Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
La înmulţirea unui număr cu o paranteză, se înmulţeşte fiecare număr cu fiecare termen din paranteză.
Exemple: 2(x-5)=2•x-2•5=2x-10; 3y2(x-5)=3y2•x-3y2•5=3xy2-15y2.
1
Minusul în faţa unei paranteze schimbă semnul tuturor termenilor din paranteză.
Exemple: -(x-5)=-x-(-5)=-x+5; -3y2(x-5)=-3y2•x-3y2•(-5)=-3xy2+15y2.
Minusul în faţa unei fracţii schimbă doar semnul numărătorului sau semnul numitorului (nu la ambii!).
2 2 2 2 (2) 2 2 2 2 2 2 2
Exemple: ; ; ;
3 3 3 3 3 3 3 3 3 3x 3x 3x
2 (2) 2 2 2 2
3x 3x 3x 3 x 3 x 3x
Înmulţirea cu 0 dă zero. Înmulţirea cu 1 nu modifică rezultatul; înmulțirea cu -1 schimbă doar semnul.
Adunarea cu 0 nu modifică rezultatul. Scăderea cu 0 nu modifică rezultatul.
Formule de calcul prescurtat: a (b c ) ab ac ; a b ( a b)(a b) a b ;
2 2 2 2
( a b ) ( a b ) a b ; ( a b) 2 a 2 2ab b 2 ; ( a b) 2 a 2 2ab b 2 ;
3
( a b c ) 2 a 2 b 2 c 2 2ab 2ac 2bc ; ( a b)3 a 3 3a 2b 3ab 2 b ;
(a b) a 3a b 3ab b ; a b (a b)(a ab b ) ; a b (a b)(a ab b ) ;
3 3 2 2 3 3 3 2 2 3 3 2 2
Exemple: 2( x y ) 2 x 2 y ; ( x 2 y )( x 2 y ) x 2 (2 y ) 2 x 2 4 y 2
Exemple: ( x 2) 3 x 3 3x 2 2 3x 2 2 2 3 x 3 6 x 2 12x 2 8 ;
( x 2) 3 x 3 3x 2 2 3x 2 2 2 3 x 3 6 x 2 12 x 2 8
Ecuaţia de gradul I: o ecuaţie de gradul I are forma: ax+b=0. Soluţia acestei ecuaţii este x=-b/a, cu a ≠0.
Necunoscutele se pot aduna dacă sunt date prin aceiaşi litera şi au acelaşi exponent. Cifra din faţa necunoscutei
se numeşte coeficient. Exemple: x3+ 3x3+ x2 +3y3=4 x3+ x2+ 3y3, adică se pot aduna doar x3 cu 2x3!
Triunghiul este figura geometrică cu trei laturi şi suma unghiurilor de 1800. Poate fi:oarecare (unghiuri şi laturi
neegale); echilateral (cu toate laturile egale şi unghiurile egale cu 600);isoscel (cu două laturi şi două unghiuri
egale);dreptunghic (cu un unghi drept şi laturile numite catete – formează unghiul drept - şi ipotenuză).
Patrulaterul este figura geometrică cu 4 laturi. Trapez = patrulater cu două laturi paralele şi două neparalele.
Paralelogramul este o figură geometrică cu 4 laturi(patrulater), paralele şi egale două câte două.
Dreptunghi = paralelogramul cu un unghi drept Paralelogramul cu toate laturile egale se numeşte romb;
Pătrat =dreptunghiul cu laturile egale. Suma unghiurilor unui paralelogram sau trapez este 3600.
Aria unui paralelogram este: baza∙înălţimea. Perimetrul unui patrulater este suma lungimilor laturilor sale.
a a
1 1
2 3
23 8
Puteri cu exponent raţional pozitiv:
2
m m
p
m m p m p m m m an an m p q
m p
, ab mn ℚ+; m , a,b≥0, , ℚ+;
m
a , , ,
a n
n q
an n m q n q an b n
a
an a a n b n q
bn
m
m p
an n q
p
a ,
q
a
m 5
1 1 m
1 1 1
Puteri cu exponent raţional negativ: a
n m
, a>0, Q+; Ex: 2 7
5
7 ;
n
am n 7
25 32
an 2 7
1
1 1
2 2
1
2
2 2
2! (5 2)! 2!3! 1 2 1 2 3 1 2 2
Binomul lui Newton: Dacă a, bR, nN, atunci: (a+b)n=Cn0an+Cn1an-1b+Cn2an-2b2+…+Cnkan-kbk+…+Cnn-1abn-1+Cnnbn
n n
(a b) n Cnk a n k b k Tk 1 unde Tk 1 Cnk a n k b k unde Tk+1=termen general; k = rangul termenului k al
k 0 k 0
dezvoltării;
n n
(a b) n (1) k Cnk a n k b k Tk 1 unde Tk 1 ( 1) k Cnk a n k b k sau
k 0 k 0
a b n
C a C a
0
n
n 1
n
n 1
b C a n 2 b 2 ... (1) n k C nk a n k b k ... (1) n1 C nn1 a 1b n 1 ... (1) n C nn b n
1 2
n
Obs: 1) în dezvoltarea (a+b)n, după formula binomului lui Newton, sunt n+1 termeni; 2) Cn0, Cn1, Cn2,…,Cnn se numesc
coeficienţi binomiali; 3) Să se facă distincţie între coeficientul unui termen al dezvoltării şi coeficientul binomial al aceluiaşi
termen; 4) In dezvoltarea (a+b) n si (a-b)n, dacă a=b atunci Cn0+Cn1+Cn2+…+Cnn=2n = numărul tuturor submulţimilor unei mulţimi
cu n elemente; Cn0+Cn2+Cn4+…=Cn1+Cn3+Cn5+…=2n-1.
Probabilităţi: probabilitatea p ca un eveniment să se întâmple (sau o relaţie să fie adevărată) este un număr raţional -
nr.cazuri. favorabile nr.elemente.din.multime.ce.indeplinesc.conditia
fracţie-egală cu: p = , cuprins în
nr.cazuri.totale nr.total.de.elemente.din.multime
intervalul [0;1].
Pentru a calcula probabilitatea în cazul mulţimilor, trebuie stabilit clar cine este mulţimea, câte elemente are (card
= cardinalul mulţimii), care este condiţia şi câte elemente din mulţime satisfac condiţia.
Exemplu: Să se stabilească probabilitatea ca alegând un număr natural de două cifre, acesta să aibă cifrele egale.
A={10,11,12,…..,99} şi card A=90 (sunt 90 de numere scrise cu două cifre);
Condiţie: n A, cifrele lui n să fie egale; condiţia este îndeplinită de:11,22,33,44,55,66,77,88,99, adică 9
numere.
Probabilitatea va fi 9/90=1/10=0,1
TVA= 24%(valoarea TVA poate să difere!) ;TVA din preţ=Preţ•24%=Preţ•0,24.
