Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2 7 5/ ¿ + ⋅3 3⋅5 15 15 15 15
¿
3
+ = ¿
Exemple: 3 5 ; 3 şi 5 sunt numere prime şi atunci cel mai mic multiplu comun al
lor este produsul dintre ele, adică 3•5=15.
2 2
7 = 5 y 2 + 3 x⋅7 = 10 y 21 x 10 y 2 +21 x
2+ 2 =
¿
3 x /¿
2 2 2
5 y 2/ ¿ 2 +
5 y2 5 y 3x¿3 x⋅5 y 15 xy 15 xy 15 xy
2 7 3x
¿
+ = ¿
3x 5 y2
Regula semnelor la înmulţire sau împărţire: + • + = +/+ = +; - • - = -/- = +; + • - = - • + = +/- = -/+ = - .
Factorii înmulţirii se pot schimba între ei; NU şi cei ai împărţirii!
Exemple: 2●3= 3●2=6; 12 : 3=4≠3:12=1/4 !!!!
Exemple: 2•3=6; (-2)•(-3)=6; (-2)•3=2•(-3)= -6; 12/3=4; (-12)/(-3)=4; -(12)/3=12/(-3)= -4. 12/3=12:3=4.
La înmulţirea/împărţirea literală, literele se înmulţesc/ împart cu litere de acelaşi fel, iar cifrele cu cifre.
Exemple: 2x2•3x2y=(2•3)(x2•x)•y=6x3y; 2x2y/3x2=(2/3)(x2/x)•y=(2/3)x•y.
Înmulţirea a două (sau mai multe) fracţii se face numărător cu numărător şi numitor cu numitor.
2 7 11 2⋅7⋅11 196 2 7 2⋅7 14
⋅ ⋅ = = ⋅ = =
Exemple: 3 5 13 3⋅5⋅13 225 ; 3 x 5 y 2 3 x⋅5 y 2 15 xy 2 ;
Împărţirea a două fracţii se face înmulţind prima cu a doua inversată; împărţirea unei fracţii cu un număr se face înmulţind
fracţia cu numărul răsturnat. Înmulţirea sau împărţirea cu 1 nu modifica rezultatul.
2
3x 2 7 2 5 y 2 2⋅5 y 2 10 y 2
= : = ⋅ = =
2 7 2 5 2⋅5 10 7 3x 5 y 2 3x 7 3 x⋅7 21 x
: = ⋅ = =
Exemple: 3 5 3 7 3⋅7 21 ; 5 y2 ; 5∙1 = 5:1 =5 2x3∙1=2x3:1=2x3.
Orice număr real se poate scrie ca o fracţie cu numitorul 1. Înmulţirea cu zero are ca rezultat valoarea zero.
2 0 −1 −√ 5 π 4
2= ; 0= ; −1= ; −√ 5= ; π = ; 2 x 4= 2 x ;
Exemple: 1 1 1 1 1 1 1∙2∙3∙0∙(-1) ∙π∙5=0
Modulul unui număr real este o operaţie matematică prin care numărul devine nenegativ=>.
( )
m n p
a a m p =a n q
m
( )
m m p m p m m m n= m m p
+ q ⋅ p
b m
a =√ am , a ⋅a =a
n n q n q n n n n n q
, ( ab ) =a ⋅b , n ℚ+; , a,b≥0, n , q ℚ+; ( a ) =a
n q
b n
,a ,
m
−
n 1 1 −
5
1 1 1
1
a = =n m 2 7
= =7 =7
−
2 2
=
1
=
1
m
√a m 5
√2 5
√ 32 1
√2
, a>0, n Q+; Ex:
n
Puteri cu exponent rațional negativ: a 2 7
; 2 2
√ √
n 3
n a √a
=n
3 a √a
=3 n
√ amn =am ,a≥0; Ex: √ a4⋅3=a4
n n n 3 3 3 3
√ ab=√ a⋅√ b ,a,b≥0; Ex: √ ab=√ a⋅√ b ; b √ b ,a≥0,b>0; Ex: b √ b ;
√ am ,a≥0; Ex: (√3 a ) = 3√ a4 ; √n am = √ amk ,a≥0; Ex: 3√ a4 = √ a 4⋅5 ; √ m√a=nm√ a ,a≥0 Ex: √ 4√ a=3⋅4√ a=12√ a
n n 4 nk 3⋅5 n 3
( √ a )m=
II. FORMULE TRIGONOMETRICE
Formula fundamentală: cos x + sin x= sin2x + cos2x =1 ∀ x ∈ R .
2 2
4
Reducere la primul cadran se aplică atunci când valoarea de calculat nu este din Cadranul I (se consideră cunoscute doar
valorile remarcabile din primul cadran: 00;300;450;600 şi multiplii de π/2).
0 0
CII->CI: Fie y ∈(90 ;180 ) şi y = π-x=1800-x, unde x este o valoare din Cadranul I. Avem:
sin y = sin(π-x)= sin x siny =sin(1800-x)=sin x;
cos y = cos(π-x) = - cos x cos y = cos(1800-x)= - cos x; tg y = tg(π-x) = - tg x tg y = tg(1800-x)= - tg x;
Exemple: y=1200 => sin 120º = sin(1800-60º)=sin 60º; cos 120º = cos(1800-60º)= - cos 60º;
0 0
CIII->CI: Fie y∈(180 ;270 ) şi y = π+x = 1800+x, unde x este o valoare din Cadranul I. Avem:
sin y = sin(π+x) = - sin x sin(1800+x) = - sin x; cos y=cos(π+x) = - cos x cos(1800+x) = - cos x;
tg(π+x) = tg x;
Exemple: y=2100 => sin 210º = sin(1800+30º)= - sin 30º; cos 210º = cos(1800 + 30º)= - cos 30º;
0 0
CIV->CI: Fie y ∈(270 ;360 ) şi y = 2π-x=3600-x, unde x este o valoare din Cadranul I. Avem:
sin(2π-x) = - sin xsin(00-x)=sin(3600-x)= - sin x; cos(2π-x) = cos x cos(3600-x)=cos x;
tg(2π-x)= -tg x.
Exemple: y=3000 => sin 300º = sin(3600-60º)= -sin 60º; cos 300º = cos(3600-60º)=- cos 60º;
Formule trigonometrice pentru sumă şi diferenţă:
cos(a+b) = cos cos(a-b) =
a•cos b – sin a•sin b; cos(π/2+x) = - sin x cos a•cos b + sin a•sin b;
sin(a+b) = sin a•cos b + cos a•sin b; sin(π/2+x) = cos x sin(a-b) = sin a•cos b - cos a•sin b;
tga+tgb tg ( a− b)=
tga−tgb
tg ( a+b )= 1+tga⋅tgb
1−tga⋅tgb
x (grade;radiani) -π/2=-900 -π/3=-600 -π/4=-450 -π/6=-300 0=00 π/6=300 π/4=450 π/3=600 π/2=900
tg x -∞=1/0- -√3 -1 -√3/3 0 √3/3 1 √3 +∞=1/0+
ctg x 0 -√3/3 -1 -√3 +∞ √3 1 1/√3 0
CLASA A X-a
III. COMBINATORICĂ
Considerăm mulţimea numerelor naturale N={0,1,2,3,4,5,……}
Notăm n!=1●2●3●….●(n-2)●(n-1)●n=(n-1)!●n=n(n-1)(n-2)!. (n! se citeşte ,,n factorial”).Convenţie: 0!=1 ; 1!=1;
Exemple: 2!=1•2=2; 5!=1•2•3•4•5=120.
Permutări: numărul de permutări Pn: Pn= n!=1•2•3•…•n , nN;
Aranjamente: Sistemele ordonate (submulţimile ordonate) cu k elemente care se pot forma cu elementele unei
k
mulțimi cu n elemente (n k), se numesc aranjamente de n elemente luate cate k, notate A n .
n!
A kn = =n⋅(n−1)⋅(n−2)⋅.. .(n−k+1) n 0
(n−k )! cu condiţia ca nk ; convenţie: n=k A n =Pn= n! = 1•2•3•…•n. A n =1
n!
C kn=
Combinări: k !(n−k )! = numărul de submulţimi cu k elemente al unei mulţimi de n elemente cu condiţia nk.
0 n
C C
Convenţie: n = n =1;
C1n = C n−1 k n−k
n = n, n>0. Formula pentru combinări complementare: C n = C n
5! 5! 1⋅2⋅3⋅4⋅5 4⋅5 20
C25 = = = = = =10
Exemplu: 2! (5−2 )! 2 !⋅3! 1⋅2⋅1⋅2⋅3 1⋅2 2 .
