Tema - 1 Formarea, Evoluţia Şi Rolul Dreptului Internaţional Umanitar În Lumea Contemporană

NOTE DE CURS Col.dr.
Ene Roland
DREPT INTERNATIONAL UMANITAR
TEMA – 1 FORMAREA, EVOLUŢIA ŞI ROLUL DREPTULUI

INTERNAŢIONAL UMANITAR ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ
1.1 NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

Ca fiinţă istorică omul este violent, iar istoria umanităţii s-a caracterizat prin luptă, prin
violenţă armată Deşi războiul este o stare violentă, popoarele au găsit o cale să reglementeze
violenţa, să elaboreze regulile dupa care să se exercite această violenţă. Dacă obiectivul războiului
este de a slăbi sau chiar de a nimici duşmanul, aceasta nu se face oricum, nu poate fi purtat în
dispreţul unor reguli minime de drept.
Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat in relaţii unele cu altele, la
început sporadic si incidental, pentru ca, pe masura trecerii timpului, să se extindă treptat,
cuprinzând toate domeniile vieţii sociale. Aceste relaţii au îmbrăcat la început forme de colaborare
şi de luptă, de confruntare. Relaţiile de colaborare sunt guvernate de norme juridice, făcând parte
din dreptul internaţional public, cele de luptă fiind guvernate de norme ce alcatuiesc dreptul
internaţional umanitar1.
Conceptul „Drept Internaţional Umanitar” are o mulţime de substitute. Iniţial, el a intrat în
atenţia specialiştilor ca „Dreptul Războiului” („Droit de la guerre”; „Law of war”; „Kriegsrrecht”),
cu două componente: JUS AD BELLUM, - regulile referitoare la condiţiile în care un stat putea
recurge la folosirea forţei armate şi JUS IN BELLO - norme aplicabile în raporturile dintre
părţile aflate în conflict armat. Crearea, în 1863, a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (care
şi-a asumat misiunea de a stimula codificarea normelor de protecţie a persoanelor scoase din
luptă şi a celor care nu iau parte directă la război, precum şi a bunurilor cu caracter civil), a
condus la divizarea componentei „Jus in bello” (norme aplicabile în raporturile dintre părţile
aflate în conflict armat) în două ramuri –Dreptul Războiului şi Dreptul Umanitar.
Ulterior, ultima mare codificare din domeniul Dreptul Internaţional Umanitar, în 1977 a
reunit cele două ramuri (Dreptul războiului şi Dreptul umanitar) într-un nou concept :”Dreptul
Internaţional Umanitar al conflictelor armate”, aceasta fiind denumirea oficială. La cursurile
organizate de Institutul de Drept Umanitar de la San Remo, pentru ofiţeri, se foloseste conceptul de
„dreptul războiului”, o terminologie apropiată fiind utilizată în cadrul Societăţii Internaţionale de
Drept Militar şi Dreptul Războiului de la Bruxells.
În cadrul instituţiilor militare de învăţământ din Romania se utilizează în mod frecvent
conceptul de „drept internaţional umanitar”. Această diversitate terminologică, cu unele mici
nuanţe, este echivalentă, deşi în concepţia unor autori anumite formulări nu ar avea nicio
justificare. Unii autori folosesc alte denumiri din considerente de accesibilitate, aşa cum
procedează, de exemplu, reputatul jurist elveţian Frederic de Mulinen.
„Militarii, explică el, fiind antrenaţi de a se bate în caz de război, înţeleg mai bine
expresia „dreptul războiului”, noţiune care nu cere deloc vreo explicaţie prealabilă, ca aceea de
„dreptul conflictelor armate” sau „drept umanitar”.
În opinia noastră, termenul „Drept Internaţional Umanitar” respectă atât rigoarea
ştiinţifică cât şi criteriile de înţelegere şi accesibilitate. Considerăm că statutul dreptului
internaţional umanitar este acela de ramură a Dreptului internaţional public, ramură în plină
evoluţie şi foarte actuală.
„Arhitectura” contemporană a Dreptului Internaţional Umanitar o apreciem ca fiind formată
din trei subramuri:
 Dreptul conflictelor armate
1
CLOSCA, I; SUCEAVA, I. – Tratat de drept international umanitar, Editura VIS PRINT SRL, Bucuresti, 2000, p. 12-13.
1 din 29
NOTE DE CURS Col.dr.Ene Roland
 Dreptul umanitar;
 Dreptul penal internaţional,
alături de care se regăsesc instituţiile:
 protecţiei drepturilor omului prin instrumente de drept umanitar,
 protecţiei umanitare a mediului natural în situaţii de conflict armat;
 conflictului armat neinternaţional,
 protecţiei patrimoniului spiritual al umanităţii;
 protectiei noilor categorii de persoane în suferinta sau ameninţate – populaţiile
deplasate şi refugiaţii.
Definim DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ca: „ansamblu de norme juridice,
care vizând limitarea efectelor distrugătoare ale războiului conciliază necesităţile acestuia cu
exigenţele umanitare, facând distincţie între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis în
pregătirea şi ducerea acţiunilor militare”.
El reglementează ostilităţile militare în vederea atenuării urmărilor lor distrugătoare, fixând
drepturile şi îndatoririle beligeranţilor în conducerea şi executarea acţiunilor militare, limitând
metodele şi mijloacele de luptă ce pot fi folosite şi protejând victimele războiului – prizonieri,
răniţi, bolnavi, naufragiaţi etc, ca şi persoanele care nu participă direct la ostilităţi2.
NATO a formulat si ea o definiţie a dreptului internaţional umanitar, ca fiind: „este o parte
largă a dreptului internaţional provenind dintr-o combinaţie de tratate, convenţii şi norme
internaţionale cutumiare care reglementează activităţile militare pe timpul războiului”.
Ceea ce ar fi interesant de reţinut, la această definiţie, este faptul că NATO nu a folosit
termenul de conflict, înfruntare armată, acţiune militară etc., el a folosit termenul de „RĂZBOI”.
1.2 GENEZA ŞI EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
Dreptul Internaţional Umanitar, este o realitate la fel de veche ca şi războiul pe care-l
reglementează, dar în aceeaşi măsură în care au evoluat armele şi arta militară, a progresat şi el
mereu adaptându-se aspectelor moderne ale conflictului armat.
Dezvoltarea istorică a dreptului internaţional umanitar se caracterizează prin două tendinţe
contradictorii. Prima evidentiază un enorm progres: Dreptul Internaţional Umanitar a devenit
una dintre cele mai cuprinzatoare ramuri reglementate ale dreptului internaţional. Cele mai
multe aspecte ale protecţiei victimelor conflictelor armate si ale managementului ostilităţilor au fost
tratate prin prevederi detaliate. Convenţiile de la Geneva din 1949 se bucură de recunoaştere cvasi-
universală. Ele aufost ratificate de mai multe state decât orice alta convenţie , exceptând Carta
ONU si Convenţia privind drepturile copilului.
Acest succes contrastează cu Tendinţa secundară, reprezentând violările grave continue
ale dreptului umanitar si creşterea înspăimântătoare a actelor inumane de cruzime comise in
recentele conflicte armate. Dezastrele umanitare legate de ostilităţile armate au devenit una din
problemele majore ale timpului nostru. Este de necontestat că legile şi obiceiurile războiului există
încă de când istoria înregistrează primele comunităţi organizate. În realitate, legile războiului sunt
tot atât de vechi ca şi războiul însuşi şi războiul tot atât de vechi ca şi viaţa pe pământ 3. Se spune
chiar că ele au fost forţa dinamică a dreptului internaţional public, deoarece războiul a fost cea
dintâi formă de contact între state4.
1.2.1 Primele reguli de drept umanitar din antichitate până la căderea imperiului roman
(476 după Cristos)
a) Studierea comportamentului primelor comunităţi primitive a evidenţiat existenţa
anumitor reguli de desfăşurare a luptei. (Triburile sălbatice din Papua Noua Guinee, aflate
permanent în stare de beligeranţă, au regulile lor – avertizarea publică a adversarului înainte de a
ataca; stabilirea unui termen ca cele două forţe combatante să-şi termine pregătirile de luptă;
2
TOMA, D. – Crrucea Rosie si Dreptul International Umanitar, Editura Fundatiei Andrei Saguna, Constanta, 1999, p. 30 – 31.
3
PICTE, T.J. – Developpement et principles du droit international humanitaire, Institut Henry – Dunant, Geneve, Edition A. Pedore
Paris, 1983, p. 12.
4
DASCOVICI, N. – Razboiul, neutralitatea si mijloacele de constrangere intre state, Institutul de Arte Graficve N.V.
Stefanoiu, Bucuresti, 1934, p. 21.
2 din 29
utilizarea de săgeţi neîmpănate pentru a nu produce suferinţe inutile; stabilirea unui armistiţiu de
15 zile după rănirea sau uciderea unui combatant.)
Astfel, au fost identificate mai multe reguli de purtare a războiului care ulterior au fost
consacrate ca norme de drept pozitiv:
 disticţia între anumite categorii de inamici;
 reguli care definesc împrejurările, formalităţile şi dreptul de a începe şi a încheia un
război;
 reguli ce prescriu limite în ce priveşte persoanele, sezoanele, locurile şi modul de
desfăşurare a luptelor;
 reguli care scot războiul în afara legii5.
