunăm -> / 4x + 3 -> rest
Înmulţirea a două polinoame – se înmulţeşte fiecare termen de la primul polinom cu fiecare termen de la al doilea
polinom;( dacă primul polinom are 4 termeni, iar al doilea are 2 termeni, rezultatul va avea 2∙4=8 termeni).grad(f•g)
= grad f + grad g; un polinom cu gradul ZERO este o constantă, de obicei nenulă.Exemplu: înmulţirea a două
polinoame: f(x)•g(x)=(x3+2·x2+3·x+1)·(x2-1)=(x3+2·x2+3·x+1)·x2-(x3+2·x2+3·x+1)·1= =x3+2·x4+3·x3+x2- x3-2·x -3·x
-1=x5 +2·x +2·x3+x2-2x2 -3x-1= x +2·x +2·x3 - x2 -3x-1;
IX. RELAŢIILE LUI VIETE
Sunt relaţii între rădăcinile şi coeficienţii unei ecuaţii polinomiale de diferite grade.
Pentru polinoame de gradul I - f(x) = a1·x + a0 = 0; x1 = (-a0)/a1
Exemplu: f (x)= -4·x+3=0; a1=-4; a0=3; x1=(-3)/(-4)=3/4
a b a c
Pentru polinoame de gradul II - f(x) = a2·x2 + a1·x + a0 = 0; x1 x 2 1 x1 x 2 0
a2 a a2 a
4 4 3
Exemplu: f (x)=x2-4·x+3=0; a=a2=1;b=a1=-4;c=a0=3; x1 x2 4 ; x1 x2 3
1 1 1
Pentru polinoame de gradul III - f(x) = a3·x3 + a2·x2 + a1·x + a0 = 0
a2 a1 a0
x1 x2 x3 ; x1 x2 x1 x3 x2 x3 ; x1 x2 x3
a3 a3 a3
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 5x -7 = 0; a3=2; a2=-3; a1=5; a0=-7;
3 3 5 7 7
x1 x2 x3 ; x1 x2 x1 x3 x2 x3 ; x1 x2 x3
2 2 2 2 2
Pentru polinoame de gradul IV - f(x) = a4 ·x4 +a3·x3 + a2·x2 + a1·x + a0 = 0
a3 a2
x1 x2 x3 x4 ; x1 x2 x1 x3 x1 x4 x2 x3 x2 x4 x3 x4 ;
a4 a4
a a
x1 x2 x3 x1 x2 x4 x1 x3 x4 x2 x3 x4 1 ; x1 x2 x3 x4 0
a4 a4
CLASA A XI-a
X. MATRICE ŞI DETERMINANŢI
Matricele sunt tablouri de numere cu m linii şi n coloane, iar la intersecţia fiecărei linii cu o coloană se găseşte un
număr. A ( aij )i 1...m; j 1...n M m , n (C ) înseamnă o matrice cu m linii, n coloane şi formată cu numere
complexe.
Două matrice se pot aduna numai dacă au acelaşi număr de linii şi de coloane. Două matrice sunt egale numai
dacă au acelaşi număr de linii şi de coloane şi sunt egale element cu element.
O matrice se înmulţeşte cu un număr (constantă) înmulţind toate elementele matricei cu acel număr.
11
Transpusa unei matrice A, notată At, se obţine inversând liniile cu coloanele. Matricele pătratice au acelaşi număr
de linii şi coloane., Matricea nulă (cu toate elementele egale cu zero) este element neutru la adunarea matricelor
(A + O = O + A = A), iar In (matricea cu toate elementele de pe diagonala egale cu 1 şi restul nule) este element
neutru la înmulţirea matricelor pătratice de ordinul n (A • In = In •A = A).