Rata dobânzii=(dobândă simplă)/suma iniţială=(suma finală-suma iniţială)/suma iniţială.
Dobânda=rata dobânzii●suma iniţială; Suma finală = suma iniţială + dobânda.
Exemplu: La o bancă s-au depus 900 lei, iar după un an, în cont erau 1008 lei. Să se calculeze rata dobânzii.
suma _ finală suma _ initială 1008 900 108
Rata _ dobânzii 0,12 12% . Dobânda=1008-900=108 lei.
suma _ initială 900 900
IV. ŞIRURI ŞI PROGRESII
Şirurile sunt funcţii de forma: an:N->M unde M este o mulţime oarecare (de obicei de numere).Valorile şirului se numesc
termeni ai şirului. Şirul este caracterizat de valoarea spre care tind termenii săi când n->∞, numită limita şirului şi notată
4
l lim an , unde an este formula termenului general al şirului (limita apare şi la funcţii, locul lui n fiind luat de x (care poate
n
tinde spre orice valoare numerică, inclusiv +∞ sau - ∞)).
Progresii aritmetice: sunt şiruri de numere în care fiecare termen, cu excepţia primului, se obţine din
precedentul prin adunarea aceluiaşi număr r numit raţie. O progresie aritmetică este total definită de primul
termen a1 şi raţia r, adică putem afla orice termen al progresiei aritmetice dacă ştim valoarea primului termen
şi raţia. Avem: a2=a1+r; a3=a2+r= a1+2r; … an=an-1+r = a1+(n-1)r;
an-1 + an+1 = 2•an; a1 + a3 = 2a2 (condiţia ca oricare trei termeni consecutivi să fie ai unei progresii aritmetice).
a1 a n 2a (n 1) r
Suma primilor n termeni ai progresiei aritmetice este: Sn = a1 + a2 + … + an = n 1 n
2 2
Exemplu: a1 =2 şi raţia r=3: => şirul 2, 5, 8, 11, 14, 17, 20,...,a101=a100+r = a1 + 99r = 2 + 99•3=2+197=199, …
an+1 = an + 3=2+(n-1)•3, …. S100= a1+a2+…+a100 =
2 199 2 2 (100 1) 3 201 100
100 100 201 50 10050.
2 2 2
Progresii geometrice: sunt şiruri de numere în care fiecare termen, cu excepţia primului, se obţine din
precedentul prin înmulţirea cu acelaşi număr q numit raţie. O progresie geometrică este total definită de
primul termen b1 şi raţia q, adică putem afla orice termen al progresiei geometrice dacă ştim valoarea primului
termen şi raţia. Avem: b2=b1•q; b3=b2•q= b1•q2; … bn=bn-1•q = b1•qn-1;
bn-1•bn+1 = b2n; b1 •b3 = b22. (condiţia ca oricare trei termeni consecutivi să fie ai unei progresii geometrice).
Suma primilor n termeni ai progresiei geometrice:Sn=b1+b2+…+bn=b1+b1•q…+b1•qn-1=b1(1+q+… qn-1) =
qn 1
b1 .
q 1
Exemplu: b1 =2 şi raţia q=3: => şirul: 2; 6=2•3; 18=6•3=2•32; 54=18•3=2•33; …. bn+1 = bn•3 = 2•3n-1; …
34 1 81 1 80 160
S4=b1+b2+…+b4=2+2•3…+2•34-1=2(1+3+… 34-1) = 2 2 2 80 .
3 1 2 2 2
V. GEOMETRIE VECTORIALĂ
1) Reper cartezian în plan. Se numeşte reper cartezian (în plan) cuplul de axe (x x’,O,i), (yy’,O,j), unde dreptele x x’, y y’
sunt perpendiculare (în planul P),O punctul de intersecţie, iar i şi j sunt versorii (adică vectorii unitate – de lungime 1) celor două
axe şi definesc sensul de pe fiecare axă; semiaxele Ox;Oy sunt pozitive, iar semiaxele Ox’;Oy’ sunt negative (Ox se numeşte axa
absciselor, Oy se numeşte axa ordonatelor). Reperul cartezian în plan se notează (O,i,j) cu O originea reperului. Planul în care s-a
definit reperul îl numim planul xOy.
2)Coordonate carteziene. Fiecărui punct M din planul xOy, îi asociem perechea de numere reale (x,y) numite coordonatele
carteziene ale punctului M. Reciproc fiecărei perechi de numere reale (x,y), îi corespunde un punct bine determinat, în plan, de
coordonate (x,y), notat M(x,y); x se numeşte abscisă, y se numeşte ordonată.
Exemplu: Fie M(2;3). Abscisa lui M, notată xM, este egală cu 2, iar ordonata lui M, notată yM, este egală cu 3.
3)Vectori Fiecărui punct M(xM;yyM)) din planul xOy, îi asociem vectorul de poziţie OM xM i yM j .
Exemplu: Fie M(2;3) => OM 2 i 3 j 2 i 3 j
Vectorul format de punctele AB este: AB ( xB x A ) i ( y B y A ) j ; AB AB
Exemplu: Fie A(2;3) şi B(5;6)=> AB ( xB x A ) i ( y B y A ) j (5 2) i (6 3) j 3 i 3 j 3 i 3 j
Adunarea (sau scăderea) vectorilor se face pe componente (ce îi cu i cu ce îi cu i şi ce este cu j cu ce este cu j).
Suma vectorilor ce formează un contur închis este nulă. AB BA ; AB BA 0 sau, în cazul unui poligon
închis
(de exemplu la un triunghi avem AB BC CA 0 ) suma vectoriala a laturilor este zero.
Înmulţirea unui vectorcu unnumăr se face înmulţind fiecare componentă
a vectorului cu acel număr.
Exemplu: Fie u 2 i 3 j şi v 3 i 4 j . Să se calculeze 2u 3v .
Avem:
2u 3v 2(2i 3 j ) 3( 3i 4 j ) 2 2i 2 3 j 3 ( 3i ) 3 4 j 4i 6 j 9i 12 j 4i 9i 6 j 12
vx1 v
Doi vectori v1 vx1 i v y1 j şi v2 vx 2 i v y 2 j sunt coliniari sau paraleli dacă y1 şi perpendiculari
vx 2 vy 2
dacă vx1•vx2+ vy1•vy2=0. Dacă v1 k v2 , atunci v1 k v2 sau v1 coliniar cu v2 .
Doi vectori se înmulţesc scalar element cu element şi se ţine cont că i·i=j·j=1, i·j=j·i=0 sau că
v1 v2 v1 v2 cos v1 , v2 .