Tot din această epocă de început datează imunitatea oferită solilor străini, chiar duşmani,
precum şi celor care îşi găsesc azil în temple ş.a. În explicarea originii acestor reguli s-a acreditat
ideea credinţei superstiţioase în răzbunarea zeilor sau a sufletelor victimelor şi a dorinţei de a
restabili relaţiile paşnice cu vecinii.
b) Izvoare chineze, având o vechime de peste trei milenii, atestă existenţa unor tratate cu
statele străine pentru condamnarea războaielor fără justificare.
c) De la egipteni ne-a rămas unul dintre cele mai vechi tratate internaţionale de prietenie şi
alianţă denumit „Tratatul Sublim” – încheiat in 1926 îH între Hatti, regele hitiţilor şi Ramses al II-
lea, faraonul Egiptului, care consemnează unele reguli de drept convenite între părţi. „Les sept
oevres de la veritable Miséricard”, din Egiptul antic, prescriu „hrănirea celor înfometaţi, adăparea
celor însetaţi,îmbrăcarea celor goi, cazarea străinilor, eliberarea prizonierilor, îngrijirea
bolnavilor,îngroparea morţilor”.
d) Cărţile indiene (hinduse) Mahabharata şi Ramayana conţin principii foarte avansate în
comparaţie cu epoca respectivă, unele apropiindu-se de prevederile Conventiei a IV-a de la Haga
din 1907 asupra legilor şi obiceiurilor războiului terestru:
 nu toate mijloacele de luptă sunt licite(art. 22);
 armele otrăvite, precum şi săgetile aprinse sunt interzise (art.23, lit. 2);
 rechiziţia şi proprietatea inamică sunt reglementate (art. 23, lit. g si h);
 este reglementată captivitatea (cap. II);
 este interzis a declara că nimeni nu va fi cruţat (art. 2, lit. d);
 se prescria interzicerea uciderii unui inamic dezarmat care se predă;
 răniţii sunt repatriaţi după vindecare ş.a.
e) Vechiul Testament recomandă evreilor să nu ucidă inamicul care se predă, să manifeste
milă faţă de femei, răniţi, bătrâni şi copii. Legea Talionului, care cere ochi sau dinte în locul vieţii,
apare ca o limitare a violenţei.
f) În Grecia antică, datorită comunitaţii de limbă şi religie, statele cetăţi s-au constituit în
amficţionii sau în federaţii, între ele stabilindu-se raporturi normale, de bună vecinatate. Ca urmare,
a luat naştere un drept international convenţional, în practica statelor grecesti antice folosindu-se
arbitrajul precum şi mediaţiunea pentru rezolvarea diferendelor între cetăţi. Celelalte state, însă,
erau considerate barbare, duşmanii săi naturali, care erau în afara dreptului. Herodot, Tucidide,
Platon şi Aristotel, se fac referiri la războaiele legitime şi nelegitime, la obiceiurile războiului,
inamicul învins şi capturat fiind considerat un lucru ce aparţinea învingatorului care îl putea ucide
sau face sclav.
g) Roma şi Statul roman au fundamentat, chiar din prima perioadă a istoriei lor, anumite
norme de drept internaţional, aducând, astfel, o contribuţie însemnată reglementării juridice a
relaţiilor cu celelalte popoare. În Roma, regulile se caracterizau prin exigenţă şi cruzime. Popoarele
care îndrazneau să se opună, punând mâna pe arme, erau tratate cu cruzime. Celebra lor maximă
”VAE VICTIS” justifica pentru ei distrugerea oraşelor, jefuirea bunurilor din teritoriile cucerite,
transformarea populaţiilor şi a prizonierilor de război în sclavi. Odată cu încheierea acţiunilor
5
CLOSCA, I; SUCEAVA, I. – Tratat de drept international umanitar, VIS PRINTER SRL, Bucuresti, 2000, p. 24-26; Quincy Wright,
A Study of war, London, 1992.
3 din 29
cuceritoare, doctrina stoică, prin străluciţii ei reprezentanţi – Cicero si Seneca, a proclamat

egalitatea între oameni şi a denunţat sclavagismul, căutând să orienteze domeniul securităţii statelor
în direcţia respectării legilor şi în toleranţă.
În anul 313, prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin îmbrăţisează religia creştină,
biserica se aliază cu statul si deţine, pentru mai multe secole, o mare influenţă în societate. După o
perioadă de început, când predica iubirea aproapelui, biserica a legiferat războiul, formulând prin
Sfântul Augustin, la începutul sec. V, teoria „Războiului Just”. Conform acestei teorii, războiul
făcut de suveranul legitim, cu îndeplinirea procedurilor menţionate, era considerat un război dorit
de Dumnezeu, iar actele de violenţă comise pentru cauza sa îşi pierd orice caracter de păcat. Din
acest moment, adversarul este duşmanul lui Dumnezeu şi puteau să-şi permită orice cruzime faţă de
adversari, actele lor nefiind considerate niciodată crime, ci o pedeapsă meritată aplicată vinovaţilor.
Este evident că fiecare parte beligerantă pretindea că numai cauza sa este singura justă6.
1.2.2. Regulile de purtare a războiului în perioada de la căderea Imperiului Roman (anul
476) până la Pacea Wesphalică(anul 1648)
Pe ruinele fostului Imperiu roman s-au format, de către popoarele slave şi germanice, o
serie de noi state. Din acest motiv, în Sfântul Imperiu roman de naţiune germană (anul 800) Carol
cel Mare (Charlemagne) n-a întâmpinat nici o dificultate să impună, ca regulă comună, dreptul
roman considerat în principiile sale cele mai generoase şi confundat cu JUS GENTIUM, în sensul
de drept natural7.
În această perioadă încep să apară primele reguli juridice de purtare a războiului, atât pe
uscat cât şi pe mare. Factorii care au influenţat formarea dreptului umanitar în această epocă au
fost:
 doctrina religioasă,
 cavalerismul,
 dezvoltarea comerţului,
 marile descoperiri geografice,
 naşterea imperiilor coloniale,
 războiul corsarilor.
Datorită caracterului său centralizat Biserica reuşeşte să exercite un rol însemnat în viaţa
socială, în sec. al XI-lea emiţând aşa numitele ,,TREUGA DIE (TRÊVE DE DIEU) armistiţii ale
lui Dumnezeu care stabileau anumite zile când războiul trebuia suspendat. Îşi face apariţia, din nou,
Teoria ,,Războiul Just ‫ ײ‬şi asistăm la un regres al spiritului umanitar, biserica considerând războiul o
consecinţă necesară a păcatului originar. (Este admisă existenţa unui drept de a ucide prizonierii
inamici, calificaţi eretici; de a-i face sclavi, inclusiv pe copii şi femei. Deşi Conciliul de la Lateran
a interzis folosirea arbaletei şi a otrăvurilor în luptă, se preciza că ele puteau fi folosite împotriva
infidelilor.)
Finele secolului al XIV-lea, aduce pe câmpul de luptă armele de foc, care vor revoluţiona
arta războiului şi vor influenţa ideile umaniste. ,,Legitimarea ‫ ײ‬războiului se schimbă, nu mai are o
motivaţie de ordin divin ci este fundamentată pe ideea de necesitate. Hugo Grotius (1583 – 1645)
considerat părintele dreptului internaţional umanitar (modern spunem noi) în, acum deja, celebra
lucrare ,,DE JURE BELLI AC PACIS" considera că războiul nu există, întrucât este un fapt
antijuridic şi antisocial.
El admitea că atunci când un război se declanşează trebuie să se respecte îndatoririle
umanitare8. Din punct de vedere al Dreptului Internaţional Umanitar, regăsim o serie de principii şi
reguli încorporate într-o serie de texte care au un efect obligatoriu. Exemplu: Articolele de război,
decretate de regele Gustav Adolf al Suediei, în 1621, care conţineau o serie de reguli referitoare la
6
CALVO, Charles – Manuel de droit international public et privè, troisième revue et angmantée, Paris, 1892, p. 6.
7
CALVO, C. – Manuel de droit international public et prive, troisieme edition revue et angmantee, Paris, 1892, p. 6.
CLOŞCĂ, I. – Tratat de drept internaţional umanitar, VIS PRINT SRL, Bucureşti, 2000, p. 29-30.
8
OGREN, K – Le droit humanitaire dans les Articles de guerre décrétés en 1621 par le roi Gustave II Adolphe de Suede ,,RICR" nr.
820, 1996, p. 475-480.
4 din 29
legile unui război. Şase din acestea, fac referire la legile clasice ale războiului: violarea femeilor,
interzicerea atacării oraşelor sau spitalelor, furturilor şi jafurilor sau arderii bisericilor şi satelor.
Din această perioadă datează două reguli juridice foarte importante:
 abolirea războaielor private;
 protecţia ambasadelor permanente.
iar în dreptul războiului regăsim premisele a două mari principii:
 Principiul Necesităţii - părţile beligerante nu au niciun drept de a folosi forţa peste
limitele necesare obţinerii victoriei;
 Principiul Umanitarismului - războiul trebuie astfel purtat încât să nu pricinuiască
adversarului mai multe suferinţe şi distrugeri decât cele impuse de necesităţile operaţiunilor
militare.
În această perioadă forţa a rămas principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre
state, arbitrajul, mediaţiunea şi uneori concilierea constituind excepţii.
1.2.3 Evoluţia dreptului războiului de la Pacea Westfalică (1648) la Conferinţa de

pace de la Paris din 1856
În această perioadă de destrămare a feudalismului, iau naştere, în apusul şi răsăritul
Europei, puternice state naţionale. În aceeaşi perioadă apar şi se dezvoltă relaţiile capitaliste, care
duc la formarea şi consolidarea statelor centralizate. După anul 1648 – Tratatul de pace de la
Westphalia, când s-a prăbuşit visul medieval al imperiului universal, au pus punct războaielor
religioase “de 30 de ani“, constituind adevăratul punct de plecare al dreptului războiului
Naşterea, pe ruinele fostului sistem feudal, a sute de state şi “stătuleţe” cu o constituire
social aproape identică, dominate de absolutismul puterii regale. Apar astfel primii germeni ai
suveranităţii naţionale, ca fundament al convenirii unor reguli de drept internaţional;
a) Instituţionalizarea echilibrului European.