Exemplu:
1 3 2 1 3 2 3 1 3 3 3 (2) 3 9 6
Fie a =3 şi A 2 1 1 => a A 3 2 1 1 3 2 3 1 3 1 6 3 3
1 3 2 1 3 2 3 (1) 3 3 3 2 3 9 6
Două matrice se pot înmulţi(linie cu coloană) numai dacă numărul de coloane al primei matrice este egal cu
numărul de coloane al celei de a doua matrice. Prima matrice dă numărul de linii al rezultatului, iar ce-a de-a
doua dă numărul de coloane. Înmulţirea matricelor nu este comutativă. Înmulţirea matricelor se realizează linie (de
la prima matrice) cu coloană (de la a doua matrice).
Exemplu de înmulţire a două matrice (înmulţirea se realizează ,,fiecare linie din prima matrice cu fiecare coloană
din a doua matrice’’) :
1 3 2 1 0 1 1 3 2 1 0 1
A 2 1 1 ; B 2 1 2 ;A•B= 2 1 1 ● 2 1 2 =
1 3 2 1 1 2 1 3 2 1 1 2
1 1 3 2 (2) (1) 1 0 3 1 (2) 1 1 (1) 3 2 (2) 2
2 1 1 2 1 (1) 2 0 11 11 2 (1) 1 2 1 2 =
(1) 1 3 2 2 (1) (1) 0 3 1 2 1 (1) (1) 3 2 2 2
1 6 2 032 1 6 4 9 1 1
= 2 2 1 0 11 2 2 2 3 2 2
1 6 2 03 2 1 6 4 3 5 11
1 3 2 1 2 1 0 0 0 1 0 0
Exemplu: Fie A 2 1 => A 3 O3 0 I3 0
t
1 1 3 ; 0 0 ; 1 0
1 3 2 2 1 2 0 0 0 0 0 1
Fie A= A=(aij) Mn(C) o matrice pătratică. Vom asocia acestei matrice un număr notat det(A) numit determinantul
matricei A. Dacă A=(a11) Mn(C) este o matrice pătratică de ordinul întâi, atunci det(A) =.|a 11| = a11.
Exemplu: Fie A=(-5) =>det(A) =.|-5| = -5.
a11 a12 a11 a12
A
Determinantul matricei a 21 a 22 este numărul det A a11 a 22 a12 a 21 a 21 a 22
şi se numeşte determinant de
ordin 2. Termenii a11•a22, a21•a12 se numesc termenii dezvoltării determinantului de ordin 2.
1 2
Exemplu: Fie A =>det(A) =1·4-2·3=4-6=-2.
3 4
a11 a12 a13
A a 21 a 22 a 23
a a a
Determinantul matricei este det( A) a11 a 22 a33 a13 a 21 a32 a12 a 23 a31 a13 a 22 a31 a12 a 21 a33 a11 a 23 a32
31 32 33
şi se numeşte determinant de ordin 3. Termenii care apar în formulă se numesc termenii dezvoltării determinantului.
Regula lui Sarrus: Fie un determinant de ordin 3. Pentru a calcula un astfel de determinant se utilizează procedeul de
mai jos (exemplu-am scris sub determinant primele două linii): se face produsul elementelor de pe diagonalele
care conţin 3 termeni. Produsul elementelor de pe o diagonală descendentă (stânga sus – dreapta jos) este cu semnul
plus. Avem trei astfel de produse: a11 a 22 a33 , a13 a 21a32 , a12 a 23 a31 . Produsul elementelor de pe o diagonală ascendentă
(stânga jos – dreapta sus) este cu semnul minus. Avem trei astfel de produse: a13 a 22 a31 , a12 a 21 a33 , a11 a 23 a32 .Suma
celor şase produse dă valoarea determinantului de ordin 3.
12
Determinantul este nul dacă: - aşa rezultă din calcul; - are o linie sau o coloană cu toate elementele egale cu zero:
- are două linii sau două coloane egale sau elementele de pe două linii sau coloane sunt proporţionale.