7
(expresia funcţiei) . Valoarea unei funcţii într-un punct x=x0 este f(x0); la fel verificăm şi dacă graficul funcţiei trece
printr-un punct A(xA;yA) (sau punctul A(xA;yA) se află pe graficul funcţiei): dacă f(xA)=yA atunci graficul funcţiei trece
prin A(xA;yA). A = domeniu de definiţie; B = domeniu de valori (codomeniu)
Exemplu: f:R->R, f(x) = x2 – 1; f(0)=02-1=0-1=-1, deci A(0;-1) este pe graficul lui f.
Dacă unul din factorii unei înmulţiri (produs) este zero, atunci rezultatul înmulţirii este zero . Acest lucru este util la
calculul produsului valorilor unei funcţii în diferite puncte când valoarea în unul din aceste puncte este egală cu zero.
1.Funcţia de gradul I: f: R->R; f(x)=a•x+b, a≠0 (determinată dacă ştim pe a şi b).
Graficul unei funcţii de gradul I este o dreaptă (crescătoare dacă a>0 sau descrescătoare dacă a<0). Această funcţie
este bijectivă(evident dacă a≠0). Funcţia este crescătoare dacă a>0 şi descrescătoare dacă a<0.Dacă f: [c,d]->R;
f(x)=a•x+b, a≠0, atunci minimul este în f(c) – dacă a>0 - sau f(d) – dacă a<0 – iar maximul lui f(x) este în celăllat
capăt de interval, adică în f(d) – dacă a>0 - sau f(c) – dacă a<0.
Exemplu: f(x)=x-6, a=1≠0; b= -6.
2.Funcţia de gradul II: f: R->R; f(x)= a•x2+b•x+c; a≠0 (determinată dacă ştim pe a, b şi c).
Graficul unei funcţii de gradul II f(x)=a·x2+b·x+c este o parabolă (cu vârful în sus dacă a<0 şi cu vârful în jos dacă
b
a>0). Coordonatele vârfului V(xV;yV) al parabolei asociate funcţiei sunt: xV ; yV , adică
2a 4a
b
V ( ; ) şi yv constituie minimul (dacă a>0) sau maximul (dacă a<0) funcţiei. Funcţia este crescătoare
2a 4a
pentru x<xV şi descrescătoare pentru x>xV dacă a<0 şi invers. Dacă Δ<0, parabola nu intersectează axa Ox; dacă
Δ=0, parabola (graficul funcţiei) este tangentă axei Ox în vârf; dacă Δ>0 parabola intersectează Ox în două puncte:
(x1;0) şi (x2;0).
Exemplu: f(x)= -x2 +3x-5; a= -1≠0; b=3; c = -5.
3. Funcţia polinom: f: R->R; f(x)= an·xn + an-1·xn-1+ …. + a1·x + a0 (determinată dacă ştim pe an, an-1,…, a0 şi n)
Exemplu: f(x)= =x3 - 4·x2+2x -6; a3=1; a2=-4; a1=2; a0 = -6;
P ( x)
4. Funcţia raţională C ( x ) unde P(x) şi Q(x) sunt polinoame.
Q( x)
Domeniul de definiţie este R – {rădăcinile numitorului Q(x).}
5. Funcţia putere: f: R->R; f(x)= a·xn (determinată dacă ştim pe a şi n) .
Semnul funcţiei putere depinde de semnul lui a şi dacă n este par sau impar. Exemplu: f(x)= -4x5; a=-4; n=5.
6. Funcţia radical: f:D->R; f ( x ) x . (determinată dacă ştim pe n)
n
Dacă n este par, atunci ce-i sub radical nu trebuie să fie negativ şi valoarea lui f este pozitivă sau zero;dacă n este
impar, atunci x R şi semnul lui f este la fel cu semnul expresiei de sub radical.
Exemplu: f ( x) 5 x , n =5.
7. Funcţia exponenţială: f: R->(0;+∞); f(x) = ax; a>0, a ≠1 (determinată dacă ştim pe a);
1
0 x x -x -1 x
Funcţia exponenţială este numai pozitivă şi f(0)=a =1.Exemple: f1(x) = e ; f2(x) = 2 ; f3(x) = 2 =(2 ) =(1∕2) x 2x ;
8. Funcţia logaritm: f: (0;+∞->R; f(x)=logax unde a>0, a ≠1 şi x >0. (determinată dacă ştim pe a).
Logaritmii apar ca soluţii ale ecuaţiilor ax=N unde baza a>0, a≠1 şi argumentul N>0.Proprietăţi: loga N1 + loga
N2=loga N1·N2 ; loga N1 - loga N2 = loga N1/N2; loga N k = k loga N; loga a=1; loga 1=0;
1
log 2 5
Exemplu: log2 5 + log2 7=log2 5●7= loga 35; log2 5 - log2 7=log2 5/7; log2 3 5 = 5 log2 3; log 2 3 5 log 2 5 3
3
Funcţia logaritm este pozitivă dacă a>1 şi x>1 sau 0<a<1 şi 0<x<1; funcţia logaritm este negativă dacă a>1 şi
x<1 sau 0<a<1 şi x>1; f(1)=loga1=0.
Exemple: f1(x)=log3x; f2(x)=log10x=lgx; f3(x)=logex=lnx.
9. Funcţii trigonometrice directe:
a. sinus: f: R->[-1;+1]; f(x)= sin x. Funcţia sinus este periodică de perioadă 2π.
b. cosinus: f: R->[-1;+1]; f(x)= cos x. Funcţia cosinus este periodică de perioadă 2π.
c. tangentă: f:R-{kπ}->R; f(x)= tg x. Funcţia tangentă este periodică de perioadă π şi nedefinită în multiplii de π.
d. cotangentă: f:R-{kπ/2}->R;f(x)=ctg x. Cotangenta este periodică de perioadă π şi nedefinită în multiplii de π/2.
10. Funcţii trigonometrice inverse:
a. arcsinus: f: [-1;+1] -> R; f(x) = arcsin x; b. arccosinus: f: [-1;+1] -> R; f(x) = arccos x;
c. arctangentă: f: R->R; f(x) = arctg x; d. arccotangentă: f: R->R; f(x) = arcctg x.
Punctele de intersecţie ale graficului unei funcţii f:R->R cu axele de coordonate sunt:
- cu axa Oy: (0;f(0)) – cel mult un singur punct (trebuie calculat f(0)) - intersecţia cu axa Oy există numai dacă
funcţia este definită în x = 0;
- cu axa Ox: (f(x)=0; 0) – unul sau mai multe puncte (trebuie rezolvată ecuaţia f(x) = 0 şi aflata valoarea
rădăcinilor); intersecţia cu axa Ox există numai dacă ecuaţia f(x) = 0 are soluţii.
8
Exemplu: Fie f(x)= -x2 +3x-5; a= -1≠0; b=3; c = -5.
Gf∩OY: f(0)=-02+3·0-5=0+0-5=-5 => Gf∩OY=A(0;-5)
- Gf∩OX: f(x)=0-x2 +3x-5=0; Δ=b2-4·a·c=32-4·(-1)·(-5)=9-20=-11<0 =>Gf nu intersectează axa OX.