Prin sistemul din Westfalia,( instituit prin următoarele tratate: Tratatul de pace dintre Spania
şi Olanda, semnat la Münster la 30 ianuarie 1648; Tratatul de pace semnat la Münster la 24
octombrie 1648 între Franţa şi Germania; Tratatul de pace semnat la Osnabrück, la 24 octombrie
1648 între Imperiul german şi Suedia, la acestea adăugându-se unele articole explicative la Tratatul
dintre Olanda şi Spania; Actul de cedare către Franţa a unor arhiepiscopii din Lorena, Alsacia,
Brisac şi Pigmerol; Edictul regelui Spaniei prin care extinde privilegiile acordate oraşelor
hanseatice Andaluziei şi Castiliei) care a adus Franţa în prim-planul politicii internaţionale, s-au pus
bazele principiului de drept internaţional al egalităţii în drepturi a statelor, pe care s-a fundamentat
“echilibrul European”. În numele acestei construcţii juridice, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
s-au creat alianţe şi coaliţii, s-au invocate argumente pentru a justifica ambiţii politice şi toate
violările normelor de convieţuire internaţională convenite;
b) Apariţia curentului “iluminist”, care, prin străluciţii săi reprezentaţi –Montesquieu(1689-
1755), Voltaire( 1694-1778), Jean Jaques Rousseau ( 1712-1778), Diderot(1713-1789),
Helvetius(1715-1771), Holbach(1723-1789), ş.a., iar în România, prin reprezentanţii şcolii ardelene
– Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu, etc. – promotori ai acestui
curent, a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei şi culturii, inclusiv a umanitarismului,
ca formă evoluată şi raţională a carităţii şi justiţiei. au fost factorii determinanţi:
Conceptul de “echilibru al puterii”, elaborat de Anglia în secolul al XVIII- lea, a reflectat
convingerile reprezentanţilor curentului illuminist, dominând diplomaţia europeană pe parcursul a
două secole. În accepţiunea iluminiştilor, universul şi sfera politico-judiciară funcţionau pe baza
unor principii raţionale şi echilibrate între ele. Datorită acestor factori determinanţi ai schimbării, în
perioada dintre anii 1648 şi 1815 (Congresul de la Viena), procesul de umanizare a războiului a
făcut paşi însemnaţi fiind convenite o serie de norme juridice referitoare la: libertatea comerţului
neutrilor în timp de război maritime; confiscarea proprietăţii private inamice pe mare; dreptul la
vizită; contrabanda de război; condiţiile blocadei; interzicerea în timp de război a comerţului
colonial(admis în timp de pace); dreptul de intervenţie; condiţiile calităţii de beligerant ş.a., au fost
condamnate mijloacele perfide şi crude. Drept urmare rapoartele dintre beligeranţi s-au ameliorat,
5 din 29
la fel şi tratamentul prizonierilor de război. În acest secol al luminilor se formulează o doctrină

esenţialmente umanitară, după care războiul să se limiteze la lupta între militari, fără a produce rău
nici populaţiei civile, nici bunurilor care nu au caracter militar. Făuritorii acestei concepţii sunt
consideraţi Jean-Jaques Rousseau în “ contractul social” şi Emeric de Vattel în”Dreptul ginţilor”.
Generalizarea practicii cartelurilor, duce la definirea poziţiei, a soartei, victimelor de război şi
începerea încheierii unor capitulaţii pentru predarea locurilor fortificate. Încep să se încheie
acorduri de armistiţiu în care sunt enunţate reguli privind tratamentul răniţilor şi al bolnavilor
(sistemul cartelurilor). Totodată, în practica diplomatică apar primele tratate de pace, dintre care cel
mai remarcabil este ”Tratatul de prietenie şi pace” încheiat la 10 sptembrie 1785 între Statele Unite
ale Americii şi Prusia, care cuprinde dispoziţii ce se vor regăsi în convenţiile din secolul următor
(printre prevederile acestui tratat se numără următoarele: în caz de război se va renunţa la blocadă;
civilii inamici vor putea părăsi ţara imediat după declanşarea războiului; prizonierii de război vor fi
hrăniţi şi cazaţi la fel ca şi militarii ţării deţinătoare; un om de încredere îi va vizita şi le va acorda
îngrijiri; spitalele nu vor fi atacate; ele vor fi marcate cu un fanion; răniţii şi bolnavii nu vor fi
consideraţi prizonieri de război, ei vor fi îngrijiţi ca şi cei ai armatei captoare şi vor fi repatriaţi
după vindecare; medicii şi ajutoarele lor, precum şi preoţii nu vor fi ţinuţi în captivitate ci repatriaţi;
populaţia civilă nu va fi molestată).
Cu acestea umanitarismul de sorginte premodernă a ajuns la apogee. În timpul revoluţiei
franceze, din anul 1789, abatele Gregorie, în declaraţia cu privire la dreptul ginţilor, pe care o
supune în Convenţie, proclamă dreptul inviolabil al naţiunilor la libertate, idée afirmată şi de
Robespierre. Documente ale revoluţiei franceze, din acelaşi an, subliniază că fiecare stat, prin forţa
libertăţii sale natural, dispune de dreptul absolute de a elabora o constituţie şi nici o putere nu are
dreptul s-o împiedice în această manifestare suverană a personalităţii sale. Revoluţia franceză de la
1789 proclamă “nemuritoarele principii” – de justiţie, egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii,
libertatea de conştiinţă, abolirea sclaviei, libertatea individual a cetăţeanului ş.a. – care trebuiau să
ducă la pacea universală. Cu toate că războaiele duse, la începutul existenţei sale, de Republica
Franceză urmăreau apărarea noului regim împotriva intervenţiei altor state, aceste războaie se
transformă treptat în războaie de cucerire. Odată cu luarea puterii de către napoleon Bonaparte,
încălcările principiului neintervenţiei se manifestă prin instaurarea unor regimuri politice fidele
Franţei în ţările asupra cărora îşi stabileşte dominaţia. Va începe perioada “războaielor dezlănţuite”,
care vor marca un teribil recul umanitar. După ce a spus că “războaiele inevitabile sunt întotdeauna
juste”, Napoleon nu s-a mai interesat de răniţi, de populaţia civilă a statelor ocupate, de prizonieri.
Se trage în spitalele de campanile, medicii capturaţi nu sunt lăsaţi să îngrijească răniţii şi bolnavii şi
sunt făcuţi prizonieri; sunt ucişi cu sânge rece cei care se predau.
Cartelurile, armistiţiile şi capitulaţiile, nemaifiind încheiate, şi-au pierdut orice autoritate.
Peste normele ce păreau a fi intrat definitiv în patrimonial comun al naţiunilor s-a aşternut uitarea.
“Sub Napoleon I – mortalitatea este înspăimântatoare. În spatele scenelor de glorie decorul este
sinistru”9. După epopeea războaielor napoleoniene, suveranii marilor puteri europene au trecut la
reorganizarea relaţiilor internaţionale pe baze noi, astfel că secolul al XIX-lea va intra în istorie ca
secolul abolirii sclaviei, al creării Crucii Roşii Internaţionale şi elaborării primelor convenţii
generale cu caracter umanitar, înregistrându-se progrese sensibile în domeniul ameliorării
suferinţelor umane şi al consolidării protecţiei victimelor de război. Punctul de pornire l-a constituit
Congresul de la Viena al cărui act final a fost semnat la 09 iunie 1815 şi care a schimbat complet
faţa lumii; a creat un nou echilibru European, dar artificial, a încercat să adopte măsuri de natură a
preîntâmpina noii mişcări revoluţionare şi a modificat harta politică a Europei, fără a ţine seama de
realităţile naţionale, etnice şi istorice10. Suveranii marilor puteri europene, prin actul încheiat au
urmărit moderarea comportamentului internaţional prin intermediul angajamentelor legale şi
apelând la principia morale. Pentru permanetizarea noii configuraţii politice a Europei, Rusia,
9
PICTET,J., La pendule de l’histoire et le développement du droit humanitaire pendant un siècle, 1874-1973, in”Actes du colloque
international de droit humanitaire”, Bruxelles, 12-14 decembrie 1974, p.1.
10
COŞCĂ I, SUCEAVĂ I, op. cit. 4.33-35
Le B N Ferel de Cussy, Recueil, manuelet et pratique de Traités, conventions et autres actes diplomatiques, Tome Troisiéme,
Leipzig, 1846, p.16-19
6 din 29
Austria şi Prusia, noii stăpâni ai lumii, au semnat în anul 1815, un tratat prin care se obligă să-şi
acorde asistenţă reciprocă în scopul restabilirii dominaţiei şi frontierelor proclamând “principiul
legitimităţii”. Tratatul încheiat a reprezentat şi actul de constituire al “Sfintei Alianţe”, la care, mai
târziu, au aderat şi alte state. În perioada următoare, statele încep să manifeste o deosebită
preocupare pentru dezvoltarea lor economică şi obţinerea de debuşee pe piaţa internaţională, la
aceasta contribuind, în mod active, dezvoltarea ştiinţei şi extinderea continuă a căilor de
comunicaţie. Împotriva “doctrinei Sfinei Alianţe” se manifestă, în mod deschis, preşedintele
MONROE al Statelor Unite ala Americii. În cunoscutul său mesaj prezentat Congresului American,
la 2 decembrie 1823, este proclamată “ doctrina Monroe” care afirma, în esenţă, fată de intervenţia
proiectată de Sfânta Alianţă în lupta dintre Spania şi statele din ămerica de Sud, că “ După cum
SUA nu au intervenit în războaiele europene, ele nu vor permite puterilor europene aliate să extindă
sistemul lor politic în vreo parte a Americii şi să încerce şa intervină împotriva îndependenţei
republicilor sud-americane”: Dacă în momentul proclamării sale “ doctrina Monroe” a avut un
caracter progresist, ea s-a transformat ulterior într-o justificare a hegemoniei SUA în America de
Sud. O asemenea deviere a “doctrine Monroe” a fost facilitată de tezele pe care le cuprindea cu
privire la interzicerea colonizării din partea puterilor europene a continentului american.