Matricele şi determinanţii se pot utiliza la rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu mai multe necunoscute (fiecare
necunoscută este de gradul I sau zero (lipseşte)) folosind regula lui Cramer:
- se formează matricea A, Aextins a sistemului şi matricea X a termenilor liberi;
- se stabileşte dacă sistemul este compatibil (rang A = rang A extins) sau nu; - se
calculează det A;
se calculează dx, dy, dz …. unde dX se obţine din det A înlocuind coloana coeficienţilor lui x cu coloana termenilor
dX dy dz
liberi; - se calculează x , y , z etc.
det A det A det A
x y 1
Ecuaţia unei drepte A(xA,yA)B(xB,yB) se poate afla rezolvând determinantul: AB : x A yA 1 0.
xB .y B 1
Exemplu: A(1,2)B(3,4) x y 1 x•1•2+y•1•3+1•4•1-3•2•1-1•4•x-1•y•1=02x+3y+4-6-4x-y=0
AB : 1 2 1 -2x+2y-2=0
0 :(-2) x-y+1=0 =>AB: x-y+1=0.
Inversa unei matrice A: A -1 –3 are.4sens
1 numai pentru matrice pătratice şi numai dacă determinantul matricei este
1 A11.... An1
nenul. Atunci: A
1
A unde A se numeşte matrice adjunctă ce are ca elemente
det A A1n ... Ann
determinanţi care se obţin din elementele matricei A prin eliminarea liniilor şi coloanelor corespunzătoare (
a11 ... a1n
i j
Aij (1) ... ... ... , adică din elementele lui A s-au scos linia i şi coloana j).
a n1 ... a nn
1 1 A A21
1
Exemplu: pentru o matrice pătratică de ordinul doi, avem A A 11 .
det A det A A12 A22
A11 A21 A31
1 1 1
Pentru o matrice pătratică de ordinul trei, avem A A A12 A22 A32 .
det A det A
A13 A23 A33
1 0 0 A11 A21 A31 A11 A21 A31
1 1
Exemplu: Fie A 2 1 1 =>detA=-1;=> A A 1 A12 A22 A32 A12 A22 A32 ;
0 3 2 1 A
13 A23 A33 A
13 A23 A33
1 1 0 0
A11 ( 1)11 ( 1) 2 (1 2 3 1) ( 2 3) 1 ; A21 ( 1) 2 1 0 (o linie din determinant este
3 2 3 2
1 0 0
0 0 1
zero); A31 ( 1)
3 1
0 ş.a.m.d. => A 4 2 1
1 1 6
3 1
-1 -1
A·A =A·A =In - proprietatea inversei unei matrice. A-A=O n – proprietatea opusei unei matrice.
XI. LIMITE DE ŞIRURI ŞI FUNCŢII.
13
La calculul unei limite de şir ( nlim an an () ) sau limite de funcţie ( lim f x f x0 ) se înlocuieşte n (la şiruri)
0 xx 0
şi x (la funcţii) cu valoarea spre care tinde (limitele se folosesc şi pentru a verifica continuitatea funcţiilor în puncte x 0
l im f ( x) f ( x0 ) l im f ( x)
ale domeniului de definiţie: ls(x0)=f(x0)=ld(x0) x x0 x x0 ).
x x0 x x0
2.orizontale. Dacă există şi este finită xlim f ( x) a , atunci dreapta y = a este asimptotă la , paralelă cu axa
Ox. Dacă dreapta y = a este asimptotă orizontală la graficul funcţiei f, atunci distanţa dintre grafic şi asimptotă, măsurată pe
verticală, descreşte când punctul de pe grafic se depărtează de originea axelor spre +∞.
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La+ ∞ putem căuta asimptotă orizontală (sau oblică, dar nu verticală!).
lim f x lim( x ln x) ln => Gf nu are asimptotă orizontală spre +∞.
x x
3. oblice. Se caută spre +∞ sau - ∞ pentru funcţii definite pe mulţimi nemărginite. Dacă există si sunt finite limitele:
f ( x)
m lim , m≠0, n xlim
[ f ( x) mx] spunem că dreapta y = m●x+n este asimptotă oblică la a
x x
graficului.
Observaţii: dacă m există, este finit şi nenul, dar n nu există sau e infinit, graficul funcţiei nu are asimptotă oblică
la ; dacă nu există m, este nul sau este infinit, graficul funcţiei nu are asimptotă oblică la .