Un punct A(xA,yA) aparţine graficului unei funcţii f(x) dacă coordonatele punctului verifică relaţia prin care
este dată funcţia, adică f(xA)=yA. De exemplu, un punct un punct A(xA,yA) aparţine graficului unei drepte (adică se
află pe dreapta) de ecuaţie ax+by+c=0 (sau y=mx+n) dacă este verificată ecuaţia a·xA+b·yA+c=0 (sau yA=m·xA+n).
Exemplu: f(x)=3x; A(0;1); xA=0, yA=1; f(xA)=f(0)=30=1=yA =>A Gf.
La calculul punctelor de intersecţie a graficului a două funcţii f(x) şi g(x) se rezolvă ecuaţia f(x)=g(x)
f(x)-g(x)=0h(x)=0, se găsesc rădăcinile x1,x2,…,xn ale lui h(x) apoi se calculează f(x 1)=g(x1),..,f(xn)=g(xn),
punctele de intersecţie fiind A1(x1,f(x1)),…, An(xn,f(xn)).
Exemplu: Dacă avem de calculat intersecţia dintre graficul unei funcţii de gradul I(o dreaptă) şi al unei funcţii de
gradul II (o parabolă), vom avea maxim 2 puncte de intersecţie (dar putem avea un punct sau niciunul).
Exemplu: Fie f(x)= -x2 +3x-5 şi g(x)= -3x; f(x)=g(x) -x2 +3x-5=-3x =>-x2 +3x-5+3x=0 =>-x2 +6x-5=0;
a=-1;b=6;c=-5; Δ=b2-4·a·c=62-4·(-1)·(-5)=36-20=16=42;
b 6 16 6 4 64 2 6 4 10
x1, 2 x1 1 0; x 2 50
2a 2 (1) 2 2 2 2 2
f(x1)=g(x1)=g(1)=-3·1=-3; f(x2)=g(x2)=g(5)=-3·5=-15=> Gf∩Gg= M1(1;-3) şi M2(5;-15).
VII. ECUAŢII ŞI INECUAŢII
Ecuaţia de gradul I: o ecuaţie de gradul I are forma: ax+b=0. Soluţia acestei ecuaţii este x=-b/a, cu a ≠0.
Exemple: 2x+4=0, a=2, b=4 =>x=(-4)∕2=-2; 2x+3=5 => 2x=5-3=2; =>x=2:2=1 =>x=1
Ecuaţia de gradul al II-lea: forma canonică a unei ecuaţii de gradul al II-lea este: a•x2+b•x+c=0, iar soluţiile ei sunt:
b
x1, 2 , unde Δ=b2 – 4ac; de asemenea, avem: s = x1+x2;p = x1•x2. Ecuaţiile de gradul II de altă formă se
2a
aduc la forma canonică (cu zero în dreapta egalului). Ecuaţia de gradul II care are rădăcinile x 1 şi x2 este:
a•(x-x1)•(x-x2)=0 sau, dacă a=1, x2–(x1+x2)•x+x1•x2 = 0. Rădăcinile sunt reale dacă Δ>0,(reale şi egale dacă Δ=0) şi
complex conjugate dacă Δ<0.
Exemplu: x2 +3x-4=0; a=1≠0;b=3; c = -4; Δ = b2-4●a●c=32-4·1·(-4)=9+16=25=52.
b 3 25 3 5 35 2 3 5 10
x1, 2 x1 1 0; x 2 5 0
2a 2 1 2 2 2 2 2
Ecuaţii iraţionale(cu radicali). Condiţie: ce este sub radicalii de ordin par sau egal cu ei să fie >0; se scapă de
radicali prin ridicare la putere egală cu ordinul radicalilor(uneori succesivă), prin amplificare cu conjugata etc.
Exemplu: x 2 4 4 . Rezolvare: Se pune condiţia:x2-4>0; se ridică la puterea a 2-a (deoarece avem radical de
ordinul 2) ambii membri şi obţinem: x2 4 2
22 x 2 4 4 x 2 4 4 8 x1, 2 2 2
Ecuaţii exponenţiale: ecuaţii ce conţine variabila necunoscută la exponentul puterii .
Cea mai simplă ecuaţie exponenţială este de forma ax = b,(sau af(x)=b) unde a>0, a ≠1.Încercăm să-l scriem pe b c o
putere a lui a, adică b a x1 şi în acest caz x=x1 sau f(x)=x1. Dacă nu putem să-l scriem pe b ca o putere a lui a,
atunci pentru b<0 ecuaţia nu are soluţii, iar pentru b>0 ecuaţia dată are o soluţie unică x=logab sau f(x) =logab.
Exemple: Să se rezolve ecuaţiile: a) 2x = -4, b) 2x = 8, c) 2x = 5.
Rezolvare. a)cum membrul din stânga ecuaţiei este pozitiv x R, iar membrul din dreapta este negativ, ecuaţia
nu are soluţii; b) Se obţine x=log28, adică x=3 sau 2x=23 şi rezultă că x=3; c) similar exemplului precedent se obţine
x=log25. Rezultă că ecuaţia exponenţială de tipul af(x)=b, unde a>0, a≠1 şi b>0 este echivalentă cu ecuaţia f(x)=logab.
O altă variantă este să se transforme ecuaţia exponenţială într-o ecuaţie polinomială (de obicei de grad I,II,III).
Exemplu: Să se rezolve ecuaţia 4x – 2x -2 =0; Rezolvare: Încercăm să obţinem puteri cu aceiaşi bază, de preferat baza
mai mică, adică baza 2 în acest caz. 4 x–2x-2=0=> (2 2 ) x 2 x 2 0 => 2 2 x 2 x 2 0 => 2 x 2 2 x 2 0 =>
(2 x ) 2 2 x 2 0 . Notăm 2x=y>0, înlocuim şi obţinem y2-y-2=0, adică o ecuaţie de gradul II în y. Avem: a=1, b=-
1, c=-2=>
Δ=b2-4·a·c =(-1)2-4·1·(-2)=1+8=9=32.=>
b (1) 9 1 3 1 3 4 1 3 2
x1, 2 x1 2 0; x2 1 0 Doar y = y1 verifică
2a 2 1 2 2 2 2 2
condiţia să fie mai mare ca zero, deci 2x=y1 2x=1=20 =>x=0 (egalitate de puteri, egalitate de baze =>egalitate de
exponenţi).
