Mișcarea Planetelor

Miscarea aparenta a planetelor si explicarea acestei miscari

Din antichitate s-a observat ca, în timp ce marea majoritate a astrilor nu-si schimba
pozitiile unii în raport cu altii(reciproce), unii astrii ratacesc printre stele prin diferite constelatii
zodiacale. Acestia au fost numiti planete. Privite cu luneta, ele apar cu un diametru care creste
odata cu puterea de marire a lunetei. Mai mult planetele nu scânteiaza ca stelele(a caror
stralucire si culoare variaza neîntrerupt din cauza atmosferei).
În antichitate se cunosteau sapte planete, care, în ordinea asezarii lor fata de Pamânt
erau: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter si Saturn. Soarele si Luna erau considerate
planete, deoarece îsi schimba pozitia fata de stele deplasându-se în sens direct. Celelalte planete
se deplaseaza când în sens direct, câ 717g66h nd în sens retrograd, trecând de la un sens la altul
printr-o oprire aparenta numita statie.
Planetele Mercur si Venus au fost numite inferioare, deoarece, fiind între Pamânt si Soare, erau
considerate ca "mai jos" decât Soarele. Ele sunt vazute totdeauna în vecinatatea Soarelui fie
seara dupa apusul Soarelui, în elongatie estica(elongatia fiind distanta unghiulara dintre Soare si
planeta), fie dimineata înainte de rasaritul Soarelui, în elongatie vestica.
Planetele Marte, Jupiter si Saturn erau numite superioare (adica "mai sus" decât
Soarele). O planeta superioara se îndeparteaza de Soare, descrie o bucla, apoi ajunge din urma
Soarele.
Pozitia aparenta a planetei se defineste fata de Soare prin diferenta dintre longitudinea
sa (λ) si a Soarelui (λS):
Ø Când λ -λS=0, planeta este în conjunctie cu Soarele;
Ø Când λ -λS=900 sau 2700, planeta este în cuadratura cu Soarele;
Ø Când λ -λS=1800, planeta este în opozitie cu Soarele.
Intervalul de timp dintre doua opozitii(sau conjunctii) succesive se numeste revolutie
sinodica a planetei. Intervalul de timp în care longitudinea planetei creste cu 3600(în care îsi
descrie orbita completa) se numeste revolutie siderala.
În antichitate se sustinea ca toate corpurile ceresti se misca în jurul Pamântului fix, aflat în
centrul Universului. Platon(427-347 î.Hr.) si Aristotel(384-322 î.Hr.) considerau planetele ca fiind
prinse în câte o sfera de cristal care le poarta în jurul Pamântului. Deci sistemele lor asupra
structurii lumii erau geocentrice.
Claudiu Ptolemeu(sec.II î.Hr.) sintetizeaza toate sistemele geocentrice în lucrarea sa
Almagest. Dupa teoria lui, toate planetele(7 la numar) descriu orbite circulare, cu o miscare
uniforma în jurul Pamântului. Pentru a explica miscarea aparenta a planetelor, el sustine ca,
exceptând Luna si Soarele, fiecare planeta descrie câte un cerc mic(epiciclul), al carui centru
descrie în jurul Pamântului un cerc mare(deferentul), admitând chiar mai multe epicicle pentru
aceeasi planeta.
Alaturi de conceptia geocentrica au existat în antichitate si minti luminate, care au
întrezarit adevarul. Aristarh din Samos(sec.III î.Hr.) a aratat ca este mai logic a aseza Soarele
mare în centrul Universului. Universul, fiind foarte mare, nu se poate roti în jurul Pamântului, ci
Pamântul este o planeta oarecare, cu o miscare de rotatie în jurul axei sale.
Astronomului Nicolaus Copernic(1473-1543) îi revine gloria de a fi descoperit ca Pamântul este o
planeta. El constata ca orbitele lui Mercur si Venus nu cuprind Pamântul si, spre deosebire de
celelalte planete, sunt convexe fata de Pamânt. De aici se deduce ca locul Pamântului si al Lunii
este între orbita convexa a lui Venus si orbita concava a lui Marte, deci în rândul planetelor, iar
locul Soarelui în centrul Universului. Sistemul sau cu Soarele în centru este un sistem
heliocentric, având urmatoarele caracteristici:
Ø Soarele si stelele sunt imobile;
Ø Planetele Mercur, Venus, Pamânt, Marte, Jupiter si Saturn efectueaza miscari de revolutie în
jurul Soarelui;
Ø În timp ce descrie orbita în jurul Soarelui într-un an, Pamântul executa si rotatii diurne în
jurul axei proprii;
Ø Toate miscarile au acelasi sens.
În baza teoriei heliocentrice, Copernic explica cu usurinta miscarea planetelor. Sa
consideram Pamântul P si planeta Marte(M) în jurul Soarelui S. Fie P1, P2, P3, P4 si M1, M2, M3,
M4 patru pozitii ale Pamântului si planetei în vecinatatea opozitiei. Proiectia pe sfera cereasca a
planetei Marte se deplaseaza în sens direct(M'1, M'2) apoi este vazuta retrogradând(M'2, M'3) si
din nou mergând în sens direct(M'3, M'4). Astfel, la fiecare opozitie, planeta va fi vazuta
descriind o bucla. Pastrând falsul postulat al miscarii circulare si uniforme el nu reuseste sa
studieze miscarea reala a planetelor. Conceptia lui Copernic este cuprinsa în opera sa De
revolutionibus orbium coelestium(1543), adica Despre miscarile de revolutie ale corpurilor
ceresti.