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La +∞ putem căuta asimptotă oblică.
1
f x x ln x x ln x ln x ln x ln (ln x)'
m lim lim lim lim 1 1 lim 1 1 lim 1 lim x 1
x x x x x
x x x
x x x x x' x 1
;≠0,finit.
14
n lim [ f ( x) m x] lim [ x ln x 1 x] lim ( x ln x x) lim (ln x) ln =>n nefinit => Gf nu
x x x x
are asimptotă oblică spre +∞.
XIII. DERIVATE
Calculul derivatei presupune aplicarea regulilor de derivare şi apoi a formulelor de derivare.
Reguli generale de derivare:
c f ' c f ' - constanta iese în faţa derivatei;
(f+g)’=f’+g’; (f-g)’=f’-g’ – suma sau diferenţa derivatei este sumă sau diferenţă de derivate;
,
f f , g f g,
(f•g)’=f’•g+f•g’; ;
g g2
f ( x) f ( x0 )
lim f ' ( x0 ) - definiţia derivatei în punctul x0
x x0 x x0
f ( x) f (4) f ( x ) f ( 0) f ( x ) f ( 1)
Exemple: lim f ' (4) ; lim f ' (0) ; lim f ' ( 1)
x 4 x4 x 0 x x 1 x 1
(sin x)’=cos x
(cos x)’=- sin x 2 ' 2
3x 3x
3x ' ln 3 3 23 x ln 3
sin 3x ' cos 3 x (3x)' 3 cos 3x
cos 3x ' sin 3x (3x)' 3 sin 3x
1 3
tg 3x ' 2
(3x)'
cos 3 x cos 2 3 x
ctg 3x ' 12 (3x)' 23
sin 3 x sin 3x
1 3
arcsin 3 x ' (3 x)'
1 (3 x ) 2
1
1
arccos 3 x ' (3 x )'
1 (3 x ) 2 1
1 3
arctg 3x '
(3 x)'
1 (3 x) 3
1 9x 2
Tangenta la graficul funcţiei f în punctul M(x0, y0 = f(x0)) este dreapta de ecuaţie : y = f’(x0) •(x – x0) + f(x0)
Ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f în punctul de abscisă x0 este: y – f(x0) = f’(x0)●(x-x0), cu panta f’(x0).
Semnul derivatei întâi f’(x) stabileşte dacă o funcţie este crescătoare sau descrescătoare; dacă f’(x) >0, f(x) este
crescătoare; dacă f’(x)<0, f(x) este descrescătoare. Punctele de extrem ale funcţiei (minim sau maxim) sunt acele
puncte unde derivata întâi se anulează şi îşi schimbă semnul (în exemplul de mai jos M(x0;f(x0)) este un maxim).
Min Ddef(ex.-∞) x0 Max Ddef(ex +∞)
f’(x) +++++++++++++++++++ 0 -- --------------------------------
f(x) f (x0)
Intervalele pe care funcţia este crescătoare sau descrescătoare se numesc intervale de monotonie.
15
Semnul derivatei a doua (adică derivata derivatei I) stabileşte dacă o funcţie este convexă (,,ţine apă”
f’’(x)>0) sau concavă (,,nu ţine apă”f’’(x)<0).Punctele de inflexiune ale funcţiei sunt acele puncte unde
-2
Grafice de funcţii: Reprezintă totalitatea punctelor M(x,f(x)), unde x este din domeniul de definiţie al funcţiei f.
CLASA A XII-A
XIV. LEGI DE COMPOZIŢIE
O relaţie ,,*’’ (sau orice alt simbol: o,Δ,┴, ┬) definită între două elemente ale unei mulţimi nevide M se numeşte lege
de compoziţie internă dacă: x,y M, x*y M.
Exemplu: Considerăm următoarea lege de compoziţie: x*y = x∙y +2·x+2·y+2, definită pe mulţimea M=(-2;∞), adică
la compunerea a două elemente din mulţimea M, înmulţim primul cu al doilea, adunăm produsul dintre 2 şi primul
element, adunăm produsul dintre 2 şi al doilea element şi adunăm 6.