Binomul lui Newton: Dacă a, bR, nN, atunci: (a+b)n=Cn0an+Cn1an-1b+Cn2an-2b2+…+Cnkan-kbk+…+Cnn-1abn-1+Cnnbn
n n
(a+b )n = ∑ C kn an−k⋅b k =∑ T k +1
k =0 k =0 unde
T k+1=C kn a n−k⋅b k unde Tk+1=termen general; k = rangul termenului k al dezvoltării;
n n
(a−b )n=(−1)k ∑ C kn an−k⋅b k = ∑ T k+1 k k n−k k
k =0
T =(−1) C n a ⋅b sau ( a−b) =C 0n an−C 1n an−1 b1+C 2n an−2 b2−...+(−1)n−k C kn an−k bk +...+(−1)n−1 C n−1
unde k+1
k =0
n 1 n−1 n n n
n a b +...+(−1) C n b
Obs: 1) în dezvoltarea (a+b)n, după formula binomului lui Newton, sunt n+1 termeni; 2) Cn0, Cn1, Cn2,…,Cnn se numesc
coeficienți binomiali; 3) să se facă distincţie între coeficientul unui termen al dezvoltării şi coeficientul binomial al aceluiaşi
termen; 4) In dezvoltarea (a+b)n, dacă a=b=1, atunci Cn0+Cn1+Cn2+…+Cnn=2n = numărul tuturor submulţimilor unei mulţimi cu n
elemente; Cn0+Cn2+Cn4+…=Cn1+Cn3+Cn5+…=2n-1.
Probabilităţi: probabilitatea p ca un eveniment să se întâmple (sau o relaţie să fie adevărată) este un număr
nr . cazuri . favorabile nr . elemente. din. multime .ce .indeplinesc . conditia
=
raţional - fracţie-egală cu p = nr . cazuri .totale nr . total. de . elemente .din .multime , în intervalul [0;1].
Pentru a calcula probabilitatea în cazul mulțimilor, trebuie stabilit clar cine este mulțimea, câte elemente are (card
= cardinalul mulţimii), care este condiţia şi câte elemente din mulţime satisfac condiţia.
Exemplu: Să se stabilească probabilitatea ca alegând un număr natural de două cifre, acesta să aibă cifrele egale.
A={10,11,12,…..,99} şi card A=90 (sunt 90 de numere scrise cu două cifre);
Condiţie: n ∈ A, cifrele lui n să fie egale; condiţia este îndeplinită de:11,22,33,44,55,66,77,88,99, adică 9 numere.
Probabilitatea va fi 9/90=1/10=0,1
TVA= 24%(valoarea TVA poate să difere!) ;TVA din preţ=Preţ•19%=Preţ•0,19.
Rata dobânzii=(dobândă simplă)/suma iniţială=(suma finală-suma iniţială)/suma iniţială.
Dobânda=rata dobânzii ●suma inițială; Suma finală = suma inițială + dobânda.
Exemplu: La o bancă s-au depus 900 lei, iar după un an, în cont erau 1008 lei. Să se calculeze rata dobânzii.
sumafinală − suma initială 1008−900 108
Ratadobânzii = = = =0 , 12=12 %
suma initială 900 900 . Dobânda=1008-900=108 lei.
IV. ŞIRURI ŞI PROGRESII
Şirurile sunt funcţii de forma: an:N->M unde M este o mulţime oarecare (de obicei de numere).Valorile şirului se numesc
termeni ai şirului. Şirul este caracterizat de valoarea spre care tind termenii săi când n->∞, numită limita şirului şi notată
l=lim an
n→ ∞ , unde an este formula termenului general al şirului (limita apare şi la funcţii, locul lui n fiind luat de x (care poate tinde
spre orice valoare numerică, inclusiv +∞ sau - ∞)).
Progresii aritmetice: sunt şiruri de numere în care fiecare termen, cu excepţia primului, se obţine din
precedentul prin adunarea aceluiaşi număr r numit raţie. O progresie aritmetică este total definită de primul
termen a1 şi raţia r, adică putem afla orice termen al progresiei aritmetice dacă ştim valoarea primului termen
şi raţia. Avem: a2=a1+r; a3=a2+r= a1+2r; … an=an-1+r = a1+(n-1)r;
an-1 + an+1 = 2•an; a1 + a3 = 2a2 (condiţia ca oricare trei termeni consecutivi să fie ai unei progresii aritmetice).
a1 + an 2 a +( n−1)⋅r
⋅n= 1 ⋅n
Suma primilor n termeni ai progresiei aritmetice este: Sn = a1 + a2 + … + an = 2 2
Exemplu: a1 =2 şi raţia r=3: => şirul 2, 5, 8, 11, 14, 17, 20,...,a101=a100+r = a1 + 99r = 2 + 99•3=2+197=199, …
2 199 2 2 (100 1) 3 201 100
100 100 201 50 10050.
an+1 = an + 3=2+(n-1)•3, …. S100= a1+a2+…+a100 = 2 2 2
Progresii geometrice: sunt şiruri de numere în care fiecare termen, cu excepţia primului, se obţine din
precedentul prin înmulţirea cu acelaşi număr q numit raţie. O progresie geometrică este total definită de
primul termen b1 şi raţia q, adică putem afla orice termen al progresiei geometrice dacă ştim valoarea primului
termen şi raţia. Avem: b2=b1•q; b3=b2•q= b1•q2; … bn=bn-1•q = b1•qn-1;
bn-1•bn+1 = b2n; b1 •b3 = b22. (condiţia ca oricare trei termeni consecutivi să fie ai unei progresii geometrice).
n
q −1
b1
Suma primilor n termeni ai progresiei geometrice:Sn=b1+b2+…+bn=b1+b1•q…+b1•qn-1=b1(1+q+… qn-1) = q−1 .
Exemplu: b1 =2 şi raţia q=3: => şirul: 2; 6=2•3; 18=6•3=2•3 ; 54=18•3=2•3 ; …. bn+1 = bn•3 = 2•3 ; …
2 3 n-1
34 1 81 1 80 160
2 2 2 80
S4=b1+b2+…+b4=2+2•3…+2•34-1=2(1+3+… 34-1) = 3 1 2 2 2 .
V. GEOMETRIE VECTORIALĂ
1) Reper cartezian în plan. Se numeşte reper cartezian (în plan) cuplul de axe (x x’,O,i), (yy’,O,j), unde dreptele x x’, y y’
sunt perpendiculare (în planul P),O punctul de intersecţie, iar i şi j sunt versorii (adică vectorii unitate – de lungime 1) celor două
axe şi definesc sensul de pe fiecare axă; semiaxele Ox;Oy sunt pozitive, iar semiaxele Ox’;Oy’ sunt negative (Ox se numeşte axa
absciselor, Oy se numeşte axa ordonatelor). Reperul cartezian în plan se notează (O,i,j) cu O originea reperului. Planul în care s-a
definit reperul îl numim planul xOy.
2)Coordonate carteziene. Fiecărui punct M din planul xOy, îi asociem perechea de numere reale (x,y) numite coordonatele
carteziene ale punctului M. Reciproc fiecărei perechi de numere reale (x,y), îi corespunde un punct bine determinat, în plan, de
coordonate (x,y), notat M(x,y); x se numeşte abscisă, y se numeşte ordonată.
Exemplu: Fie M(2;3). Abscisa lui M, notată xM, este egală cu 2, iar ordonata lui M, notată yM, este egală cu 3.
6
→ →
3)Vectori Fiecărui punct M(xM;yyM)) din planul xOy, îi asociem vectorul de poziţie OM=x M⋅i + y M⋅j .
→ → → → →
Exemplu: Fie M(2;3) => OM =2⋅i +3⋅j =2 i +3 j
→ → → →
Vectorul format de punctele AB este: AB =( x B −x A )⋅i +( y B− y A )⋅ j ; |AB|= AB
→ → → → → → → → →
Fie
{a1 x+ b1 y +c 1 =0
a 2 x+ b2 y +c 2 =0
{ y=m 1 x+ n1
y =m 2 x +n 2
sistemul format de ecuațiile a două drepte (d1) şi (d2 ). Punctul de
intersecţie al dreptelor (d1) şi (d2) se găseşte rezolvând sistemul format de ecuațiile dreptelor.