Ecuaţii logaritmice: ecuaţia ce conţine necunoscuta sub semnul logaritmului sau (şi) în baza lui. Cea mai simpla
ecuaţie logaritmica este ecuaţia de tipul logax = N. Dacă a>0, a ≠1, ecuaţia, pentru orice număr real N>0, are o
soluţie unică, x = aN. Înainte de a rezolva ecuaţia se pun condiţiile: a > 0, a ≠1, N>0. Se va ţine cont că: ,, logaritmul
9
este exponentul la care se ridică baza ca să ne dea argumentul” adică în cazul loga x = b => ab = x. O altă variantă
este să se transforme ecuaţia logaritmică într-o ecuaţie polinomială (de obicei de grad I,II sau III.)
log 1 x 0
Exemplu: Să se rezolve ecuaţiile a) log2 x = 3, b) log3 x = -1, c) Rezolvare. Se utilizează logax = N şi
3
x=aN si se obţine a) x = 23 sau x = 8; b) x = 3-1 sau x = 1/3; c)x=(1/3)0 = 1 sau x = 1.
Inecuaţiile se rezolvă rezolvând mai întâi ecuaţia ce se formează din inecuaţie şi stabilind semnul expresiei
(funcţiei) ce formează inecuaţia - se trece totul în partea stângă (în dreapta rămâne 0) şi se stabileşte semnul
expresiei din partea stângă (rezultatul rezolvării unei inecuaţii este de obicei o mulţime sau un interval).
Exemplu: 2x-7<0; Rezolvăm întâi ecuaţia 2x-7=0 => x=[-(-7)]∕2=7/2 =>x (-∞;7/2).
Semnul funcţiei de gradul I: funcţia are semn contrar lui a pentru x<-b/a şi semnul lui a pentru x>-b/a.
Un caz particular de inecuaţie de gradul I este |a·x+b|<m (sau |a·x+b|>m). Această ecuaţie devine –m<a·x+b<m (sau
a x b m a x m b
–m>a·x+b>m) adică un sistem de două ecuaţii de gradul I: a x b m a x m b şi obţinem două intervale de valori
pentru x (câte unul pentru fiecare ecuaţie), iar x va fi în intersecţia celor două intervale.
8
Exemplu: |2x+3|<5=>-5<2x+3<5=>
x
2 x 3 5 2 x 5 3 2 x 8 2 x 4 x [4; ) x [4;1]
2 x 5 5 2 x 5 3 2 x 2 x 2 x 1 x (;1]
2
Semnul funcţiei de gradul II: dacă Δ<0, peste tot avem semnul lui a (dacă Δ=0 peste tot avem semnul lui a cu
excepţia punctului x=x1=x2=-b/a); dacă Δ>0, între rădăcinile x1 şi x2 avem semn contrar lui a, iar în afara
rădăcinilor avem semnul lui a.
Exemplu: x2-4·x+3>0;a=1>0;b=-4;c=3;Δ=b2-4·a·c=(-4)2-4·1·3=16-12=4=22;
b (4) 4 4 2 42 6 42 2
x1, 2 x1 3; x 2 1 x (;1] [3; )
2a 2 1 2 2 2 2 2
Alte semne de funcţii: trigonometrice, polinoamele, radicalul de ordin impar, logaritm pot fi pozitive sau negative.
VIII. POLINOAME CU COEFICIENŢI REALI
Fie f=anXn +an-1Xn-1+…+a1X+a0 un polinom cu coeficienţi reali (an, an-1, … , a1, a0 sunt numere reale, an≠0);grad f=n.
O rădăcină a polinomului f este acel număr cu care, dacă înlocuim pe x, obţinem valoarea zero.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -7; f(1)=2·13-3·12+8·1-7=2·1-3·1+8-7=2-3+8-7=-1+1=0=> x=1 - rădăcină a lui f.
Un polinom de gradul n cu coeficienţi reali are n rădăcini: x 1, x2, x3, … , xn-1, xn care pot fi numere complexe, reale,
raţionale sau întregi. Un polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală.
Dacă x1 = a + i•b este o rădăcină complexă a lui f, atunci şi conjugata sa x2 = a – b·i este rădăcină a lui f.
Dacă x1 = A + √B este o rădăcină reală a lui f, atunci şi x2 = A – √B este rădăcină a lui f.
Dacă xi=(p/q) este o rădăcină raţională a lui f, atunci p divide termenul liber a 0 şi q divide coeficientul termenului de
rang maxim, an, adică rădăcinile raţionale ale unui polinom se caută făcând raportul divizorilor celor doi coeficienţi.
Două polinoame sunt egale dacă au acelaşi grad şi coeficienţii corespunzători puterilor de acelaşi grad sunt egali.
Restul împărţirii lui f la X-a este f(a). Dacă a este rădăcină a lui f, atunci f(a)=0, f se divide (împarte exact) cu
X-a şi reciproc. Dacă x1,x2 sunt rădăcini ale lui f, atunci f(x1)=f(x2)=0, f se divide cu (X-x1)•(X-x2) şi reciproc.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -9; f(1)=2·13-3·12+8·1-9=2·1-3·1+8-9=2-3+8-9=-1-1=-2=> x=1 nu este rădăcină
a lui f.
Teorema împărţirii cu rest: f =c·g+r unde: f – deîmpărţit; g – împărţitor; c – cât; r – rest. Grad f = grad c+grad g.
Împărţirea a două polinoame se face asemănător cu împărţirea numerelor (se împart termenii de grad maxim de la
deîmpărţit – f (x3 în acest caz) şi împărţitor – g (x2 în acest caz) coeficient cu coeficient şi necunoscută cu
necunoscută), doar că rezultatele intermediare se scriu cu minus şi se adună (nu se scriu cu plus şi se scad).
Exemplu: împărţirea a două polinoame: f(x) = x3 + 2·x2 + 3·x +1; g(x) = x2 – 1;
f(x) :g(x) = (x3 + 2·x2 + 3·x +1) :( x2 - 1)= x+2 rest 4x+3; f =deîmpărţit; g=împărţitor; c=x+2=cât; r=4x+3=rest.
GRAD(F:G) = GRAD F - GRAD G; GRAD R<GRAD G
x3 + 2·x2 + 3·x +1 x2 - 1
trecem cu semn schimbat -> -x3 + x x+2 -> cât
adunăm -> / 2x2 + 4x
trecem cu semn schimbat -> -2x2 +2
adunăm -> / 4x + 3 -> rest
Înmulţirea a două polinoame – se înmulţeşte fiecare termen de la primul polinom cu fiecare termen de la al doilea
polinom;( dacă primul polinom are 4 termeni, iar al doilea are 2 termeni, rezultatul va avea 2·4=8 termeni).grad(f•g)
= grad f + grad g; un polinom cu gradul ZERO este o constantă, de obicei nenulă.Exemplu: înmulţirea a două
polinoame: f(x)•g(x)=(x3+2·x2+3·x+1)·(x2-1)=(x3+2·x2+3·x+1)·x2-(x3+2·x2+3·x+1)·1= =x3+2·x4+3·x3+x2- x3-2·x -3·x
-1=x5 +2·x +2·x3+x2-2x2 -3x-1= x +2·x +2·x3 - x2 -3x-1;
IX. RELAŢIILE LUI VIETE
Sunt relaţii între rădăcinile şi coeficienţii unei ecuaţii polinomiale de diferite grade.