Fie M o mulţime nevidă cu cel puţin 2 elemente şi legile de compoziţie ,,*” şi ,,o” definite pe această mulţime:
Monoidul
Dubletul (M,*) este monoid dacă:
1 – legea ,,* ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
Pentru legea din exemplu, avem: (x*y)*z = (xy + 2x + 2y + 2)*z=(xy+2x+2y+ 2)z+2(xy+2x+2y+2)+2z+2=
xyz+2xz+2yz+2z+2xy+4x+4y+4+2z+2=xyz+2xz+2yz+2xy+4x+4y+4z+6
x*(y*z)=x*(yz+2y+2z+2)=x(yz+2y+2z+2)+2x+2(yz+2y+2z+2)+2 = xyz+2xy+2xz+2x+2x+2yz+4y+4z+4+2 =
xyz+2xy+2xz+2yz+4x+4y+4z+6 = (x*y)*z
2 – legea ,,* ’’ are element neutru, adică x M e M a.î. : x * e = e * x = x;
Pentru legea din exemplu, avem: x* e = x xe + 2x + 2e + 2=x xe+ 2x+2e+ 2- x=0 xe + x + e + 2= 0
x(e+ 1) + 2e+ 2 = 0 x(e+ 1) + 2(e+ 1) = 0 (e+1)(x+2)=0 =>e + 1 =0 =>e = - 1.
Grupul
Dubletul (M,*) este grup dacă:
1 – legea ,,* ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
2 – legea ,,* ’’ admite element neutru, adică x M e M a.î. : x * e = e * x = x;
3 – legea ,,* ’’ admite element simetrizabil, adică x M x’ M a.î. : x * x’ = x’ * x = e;
Pentru legea din exemplu, avem: x * x’ =exx’ + 2x + 2x’ + 2= -1; xx’ + 2x + 2x’ +2 +1 = 0; xx’ +
2x+2x’+3=0; => x’(x+2) + 2x+3=0; =>
2 x 3 2 x 4 1 2( x 2) 1 2( x 2) 1 1
x' 2
x2 x2 x2 x2 x2 x2
Dacă grupul admite şi:
4 – x,y M avem x * y = y * x – comutativitatea , atunci grupul se numeşte comutativ sau abelian.
Inelul
Tripletul (M,*, ○) este inel dacă:
1. (M, * ) este grup abelian, adică:
a – legea ,,* ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
b – legea ,,* ’’ admite element neutru, adică x M e1 M a.î. : x * e1 = e1 * x = x;
c – legea ,,* ’’ admite element simetrizabil, adică x M x’ M a.î. : x * x’ = x’ * x = e1;
d – legea ,,* ’’ este comutativă, adică x,y M avem x * y = y * x;
2. (M, ○) este monoid, adică
a – legea ,,○ ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x ○ y) ○ z = x ○ (y ○ z);
b – legea ,,○ ’’ admite element neutru, adică x M e2 M a.î. : x ○ e2 = e2 ○ x = x; e1≠e2;
3. distributivitatea la stânga şi la dreapta, adică:
a – x,y,z M avem x○(y*z) = (x○y)*(x○z) – distributivitatea la stânga
16
b – x,y,z M avem (x*y)○z = (x○z)*(y○z) – distributivitatea la dreapta
Dacă se admite şi 2.c – legea ,,○ ’’ este comutativă, adică: x,y M avem x ○ y = y ○ x; inelul se numeşte
comutativ.