Lupta pentru sistemul heliocentric
Ideile lui Copernic explicau miscarea aparenta a planetelor, dar nu dispuneau de dovezi
necesare, mai ales ca deplasarile aparente ale stelelor(elipsele de paralaxa) sugerate de Copernic
nu erau puse în evidenta cu mijloacele modeste de observare existente în epoca lui.
Ele au avut putini partizani, dar înflacarati. Giordano Bruno(1548-1600) a fost nu numai
propagatorul înflacarat al ideilor lui Copernic, dar le-a depasit mult pe acestea. El considera
Universul nemarginit, deci centrul lui nu este în Soare ci oriunde. În acest spatiu, stelele sunt
sori, având planete în jurul lor care se rotesc ca si Pamântul în jurul soarelui lor. Admite ca unele
dintre aceste nenumarate planete pot fi locuite.
Ideile lui Bruno erau opuse celor admise de biserica, care sustinea ca Pamântul cu locuitorii sai
este unic. De aceea, în anul 1600 a fost ars pe rug de catre inchizitie. În anul 1616, inchizitia
constata ca "erezia" provine de la opera lui Copernic, care este pusa sub index(interzisa de a fi
citita).
Galileo Galilei(1564-1642) în cursurile sale tinute la universitatile din Pisa si Padova a
expus cu multa convingere sistemul heliocentric al lui Copernic. În 1609 a construit prima luneta
astronomica, cu ajutorul careia, observând corpurile ceresti, aduce primele dovezi materiale în
sprijinul heliocentrismului, si anume:
Ø Vede suprafata accidentata a Lunii, asemanatoare cu cea a Pamântului si ajunge la
convingerea inexistentei deosebirilor dintre "ceresc" si "pamântesc", sustinute de doctrina lui
Aristotel;
Ø Descopera primii patru sateliti ai lui Jupiter, pe care îi observa ca se rotesc în jurul lui Jupiter
si nu în jurul Pamântului;
Ø Descopera fazele planetei Venus si variatia diametrului sau aparent, de unde deduce ca
planeta Venus primeste lumina de la Soare si se roteste în jurul acestuia;
Ø Descopera petele de pe suprafata Soarelui si cu ajutorul lor rotatia Soarelui în jurul axei
sale;
Ø Vede Calea Lactee descompunându-se într-o multime de stele mici, deci Universul care este
foarte mare nu se poate roti în 24 de ore în jurul Pamântului.
Dar inchizitia îl sileste sa renunte în scris la ideile heliocentrice, cuprinse în lucrarile sale
Sidereus nuncius(1612) si Dialogo sopra i due massimi sistem del mondo(1632) si-l obliga sa stea
tot restul vietii sale în localitatea Arcetri, lânga Florenta.
Miscarea reala a planetelor
 În a doua jumatate a sec. al XVI-lea, un observator neegalat, învatatul danez Tycho
Brahe(1546-1601), cu ajutorul instrumentelor sale fara lunete, aduna un bogat material de
observatii, erorile lor fiind mai mici de 2'- 3', cu scopul de a confirma teoria lui Ptolemeu. Lasa
toate observatiile asistentului sau Johannes Kepler(1581-1630), care continua observatiile asupra
planetei Marte. El compara observatiile cu calculul bazat pe ipoteza miscarilor circulare în
sistemul geocentric, dar gaseste diferente de peste 7', care nu puteau fi atribuite erorilor de
observatie ale profesorului sau. Atunci trece la sistemul heliocentric. Combinând potrivit
observatiilor, deduce orbita reala a planetei Marte în jurul Soarelui ca fiind o elipsa. Apoi gaseste
orbitele eliptice si ale celorlalte planete. Stabileste legile de miscare ale planetelor, legi care îi
poarta numele(legile lui Kepler), cuprinse în operele sale Astronomia nova(1609) si Harmonices
mundi libri V(1619)(Cinci carti despre armonia lumii).
Ø Legea I: Fiecare planeta descrie o elipsa, Soarele ocupând unul din focare.
Elipsa este o curba plana definita ca locul geometric al punctelor pentru care suma
distantelor la doua puncte fixe numite focare este constanta. Marimea elipsei este data de
semiaxa mare a, iar forma ei de excentricitatea ei care este raportul dintre distanta focarului la
centrul elipsei si semiaxa mare. Punctul elipsei cel mai apropiat de Soare se numeste periheliu
iar cel mai departat afeliu.
Ø Legea II: Raza vectoare pornind de la Soare la planeta matura arii egale în timpuri egale
(legea ariilor).
Raza vectoare a planetei este segmentul care uneste planeta cu centrul Soarelui. Se vede
ca în baza acestei legi la periheliu viteza planetei este mai mare, iar la afeliu este cea mai mica.
Ø Legea III: Patratele perioadelor siderale de revolutie sunt proportionale cu cuburile
semiaxelor mari ale orbitelor lor.
Notând cu T si T' perioadele siderale de revolutie ale planetei si ale Pamântului si cu a si
a' semiaxele orbitelor lor, putem scrie:
. Cunoscând datele referitoare la Pamânt, ca si perioada planetei, se poate calcula semiaxa mare
a orbitei planetei.
La aceste trei legi se pot adauga urmatoarele indicatii:
- planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu planul eclipticii. Numai planul
planetei Mercur este înclinat cu 70 fata de planul eclipticii, iar al planetei Venus este înclinat cu
3024'. Pentru toate celelalte planete înclinarile sunt mai mici de 20;
- toate orbitele planetare sunt parcurse în acelasi sens, sensul astronomic direct.