Pentru polinoame de gradul I - f(x) = a1·x + a0 = 0; x1 = (-a0)/a1
Exemplu: f (x)= -4·x+3=0; a1=-4; a0=3; x1=(-3)/(-4)=3/4
a b a c
Pentru polinoame de gradul II - f(x) = a2·x2 + a1·x + a0 = 0; x1 x 2 1 x1 x 2 0
a2 a a2 a
10
4 4 3
Exemplu: f (x)=x2-4·x+3=0; a=a2=1;b=a1=-4;c=a0=3; x1 x2
4 ; x1 x2 3
1 1 1
Pentru polinoame de gradul III - f(x) = a3·x3 + a2·x2 + a1·x + a0 = 0
a2 a1 a0
x1 x2 x3 ; x1 x2 x1 x3 x2 x3 ; x1 x2 x3
a3 a3 a3
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 5x -7 = 0; a3=2; a2=-3; a1=5; a0=-7;
3 3 5 7 7
x1 x2 x3 ; x1 x2 x1 x3 x2 x3 ; x1 x2 x3
2 2 2 2 2
11
a a a11 a12
A 11 12
Determinantul matricei a 21 a 22 este numărul det A a11 a 22 a12 a 21 a 21 a 22
şi se numeşte determinant de
ordin 2. Termenii a11•a22, a21•a12 se numesc termenii dezvoltării determinantului de ordin 2.
1 2
Exemplu: Fie A =>det(A) =1·4-2·3=4-6=-2.
3 4
a11 a12 a13
A a 21 a 22 a 23
a a a
Determinantul matricei este det( A) a11 a 22 a33 a13 a 21 a32 a12 a 23 a31 a13 a 22 a31 a12 a 21 a33 a11 a 23 a32
31 32 33
şi se numeşte determinant de ordin 3. Termenii care apar în formulă se numesc termenii dezvoltării determinantului.
Regula lui Sarrus: Fie un determinant de ordin 3. Pentru a calcula un astfel de determinant se utilizează procedeul de
mai jos (exemplu-am scris sub determinant primele două linii): se face produsul elementelor de pe diagonalele
care conţin 3 termeni. Produsul elementelor de pe o diagonală descendentă (stânga sus – dreapta jos) este cu semnul
plus. Avem trei astfel de produse: a11 a 22 a33 , a13 a 21a32 , a12 a 23 a31 . Produsul elementelor de pe o diagonală ascendentă
(stânga jos – dreapta sus) este cu semnul minus. Avem trei astfel de produse: a13 a 22 a31 , a12 a 21 a33 , a11 a 23 a32 .Suma
celor şase produse dă valoarea determinantului de ordin 3.
Determinantul este nul dacă: - aşa rezultă din calcul; - are o linie sau o coloană cu toate elementele egale cu zero:
- are două linii sau două coloane egale sau elementele de pe două linii sau coloane sunt proporţionale.
Matricele şi determinanţii se pot utiliza la rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu mai multe necunoscute (fiecare
necunoscută este de gradul I sau zero (lipseşte)) folosind regula lui Cramer:
- se formează matricea A, Aextins a sistemului şi matricea X a termenilor liberi;
- se stabileşte dacă sistemul este compatibil (rang A = rang A extins) sau nu; - se
calculează det A;
se calculează dx, dy, dz …. unde dX se obţine din det A înlocuind coloana coeficienţilor lui x cu coloana termenilor
dX dy dz
liberi; - se calculează x , y , z etc.
det A det A det A
x y 1
Ecuaţia unei drepte A(xA,yA)B(xB,yB) se poate afla rezolvând determinantul: AB : x A yA 1 0.
xB .y B 1
Exemplu: A(1,2)B(3,4) x y 1 x•1•2+y•1•3+1•4•1-3•2•1-1•4•x-1•y•1=02x+3y+4-6-4x-y=0
AB : 1 2 1 -2x+2y-2=0
0 :(-2) x-y+1=0 =>AB: x-y+1=0.
3 .4 1
Inversa unei matrice A: A-1 – are sens numai pentru matrice pătratice şi numai dacă determinantul matricei este
1 A11.... An1
A unde A se numeşte matrice adjunctă ce are ca elemente
nenul. Atunci: A 1
det A A1n ... Ann
determinanţi care se obţin din elementele matricei A prin eliminarea liniilor şi coloanelor corespunzătoare (
a11 ... a1n
Aij ( 1) i j ... ... ... , adică din elementele lui A s-au scos linia i şi coloana j).
a n1 ... a nn
1 1 A A21
1
Exemplu: pentru o matrice pătratică de ordinul doi, avem A A 11 .
det A det A A12 A22
12
A11 A21 A31
1 1
1
Pentru o matrice pătratică de ordinul trei, avem A A A12 A22 A32 .
det A det A
A13 A23 A33
1 0 0 A11 A21 A31 A11 A21 A31
1 1
Exemplu: Fie A 2 1 1 =>detA=-1;=> A A 1 A12 A22 A32 A12 A22 A32 ;
0 3 2 1 A
13 A23 A33 A
13 A23 A33
1 1 0 0
A11 ( 1)11 ( 1) 2 (1 2 3 1) ( 2 3) 1 ; A21 ( 1) 2 1 0 (o linie din determinant este
3 2 3 2
1 0 0
0 0
3 1
zero); A31 ( 1) 0 ş.a.m.d. => A1 4 2 1
1 1
6 3 1
-1 -1
A·A =A·A =In - proprietatea inversei unei matrice. A-A=O n – proprietatea opusei unei matrice.
XI. LIMITE DE ŞIRURI ŞI FUNCŢII.
La calculul unei limite de şir ( nlim an an () ) sau limite de funcţie ( lim f x f x0 ) se înlocuieşte n (la şiruri)
0 xx 0
şi x (la funcţii) cu valoarea spre care tinde (limitele se folosesc şi pentru a verifica continuitatea funcţiilor în puncte x 0
l im f ( x) f ( x0 ) l im f ( x)
ale domeniului de definiţie: ls(x0)=f(x0)=ld(x0) x x0 x x0 ).
x x0 x x0
2.orizontale. Dacă există şi este finită xlim f ( x) a , atunci dreapta y = a este asimptotă la , paralelă cu axa
Ox. Dacă dreapta y = a este asimptotă orizontală la graficul funcţiei f, atunci distanţa dintre grafic şi asimptotă, măsurată pe
verticală, descreşte când punctul de pe grafic se depărtează de originea axelor spre +∞.