8
Perimetrul unui triunghi este suma lungimilor laturilor sale, adică: P=AB+BC+CA=c+a+b =
P a+b+ c
p= =
= perimetrul triunghiului ABC, iar 2 2 =semiperimetrul.
bază⋅inaltime BC⋅AD BC⋅AB⋅sin B
A Δ ABC = = =√ p( p−a)( p−b)( p−c )
Aria triunghiului= 2 . 2 2 (pot fi
oricare alte două laturi şi unghiul dintre ele). Dacă se cunosc coordonatele vârfurilor
xA yA 1
Triunghiul ABC poate 1
AABC xB yB 1
fi: 2
xC yC 1
- echilateral – toate A(xA;yA), B(xB;yB), C(xc,yc), utilizăm formula: (dacă AΔABC=0, punctele
unghiurile egale(600) şi l2 3
Aechilateral
laturile egale A,B şi C sunt coliniare). Aria unui Δ echilateral de latură l: 4
- isoscel – două laturi Aria unui triunghi dreptunghic este egală cu jumătate din produsul catetelor.
egale şi două unghiuri Teorema lui Pitagora generalizată=teorema cosinusului: AB2+ AC2 – 2AB∙AC∙ cos A = BC2
egale
AB2+ BC2 – 2AB∙BC∙ cos B = AC2; AC2+ BC2 – 2AC∙BC∙ cos C= AB2
- dreptunghic – un unghi
drept (900) Teorema lui Pitagora generalizată se poate scrie pentru oricare alt unghi.
- oarecare a b c BC AC AB
= = =2 R = = =2 R
r= raza cercului înscris Teorema sinusurilor: sin A sin B sin C sin A sin B sin C unde R=raza cercului
în triunghi; raza cercului circumscris triunghiului (la triunghiul dreptunghic această rază R este egală cu jumătate din
înscris r=S/p ipotenuză şi cu mediana din unghiul drept) .
Centrul cercului înscris Mediană = segment ce uneşte un vârf al triunghiului cu mijlocul laturii opuse; punctul de întâlnire al
în triunghi este punctul medianelor (la o treime de bază şi două de vârf) se numeşte centru de greutate (notat de obicei cu G);
de întâlnire al Mediatoare = dreaptă perpendiculară pe mijlocul laturii opuse (sau a unui segment);
bisectoarelor Înălţime =segment ce pleacă dintr-un vârf şi este perpendicular pe latura opusă;punctul de întâlnire
Bisectoare al înălțimilor se numeşte ortocentru (notat de obicei cu H);
=semidreaptă ce Centrul cercului circumscris triunghiului este punctul de întâlnire al mediatoarelor.
pleacă dintr-un vârf Lungimea medianei dusă din A(xA;yA) pe mijlocul laturii B(xB;yB)C(xC;yC):
şi împarte unghiul în xB + xC y B + yC
xM = y M=
două părţi egale - calculăm coordonatele mijlocului M(xM;yM): 2 ; 2
Dacă n este par, atunci ce-i sub radical nu trebuie să fie negativ şi valoarea lui f este pozitivă sau zero;dacă n este
impar, atunci x ∈ R şi semnul lui f este la fel cu semnul expresiei de sub radical.
5
Exemplu: f (x )=√ x , n =5.
7. Funcţia exponenţială: f: R->(0;+∞);f(x) = ax; a>0, a ≠1 (determinată dacă ştim pe a);
1
=
Funcţia exponenţială este numai pozitivă şi f(0)=a0=1.Exemple: f1(x) = ex; f2(x) = 2x; f3(x) = 2-x=(2-1)x=(1∕2)x 2x ;
8. Funcţia logaritm: f: (0;+∞->R; f(x)=logax unde a>0, a ≠1 şi x >0. (determinată dacă ştim pe a).
Logaritmii apar ca soluţii ale ecuaţiilor ax=N unde baza a>0, a≠1 şi argumentul N>0.Proprietăţi: loga N1 + loga
N2=loga N1·N2 ; loga N1 - loga N2 = loga N1/N2; loga N k = k loga N; loga a=1; loga 1=0;
1
3 log 2 5
log 2 √ 5=log 2 5 3
=
Exemplu: log2 5 + log2 7=log2 5●7= loga 35; log2 5 - log2 7=log2 5/7; log2 3 5 = 5 log2 3; 3
Funcţia logaritm este pozitivă dacă a>1 şi x>1 sau 0<a<1 şi 0<x<1; funcţia logaritm este negativă dacă a>1 şi
x<1 sau 0<a<1 şi x>1; f(1)=loga1=0.
Exemple: f1(x)=log3x; f2(x)=log10x=lgx; f3(x)=logex=lnx.
9. Funcţii trigonometrice directe:
a. sinus: f: R->[-1;+1]; f(x)= sin x. Funcţia sinus este periodică de perioadă 2π.
b. cosinus: f: R->[-1;+1]; f(x)= cos x. Funcţia cosinus este periodică de perioadă 2π.
c. tangentă: f:R-{kπ}->R; f(x)= tg x. Funcţia tangentă este periodică de perioadă π şi nedefinită în multiplii de π.
d. cotangentă: f:R-{kπ/2}->R;f(x)=ctg x. Cotangenta este periodică de perioadă π şi nedefinită în multiplii de π/2.
10. Funcţii trigonometrice inverse:
a. arcsinus: f: [-1;+1] -> R; f(x) = arcsin x; b. arccosinus: f: [-1;+1] -> R; f(x) = arccos x;
c. arctangentă: f: R->R; f(x) = arctg x; d. arccotangentă: f: R->R; f(x) = arcctg x.
Punctele de intersecţie ale graficului unei funcţii f:R->R cu axele de coordonate sunt:
- cu axa Oy: (0;f(0)) – cel mult un singur punct (trebuie calculat f(0)) - intersecţia cu axa Oy există numai dacă
funcţia este definită în x = 0;
- cu axa Ox: (f(x)=0; 0) – unul sau mai multe puncte (trebuie rezolvată ecuaţia f(x) = 0 şi aflata valoarea
rădăcinilor); intersecţia cu axa Ox există numai dacă ecuaţia f(x) = 0 are soluţii.
Exemplu: Fie f(x)= -x2 +3x-5; a= -1≠0; b=3; c = -5.
Gf∩OY: f(0)=-02+3·0-5=0+0-5=-5 => Gf∩OY=A(0;-5)
- Gf∩OX: f(x)=0-x2 +3x-5=0; Δ=b2-4·a·c=32-4·(-1)·(-5)=9-20=-11<0 =>Gf nu intersectează axa OX.
Un punct A(xA,yA) aparține graficului unei funcții f(x) dacă coordonatele punctului verifică relația prin care
este dată funcția, adică f(xA)=yA. De exemplu, un punct un punct A(xA,yA) aparține graficului unei drepte (adică se
află pe dreapta) de ecuație ax+by+c=0 (sau y=mx+n) dacă este verificată ecuația a·xA+b·yA+c=0 (sau yA=m·xA+n).
Exemplu: f(x)=3x; A(0;1); xA=0, yA=1; f(xA)=f(0)=30=1=yA =>A ∈ Gf.
La calculul punctelor de intersecție a graficului a două funcţii f(x) şi g(x) se rezolvă ecuaţia f(x)=g(x)
f(x)-g(x)=0h(x)=0, se găsesc rădăcinile x1,x2,…,xn ale lui h(x) apoi se calculează f(x 1)=g(x1),..,f(xn)=g(xn),
punctele de intersecție fiind A1(x1,f(x1)),…, An(xn,f(xn)).
Exemplu: Dacă avem de calculat intersecţia dintre graficul unei funcţii de gradul I(o dreaptă) şi al unei funcţii de
gradul II (o parabolă), vom avea maxim 2 puncte de intersecție (dar putem avea un punct sau niciunul).
Exemplu: Fie f(x)= -x2 +3x-5 şi g(x)= -3x; f(x)=g(x) -x2 +3x-5=-3x =>-x2 +3x-5+3x=0 =>-x2 +6x-5=0;
−b±√ Δ −6±√ 16 −6±4 −6+4 −2 −6−4 −10
x 1,2= = = ⇒ x 1= = =1>0; x 2= = =5>0
a=-1;b=6;c=-5; Δ=b -4·a·c=6 -4·(-1)·(-5)=36-20=16=4 ;
2 2 2 2a 2⋅(−1) −2 −2 −2 −2 −2
f(x1)=g(x1)=g(1)=-3·1=-3; f(x2)=g(x2)=g(5)=-3·5=-15=> Gf∩Gg= M1(1;-3) şi M2(5;-15).
VII. ECUAŢII ŞI INECUAŢII
Ecuaţia de gradul I: o ecuaţie de gradul I are forma: ax+b=0. Soluţia acestei ecuaţii este x=-b/a, cu a ≠0.