Pornind de la aceste teze, SUA au considerat că pot intervene în orice conflict dintre un stat
european şi unul american. Practica statelor, în secolul al XIX-lea, cunoaşte şi intervenţii sub
motivul protecţiei persoanei şi bunurilor cetăţenilor unui stat, aflaţi în străinătate, denumite şi
intervenţii de poliţie internaţionala. Dacă în motivarea unui amestec în treburile altui stat se invoca
necesitatea de a ocroti cetăţenii săi împotriva unor acte de încălcare flagrantă a drepturilo comise de
către acel stat (cum sunt actele de cruzime, persecuţii, massacre), intervenţia era calificata “în
interesul umanităţii”. Asemenea motivări” umanitare” ascundeau de fapt interesele economice şi
politice ale marilor puteri. În secolul XIX, cancelarul austriac Metterrich a reuşit reconstituirea
unităţii Europei, dar, ulterior, cancelarul german Bismarch a demontat-o prin politica sa de forţă.
Intervenţiile au continuat să se producă în mod frecvent, proclamări ale principiului
neintervenţiei încep să apară în tratate, ca de exemplu în Tratatul de pace de la Paris din 1856,
prevăzându-se că “ puterile contractante nu au dreptul să se amestece, nici colectiv, nici fiecare în
parte, în raporturile sultanului cu supuşii săi, nici în administraţia Imperiului Otoman”. Un amănunt
demn de reţinut, din această perioadă, este înfiinţarea în 1863 a Comitetului Internaţional al Crucii
Roşii. Începe astfel, să-şi croiască drum sentimental unei comunităţi de interese, a unei solidarităţi
în faţa pericolelor şi ameninţărilor, fără ca prin aceasta interesele naţionale să se diminueze. Pe
acest fundal sunt proclamate abolirea comerţului cu sclavi şi principiul naţionalităţilor, dar şi
dreptul de intervenţie; se instituie neutralizarea anumitor state sau părţi din teritoriu; se creează
protectorate, iar în planul dreptului in ternaţional umanitar se elaboreaza norme referitoare la
drepturile şi îndatoririle statelor neuter în timp de război, se dezvoltă cele privind blocada,
contraband etc. Apar primele manual naţionale de drept militar şi reguli de angajare. Cel mai
cunoscut exemplu timpuriu al uni manual naţional, prin care legile şi obiceiurile războiului erau
utilizate de către forţele armate, şi una din primele încercări de codificare a legilor războiului
terestru, a fost dat de “ Instrucţiunile pentru Conducerea Armatelor Statelor Unite în Operaţie”
-1863, care au fost aplicate în cursul războiului civil american. El a devenit un model pentru multe
alte manual naţionale care subliniază compatibilitatea conducerii militare a unui conflict armat cu
un set de reguli juridice destinate să reglementeze politic acea conducere. Renaşterea a adus cu sine
şi formarea ştiinţei dreptului internaţional în central căruia a găsit “ ca o preocupare constantă şi
majoră formularea regulilor războiului, aceasta fiind rezultatul faptului că din secolul al XII-lea
ţările europene şi-au creat armate permanente, necesitând obiceiuri şi practice ale războiului cu
caracter uniform”11, totuşi, în practica statelor se manifestă în continuare concepţia că războiul
constituie chiar o procedură juridică, ultimul mijloc la care suveranii sunt îndreptăţiţi să recurgă
pentru a-şi apăra drepturile.
1.2.4 Dezvoltarea remarcabilă a dreptului internaţional umanitar -
11
Raluca Miga-Besteliu, Drept international. Introducere în dreptul internaţional public, Σditura All, Bucureşti, 1977, p.27.
7 din 29
a) De la Conferinţa de Pace de la Paris (1856) până la Primul Război Mondial.

Primele standarde umanitare de purtare a războiului consacrate de dreptul international -
Conferinţa de Pace de la Paris (23 februarie 1856) a avut ca obiectiv să pună capăt războiului
Crimeei şi a adoptat la 16 aprilie “ Declaraţia referitoare la dreptul maritim”, fapt ce marchează
momentul istoric al trecerii la codifcarea, prin instrumente juridice multilaterale, a normelor
dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate. Aceste norme sintetizează standarde
umaniste, ca valori juridice şi morale ale patrimoniului spiritual al omenirii, consacrate în decursul
timpului pe cale cutumiară sau enunţate în reguli curente prin acte normative interne ale diferitelor
state, ori prin acorduri încheiate între ele. La acestea s-au adăugat reglementări inspirate sau
determinate de noile realităţi trăite de omenire12. Dreptul războiului a fost prima ramură a dreptului
internaţional a cărei codificare s-a impus prioritar. La acest proces au contribuit: mai întâi,
introducerea serviciului militar obligatoriu, după revoluţia franceză, fapt ce a schimbat natura
războiului. Marile armate naţionale formate din cetăţeni soldaţi au înlocuit micile armate
profesioniste ale vechilor monarhii. Soldaţii nu mai luptau pentru bani şi nici nu mai erau supuşi
disciplinei rigide anterioare. Ei luptau pentru ideile şi gloria naţiunii lor. Războiul a devenit mai
crud şi distructiv, tendinţe accelerate şi de progresele în tehnologia armelor. S-a resimţit nevoia
crescândă de a adopta reguli obligatorii privind managementul războiului. În al doilea rând,numărul
victimelor a crescut mult datorită extinderii armatelor şi dezvoltării tehnologiei armelor. În bătăliile
timpului, nenumăraţi răniţi rămâneau pe câmpurile de luptă fără nici un fel de îngrijire. Aceasta a
determinat impulsul pentru fondarea Crucii Roşii în 1863 şi încheierea Convenţiilor de la Geneva
pentru ameliorarea condiţiei răniţilor în confruntările armate terestre din 186413. În al doilea rând, în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în lumea occidentală s-a creat convingerea că civilizaţia
avansează rapid şi, de aceea, era imperativă necesitatea” restrângerii forţei distructive a
războiului”14.
Declaraţia de la Sankt-Petersburg şi din 11 decembrie 1868 stipulează că: „ progresul
civilizaţiei ar trebui să aibă efectul de a se diminua cât mai mult posibil calamităţile războiului”.
Similar, Convenţiile de la Haga din 1899 şi din 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru
se referă în preambulul lor la „ nevoile progresive permanente ale civilizaţiei” 15. Ca rezultat,
codificarea legilor războiului a fost stimulată de codificarea dreptului civil şi a dreptului penal,
înfăptuite pe continentul european în acea perioadă. Prima codificare(tentativă) a dreptului
războiului a fost Codul Lieber (Anexa), pregătit în timpul războiului civil din SUA de către Francis
Lieber pe atunci profesor la Colegiul Columbia din New York şi promulgat de preşedintele Lincoln
la 24 august 1863 cu denumirea de General Orders No. 100. Deşi era proiectat pentru războiul civil,
el cuprindea un mare volum de reguli privind dreptul războiului. În 1864 s-a încheiat prima
convenţie internaţională în domeniu, respectiv Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea
condiţiilor răniţilor în confruntările armate terestre, menţionată deja. În 1866, cu ocazia războiului
Austro-Prusac, un proiect privat cuprinzător privind dreptul războiului a fost întocmit de Johann
Caspar Bluntschli, pe atunci profesor la Universitatea din Heidelberg. A urmat Declaraţia de la
St.Petersburg în 1868, vizând „renunţarea la folosirea în timp de război a proiectilelor explozive cu
greutatea mai mică de 400 grame”. Importanţa deosebită a acesteia, constă în proclamarea
principiilor generale ale războiului care au anunţat viitoarea dezvoltare a dreptului. Declaraţia
stipulează că „singurul obiectiv legitim a cărui realizare ar trebui urmărită de state în timpul
războiului este slăbirea forţelor militare inamice”. Trebuie făcută distincţie între forţele armate şi
civili, precum şi între obiectivele militare şi bunurile civile. Referitor la mijloacele de război,
principiile guvernante sunt: (1) într-un conflict armat, dreptul părţilor de a-şi alege metodele şi
mijloacele de luptă nu este nelimitat, şi (2) este interzis să se folosească arme şi metode de război
de natură să provoace pagube şi suferinţe inutile. În 1874, la iniţiativa ţarului Alexandru al II-lea al
12
Cloşcă I, Suceavă I. op.cit. pag.36
13
Dietrich SCHINDLER, Jiri Toman(eds) The Laws of Armed Conflicts. A Collection of Conventions, Resolutions and other
Documents; 4-th. Edition Klumer Lan Internaţional, The Hague, to appear in 2004, no. 38.
14
OxfordManual ofn the law of mar on land – no.3, preface
15
Ibid., Schindler and Toman, No.7-8.