13
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La+ ∞ putem căuta asimptotă orizontală (sau oblică, dar nu verticală!).
lim f x lim( x ln x) ln => Gf nu are asimptotă orizontală spre +∞.
x x
3. oblice. Se caută spre +∞ sau - ∞ pentru funcţii definite pe mulţimi nemărginite. Dacă există si sunt finite limitele:
f ( x)
m lim , m≠0, n xlim
[ f ( x) mx ] spunem că dreapta y = m●x+n este asimptotă oblică la a
x x
graficului.
Observaţii: dacă m există, este finit şi nenul, dar n nu există sau e infinit, graficul funcţiei nu are asimptotă oblică
la ; dacă nu există m, este nul sau este infinit, graficul funcţiei nu are asimptotă oblică la .
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La +∞ putem căuta asimptotă oblică.
1
f x x ln x x ln x ln x ln x ln (ln x)'
m lim lim lim lim 1 1 lim 1 1 lim 1 lim x 1
x x x x x x
x x x x x x x' x 1
;≠0,finit.
n lim [ f ( x) m x] lim [ x ln x 1 x] lim ( x ln x x) lim (ln x) ln =>n nefinit => Gf nu
x x x x
are asimptotă oblică spre +∞.
XIII. DERIVATE
Calculul derivatei presupune aplicarea regulilor de derivare şi apoi a formulelor de derivare.
Reguli generale de derivare:
c f ' c f ' - constanta iese în faţa derivatei;
(f+g)’=f’+g’; (f-g)’=f’-g’ – suma sau diferenţa derivatei este sumă sau diferenţă de derivate;
,
f f , g f g,
(f•g)’=f’•g+f•g’; ;
g g2
f ( x ) f ( x0 )
lim f ' ( x0 ) - definiţia derivatei în punctul x0
x x0 x x0
f ( x) f (4) f ( x ) f ( 0) f ( x ) f ( 1)
Exemple: lim f ' (4) ; lim f ' (0) ; lim f ' ( 1)
x 4 x4 x 0 x x 1 x 1
(a )’=ax•ln a
x
e ' e 3x ' e 3x' e 3 1
3x 3x 3x 3x
(sin x)’=cos x
(cos x)’=- sin x 2 ' 2 3x ' ln 3 3 2 ln 3
3x 3x 3x
14
1 3
arctg 3x ' (3 x)'
1 (3 x) 3
1 9x 2
Tangenta la graficul funcţiei f în punctul M(x0, y0 = f(x0)) este dreapta de ecuaţie : y = f’(x0) •(x – x0) + f(x0)
Ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f în punctul de abscisă x0 este: y – f(x0) = f’(x0)●(x-x0), cu panta f’(x0).
Semnul derivatei întâi f’(x) stabileşte dacă o funcţie este crescătoare sau descrescătoare; dacă f’(x) >0, f(x) este
crescătoare; dacă f’(x)<0, f(x) este descrescătoare. Punctele de extrem ale funcţiei (minim sau maxim) sunt acele
puncte unde derivata întâi se anulează şi îşi schimbă semnul (în exemplul de mai jos M(x0;f(x0)) este un maxim).
Min Ddef(ex.-∞) x0 Max Ddef(ex +∞)
f’(x) +++++++++++++++++++ 0 -- --------------------------------
f(x) f (x0)
Intervalele pe care funcţia este crescătoare sau descrescătoare se numesc intervale de monotonie.
Semnul derivatei a doua (adică derivata derivatei I) stabileşte dacă o funcţie este convexă (,,ţine apă”
f’’(x)>0) sau concavă (,,nu ţine apă”f’’(x)<0).Punctele de inflexiune ale funcţiei sunt acele puncte unde
-2
Grafice de funcţii: Reprezintă totalitatea punctelor M(x,f(x)), unde x este din domeniul de definiţie al funcţiei f.
CLASA A XII-A
XIV. LEGI DE COMPOZIŢIE
O relaţie ,,*’’ (sau orice alt simbol: o,Δ,┴, ┬) definită între două elemente ale unei mulţimi nevide M se numeşte lege
de compoziţie internă dacă: x,y M, x*y M.
Exemplu: Considerăm următoarea lege de compoziţie: x*y = x∙y +2·x+2·y+2, definită pe mulţimea M=(-2;∞), adică
la compunerea a două elemente din mulţimea M, înmulţim primul cu al doilea, adunăm produsul dintre 2 şi primul
element, adunăm produsul dintre 2 şi al doilea element şi adunăm 6.
Fie M o mulţime nevidă cu cel puţin 2 elemente şi legile de compoziţie ,,*” şi ,,o” definite pe această mulţime:
Monoidul
Dubletul (M,*) este monoid dacă:
1 – legea ,,* ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
Pentru legea din exemplu, avem: (x*y)*z = (xy + 2x + 2y + 2)*z=(xy+2x+2y+ 2)z+2(xy+2x+2y+2)+2z+2=
xyz+2xz+2yz+2z+2xy+4x+4y+4+2z+2=xyz+2xz+2yz+2xy+4x+4y+4z+6
x*(y*z)=x*(yz+2y+2z+2)=x(yz+2y+2z+2)+2x+2(yz+2y+2z+2)+2 = xyz+2xy+2xz+2x+2x+2yz+4y+4z+4+2 =
xyz+2xy+2xz+2yz+4x+4y+4z+6 = (x*y)*z
2 – legea ,,* ’’ are element neutru, adică x M e M a.î. : x * e = e * x = x;
Pentru legea din exemplu, avem: x* e = x xe + 2x + 2e + 2=x xe+ 2x+2e+ 2- x=0 xe + x + e + 2= 0
x(e+ 1) + 2e+ 2 = 0 x(e+ 1) + 2(e+ 1) = 0 (e+1)(x+2)=0 =>e + 1 =0 =>e = - 1.
Grupul
Dubletul (M,*) este grup dacă:
15
1 – legea ,,* ’’ este asociativă, adică x,y,z M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
2 – legea ,,* ’’ admite element neutru, adică x M e M a.î. : x * e = e * x = x;
3 – legea ,,* ’’ admite element simetrizabil, adică x M x’ M a.î. : x * x’ = x’ * x = e;
Pentru legea din exemplu, avem: x * x’ =exx’ + 2x + 2x’ + 2= -1; xx’ + 2x + 2x’ +2 +1 = 0; xx’ + 2x+2x’+3=0; =>
2 x 3 2 x 4 1 2( x 2) 1 2( x 2) 1 1
x’(x+2) + 2x+3=0; => x 2
'
16
1 3
1 1
x2 x2 x x
x dx x 2 dx
1
3
3
C
1
2 2
Exemplu:
x n 1
x dx n1 C x 31 x 4
n
x dx n3 3 1 4 C
3
La integrarea prin părţi se cere să se pună in evidenţă o funcţie f’ şi o funcţie g pentru a se putea aplica formula
integrării prin părţi : f ( x) g ' ( x) dx f ( x ) g ( x ) f ' ( x ) g ( x )dx (de obicei se ia lnx=f(x,) xn=f(x),
ex=g’(x)).