Exemple: 2x+4=0, a=2, b=4 =>x=(-4)∕2=-2; 2x+3=5 => 2x=5-3=2; =>x=2:2=1 =>x=1
Ecuaţia de gradul al II-lea: forma canonică a unei ecuaţii de gradul al II-lea este: a•x2+b•x+c=0, iar soluțiile ei sunt:
−b±√ Δ
x 1,2=
2 a , unde Δ=b2 – 4ac; de asemenea, avem: s = x1+x2;p = x1•x2. Ecuațiile de gradul II de altă formă se
aduc la forma canonică (cu zero în dreapta egalului). Ecuaţia de gradul II care are rădăcinile x 1 şi x2 este:
a•(x-x1)•(x-x2)=0 sau, dacă a=1, x2–(x1+x2)•x+x1•x2 = 0. Rădăcinile sunt reale dacă Δ>0,(reale şi egale dacă Δ=0) şi
complex conjugate dacă Δ<0.
Exemplu: x2 +3x-4=0; a=1≠0;b=3; c = -4; Δ = b2-4●a●c=32-4·1·(-4)=9+16=25=52.
−b±√ Δ −3±√ 25 −3±5 −3+5 2 −3−5 −10
x 1,2= = = ⇒ x1 = = =1>0 ; x2 = = =−5<0
2a 2⋅1 2 2 2 2 2
10
Ecuaţii iraţionale(cu radicali). Condiţie: ce este sub radicalii de ordin par sau egal cu ei să fie >0; se scapă de
radicali prin ridicare la putere egală cu ordinul radicalilor(uneori succesivă), prin amplificare cu conjugata etc.
Exemplu: √ x −4=4 . Rezolvare: Se pune condiţia:x2-4>0; se ridică la puterea a 2-a (deoarece avem radical de
2
2
ordinul 2) ambii membri şi obţinem: ( √ x −4 ) =2 ⇔ x −4=4 ⇔ x =4 +4=8⇒ x 1,2=±2 √ 2
2 2 2 2
Inecuaţiile se rezolvă rezolvând mai întâi ecuaţia ce se formează din inecuaţie şi stabilind semnul expresiei
(funcţiei) ce formează inecuația - se trece totul în partea stângă (în dreapta rămâne 0) şi se stabileşte semnul
expresiei din partea stângă (rezultatul rezolvării unei inecuaţii este de obicei o mulţime sau un interval).
Exemplu: 2x-7<0; Rezolvăm întâi ecuaţia 2x-7=0 => x=[-(-7)]∕2=7/2 =>x ∈ (-∞;7/2).
Semnul funcţiei de gradul I: funcţia are semn contrar lui a pentru x<-b/a şi semnul lui a pentru x>-b/a.
Un caz particular de inecuaţie de gradul I este |a·x+b|<m (sau |a·x+b|>m). Această ecuaţie devine –m<a·x+b<m (sau
Exemplu: |2x+3|<5=>-5<2x+3<5=>
{ 2 x +3 ≥−5 ¿ ¿ ¿ ¿
Semnul funcţiei de gradul II: dacă Δ<0, peste tot avem semnul lui a (dacă Δ=0 peste tot avem semnul lui a cu
excepția punctului x=x1=x2=-b/a); dacă Δ>0, între rădăcinile x1 şi x2 avem semn contrar lui a, iar în afara
rădăcinilor avem semnul lui a.
Exemplu: x2-4·x+3>0;a=1>0;b=-4;c=3;Δ=b2-4·a·c=(-4)2-4·1·3=16-12=4=22;
−b±√ Δ −(−4 )±√ 4 4±2 4+2 6 4−2 2
x =
1,2 = = ⇒x = 1 = =3 ; x = 2= =1 ⇒ x ∈(−∞ ; 1 ]∪[ 3 ; ∞)
2a 2⋅1 2 2 2 2 2
Alte semne de funcţii: trigonometrice, polinoamele, radicalul de ordin impar, logaritm pot fi pozitive sau negative.
VIII. POLINOAME CU COEFICIENŢI REALI
Fie f=anX +an-1X +…+a1X+a0 un polinom cu coeficienţi reali (an, an-1, … , a1, a0 sunt numere reale, an≠0);grad f=n.
n n-1
O rădăcină a polinomului f este acel număr cu care, dacă înlocuim pe x, obținem valoarea zero.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -7; f(1)=2·13-3·12+8·1-7=2·1-3·1+8-7=2-3+8-7=-1+1=0=> x=1 - rădăcină a lui f.
Un polinom de gradul n cu coeficienţi reali are n rădăcini: x 1, x2, x3, … , xn-1, xn care pot fi numere complexe, reale,
raționale sau întregi. Un polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală.
Dacă x1 = a + i•b este o rădăcină complexă a lui f, atunci şi conjugata sa x2 = a – b·i este rădăcină a lui f.
Dacă x1 = A + √B este o rădăcină reală a lui f, atunci şi x2 = A – √B este rădăcină a lui f.
Dacă xi=(p/q) este o rădăcină rațională a lui f, atunci p divide termenul liber a 0 şi q divide coeficientul termenului de
rang maxim, an, adică rădăcinile raționale ale unui polinom se caută făcând raportul divizorilor celor doi coeficienţi.
Două polinoame sunt egale dacă au acelaşi grad şi coeficienții corespunzători puterilor de acelaşi grad sunt egali.
Restul împărţirii lui f la X-a este f(a). Dacă a este rădăcină a lui f, atunci f(a)=0, f se divide (împarte exact) cu
X-a şi reciproc. Dacă x1,x2 sunt rădăcini ale lui f, atunci f(x1)=f(x2)=0, f se divide cu (X-x1)•(X-x2) şi reciproc.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -9; f(1)=2·13-3·12+8·1-9=2·1-3·1+8-9=2-3+8-9=-1-1=-2=> x=1 nu este rădăcină
a lui f.
Teorema împărţirii cu rest: f =c·g+r unde: f – deîmpărţit; g – împărţitor; c – cât; r – rest. Grad f = grad c+grad g.
Împărţirea a două polinoame se face asemănător cu împărţirea numerelor (se împart termenii de grad maxim de la
deîmpărţit – f (x3 în acest caz) şi împărţitor – g (x2 în acest caz) coeficient cu coeficient şi necunoscută cu
necunoscută), doar că rezultatele intermediare se scriu cu minus şi se adună (nu se scriu cu plus şi se scad).
Exemplu: împărţirea a două polinoame: f(x) = x3 + 2·x2 + 3·x +1; g(x) = x2 – 1;
f(x) :g(x) = (x3 + 2·x2 + 3·x +1) :( x2 - 1)= x+2 rest 4x+3; f =deîmpărţit; g=împărţitor; c=x+2=cât; r=4x+3=rest.
grad(f:g) = grad f - grad g; grad r<grad g
x3 + 2·x2 + 3·x +1 x2 - 1
trecem cu semn schimbat -> -x3 + x x+2 -> cât
adunăm -> / 2x2 + 4x
trecem cu semn schimbat -> -2x2 +2
adunăm -> / 4x + 3 -> rest
Înmulţirea a două polinoame – se înmulţeşte fiecare termen de la primul polinom cu fiecare termen de la al doilea
polinom;( dacă primul polinom are 4 termeni, iar al doilea are 2 termeni, rezultatul va avea 2·4=8 termeni).grad(f•g)
= grad f + grad g; un polinom cu gradul ZERO este o constantă, de obicei nenulă.Exemplu: înmulţirea a două
polinoame: f(x)•g(x)=(x3+2·x2+3·x+1)·(x2-1)=(x3+2·x2+3·x+1)·x2-(x3+2·x2+3·x+1)·1= =x3+2·x4+3·x3+x2- x3-2·x -3·x -
1=x5 +2·x +2·x3+x2-2x2 -3x-1= x +2·x +2·x3 - x2 -3x-1;
X. RELAŢIILE LUI VIETE
Sunt relaţii între rădăcinile şi coeficienţii unei ecuaţii polinomiale de diferite grade.