Corpul
Tripletul (M,*, ○) este corp dacă:
1. (M, * ) este grup abelian, adică:
a – legea ,,* ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
b – legea ,,* ’’ admite element neutru, adică x M e1 M a.î. : x * e1 = e1 * x = x;
c – legea ,,* ’’ admite element simetrizabil, adică x M x’ M a.î. : x * x’ = x’ * x = e1;
d – legea ,,* ’’ este comutativă, adică x,y M avem x * y = y * x;
2. (M, ○) este corp, adică
a – legea ,,○ ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x ○ y) ○ z = x ○ (y ○ z);
b – legea ,,○ ’’ admite element neutru, adică x M e2 M a.î. : x ○ e2 = e2 ○ x = x; e1≠e2;
c – legea ,,○ ’’ admite element simetrizabil, adică x M, x e1, x’ M a.î. x○x’=x’○x = e2.
3. distributivitatea la stânga şi la dreapta, adică:
a – x,y,z M avem x○(y*z) = (x○y)*(x○z) – distributivitatea la stânga
b – x,y,z M avem (x*y)○z = (x○z)*(y○z) – distributivitatea la dreapta
Dacă se admite şi: 2.d – legea ,,○ ’’ este comutativă, adică x,y M avem x ○ y = y ○ x, corpul se numeşte
comutativ. Uneori există un element a ce are proprietatea: x○a=a○x=a (de exemplu, zero la înmulţire: x•0=0•x=0)
Fie (G1,*) un grup şi (G2,o) un alt grup. Funcţia f:G1->G2 cu proprietatea f(x*y)=f(x) o f(y) se numeşte morfism de la
grupul G1 la grupul G2 (izomorfism dacă f este şi bijectivă).
XV. INTEGRALE
Fie f:[a,b]->R. Notăm ,,integrală din f(x)”: F ( x ) f ( x)dx unde F(x) este primitiva lui f(x) sau F’(x)=f(x).
O funcţie admite primitive pe un interval unde este definită dacă este continuă pe acel interval. Orice funcţie
elementară sau combinaţii de funcţii elementare sunt derivabile pe domeniul de definiţie.
f ( x) f ( x) C - integrala din derivata unei funcţii este chiar funcţia(+ o constantă);
,
x dx n3 3 1 4 C
3
La integrarea prin părţi se cere să se pună in evidenţă o funcţie f’ şi o funcţie g pentru a se putea aplica formula
integrării prin părţi : f ( x) g ' ( x)dx f ( x) g ( x) f ' ( x) g ( x) dx (de obicei se ia lnx=f(x,) xn=f(x),
ex=g’(x)).
f 2 ( x)
C
, , ,
f ( x ) f ( x ) dx f ( x ) f ( x ) f ( x ) f ( x ) dx C f ( x ) f ( x ) dx
2
Exemple: x sin xdx x sin xdx . Considerăm f(x)=x şi g’(x)=sinx =>f’(x)=x’=1 şi g(x)=∫sinxdx=cosx şi
obţinem:
x sin xdx x sin xdx x cos x 1 cos xdx x cos x cos xdx x cos x ( sin x) x cos x sin x C
x2
x ln xdx x ln xdx . Considerăm f(x)=lnx şi g’(x)==x =>f’(x)=lnx’=1/x şi g ( x ) xdx
2
C şi
obţinem:
x2 x2 1 x2 x x 2 ln x 1 x 2 ln x 1 x 2 x 2 ln x x 2
x ln xdx x ln xdx 2
ln x dx
2 x 2
ln x dx
2 2
xdx
2 2
2 2
2
4
C
17
La integrarea prin schimbare de variabilă se înlocuieşte o parte din funcţia care se integrează cu t, se calculează
dx în funcţie de f’(x) şi dt, se înlocuiesc şi se obţine o integrală în t care trebuie să fie integrală de tabel, dar în t.
După calculul integralei în t, rezultatul se transformă din nou în x.
Exemplu: Să se calculeze x cos x dx . Se observă că integrala nu este de tabel. Notăm x2=t. Diferenţiem şi
2
Fie f:[a,b] R o funcţie care admite primitive pe [a,b] şi F o primitivă a lui f (adică F`(x) = f(x)).
b
f ( x)dx = F ( x)
b
Numim integrala definită de la a la b a lui f expresia a =F(b) – F(a) - formula lui Leibniz-
a
Newton (la integrala definită de obicei NU apare constanta C).