8 din 29
Rusiei, delegaţii din 15 state europene s-au întâlnit la Bruxelles pentru a examina proiectul unui
acord internaţional privind legile şi obiceiurile războiului. Conferinţa a adoptat proiectul cu
modificări minore, dar el nu a fost ratificat niciodată pentru că guvernanţii de atunci nu erau
pregătiţi să accepte un tratat obligatoriu. Totuşi el a fost utilizat ca model pentru Convenţiile de la
Haga din 1899 şi 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru. De reţinut că, în 1880,
Institutul de drept Internaţional mai încercase un astfel de proiect, pentru codificarea regulilor
privind ducerea războiului, - realizând aşa numitul „Oxford Manual on the law of war on
land”(Manualul de la Oxford privind dreptul războiului terestru). Prima Conferinţă de pace de la
Haga din 1899 s-a reunit pentru „revizuirea Declaraţiei privind legile şi obiceiurile războiului,
elaborată în 1874 de Conferinţa de la Bruxelles”(nota circulară din 30 noiembrie 1898). Cel mai
important rezultat al Conferinţei a fost adoptarea la 29 iulie 1899, a Convenţiei privind respectarea
legilor şi obiceiurilor războiului terestru şi Anexa ei „Reguli privind respectarea legilor şi
obiceiurilor războiului”. Aceste instrumente au confirmat şi dezvoltat reguli recunoscute deja pe
scară largă privind definirea beligeranţilor, prizonierilor de război, managementul ostilităţilor ș
teritoriile ocupate. Aceeaşi conferinţă a adoptat o convenţie, adaptând principiile Convenţiei de la
Geneva din 1864 la războiul maritim. S-au formulat declaraţii privind lansarea proiectilelor şi
explozivilor din baloane, gazele asfixiante şi gloanţele explozive (gloanţele dum-dum). La
solicitarea Conferinţei de la Haga din 1899, guvernul elveţian a organizat în 1906 o Conferinţă
specială pentru revizuirea Convenţiei de la Haga din 1864. Ea a adoptat o versiune nouă, mai
detaliată a Convenţiei privind răniţii şi bolnavii în armatele beligerante.
A doua Conferinţă de pace de la Haga din 1907 a relevat o versiune puţin revizuită a
Convenţiei din 1899 privind legile şi obiceiurile războiului, cu Anexa acesteia. În plus, ea a adoptat
şase convenţii privind războiul maritim, două privind neutralitatea şi o nouă declaraţie privind
lansarea proiectilelor şi explozivilor din baloane. Astfel, în 1907, la patru decenii de la începutul
procesului, există o codificare completă a dreptului războiului. În această perioadă nu se făcea o
distincţie netă între „Dreptul de la Haga” care reglementa conducerea ostilităţilor şi „Dreptul de la
Geneva”care reglementa protecţia victimelor războiului. Este demn de reţinut faptul că, într-o
anumită măsură, Convenţia de la Geneva din 1864 a detaşat Dreptul de la Geneva de restul
dreptului războiului. După 1864, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi guvernul elveţian au
considerat că este responsabilitatea lor să acţioneze „pentru aplicarea şi dezvoltarea Convenţiilor de
la Geneva, excluzând din preocupările lor regulile privind conducerea ostilităţilor care antrenau
divergenţe de vederi politice spre deosebire de regulile privind victimele de război. Abia în anul
1977 separarea celor două ramuri ale dreptului războiului a fost surmontată/depăşită prin
Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva, care au reafirmat şi elaborat regulile ambelor
ramuri. În ciuda dezvoltării lor separate, cele două ramuri au constituit o unitate întrucât unele din
Convenţiile de la Haga se referă şi la probleme din Drepturile de la Geneva şi invers. Ambele
părţi/ramuri se bazează pe aceleaşi valori şi au aceleaşi obiective: menţinerea demnităţii umane în
război, aspect constatat şi de Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul său consultativ privind
armele nucleare: „aceste două ramuri ale dreptului au devenit atât de strâns interrelaţionate încât se
poate considera că au format gradual un sistem complex unitar, cunoscut astăzi ca fiind dreptul
internaţional umanitar”16. După Conferinţa de pace de la Haga şi înainte de izbucnirea primului
război mondial, a mai existat o singură încercare de codificare a unui aspect al dreptului
internaţional umanitar. Conferinţa navală de la Londra din 1909 a adoptat o declaraţie privind legile
războiului naval, care a fost semnată de statele participante dar nu a fost ratificată niciodată.
Războiul a întrerupt continuarea eforturilor. În America, dreptul conflictelor a cunoscut o evoluţie
mai puţin spectaculoasă decât în Europa. Astfel, în 1868, Clavo - jurist şi diplomat argentinian-
sublinia că intervenţiile diplomatice sau armate pentru recuperarea daunelor, provocate cetăţenilor
străini în urma unui război civil, nu trebuie admise, intru-cât ele contravin egalităţii în drepturi a
statelor. Ca o reacţie la intervenţia Germaniei, Angliei şi Italiei împotriva Venezuelei, în anii 1902
şi 1903, în scopul de a sili să-şi plătească datoriile, Drago (ministru de externe al Argentinei)
16
ICJ Reports 1996, p.256,para.75. Also Francois Bugnion, “Droit de Geneve et droit de la Haye”, “ International review of the Red
Cross”, vol.83, No.844, December 2001, pp.901-902.
9 din 29
subliniază că intervenţia armată împotriva unui stat care nu-şi plăteşte creanţa public în scopul de a
asigura astfel datoria creditorilor străini de la care statul debitor a contractat împrumuturi este
inadmisibilă. Doctrina Drago şi-a găsit recunoaşterea în Convenţia Drago-Porter, adoptată la cea
de-a doua Conferinţă de la Haga, din 1907. Convenţia considera însă licită intervenţia armata atunci
când statul debitor respinge sau lasă fără răspuns o propunere de arbitraj sau împiedică efectuarea
arbitrajului ori nu îndeplineşte hotărârea acestuia. Chiar şi cu aceste limite, convenţia Drago-Porter
nu a fost implementată în convenţiile internaţionale.
b) De la Primul până la al II-lea Război Mondial. Neglijarea Dreptului Internaţional
Umanitar - În primul război mondial, Convenţia de la Geneva privind răniţii şi bolnavii s-a dovedit
mai eficientă decât Convenţiile de la Haga. În timp ce în războiul din Crimeea (1854-1856), care a
avut loc înainte de adoptarea primei Convenţii de la Geneva, 60% din răniţi au murit din lipsa
îngrijirilor, rata mortalităţii răniţilor în primul război mondial a fost de 7,5%. Contrastant,
Convenţiile de la Haga s-au dovedit ineficiente, necesitând revizuirea. Cu toate acestea, anii
interbelici s-au caracterizat prin neglijarea dreptului internaţional umanitar. Deşi reanalizarea
dreptului de la Geneva a condus, în 1929, la revizuirea Convenţiei de la Geneva privind răniţii şi
bolnavii şi la o convenţie suplimentară privind prizonierii de război, eforturile de revizuire a
dreptului de la Haga au fost ezitante. S-a crezut că încercarea de a adopta convenţii adiţionale ar
mina încrederea în capacitatea Ligii Naţiunilor de a preveni războiul. Au fost adoptate totuşi două
tratate rudimentare:
 Protocolul din 1925 pentru interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare
sau de altă natură şi a metodelor bacteriologice de război;
 Procesul-Verbal din 1936 privind războiul submarin.
De mai puţin succes a avut parte cea mai importantă problemă, respectiv protecţia
populaţiei civile împotriva efectelor războiului, mai ales ale războiului aerian. S-au redactat mai
multe propuneri dar niciuna nu a condus la adoptarea unei convenţii obligatorii. Convenţia de la
Washington din 1922 privind limitarea armamentelor a numit o comisie de jurişti să pregătească
regulile războiului aerian. Comisia a elaborat aceste reguli, care au deveni cunoscute ca ,,Regulile
de la Haga privind războiul aerian" din 1923, dar ele nu au fost adoptate niciodată într-o formă
juridică obligatorie. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, invitat de mai multe Conferinţe
Internaţionale ale Crucii Roşii din anul 1920, a pregătit proiecte pentru o Convenţie privind
protecţia civililor, dar de-a lungul mai multor ani nu a găsit sprijinul necesar din partea guvernelor.
De aceea, niciun proiect nu a putut fi prezentat Conferinţei din 1929. Totuşi Conferinţa a
recomandat pregătirea unui studiu exhaustiv privind acest subiect, vizând încheierea unei convenţii.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a pregătit un proiect de convenţie care a fost aprobat de
Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii de la Tokio din 1934 şi remis guvernelor. Dar datorită
întârzierii răspunsurilor guvernelor, data Conferinţei pentru adoptarea convenţiei nu s-a putut stabili
până în 1939. Conferinţa a fost fixată pentru începutul anului 1939, însă izbucnirea războiului în
septembrie 1939 a împiedicat ţinerea Conferinţei şi astfel , în timpul celui de-al doilea război
mondial nu a existat nicio convenţie pentru protecţia civililor.
Pierderile printre civili au crescut imens în timpul războiului. Dacă în primul război
mondial 5% din victime au fost civili, în al doilea război mondial procentajul s-a ridicat la 50%.
Statele Unite ale Americii, în această perioadă au influenţat sistemul relaţiilor internaţionale,
susţinând frenetic şi pragmatic principiul neintervenţiei în afacerile interne ale altor state. Marcate
de nostalgia faţă de un trecut tumultos în afirmarea valorilor democraţiei şi năzuind spre un viitor
perfect, S.U.A. au oscilat între izolaţionism şi angajare plenară în cele două conflagraţii mondiale.
Din momentul intrării în arena politicii internaţionale, anul 1917, S.U.A. au tratat cu precauţie
utilizarea forţei în detrimentul negocierilor, iar cele mai importante aranjamente internaţionale ale
secolului XX – creerea Ligii Naţiunilor, în anul 1919; Pactul Briand-Kelog, anul 1928; O.N.U. şi
Charta O.N.U., 1945- au purtat amprenta sistemului de valori ale diplomaţiei şi democraţiei
americane. În cadrul conferinţei diplomatice de la Versailles, anul 1919, preşedintele american
Wilson afirma crezul său: ,,sistemul internaţional trebuie să se bazeze nu pe echilibrul puterii, ci pe
10 din 29
autodeterminarea etnică;securitatea statelor nu trebuie să depindă de alianţele militare ci de

securitatea colectivă."