Pentru polinoame de gradul I - f(x) = a1·x + a0 = 0; x1 = (-a0)/a1
Exemplu: f (x)= -4·x+3=0; a1=-4; a0=3; x1=(-3)/(-4)=3/4
a1 b a0 c
x 1 + x 2=− =− x 1⋅x 2 = =
Pentru polinoame de gradul II - f(x) = a2·x + a1·x + a0 = 0; 2 a2 a a2 a
−4 4 3
x 1 + x 2=− = =4 x 1⋅x 2 = =3
Exemplu: f (x)=x -4·x+3=0; a=a2=1;b=a1=-4;c=a0=3;
2 1 1 ; 1
Pentru polinoame de gradul III - f(x) = a3·x3 + a2·x2 + a1·x + a0 = 0
a2 a1 a0
x 1 + x 2 + x 3 =− x 1⋅x 2 + x 1⋅x 3 + x2⋅x 3 = x 1⋅x 2⋅x 3 =−
a3 ; a3 ; a3
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 5x -7 = 0; a3=2; a2=-3; a1=5; a0=-7;
−3 3 5 −7 7
x 1 + x 2 + x 3 =− = x 1⋅x 2 + x 1⋅x 3 + x2⋅x 3 = x 1⋅x 2⋅x 3 =− =
2 2 ; 2 ; 2 2
Pentru polinoame de gradul IV - f(x) = a4 ·x4 +a3·x3 + a2·x2 + a1·x + a0 = 0
a3 a2
x 1 + x 2 + x 3 + x 4 =− x 1⋅x 2 + x 1⋅x 3 + x1⋅x 4 + x2⋅x 3 + x 2⋅x 4 + x 3⋅x 4 =
a4 ; a4 ;
a1 a0
x 1⋅x 2⋅x 3 + x1⋅x 2⋅x 4 + x 1⋅x 3⋅x 4 + x 2⋅x3⋅x 4 =− x 1⋅x 2⋅x 3⋅x 4 =
a4 ; a4
XI. NUMERE COMPLEXE
Numerele complexe sunt de forma z=a+b·i, cu a şi b numere reale, iar i=√−1 .Pentru un număr complex z=a+b•i, a se
numește partea reală a lui z şi se notează a=Re(z), iar b se numește partea imaginară a lui z şi se notează b=Im(z).Pe
lângă forma algebrică z=a+b·i=a+bi un număr complex poate avea şi forma trigonometrică z=r(cos φ + i·sin φ) unde
a b b
ϕ=arccos 2 2 =arcsin 2 2 =arctg
√2 2
z= a +b şi √ a +b √a +b a .Fie z =a+b·i=r (cos φ +i•sin φ ) şi z =c+di= r (cos φ +i•sin φ )
1 1 1 1 2 2 2 2
două numere complexe. Egalitatea a două numere complexe z1= a+b•i şi z2=c+d•i are loc dacă a=c şi b=d sau r1=r2 şi
φ1=φ2. Suma celor două numere complexe z1=a+bi şi z2=c+di este z1+z2=(a+c)+i(b+d).Produsul celor două numere
complexe z1 şi z2 este z1•z2=(a·c-b·d)+i(b·c+a·d)==r1•r2(cos(φ1+φ2)+i•sin(φ1+φ2)). Ridicarea la putere a unui număr
complex z=a+b•i=r(cos φ+i• sin φ); zn=(a+b·i)n=[r(cos φ+i•sin φ)]n =rn(cos n•φ+i•sin n•φ).
Exemplu: pentru z= 2 + 3i şi w =1 + 4i avem z•w = -10 + 11i, z + w = 3 + 7i .
Conjugatul complex al unui număr z=a+b•i este numărul complex z=a–b•i. Avem: z = z. Exemplu: z = 2+3i. =>
− − − −
z =2+3 i=2−3 i ; z = 3-5i => z =3−5i= 3+5 i ; z=i ⇒ z =i=−i ; z=2 ⇒ z = 2=2
12
Puterile lui i se repetă din patru în patru, adică: i=i5=i9=…= i; i2=i6=i10=…= - 1; i3=i7=i11=…=-i; i4 = i8 = i12 =…= 1;
General: in = 1 cu n de forma 4k; in = i cu n de forma 4k+1; in = -1 cu n de forma 4k+2; in = -i cu n de forma 4k+3.
CLASA A XI-a
XII. MATRICE ŞI DETERMINANŢI
Matricele sunt tablouri de numere cu m linii şi n coloane, iar la intersecţia fiecărei linii cu o coloană se găsește un
număr. A=(aij )i=1...m; j=1... n ∈M m,n (C ) înseamnă o matrice cu m linii, n coloane şi formată cu numere complexe.
Două matrice se pot aduna numai dacă au același număr de linii şi de coloane. Două matrice sunt egale numai
dacă au acelaşi număr de linii şi de coloane şi sunt egale element cu element.
O matrice se înmulțește cu un număr (constantă) înmulțind toate elementele matricei cu acel număr.
Transpusa unei matrice A, notată At, se obține inversând liniile cu coloanele. Matricele pătratice au acelaşi număr
de linii şi coloane., Matricea nulă (cu toate elementele egale cu zero) este element neutru la adunarea matricelor
(A + O = O + A = A), iar I n (matricea cu toate elementele de pe diagonala egale cu 1 şi restul nule) este element
neutru la înmulţirea matricelor pătratice de ordinul n (A • In = In •A = A).
Exemplu:
( ) ( )( )( )
1 3 −2 1 3 −2 3⋅1 3⋅3 3⋅(−2) 3 9 −6
A= 2 1 1 a⋅A=3⋅ 2 1 1 = 3⋅2 3⋅1 3⋅1 = 6 3 3
−1 3 2 => −1 3 2 3⋅(−1 ) 3⋅3 3⋅2 −3 9 6
Fie a =3 şi
Două matrice se pot înmulţi(linie cu coloană) numai dacă numărul de coloane al primei matrice este egal cu
numărul de coloane al celei de a doua matrice. Prima matrice dă numărul de linii al rezultatului, iar ce-a de-a
doua dă numărul de coloane. Înmulţirea matricelor nu este comutativă. Înmulţirea matricelor se realizează linie (de
la prima matrice) cu coloană (de la a doua matrice).
Exemplu de înmulţire a două matrice (înmulţirea se realizează ,,fiecare linie din prima matrice cu fiecare coloană
din a doua matrice’’):
( ) ( ) ( )( )( )
1 3 −2 1 0 −1 1 3 −2 1 0 −1 1⋅1+3⋅2+(−2)⋅(−1 ) 1⋅0+3⋅1+(−2 )⋅1 1⋅(−1)+3⋅2+(−2)⋅2
A= 2 1 1 B= 2 1 2 2 1 1 2 1 2 2⋅1+1⋅2+1⋅(−1) 2⋅0+1⋅1+1⋅1 2⋅(−1)+1⋅2+1⋅2
−1 3 2 ; −1 1 2 ;A•B= −1 3 2 ● −1 1 2 = (−1)⋅1+3⋅2+2⋅(−1 ) (−1)⋅0+3⋅1+2⋅1 (−1)⋅(−1)+3⋅2+2⋅2 =
( )( )
1+6+2 0+3−2 −1+6−4 9 1 1
2+2−1 0+1+1 −2+2+2 = 3 2 2
= −1+6−2 0+3+2 1+6+4 3 5 11
( ) ( ) ( ) ( )
1 3 −2 1 2 −1 0 0 0 1 0 0
t
A= 2 1 1 A= 3 1 3 O3= 0 0 0 I3= 0 1 0
Exemplu: Fie −1 3 2 => −2 1 2 ; 0 0 0 ; 0 0 1
Fie A= A=(aij) ∈ Mn(C) o matrice pătratică. Vom asocia acestei matrice un număr notat det(A) numit determinantul
matricei A. Dacă A=(a11) ∈ Mn(C) este o matrice pătratică de ordinul întâi, atunci det(A) =.|a 11| = a11.
Exemplu: Fie A=(-5) =>det(A) =.|-5| = -5.
a11 a12 a11 a12
Exemplu: Fie
( )
A= 1 2
3 4 =>det(A) =1·4-2·3=4-6=-2.
a11 a12 a13
A a 21 a 22 a 23
a a a
Determinantul matricei 31 32 33
este det( A) a a a a a a a a a a a a a a a a a a
11 22 33 13 21 32 12 23 31 13 22 31 12 21 33 11 23 32
şi se numește determinant de ordin 3. Termenii care apar în formulă se numesc termenii dezvoltării determinantului.
Regula lui Sarrus: Fie un determinant de ordin 3. Pentru a calcula un astfel de determinant se utilizează procedeul de
mai jos (exemplu-am scris sub determinant primele două linii): se face produsul elementelor de pe diagonalele
care conțin 3 termeni. Produsul elementelor de pe o diagonală descendentă (stânga sus – dreapta jos) este cu semnul
plus. Avem trei astfel de produse: a a a , a a a , a a a . Produsul elementelor de pe o diagonală ascendentă
11 22 33 13 21 32 12 23 31
(stânga jos – dreapta sus) este cu semnul minus. Avem trei astfel de produse: a a a , a a a , a a a .Suma 13 22 31 12 21 33 11 23 32
Determinantul este nul dacă: - aşa rezultă din calcul; - are o linie sau o coloană cu toate elementele egale cu zero:
- are două linii sau două coloane egale sau elementele de pe două linii sau coloane sunt proporţionale.
Matricele şi determinanţii se pot utiliza la rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare cu mai multe necunoscute (fiecare
necunoscută este de gradul I sau zero (lipseşte)) folosind regula lui Cramer:
- se formează matricea A, Aextins a sistemului şi matricea X a termenilor liberi;
- se stabileşte dacă sistemul este compatibil (rang A = rang A extins) sau nu; - se calculează det A;
se calculează dx, dy, dz …. unde dX se obţine din det A înlocuind coloana coeficienţilor lui x cu coloana termenilor
dX d d
x= y= y z= z
liberi; - se calculează det A , det A , det A etc.
x y 1
AB :|x A y A 1 |=0
Ecuaţia unei drepte A(xA,yA)B(xB,yB) se poate afla rezolvând determinantul: xB . yB 1 .