f 2 ( x)
C
, , ,
f ( x ) f ( x ) dx f ( x ) f ( x ) f ( x ) f ( x ) dx C f ( x ) f ( x ) dx
2
F 2 ( x)
C
, ,
F ( x ) f ( x ) dx F ( x ) F ( x ) f ( x ) F ( x ) dx C F ( x ) f ( x ) dx
2
Exemple: x sin xdx x sin xdx . Considerăm f(x)=x şi g’(x)=sinx =>f’(x)=x’=1 şi g(x)=∫sinxdx=cosx şi
obţinem:
x sin xdx x sin xdx x cos x 1 cos xdx x cos x cos xdx x cos x ( sin x) x cos x sin x C
x2
x ln xdx x ln xdx . Considerăm f(x)=lnx şi g’(x)==x =>f’(x)=lnx’=1/x şi g ( x) xdx
2
C şi
obţinem:
x2 x2 1 x2 x x 2 ln x 1 x 2 ln x 1 x 2 x 2 ln x x 2
x ln xdx x ln xdx 2
ln x
2 x
dx
2
ln x dx
2 2
xdx
2 2
2 2
2
4
C
La integrarea prin schimbare de variabilă se înlocuieşte o parte din funcţia care se integrează cu t, se calculează
dx în funcţie de f’(x) şi dt, se înlocuiesc şi se obţine o integrală în t care trebuie să fie integrală de tabel, dar în t.
După calculul integralei în t, rezultatul se transformă din nou în x.
Exemplu: Să se calculeze x cos x dx . Se observă că integrala nu este de tabel. Notăm x2=t. Diferenţiem şi
2
Fie f:[a,b] R o funcţie care admite primitive pe [a,b] şi F o primitivă a lui f (adică F`(x) = f(x)).
b
f ( x)dx = F ( x)
b
Numim integrala definită de la a la b a lui f expresia a =F(b) – F(a) - formula lui Leibniz-
a
Newton (la integrala definită de obicei NU apare constanta C).
2
x 31 x4 2 4 14 16 1 16 1 15
Exemplu: F ( x) x dx F ( x) 12 F (4) F (1)
3 2 2
1 1
1
3 1 4 4 4 4 4 4 4
TABEL DE INTEGRALE NEDEFINITE (PRIMITIVE)
n 1
x x11 x2 x 0 1 x1 x 21 x3
x dx C xdx 1 1 C C 1dx x 0 dx C C x C x 2 dx C C
n
n 1 2 ; 0 1 1 ; 2 1 3
x a 1 (a x b) m 1 2
x dx
a
C (a x b) dx
m
C , m 1 (2 x 3)dx 2 xdx 3dx 3 xdx 2 1dx 3 x 2 x C
a 1 a(m 1) ;
2
1 x n 1 1 1 1 1
xn
dx x n
dx
n 1
C; n 1 a x b dx a ln(a x b) C ; x a dx ln x a C ; x 3 dx ln x 3 C
m 4 4 3 7 7 1
m 1 4 1
1
xn x3 x3 3 x3 3x 3 1 x2
x m dx x dx C; n 1 x 4 dx x dx C dx x 2 dx C 2 x C
n n 3 3
C C C
m 4 4 1 7 7 x 1
1 1
n 3 3 3 3 ; 2
dx e x ' dx e x C
ax 2x
e dx e C e
x
a dx 2 dx
x x
x
C x
C
ln a ; ln 2 ;
1 f ' ( x) 2x x2 1 '
f ' ( x)
x dx ln x C f ( x)
dx ln f ( x) C x 2
1
2
x
f ( x)
dx ln ( x 2 1) C ln(x 2 1) C
;
17
sin xdx cos x C ; cos xdx sin x C tgxdx ln cos x C ; ctgxdx ln sin x C
1 1 1 3
cos ; sin
tgx C ctgx C 1 1
2
x 2
x ( x a ) n 1 x2 x 2 2x x
( x a) dx n 1 C ;
x dx x dx
n
2
C
1 3 3
1
2 2
1 1 xa 1 1 1 x2
x dx ln C x dx 2 dx ln C
xa 4 x 22 22 x 2 ;
2
2
a2 2a
1 1 x 1 1 1 x
x2 a2
dx arctg C
a a x 2 4 dx x 2 2 2 dx 2 arctg 2 C ;
1 1
x2 a2
dx ln( x x2 a2 ) C
dx ln( x x2 7) C
x2 7
1 1
dx ln x x 2 a 2 C x2 7
dx ln x x2 7 C
x a2 2
1 x 1 1 x
dx arcsin C dx arcsin C
a x2 2 a 12 x 2 12 2
x2 12
b
AGf f ( x)dx F (b) F (a) - aria cuprinsă între graficul funcţiei f, axa Ox şi dreptele de ecuaţie x=a; x=b ( ll
a
cu axa Oy).
2
x 31 x4 2 4 14 16 1 16 1 15
Exemplu: Fie f:[1,2]->R, f(x)=x3 => AGf x dx
3 2 2
1 1
1
3 1 4 4 4 4 4 4 4
Volumul corpului de rotaţie obţinut prin rotirea graficului funcţiei f:[a,b]->R în jurul axei Ox este
b
VCf f 2 ( x) dx .
a
18
Restul împărţirii lui f la X - a este f(a), deci se poate verifica simplu dacă un polinom se divide cu X–a (diviziune =
împărţire fără rest, exactă):
se calculează f(a);
dacă f(a) = 0 atunci a este rădăcină a lui f(x), adică (X-a) divide pe f(x).
2. cu coeficienţi în clasele de resturi Z n Zn este mulţimea resturilor împărţirii unui număr natural la n; de exemplu,
Z 2 0, 1 ; Z 3 0, 1, 2 ; Z 4 0, 1, 2, 3 ş.a.m.d. Operaţiile sunt asemănătoare cu cele de la polinoamele
normale, însă trebuie ţinut cont de înmulţirea şi adunarea modulo n în care sunt definiţi coeficienţii polinomului şi că
în mulţimea claselor de resturi modulo n Zn se definesc doar două operaţii: adunarea şi înmulţirea (restul operaţiilor
reducându-se la acestea). De exemplu, dacă x Z n , atunci şi opusul său x Z n şi x+(-x)=0, adică –x este acea
1
valoare din Zn astfel încât x+(-x)=n; Dacă x Z n , atunci şi inversul său x Z n şi x· x-1=1, lucru ce trebuie
calculat.
1
Exemplu: Fie 1 Z 4 0, 1, 2, 3 1 3 deoarece 1 3 4 0 Fie 1 Z 4 0, 1, 2, 3 1 1 deoarece
1 1 1
Toate elementele lui Zn au opus, dar NU toate elementele lui Zn au invers.
19