În anul 1945, S.U.A. realizau 35% din întreaga producţie economică mondială şi considerau
că războaiele erau sortite să modeleze lumea, iar prevenirea războiului este o problemă legală şi
diplomatică.
c) De la al II-lea Război Mondial până în anul 1960. Convenţiile de la Geneva din 1949.
Stagnarea din perioada războiului rece - În primele două decenii după cel de-al doilea război
mondial, situaţia a fost similară celei de după primul război mondial. Când Comisia de drept
internaţional a O.N.U. a selectat domeniile pentru codificare în prima sa sesiune din 1949,
majoritatea membrilor comisiei s-au opus studierii dreptului războiului. S-a considerat că dacă, de
la începutul lucrărilor sale, Comisia s-ar ocupa de acest studiu, opinia publică ar putea interpreta
acţiunea sa ca o dovadă de lipsă de încredere în eficacitatea mijloacelor avute la dispoziţie de
O.N.U. pentru menţinerea păcii. Din nou a progresat dreptul de la Geneva, în 1949 Convenţiile de
la Geneva fiind revizuite la iniţiativa Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. La cele trei
Convenţii privind răniţii, bolnavii, naufragiaţii şi prizonierii de război s-a adăugat a IV-a Convenţie
privind protecţia persoanelor civile în timp de război. Conform tradiţiei dreptului de la Geneva,
această convenţie se referă numai la civilii care sunt sub puterea inamicului (în teritoriul inamicului
sau în teritoriul ocupat de inamic). Exceptând unele prevederi minore, ea nu reglementează
protecţia civililor împotriva efectelor ostilităţilor, întrucât astfel de prevederi erau considerate ca
aparţinând dreptului de la Haga. În afară de Convenţiile de la Haga, în această perioadă s-a mai
adoptat o convenţie: Convenţia UNESCO din 1954, pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
război. În această perioadă ONU a ignorat elaborarea Convenţiilor de la Geneva.
Ca şi anterior, C.I.C.R. a pregătit proiectele şi guvernul elveţian a organizat conferinţa
diplomatică pentru adoptarea lor. În ciuda abţinerii de la acest proces, ONU a exercitat o influenţă
considerabilă, deşi puţin observată, asupra rezultatelor acestei conferinţe, puţin mediatizată.
Eforturile vizând o garanţie internaţională a drepturilor omului s-au reflectat în convenţii. Aceasta
nu surprinde întrucât convenţiile au fost adoptate la câteva luni de la proclamarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la
10.12.1948 iar Convenţiile de la Geneva la 12.08.1948).Atenţia acordată drepturilor omului a
condus la transformarea progresivă a dreptului războiului într-un drept orientat spre drepturile
omului. Aspecte incipiente ale acestei transformări, pot fi deja sesizate în Convenţiile din 1949 care
se referă la ,,drepturi" ale persoanelor protejate în loc să impună doar obligaţii pentru beligeranţi şi
care stipulează că persoanele protejate nu pot renunţa la drepturile lor. 17 Mai mult, art. 3 comun
constituie o cvasi-prevedere referitoare la drepturile omului. El reglementează relaţia dintre
guverne şi conaţionalii lor în cazul unui conflict armat intern, problemă reglementată tradiţional de
prevederile din domeniul drepturilor omului. Expresia ,,drept internaţional umanitar" necunoscută
anterior, a fost introdusă de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii la începutul anilor 1950,
înlocuind extins expresiile ,,dreptul războiului" şi ,,dreptul conflictelor armate". Iniţial, noul termen
a fost folosit numai referitor la dreptul de la Geneva, dar curând şi, mai ales, interferat cu
Conferinţa de la Geneva din 1974-1977, el a devenit uzitat pentru întregul drept aplicabil în
conflictele armate. Acest termen estompează puţin distincţia dintre dreptul conflictelor armate şi
dreptul drepturilor omului şi naşte confuzii, uneori, între aceste două ramuri ale dreptului
internaţional.
După adoptarea Convenţiilor de la Geneva, în anii ce au urmat, acestora nu le-a fost acordată
mare atenţie. Importanţa lor nu a fost considerată de relevanţă imediată, datorită, probabil
numărului redus de conflicte armate din perioada respectivă. Convenţiile de la Geneva au jucat un
rol, relativ minor, în războaiele din Coreea şi din Indochina în anii 50‫׳‬, dar mai târziu au fost date
aproape uitării. În cursurile (de drept) universitare şi în tratatele de drept internaţional, capitolele
privind dreptul războiului şi neutralitatea au fost de cele mai multe ori omise. Numai C.I.C.R. şi un
număr restrâns de specialişti le-au mai avut în vedere. Astfel, a început să se manifeste îngrijorarea,
ca reacţie la discrepanţa crescândă între Convenţiile de la Geneva, care au fost revizuite în 1949 şi
17
Art. 7 din Convenţiile a I-a, a II-a şi a III-a, art. 8 din Convenţia a IV-a.
11 din 29
Convenţiile de la Haga, care nu s-au modificat de la adoptarea lor în anul 1907. A devenit din ce in
ce mai dificil să poată fi explicat faptul că trebuiau respectate prevederi detaliate pentru protecţia
piloţilor luaţi captivi după ce aruncaseră bombe asupra civililor, în timp ce populaţia expusă
bombelor nu se bucura de nicio protecţie legală. Avertizat de această discrepanţă în reglementări, în
1956 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a pregătit ,,Draft rules for the limitation of the dangers
incurred by the civilian population in time of war" –Reguli propuse pentru limitarea pericolelor la
care este expusă populaţia civilă în timp de război. În anul 1957 ele au fost aprobate de Conferinţa
Internaţională a Crucii Roşii de la New Delhi şi remise guvernelor. Practic, neexistând nicio reacţie
din partea guvernelor, mai ales referitor la dispoziţiile privind armele cu efecte necontrolate, nu s-a
concretizat nimic. Acest fapt a descurajat C.I.C.R, în demersurile sale, să mai persevereze; anul
1968 a marcat, însă, o nouă etapă în evoluţia demersurilor, ONU intervenind printr-un nou impuls
pentru dreptul umanitar.
d) Dezvoltarea Dreptului Internaţional Umanitar de la mijlocul anilor 1960 până în
anii 1980. Interesul nou faţă de Dreptul Internaţional Umanitar şi implicarea Organizaţiei
Naţiunilor Unite - La jumătatea anilor 1960 s-a evidenţiat un nou interes faţă de dreptul
umanitar,cauza fiind conflictele grave armate din Vietnam 1964-1975,Nigeria-Biafra 1967-1970 şi
războaiele de eliberare naţională. În timpul acestor conflicte,numărul victimelor civile au crescut de
la un conflict la altul. Dacă în al 2-lea război mondial numărul victimelor civile a fost 50% din
totalul victimelor războiului,numărul lor a crescut la 60% în războiul din Coreea,la 70% în Vietnam
şi la 90% în războaiele civile din anii 1990.Aceste războaie şi mai ales războaiele de eliberare
naţională,au stimulat ONU să devină activă în domeniul dreptului umanitar aplicabil în conflictele
armate. În anii 1960 şi în primii ani ai decadei 1970,Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluţii
solicitând anual ca războaiele de eliberare naţională să fie privite ca fiind conflicte armate
internaţionale în care Convenţiile de la Geneva să fie aplicate integral şi ca luptătorii pentru
libertate să fie trataţi ca prizonieri de război. 18Conferinţa internaţională privind Drepturile
Omului,organizată de ONU în 1968 la Teheran,a reuşit o breşă. Conferinţa a adoptat o rezoluţie
numită ‫״‬Drepturile omului în conflicte armate‫(״‬Human rights in armed conflicts),solicitând
Adunării Generale să invite Secretarul General să studieze:‫(״‬a)-posibilităţile de a asigura o mai
bună aplicare a convenţiilor de drept internaţional umanitar şi a reglementărilor existente în toate
conflictele armate şi (b)-cerinţele pentru convenţiile internaţionale adiţionale în domeniul dreptului
umanitar pentru a se asigura o mai bună protecţie a civililor,prizonierilor şi combatanţilor...şi
interzicerea utilizării anumitor metode şi mijloace de război.19‫״‬
Adunarea Generală a răspuns acestei cereri adoptând Rezoluţia 2444(XXIII) vizând
‫״‬respectarea drepturilor omului în conflictele armate‫(״‬Respect for human rights in armed
conflicts)20.Combinând dreptul conflictelor armate cu drepturile omului,ONU a devenit implicată
plenar în probleme de drept umanitar. În ciuda importantului rol asumat de ONU,pregătirea
Protocoalelor adiţionale a fost lăsată pe seama Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi a
guvernului depozitar. O conferinţă diplomatică s-a desfăşurat în patru sesiuni la Geneva între anii
1974-1977.La 8 iunie 1977,conferinţa a adoptat cele două Protocoale ‫״‬adiţionale la Convenţiile de
la Geneva‫״‬,care,la fel de bine s-ar fi putut numi ‫״‬adiţionale la Convenţiile de la Haga‫ ״‬din 1907.