Exemplu: A(1,2)B(3,4) x y 1 x•1•2+y•1•3+1•4•1-3•2•1-1•4•x-1•y•1=02x+3y+4-6-4x-y=0
AB : 1 2 1 0 -2x+2y-2=0:(-2) x-y+1=0 =>AB: x-y+1=0.
3 .4 1
Inversa unei matrice A: A-1 – are sens numai pentru matrice pătratice şi numai dacă determinantul matricei este
nenul. Atunci:
A−1 =
1
det A
⋅A
¿
unde
¿ A
A = 11 . .. .
A 1n . .. Ann (
A n1
)
se numeşte matrice adjunctă ce are ca elemente determinanţi
a 11 ... a 1n
i+ j
A ij =(−1) |... ... ... |
care se obţin din elementele matricei A prin eliminarea liniilor şi coloanelor corespunzătoare ( an 1 ... ann
, adică din elementele lui A s-au scos linia i şi coloana j).
( ) ( ) ( )
1 0 0 A 11 A 21 A 31 A11 A21 A31
1 ¿
A= 2 1 1 A−1 = ⋅A =−1⋅ A 12 A 22 A 32 =− A12 A22 A32
−1
0 3 2 =>detA=-1;=> A13 A 23 A 33 A 13 A 23 A33
Exemplu: Fie ;
1 1 0 0 2+1
A 11=(−1 )1+1⋅| |=(−1 )2 (1⋅2−3⋅1)=+(2−3 )=−1 A 21=(−1) ⋅| |=0
3 2 ; 3 2 (o linie din determinant este zero);
( )
1 0 0
A 31=(−1)3+1⋅|0 0|=0 A−1 = 4 −2 1
1 1 ş.a.m.d. => −6 3 −1
A·A =A·A =In - proprietatea inversei unei matrice. A-A=O n – proprietatea opusei unei matrice.
-1 -1
14
( ) =e .
xn
1
lim 1+
0 ,0 0 , 0 ,1 se elimină prin logaritmare sau folosind limita remarcabilă x n →∞ xn
x −3 x−3 ∞−3 ∞ (x −3)' 1
lim f ( x ) =lim
f (x )= = = ∞ =lim =lim =lim 1=1
Exemplu de eliminare a nedeterminării ∞/∞: x−1 ; x→∞ x →∞ x−1 ∞−1 x →∞ ( x−1)' x →∞ 1 x →∞
XIV. ASIMPTOTE
Asimptotele sunt drepte spre care tinde graficul funcţiei f la capetele intervalului de definiţie Pot fi: verticale, oblice
sau orizontale.
Dacă graficul are asimptotă orizontală, atunci el nu mai poate avea asimptotă oblică la şi reciproc. În cazul funcţiilor
periodice, un grafic poate avea o infinitate de asimptote verticale;
1.verticale. Asimptotele verticale se definesc pentru funcţii nemărginite, chiar dacă sunt definite pe mulţimi
mărginite. Ele trebuie căutate la capetele intervalului de definiţie al funcţiei, altele decât - ∞ sau + ∞ . Ecuaţia unei
asimptote verticale este de forma x=x0, iar această asimptotă este paralelă cu axa Oy.
Dacă dreapta x = x0 este ecuaţia asimptotei verticale la graficul funcţiei f, atunci limitele laterale în stânga şi dreapta lui x 0 sunt
infinite şi distanţa dintre grafic şi asimptotă, măsurată pe orizontală, descreşte când punctul de pe grafic se apropie de capătul de
interval la care se calculează asimptota verticală. Asimptotele verticale se calculează utilizând limitele laterale.
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La x=0 putem căuta asimptotă verticală (la dreapta).
lim f ( x )= lim ( x +ln x )=0 + + ln 0+ =0+(−∞ )=0−∞=−∞
x → 0, x >0 x →0 , x >0 => x=0 – asimptotă verticală (la dreapta).
lim f ( x )=a
2.orizontale. Dacă există şi este finită x →±∞ , atunci dreapta y = a este asimptotă la , paralelă cu axa
Ox. Dacă dreapta y = a este asimptotă orizontală la graficul funcţiei f, atunci distanţa dintre grafic şi asimptotă, măsurată pe
verticală, descreşte când punctul de pe grafic se depărtează de originea axelor spre +∞.
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La+ ∞ putem căuta asimptotă orizontală (sau oblică, dar nu verticală!).
lim f ( x ) =lim (x + ln x )=∞+ln ∞=∞+ ∞=∞
x→∞ x →∞ => Gf nu are asimptotă orizontală spre +∞.
3. oblice. Se caută spre +∞ sau - ∞ pentru funcţii definite pe mulţimi nemărginite. Dacă există si sunt finite limitele:
f ( x)
m= lim n= lim [ f (x )−mx ]
x →±∞ x , m≠0, x →±∞ spunem că dreapta y = m●x+n este asimptotă oblică la ±∞ a graficului.
Observaţii: dacă m există, este finit şi nenul, dar n nu există sau e infinit, graficul funcţiei nu are asimptotă oblică la ;
dacă nu există m, este nul sau este infinit, graficul funcţiei nu are asimptotă oblică la .
Exemplu: Fie f(0;+∞)->R, f(x)=x+lnx. La +∞ putem căuta asimptotă oblică.
1
∞
f (x) x+ln x x ln x
( ) (
ln x
)
ln x ln ∞ (ln x )' x 1 1
∞
m= lim =lim =lim + =lim 1+ =1+lim =1+ ∞ = 1+ lim =1+ lim =1+ lim =1+ ∞ =1+0=1
x− ¿ ∞ x x→∞ x x→∞ x x x →∞ x x →∞ x x− ¿ ∞ x ' x− ¿ ∞ 1 x−¿ ∞ x ;≠0,finit.
n= lim [ f ( x )−m⋅x ]= lim [ x +ln x−1⋅x ]= lim (x + ln x−x )= lim ( ln x )=ln ∞=∞
x →+∞ x →+∞ x →+∞ x→+∞ =>n nefinit => Gf nu are
asimptotă oblică spre +∞.
XV. DERIVATE
Calculul derivatei presupune aplicarea regulilor de derivare şi apoi a formulelor de derivare.
Reguli generale de derivare:
( c⋅f )' =c⋅f ' - constanta iese în faţa derivatei;
(f+g)’=f’+g’; (f-g)’=f’-g’ – suma sau diferenţa derivatei este sumă sau diferenţă de derivate;
( )
, , ,
f f ⋅g−f⋅g
=
(f•g)’=f’•g+f•g – derivarea unui produs’; g g2 - derivarea unui raport;
f ( x )−f ( x 0 )
lim =f ' ( x 0 )
x − ¿ x0 x−x 0 - definiţia derivatei în punctul x0
f ( x )−f (4 ) f (x )−f (0) f ( x) f (1)
lim =f '( 4 ) lim =f '(0 ) lim f ' (1)
x −¿ 4 x−4 ; x −¿ 0 x ; x 1 x 1
Exemple:
Tabelul de derivare al funcţiilor elementare Tabelul de derivare al funcţiilor compuse
c’=0 2’=0’=π’=√2’=100’=0’=(-1)’=0 u’=u’ (x2-1)’=(x2)’-1’=2x-0=2x
Orice număr derivat este zero! (u )’=n•un-1•u’
n
(x2+1)’=(x2)’+1’=2x+0=2x
x’=1 (ur)’=r•xr-1•r’ (3x)’=3·x’=3·1=3
(xn)’=n•xn-1 (x2)’=2x2-1=2x; [(x2-1)3]’=3(x2-1)3-1•(x2-1)’=
(xa)’=a•xa-1 (x3)’=3x3-1 = 3x2 =3(x2-1)2•2x=6x•(x2-1)2
' 1 (x-3)’=-3x-3-1=-3x-4 ( 2 x )' 2 1
(√ x) = ( √ 2 x )' = = =
2√x 2 √2 x 2 √2 x √2 x
1 2
( ln x 2 ) ' = x 2' = 2 x 2
'
(ln x) x =
x 2
x x
(ex)’=ex
(a )’=ax•ln a
x ( e 3 x ) '=e 3 x⋅( 3 x ) '=e3 x⋅3 x'=e 3 x⋅3⋅1=3 e 3 x
(sin x)’=cos x ( 23 x ) '=23 x⋅( 3 x ) '⋅ln 3=3⋅23 x⋅ln3
(2x)’=2x·ln2; (3x)’=3x·ln3
(cos x)’=- sin x ( sin 3 x ) '=cos3 x⋅(3 x )'=3 cos 3 x
( cos3 x ) '=−sin 3 x⋅(3 x )'=−3 sin3 x
1 3
( tg 3 x ) ' = ⋅(3 x ) '= 2
cos 2 3 x cos 3 x
1 −3
( ctg 3 x ) '=− 2 ⋅( 3 x ) ' = 2
sin 3 x sin 3 x
1 3
( arcsin 3 x ) '= ⋅(3 x )'=
√ 1−(3 x )2
√1−9 x 2
1 −3
( arccos 3 x ) '=− ⋅(3 x )'=
√1−(3 x ) 2
√ 1−9 x 2
1 3
( arctg 3 x ) '= ⋅(3 x )'=
1+(3 x )3 1+9 x 2
Tangenta la graficul funcţiei f în punctul M(x0, y0 = f(x0)) este dreapta de ecuaţie : y = f’(x0) •(x – x0) + f(x0)
Ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f în punctul de abscisă x0 este: y – f(x0) = f’(x0)●(x-x0), cu panta f’(x0).