2
x 31 x4 2 4 14 16 1 16 1 15
Exemplu: F ( x) x dx F ( x) 12 F (4) F (1)
3 2 2
1 1
1
3 1 4 4 4 4 4 4 4
TABEL DE INTEGRALE NEDEFINITE (PRIMITIVE)
x n 1 x11 x2 x 0 1 x1 x 21 x3
x dx n 1 C xdx C C 1dx x 0 dx C C x C x 2 dx C C
n
11 2 ; 0 1 1 ; 2 1 3
x a 1 (a x b) m 1 2
x dx
a
C (a x b) dx
m
C , m 1 (2 x 3)dx 2 xdx 3dx 3 xdx 2 1dx 3 x 2 x C
a 1 a(m 1) ;
2
1 x n 1 1 1 1 1
x n
dx x n dx
n 1
C; n 1 a x b dx a ln(a x b) C ; x a dx ln x a C ; x 3 dx ln x 3 C
m 4 4 3 7 7 1
m 1 4 1
1
xn x3 x3 3 x3 3x 3 1 x2
x dx x dx C; n 1 x dx x dx C dx x 2 dx C 2 x C
n m n 3 4 3
C C C
m 4 4 1 7 7 x 1
1 1
n 3 3 3 3 ; 2
a dx
x ax
ln a
C
; e dx e C
x x
;
2
x
dx
2x
ln 2
C
; e
x
dx e x ' dx e x C
1 f ' ( x) 2x x2 1 '
f ' ( x)
x dx ln x C f ( x)
dx ln f ( x) C x 2
1
2
x
f ( x)
dx ln ( x 2 1) C ln( x 2 1) C
;
sin xdx cos x C ; cos xdx sin x C tgxdx ln cos x C ; ctgxdx ln sin x C
1 1 1 3
cos ; sin
tgx C ctgx C 1 1
2
x 2
x ( x a ) n 1 x2 x 2 2x x
( x a) dx n 1 C ;
x dx x dx
n
2
C
1 3 3
1
2 2
1 1 xa 1 1 1 x2
x dx ln C x dx 2 dx ln C
xa 4 x 22 22 x 2 ;
2
2
a2 2a
1 1 x 1 1 1 x
dx arctg C dx 2 dx arctg C
x2 a2 a a x2 4 x 22 2 2 ;
1 1
x2 a2
dx ln( x x2 a2 ) C
dx ln( x x2 7) C
x2 7
1 1
dx ln x x 2 a 2 C x2 7
dx ln x x2 7 C
x a2 2
1 x 1 1 x
dx arcsin C dx arcsin C
a x2 2 a 12 x 2 12 2
x2 12
b
AGf f ( x)dx F (b) F (a) - aria cuprinsă între graficul funcţiei f, axa Ox şi dreptele de ecuaţie x=a; x=b ( ll
a
cu axa Oy).
2
x 31 x4 2 4 14 16 1 16 1 15
Exemplu: Fie f:[1,2]->R, f(x)=x3 => AGf x dx
3 2 2
1 1
1
3 1 4 4 4 4 4 4 4
Volumul corpului de rotaţie obţinut prin rotirea graficului funcţiei f:[a,b]->R în jurul axei Ox este
b
VCf f 2 ( x )dx .
a
18
Fie f:[1,2]->R, f(x)= x =>
4 1 3
2 2 11 2 2 2
x x 2 1 4 1
VCf ( x ) 2 dx xdx 2
1 2
1
1 1
11 2 2 2 2 2 2 4
XVI. POLINOAME
1.cu coeficienti reali. Fie f = anXn + an-1Xn-1 + … + a1X + a0 un polinom cu coeficienţi reali (a n, an-1, … , a1, a0 sunt
numere reale).
Valoarea unui polinom într-un punct al domeniului de definiţie se află înlocuind pe X cu valoarea acelui punct.
O rădăcină a polinomului f este acel număr cu care, dacă înlocuim pe x, obţinem valoarea zero.