Protocoalele au acoperit lacunele resimţite de-a lungul anilor. În primul rând, ele au îmbunătăţit
protecţia acordată populaţiei civile împotriva ostilităţilor. Se confirmă principiul cutumiar că părţile
în conflictele armate trebuie în orice moment să facă distincţie între civili şi combatanţi şi între
obiectivele militare şi civile. Legal,nu pot fi atacate decât obiectivele militare(Protocolul
I,art.48;Protocolul II,art.13). În cel de-al doilea rând,principiile fundamentale ale convenţiilor de la
Haga din 1899 şi din 1907 privind conducerea ostilităţilor(mijloace şi metode de război) au fost
reafirmate şi dezvoltate,aspect deosebit de important,având in vedere vârsta mare a acestor
convenţii şi faptul că multe state nu au participat la proiectarea lor. În cel de-al treilea
182
Resolution 3103 (XXXVIII) of 12 December 1973,Schindler and Toman,No 54
19
Schindler and Toman,op.cit.No.32
20
Frits Karlshoven and Lisbeth Zequeld,Constraints on the Waging of War,Geneve,ICRC,2001,p.33
12 din 29
rând,Protocolul I consemnează o nouă definiţie pentru ‫״‬forţele armate‫ ״‬şi ‫״‬combatanţi‫״‬,trecând

peste distincţia dintre forţele rezultate şi cele neregulate(Protocolul I,art.43 şi 44).
În fine,Protocolul II conţine reguli referitoare la conflictele non-internaţionale. Articolul 3
comun s-a dovedit insuficient raportat la numărul mare de conflicte armate interne şi uriaşele
probleme umanitare rezultate. La ultima sesiune a conferinţei,din păcate,Protocolul II a fost redus
de la 47 la 28 de articole,cele mai multe prevederi care reglementau modul de ducere a ostilităţilor
fiind scoase.Ca un fapt pozitiv,Protocoalele au adus rezultate mai bune decât cele prognozate,în
contextul divergenţelor politice şi ideologice de atunci. Perioada ce a urmat războiului din Vietnam
a fost deosebit de favorabilă pentru încheierea lor. Este, deasemenea de reţinut faptul că
Protocoalele au fost, totuşi create şi cu deficienţe,una dintre acestea fiind complexitatea deosebită a
prevederilor lor. În total, cele patru Convenţii şi cele două Protocoale cuprind aproximativ 600 de
articole,cele mai multe dintre ele extrem de lungi şi extrem de complicate. O a doua deficienţă,ce se
poate reproşa,este introducerea în reglementări a unor noi tipuri de conflicte armate pe lângă
conflictele armate clasice internaţionale şi non-internaţionale. Astfel, au fost adăugate ‫״‬luptele
popoarelor pentru autodeterminare,împotriva dominaţiei coloniale,ocupaţiei străine şi a regimurilor
rasiste‫(״‬Protocolul I,art.1,alin.4). Tipul acesta de conflict,în opinia noastră,a pierdut ca importanţă
odată cu dispariţia colonialismului şi apartheidului. Este la fel de adevărat însă,că acest tip de
conflict(lupta în care popoarele se împotrivesc ocupaţiei străine).În opinia unor specialişti se
regăseşte în conflictul din Afganistan şi Irak,forţele NATO fiind identificate cu ocupantul străin.
Celălalt tip de conflicte a fost introdus de Protocolul II,protocol neaplicabil tuturor conflictelor
armate non-internaţionale,ca art.3 comun,ci numai acelor conflicte ce probează ‫״‬o intensitate mare
‫(״‬art.1,alin.1).De reţinut,însă,că nu s-au adoptat niciun fel de prevederi care să reglementeze
conflictele mixte(conflictele interne în care intervin state străine) şi nici conflictele în care participă
forţe ONU. În perioada analizată(anii 1960-1980),au fost adoptate încă două Convenţii în contextul
dreptului de la Haga, ambele sub patronaj ONU: Convenţia din 1976 privind interzicerea tehnicilor
de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile 21 şi Convenţia din 1980
cu interdicţii şi restricţii privind folosirea anumitor arme convenţionale considerate a fi excesiv de
vătămătoare sau cu efecte necontrolate.(‫״‬Convenţia armamentelor convenţionale‫)״‬,însoţită de
Protocoale speciale referitoare la armele specificate.
e) Dreptul Internaţional Umanitar după încetarea Războiului Rece,o preocupare
centrală a comunităţii internaţionale - lteriorU anului 1989, dreptul internaţional umanitar s-a
dezvoltat deosebit de intens, aproape exploziv şi revoluţionar. Aspectele de drept internaţional
umanitar nu au sensibilizat niciodată atât de mult atenţia internaţională, iar legislaţia, acţiunile
umanitare nu au fost atât de evident reliefate ca importanţă nicicând. În această perioadă, cele mai
multe conflicte au fost cele de tip intern; frecvenţa conflictelor interne înregistrase deja creşteri
semnificative în perioada războiului rece datorită instabilităţii politice a statelor care şi-au dobândit
sau redobândit independenţa. Divergenţele de ordin etnic, ideologic, cultural, tribal şi de altă natură
au erupt, după retragerea ,,puterilor coloniale", în multe dintre acestea. Sunt de notorietate
conflictele lungi şi devastatoare din Congo (1960-1963); Vietnam (1964-1975); Angola (1975-
2002); Liban (1975-1976); Nigeria-Biafra (1967-1970; Cambodgia (1975-1990; Mozambic(1976-
1992) şi iarăşi Liban (1981-1991). Sfârşitul ,,Războiului Rece" a facilitat erupţia conflictelor
interne, anterior ţinute în frâu de regimurile totalitariste sau de puterile externe. Exemplu: fosta
Uniune Sovietică, Iugoslavia, Somalia, Liberia, Burundi, Sierra-Leone, Rwanda, Haiti. Asistăm la
lupte feroce, adesea urmare a fanatismului religios sau etnic, care conduc la prăbuşirea guvernelor
şi grupărilor totalitariste conducătoare. Atrocităţi ca genocidul, epurarea etnică, deplasarea forţată a
unor grupuri etnice sau a populaţii întregi, înfometarea civililor precum şi atacul împotriva acestora
şi a personalului umanitar neacordarea asistenţei umanitare au devenit preocupări permanente ale
guvernelor lumii. Destul de repede, comunitatea internaţională a conştientizat şi a constatat că astfel
de situaţii nu pot fi controlate fără intervenţia conjugată şi concentrată a întregii comunităţi
internaţionale. Astfel, la începutul anilor 1990, ONU a obţinut, în unele situaţii, rezultate
21
Schindler and Toman,op.cit.,No.18;Roberts and Guelff,No.23
13 din 29
mulţumitoare, trimiţând misiuni de observatori sau organizând şi intervenind cu forţe de menţinere

a păcii, intervenţia având la bază acceptul părţilor în conflict. Exemplu: El Salvador 1990-1995;
Cambodgia 1991-1995 şi Mozambic 1992-1995. Uneori, însă, asemenea misiuni s-au dovedit
imposibile sau inadecvate datorită complexităţii conflictului. (Ne referim la conflictele din Timorul
de est, Rwanda, Somalia, Liberia, Sierra Leone sau cele din fosta Iugoslavie). Toate aceste conflicte
interne au determinat, stimulat, indus dezvoltări de mare anvergură ale dreptului internaţional
umanitar. Prima şi apreciem noi cea mai mare dezvoltare a fost decizia Consiliului de Securitate
referitoare la faptul că violările dreptului omului pe scară largă; suferinţele cauzate de aceste violări
pot constitui o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională şi pot intra sub incidenţa
măsurilor prevăzute de capitolul VII din Carta ONU. Consiliul de Securitate a autorizat folosirea
forţei pentru contracararea dezastrelor umanitare şi a înfiinţat ad-hoc două tribunale penale
internaţionale, în baza acestei decizii. În acest mod, Consiliul de Securitate şi-a asumat din propria-
i iniţiativă rolul de apărător suprem al dreptului internaţional umanitar, dar şi de promotor al
principiilor şi legităţilor acestuia. Există, din punctul nostru de vedere, un impediment, în asumarea
şi exercitarea acestui status, întrucât Consiliul de Securitate este dependent de consimţământul a cel
puţin nouă membri din cei cincisprezece membri ai săi şi al celor cinci membri permanenţi. În
aceste condiţii, Consiliul de Securitate nu poate acţiona decât selectiv.
În pofida acestui ,,impediment", Consiliul de Securitate a adoptat un număr însemnat de
rezoluţii în baza capitolului VII din Carta ONU ce vizează catastrofe umanitare. Astfel, Rezoluţia
688/5 aprilie 1991 a avut ca obiectiv populaţia kurdă din nordul Irakului. Deşi în acest caz nu a
autorizat folosirea forţei, totuşi rezoluţia a consemnat faptul că acţiunile irakiene au generat valuri
întregi de refugiaţi şi ,,ameninţă pacea şi securitatea internaţională", Irakul fiind invitat să permită
de urgenţă accesul organizaţiilor umanitare internaţionale, prin reprezentanţii lor, la toţi aceia care
au nevoie. Urmare acestei rezoluţii, forţele aliate au intervenit în nordul Irakului, în cadrul
operaţiunii ,,Provide Comfort" (Ajutorarea) pentru a acorda asistenţă umanitară populaţiei de
origine kurdă.