Semnul derivatei întâi f’(x) stabileşte dacă o funcţie este crescătoare sau descrescătoare; dacă f’(x) >0, f(x) este
crescătoare; dacă f’(x)<0, f(x) este descrescătoare. Punctele de extrem ale funcţiei (minim sau maxim) sunt acele
puncte unde derivata întâi se anulează şi îşi schimbă semnul (în exemplul de mai jos M(x0;f(x0)) este un maxim).
Min Ddef(ex.-∞) x0 Max Ddef(ex +∞)
f’(x) +++++++++++++++++++ 0 -- --------------------------------
f(x) f (x0)
Intervalele pe care funcţia este crescătoare sau descrescătoare se numesc intervale de monotonie.
Semnul derivatei a doua (adică derivata derivatei I) stabileşte dacă o funcţie este convexă (,,ţine apă”
f’’(x)>0) sau concavă (,,nu ţine apă”f’’(x)<0).Punctele de inflexiune ale funcţiei sunt acele puncte
unde derivata a doua se anulează şi îşi schimbă semnul.
Exemplu: f:R->R, f(x)=x2-2, f’(x)=(x2-1)’=x2’-1’=2x-0=2x.
f’(x)=02x=0 =>x=0; f(0)=02-2=0-2= -2; f’’(x)=(2x)’=2x’=2·1=2>0.
-∞ 0 +∞
f’(x) ------- ------------------- 0 + + + + + + + +
f’’(x) + + + + + +
f(x)
-2
Grafice de funcţii: Reprezintă totalitatea punctelor M(x,f(x)), unde x este din domeniul de definiţie al funcţiei f.
CLASA A XII-A
XVI. LEGI DE COMPOZIŢIE
O relaţie ,,*’’ (sau orice alt simbol: o,Δ,┴, ┬) definită între două elemente ale unei mulţimi nevide M se numeşte lege
de compoziţie internă dacă: ∀ x,y ∈ M, x*y ∈ M.
Exemplu: Considerăm următoarea lege de compoziţie: x*y = x∙y +2·x+2·y+2, definită pe mulţimea M=(-2;∞), adică
la compunerea a două elemente din mulţimea M, înmulţim primul cu al doilea, adunăm produsul dintre 2 şi primul
element, adunăm produsul dintre 2 şi al doilea element şi adunăm 6.
Fie M o mulţime nevidă cu cel puţin 2 elemente şi legile de compoziţie ,,*” şi ,,o” definite pe această mulţime:
Monoidul
Dubletul (M,*) este monoid dacă:
1 – legea ,,* ’’ este asociativă, adică ∀ x,y,z ∈ M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
Pentru legea din exemplu, avem: (x*y)*z = (xy + 2x + 2y + 2)*z=(xy+2x+2y+ 2)z+2(xy+2x+2y+2)+2z+2=
16
xyz+2xz+2yz+2z+2xy+4x+4y+4+2z+2=xyz+2xz+2yz+2xy+4x+4y+4z+6
x*(y*z)=x*(yz+2y+2z+2)=x(yz+2y+2z+2)+2x+2(yz+2y+2z+2)+2 = xyz+2xy+2xz+2x+2x+2yz+4y+4z+4+2 =
xyz+2xy+2xz+2yz+4x+4y+4z+6 = (x*y)*z
2 – legea ,,* ’’ are element neutru, adică ∀ x ∈ M ∃ e ∈ M a.î. : x * e = e * x = x;
Pentru legea din exemplu, avem: x* e = x xe + 2x + 2e + 2=x xe+ 2x+2e+ 2- x=0 xe + x + e + 2= 0
x(e+ 1) + 2e+ 2 = 0 x(e+ 1) + 2(e+ 1) = 0 (e+1)(x+2)=0 =>e + 1 =0 =>e = - 1.
Grupul
Dubletul (M,*) este grup dacă:
1 – legea ,,* ’’ este asociativă, adică ∀ x,y,z ∈ M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
2 – legea ,,* ’’ admite element neutru, adică ∀ x ∈ M ∃ e ∈ M a.î. : x * e = e * x = x;
3 – legea ,,* ’’ admite element simetrizabil, adică ∀ x ∈ M ∃ x’ ∈ M a.î. : x * x’ = x’ * x = e;
Pentru legea din exemplu, avem: x * x’ =exx’ + 2x + 2x’ + 2= -1; xx’ + 2x + 2x’ +2 +1 = 0; xx’ +
−2 x−3 −2 x− 4+1 −2( x+ 2)+1 −2( x +2 ) 1 1
x '= = = = + =−2+
2x+2x’+3=0; => x’(x+2) + 2x+3=0; => x+2 x +2 x +2 x+2 x+ 2 x +2
Dacă grupul admite şi:
4 – ∀ x,y ∈ M avem x * y = y * x – comutativitatea , atunci grupul se numeşte comutativ sau abelian.
Inelul
Tripletul (M,*, ○) este inel dacă:
1. (M, * ) este grup abelian, adică:
a – legea ,,* ’’ este asociativă, adică ∀ x,y,z ∈ M, avem: (x * y) * z = x * (y * z);
b – legea ,,* ’’ admite element neutru, adică ∀ x ∈ M ∃ e1 ∈ M a.î. : x * e1 = e1 * x = x;
c – legea ,,* ’’ admite element simetrizabil, adică ∀ x ∈ M ∃ x’ ∈ M a.î. : x * x’ = x’ * x = e1;
d – legea ,,* ’’ este comutativă, adică ∀ x,y ∈ M avem x * y = y * x;
Exemple: ∫ x sin xdx =∫ x⋅sin xdx . Considerăm f(x)=x şi g’(x)=sinx =>f’(x)=x’=1 şi g(x)=∫sinxdx=cosx şi
obţinem: ∫ x sin xdx=∫ x⋅sin xdx=x⋅cos x−∫ 1⋅cos xdx= x⋅cos x−∫ cos xdx= x cos x−(−sin x )=xcos x+sin x+C
2
x
∫ x ln xdx= x⋅ln xdx . Considerăm f(x)=lnx şi g’(x)==x =>f’(x)=lnx’=1/x şi g( x )=∫ xdx= 2 +C şi obţinem:
∫
2 2 2 2 2 2 2 2
∫ x ln xdx=∫ x⋅ln xdx= x2 ⋅ln x −∫ x2 ⋅1x dx= x2 ⋅ln x−∫ 2x dx= x 2ln x − 12 ∫ xdx= x ln2 x − 12⋅x2 = x ln2 x − x4 +C
La integrarea prin schimbare de variabilă se înlocuieşte o parte din funcţia care se integrează cu t, se calculează
dx în funcţie de f’(x) şi dt, se înlocuiesc şi se obţine o integrală în t care trebuie să fie integrală de tabel, dar în t.
După calculul integralei în t, rezultatul se transformă din nou în x.
Exemplu: Să se calculeze ∫ x cos x2 dx . Se observă că integrala nu este de tabel. Notăm x =t. Diferenţiem şi obţinem: 2
dt dt 1 1 1
∫ x cos x 2 dx=∫ xcos x 2 2 x =∫ cos t 2 = 2 ∫ costdt = 2 sint= 2 sin x 2+C
dx =dt=>2x•dx=dt=>dx=dt/2x.Înlocuim şi obţinem:
2
;
Fie f:[a,b] → R o funcţie care admite primitive pe [a,b] şi F o primitivă a lui f (adică F`(x) = f(x)).
b
∫ f ( x )dx F( x)|b
Numim integrala definită de la a la b a lui f expresia a = a =F(b) – F(a) - formula lui Leibniz-
Newton (la integrala definită de obicei NU apare constanta C).