Un polinom cu coeficienţi reali are n rădăcini: x1, x2, x3, … , xn-1, xn care pot fi numere complexe, reale, raţionale sau
întregi. Rădăcinile unui polinom cu coeficienţi reali pot fi toate complexe, unele complexe, celelalte reale, toate
reale. Dacă un polinom nu are rădăcini reale, atunci este ireductibil peste R, iar dacă are rădăcini reale, atunci se
descompune în factori ireductibili peste R. Un polinom se descompune în factori ireductibili scriindu-l ca un
produs de polinoame de grade mai mici; cele de gradul 1 sau de gradul 1 la diferite puteri mai mari ca 1 au
rădăcini reale, iar cele de grad mai mare ca 1 NU au rădăcini reale.
Descompunerea în factori ireductibili depinde de numărul şi ordinul rădăcinilor reale ale polinomului.
Dacă x1 = a + i•b este o rădăcină complexă a lui f, atunci şi conjugata sa x2 = a – i•b este rădăcină a lui f.
Dacă x1 = A + √B este o rădăcină reală a lui f, atunci şi x2 = A – √B este rădăcină a lui f.
p
Dacă x1 este o rădăcină raţională a lui f, atunci p divide termenul liber a 0 şi q divide coeficientul termenului de
q
rang maxim, an, adică rădăcinile raţionale ale unui polinom se caută făcând raportul divizorilor celor doi coeficienţi.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -9; a3=2 şi a0=-9. Divizorii întregi ai lui a0=-9 sunt {+1; +3; +9}, iar divizorii întregi
ai lui a3=2 sunt {+1; +2}, deci rădăcinile raţionale ale lui f pot fi: {+1; +(1/2); +3; +(3/2); +9; +(9/2)} ;
Un polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală.
Dacă x1 este rădăcină a lui f, atunci f(x1) = 0 ; f se divide (împarte exact) cu X-x1 şi reciproc.
Dacă x1, x2 sunt rădăcini ale lui f, atunci f(x1) = f(x2) = 0; f se divide cu (X-x1)•(X-x2) şi reciproc ş.a.m.d.
Dacă suma coeficienţilor unui polinom cu coeficienţi reali este zero, atunci x=1 este rădăcină a sa (polinomul se
divide cu X-1).
Dacă un polinom nu are termen liber, atunci x=0 este rădăcină a sa (se divide cu X).
Teorema împărţirii cu rest: f = c·g + r unde:f – deîmpărţit; g – împărţitor; c – cât; r – rest.
Restul împărţirii lui f la X - a este f(a), deci se poate verifica simplu dacă un polinom se divide cu X–a (diviziune =
împărţire fără rest, exactă):
se calculează f(a);
dacă f(a) = 0 atunci a este rădăcină a lui f(x), adică (X-a) divide pe f(x).
2. cu coeficienţi în clasele de resturi Z n Zn este mulţimea resturilor împărţirii unui număr natural la n; de exemplu,
Z 2 0, 1 ; Z 3 0, 1, 2 ; Z 4 0, 1, 2, 3 ş.a.m.d. Operaţiile sunt asemănătoare cu cele de la polinoamele
normale, însă trebuie ţinut cont de înmulţirea şi adunarea modulo n în care sunt definiţi coeficienţii polinomului şi că
în mulţimea claselor de resturi modulo n Zn se definesc doar două operaţii: adunarea şi înmulţirea (restul operaţiilor
reducându-se la acestea). De exemplu, dacă x Z n , atunci şi opusul său x Z n şi x+(-x)=0, adică –x este acea
1
valoare din Zn astfel încât x+(-x)=n; Dacă x Z n , atunci şi inversul său x Z n şi x· x-1=1, lucru ce trebuie
calculat.
1
Exemplu: Fie 1 Z 4 0, 1, 2, 3 1 3 deoarece 1 3 4 0 Fie 1 Z 4 0, 1, 2, 3 1 1 deoarece
1 1 1
Toate elementele lui Zn au opus, dar NU toate elementele lui Zn au invers.
19