2
x 3+1 2 x 4 2 2 4 14 16 1 16−1 15
F( x )=∫ x3 dx= |1 = |1 =F (x )|21=F (4 )−F ( 1)= − = − = =
Exemplu: 1 3+1 4 4 4 4 4 4 4
TABEL DE INTEGRALE NEDEFINITE (PRIMITIVE)
4 2 2 2
x n 1 x
2
x
3
x x 1 1 0 1
x n
dx
n 1
C ∫ xdx=
2
+C 1dx=x+C ; ∫ x 2
dx=
∫
3
+C ∫ x 3
dx=
4
+C ∫ 1
0 xdx=
2
|0 = − =
2 2 2
;
a 1 m 1 2
x ( a x b) x
(a x b) (2 x 3)dx 2xdx 3dx 3 xdx 21dx 3 2 2x C
m
x dx a 1 C dx C , m 1
a
a ( m 1) ;
1 x n 1 1 1 1 1
xn
dx x n
dx
n 1
C; n 1 ∫ a⋅x±b dx= a ln|x±b|+C ∫ x±a dx=ln|x±a|+C ∫ x±3 dx=ln|x±a|+C
; ;
m 4 4 3 7 7 1
m 1 4 1
x n
x x 3
x 3x 3 3 3 1 3
C 1 dx x 2 dx x C 2 x C
2
x dx x dx x dx x dx
n m 3 4
C; n 1
n 3
C C C
m 4 4 1 7 7 x 1
1 1
n 3 3 3 3 ; 2
ax x
e dx e C 2
x x
a ∫ 2 x dx=
x
dx C +C
;∫ ∫ 10 ex dx=e x|10=e1−e0=e−1
ln a ; ln2 e− x dx=−e− x +C ;
1 f ' ( x) 2x x 2
1 ' f ' ( x)
x dx ln x C ; f ( x)
dx ln f ( x) C x 2
1
x2
f ( x)
dx ln ( x 2 1) C ln(x 2 1) C
;
sin xdx cos x C ; cos xdx sin x C tgxdx ln cos x C ; ctgxdx ln sin x C
1 1 1 3
+1
cos tgx C
; sin
ctgx C 1 2
x2 2 x√ x
( x a ) n 1 ∫ √ x dx =∫ x 2 dx= x1
2 2
x x = = +C
n
( x a ) dx C +1
3 3
n 1 ; 2 2
1 1 xa 1 1 1 x2
x dx ln C x dx 2 dx ln C
;
2
2
a2 2a xa 4 x 22 22 x2
18
1 1 x 1 1 1 x
x 2
a2
dx arctg C
a a x 2
4
dx 2
x 22
dx arctg C
2 2 ;
1 1
x2 a2
dx ln( x x2 a2 ) C
2
dx ln( x x2 7) C
x 7
1 1
2 2
dx ln x x 2 a 2 C x2 7
dx ln x x2 7 C
x a
1 x 1 1 x
dx arcsin C dx arcsin C
2
a x 2 a 12 x 2 12
2
x2 12
- aria cuprinsă între graficul funcţiei f, axa Ox şi dreptele de ecuaţie x=a; x=b ( ll cu axa Oy).
ele de ecuaţie x=a; x=b (ll cu axa Oy).
2
x 3+1 2 x 4 2 24 1 4 16 1 16−1 15
A Gf =∫ x 3 dx= |= |= − = − = =
Exemplu: Fie f:[1,2]->R, f(x)=x3 => 1 3+1 1 4 1 4 4 4 4 4 4
b
VCf f 2 ( x)dx
Volumul corpului de rotaţie obţinut prin rotirea graficului funcţiei f:[a,b]->R în jurul axei Ox este a .
2 2 1+1 2 2 2
x 2 x 2 1 4 1 4−1 3 π
V Cf =π ∫ ( √ x )2 dx=π ∫ xdx=π | =π |21 =π −π =π −π =π =
Exemplu: Fie f:[1,2]->R, f(x)= √x => 1 1 1+1 1 2 2 2 2 2 2 4
XVIII. POLINOAME
Valoarea unui polinom într-un punct al domeniului de definiţie se află înlocuind pe X cu valoarea acelui punct.
O rădăcină a polinomului f este acel număr cu care, dacă înlocuim pe x, obţinem valoarea zero pentru polinom.
1.cu coeficienti reali. Fie f = anXn + an-1Xn-1 + … + a1X + a0 un polinom cu coeficienţi reali (a n, an-1, … , a1, a0 sunt
numere reale). Un polinom cu coeficienţi reali are n rădăcini: x1, x2, x3, … , xn-1, xn. Rădăcinile unui polinom cu
coeficienţi reali pot fi toate complexe, unele complexe, celelalte reale, toate reale. Dacă un polinom nu are rădăcini
reale, atunci este ireductibil peste R, iar dacă are rădăcini reale, atunci se descompune în factori ireductibili peste R.
Un polinom se descompune în factori ireductibili scriindu-l ca un produs de polinoame de grade mai mici;
cele de gradul 1 sau de gradul 1 la diferite puteri mai mari ca 1 au rădăcini reale, iar cele de grad mai mare ca 1
NU au rădăcini reale.
Descompunerea în factori ireductibili depinde de numărul şi ordinul rădăcinilor reale ale polinomului.
Dacă x1 = a + i•b este o rădăcină complexă a lui f, atunci şi conjugata sa x2 = a – i•b este rădăcină a lui f.
Dacă x1 = A + √B este o rădăcină reală a lui f, atunci şi x2 = A – √B este rădăcină a lui f.
p
x 1=
Dacă q este o rădăcină raţională a lui f, atunci p divide termenul liber a 0 şi q divide coeficientul termenului de
rang maxim, an, adică rădăcinile raţionale ale unui polinom se caută făcând raportul divizorilor celor doi coeficienţi.
Exemplu: f(x) = 2x3 -3x2 + 8x -9; a3=2 şi a0=-9. Divizorii întregi ai lui a0=-9 sunt {+1; +3; +9}, iar divizorii întregi
ai lui a3=2 sunt {+1; +2}, deci rădăcinile raţionale ale lui f pot fi: {+1; +(1/2); +3; +(3/2); +9; +(9/2)} ;
Un polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală.
Dacă x1 este rădăcină a lui f, atunci f(x1) = 0 ; f se divide (împarte exact) cu X-x1 şi reciproc.
Dacă x1, x2 sunt rădăcini ale lui f, atunci f(x1) = f(x2) = 0; f se divide cu (X-x1)•(X-x2) şi reciproc ş.a.m.d.
Dacă suma coeficienţilor unui polinom cu coeficienţi reali este zero, atunci x=1 este rădăcină a sa (polinomul se
divide cu X-1).
Dacă un polinom nu are termen liber, atunci x=0 este rădăcină a sa (se divide cu X).
Teorema împărţirii cu rest: f = c∙g + r unde:f – deîmpărţit; g – împărţitor; c – cât; r – rest.
Restul împărţirii lui f la X - a este f(a), deci se poate verifica simplu dacă un polinom se divide cu X–a (diviziune =
împărţire fără rest, exactă):
se calculează f(a);
dacă f(a) = 0 atunci a este rădăcină a lui f(x), adică (X-a) divide pe f(x).
2. cu coeficienţi în clasele de resturi Z n Zn este mulţimea resturilor împărţirii unui număr natural la n; de exemplu,
Z ={0 ,1 } ; Z 3 ={ 0 ,1 ,2 } ; Z ={0 ,1 ,2 ,3 } ş.a.m.d. Operaţiile sunt asemănătoare cu cele de la polinoamele normale, însă
¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿
2 4
trebuie ţinut cont de înmulţirea şi adunarea modulo n în care sunt definiţi coeficienţii polinomului şi că în mulţimea
claselor de resturi modulo n Zn se definesc doar două operaţii: adunarea şi înmulţirea (restul operaţiilor reducându-se
la acestea). De exemplu, dacă
x ∈ Z n , atunci şi opusul său −x∈ Z n şi x+(-x)=0, adică –x este acea valoare din Z
n
−1
astfel încât x+(-x)=n; Dacă
x∈ Z n , atunci şi inversul său x ∈ Z n şi x· x-1=1, lucru ce trebuie calculat.
1 ∈Z 4 ={0 ,1 ,2 ,3 }⇒−1=3 deoarece 1 +3=4 =0 Fie 1 ∈Z 4 ={0 ,1 ,2 ,3 }⇒1−1=1 deoarece 1⋅1=1 . Toate
¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿
¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿ ¿
Exemplu: Fie
elementele lui Zn au opus, dar NU toate elementele lui Zn au invers.
20