Următoarea rezoluţie relevantă a fost Rezoluţia 770 din 13 august 1992 referitoare la Bosnia-
Herţegovina, care a făcut explicit referire la capitolul VII din Carta ONU. Ea a invitat statele să
ia ,,toate măsurile (neexcluzând folosirea forţei) pentru a facilita....asigurarea asistenţei umanitare
în Sarajevo şi oriunde e nevoie în alte părţi din Bosnia-Herţegovina. 22 Rezoluţii similare au fost
adoptate, de Consiliul de Securitate, în timpul conflictului din Somalia, remarcându-se Rezoluţia
794/3 decembrie 1992 care a evidenţiat ,,alarma gravă din rapoartele succesive privind extinderea
violărilor dreptului internaţional umanitar" şi a decis că ,,se poate acţiona conform prevederilor
capitolului VII din Carta ONU astfel încât să se asigure condiţii optime pentru operaţiunile
umanitare necesare". Ulterior, pentru conflictele din Rwanda 1994 (Resolution 918 of 17 May
1994; 925 of 8 June 1994, 929 of 22 June 1994), Haiti-1994 (Rezoluţia nr. 940 din 31 iulie 1994) şi
Albania 1997 (Rezoluţia 1110 din 28 Martie 1997 şi Rezoluţia 1114 din 19 Iunie 1997) au fost
adoptate rezoluţii care au autorizat folosirea forţei, pentru soluţionarea conflictelor. 23 În cazul
Kosovo, deşi au fost adoptate două rezoluţii, de către Consiliul de Securitate, în anul 1998, cu
referire la capitolul VII din Carta ONU, nu a fost autorizată folosirea forţei. 24 Astfel, intervenţia
NATO din martie-iunie 1999 a fost neautorizată, putând fi calificat ca acţiune armată nelegitimă,
act de agresiune împotriva unui stat. Dorind să legitimeze intervenţia NATO, Consiliul de
Securitate a adoptat Rezoluţia 1244 din 10 iunie 1999, autorizând folosirea forţei de către ,,forţele
de securitate prezente" ce trebuie desfăşurate în Kosovo. Rezoluţii ulterioare, privind autorizarea
folosirii forţei pentru scopuri umanitare, au fost adoptate şi în cazul conflictelor din Timorul de est
-1999 25 sau Sierra Leone 1999-2000.26 Deşi aceste rezoluţii s-au impus datorită violărilor dreptului
22
Further resolution of the Security Council on Bosnia Herţegovina: Resolution 758 of 8 june 1992, 761 of 29 june 1992.
23
Resolution 814 of 26 March 1993.
24
Resolution1199 of 23 Septembrie 1998 and Resolution 1203 of 24 October 1998.
25
Rezoluţia 1264 din 15 septembrie 1999 autoriza contingentul forţei multinaţionale din Australia să restabilească pacea şi
securitatea şi să faciliteze operaţiile de asistenţă umanitară. Luigi Condoreli, Anne-Marie La Rosa and Sylvie Scherrer(eds) The
United Nations and International Humanitarian Law, Actes du Colloque international, Gerera, 1995, Edition Pedone, Paris, 1996.
26
Resolution 1270 of 22 october 1999.
14 din 29
umanitar, ele pot fi considerate şi ca aplicări ale celor două prevederi ale Convenţiilor de la Geneva
şi ale Protocolului Adiţional I. Conform art. 1 comun al celor patru Convenţii şi articolul 1, alin. 1
identic al Protocolului I, părţile contractante ,,se obligă să respecte şi să asigure respectarea
prezentei Convenţii în toate împrejurările". Această prevedere a autorizat statele şi implicit
organizaţiile internaţionale să ia măsuri (exceptând folosirea forţei) împotriva statelor care violează
dreptul umanitar. Articolul 89 din Protocolul Adiţional I este extrem de explicit în această
privinţă: ,,În situaţii de violări serioase ale convenţiilor sau ale acestui Protocol, Înaltele Părţi
Contractante se obligă să acţioneze, împreună sau individual, în cooperare cu ONU şi în
conformitate cu Carta ONU". Consiliul de Securitate, convins că o măsură eficientă la restabilirea
şi menţinerea păcii este stabilirea răspunderii penale a unor state/persoane, pentru încălcarea
normelor internaţionale pentru fosta Iugoslavie 27 şi pentru Rwanda28, depăşind astfel măsurile strict
şi pur militare în cazul celor două. Înfiinţarea celor două tribunale nu a fost decât un prim pas
pentru evoluţia următoare a situaţiei. Multe state au legiferat, la nivel naţional, urmărirea
persoanelor care încalcă dreptul internaţional umanitar. La nivel internaţional, a fost creată Curtea
Penală Internaţională, organism permanent prin Statutul de la Roma din 1998, care a intrat în
vigoare la 1 iulie 2002.29
A doua dezvoltare de mare anvergură a dreptului internaţional umanitar a constituit-o asimilarea
progresivă a dreptului conflictelor armate non-internationale în dreptul conflictelor armate
internaţionale. Distincţia între cele două tipuri de conflict şi-a pierdut importanţa pe parcurs, totul
culminând cu Decizia jurisdicţională TADIC din 2 octombrie 1995, decizie a Camerei de Apel a
Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Întrucât această decizie a fost precedată de
alte dezvoltări, vom face referiri la acestea in cele ce urmează. Creşterea frecvenţei conflictelor
armate non - internaţionale, atrocităţile comise şi repercursiunile lor pentru comunitatea
internaţională au avut drept efect că ele nu au mai fost văzute ca probleme interne ale statelor
respective. Comunitatea internaţională nu mai putea rămâne pasivă. Din ce în ce mai mult,
principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar, care fuseseră dezvoltate mai ales
pentru conflictele internaţionale, au fost considerate aplicabile în conflictele non-internaţionale. În
acest sens, considerentele privind drepturile omului au avut o influenţă importantă. În anii 1968 şi
apoi 1970, Adunarea Generală a ONU a statuat că unele principii umanitare de bază enumerate în
rezoluţiile sale, erau aplicabile ,,în toate conflictele armate" ori ,,în conflictele armate de toate
tipurile".30 În multe rezoluţii, Consiliul de Securitate a invitat părţile să respecte dreptul
internaţional umanitar şi să se abţină de la orice încălcare a acestuia, fără a se limita doar la regulile
conflictelor armate non-internaţionale. În unele rezoluţii Consiliul de Securitate a confirmat chiar
că autorii încălcărilor vor fi judecaţi, fiind responsabili individual.31 Similar, Curtea Internaţională
de Justiţie, în cauza Nicaragua din anul 1986 a statuat că articolul 3 comun, privind conflictele non-
internaţionale constituie ,,o măsură minimală" aplicabilă în conflict. Astfel, ea a recunoscut că tipul
de conflict este irelevant pentru unele reguli fundamentale ale dreptului umanitar.
Decizia TADIC din 1995 a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a cristalizat
această dezvoltare. Ea demonstrează că foarte multe reguli, considerate iniţial aplicabile în
conflictele armate internaţionale, în timp au devenit uzuale şi în conflictele interne. Tribunalul s-a
bazat pe practica dezvoltată în războaiele civile, de la războiul civil spaniol din 1936-1939, până la
zi, experienţă care s-a dovedit mult mai semnificativă decât cea anterioară. Ea a evidenţiat faptul că
norme juridice cu o extindere mai mare, decât cele considerate specifice conflictelor armate non-
internaţionale, reglementează acest tip de conflicte. Tribunalul a ajuns la concluzia: ,,Ceea ce este
inuman şi, în consecinţă, interzis în războaiele internaţionale, nu poate fi decât inuman şi
inadmisibil în confruntările armate civile (interne) ". Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta
27
Rezoluţia 827 din 25 mai 1993. Schindler and Toman, op.cit. No. 109.
28
Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994. Schindler and Toman, op.cit. No. 109.
29
International legal Materials, vol. 37, September, 1998, p. 999
Jelena Pejic, Accountability for international crimes: From conjecture to reality, International Review of the Red Cross, vol. 84,
No.845, March 2002, p. 13-33.
30
Resolution 24444 (XXIII) of. 19 December 1968 and 2675 (XXV) of 9 December 1970, Schindler and Toman.
31
Resolution 794 (1992) and 814 (1933) on Somalia.
15 din 29
Iugoslavie a mai reuşit un pas major, hotărând că violările grave ale regulilor aplicabile în
conflictele interne constituie ,,violări ale legilor şi obiceiurilor războiului" în sensul articolului 3 al
Statutului Tribunalului şi, în concluzie, sunt pedepsite/pedepsibile considerându-se crime de război
comise în conflicte internaţionale.
Statutul Tribunalului pentru Rwanda din 1994 şi cel al Curţii Penale Internaţionale din 1998 32 au
confirmat această opinie, declarând pedepsibile violările dreptului internaţional umanitar în situaţii
de conflicte interne. Statutul de la Roma listează astfel de violări în categoria ,,crime de război".
Este necesar a fi precizat şi faptul că Buletinul Secretarului General (,,Observance by United
Nation forces of international humanitarian low") din 6 august 1999 este aplicabil în toate tipurile
de conflicte armate. Acceptarea extinsă a acestei asimilări progresive a dreptului este practic
reliefată de faptul că, practic, toate tratatele de drept umanitar, adoptate începând din anul 1995 au
fost realizate, ca aplicare, bivalent, atât pentru conflictele armate internaţionale, cât şi pentru cele
non-internaţionale. Concluzia nu poate fi decât una singură – faptul că refuzul statelor/guvernelor
de a accepta reguli pentru conflictele interne, a fost abandonat. Totuşi trebuie să subliniem faptul că
nu ar fi posibil să se aplice toate prevederile dreptului conflictelor internaţionale la conflictele
armate interne. Exemplu: regulile privitoare la prizonierii de război sau teritoriul ocupat nu pot fi
aplicate ca atare în conflictele interne. Tribunalul Penal peste fosta Iugoslavie a statuat că
numai ,,esenţa generală, iar nu reglementarea detaliată" a convenţiilor este aplicabilă în conflictul
intern.
A treia dezvoltare de anvergură a dreptului internaţional umanitar o constituie creşterea
importanţei dreptului cutumiar. Conform celor prezentate, Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie
în Decizia sa ,,TADIC" din 1995 a ajuns la concluzia că multe principii promovate, la origine
pentru conflictele armate internaţionale, au devenit reguli cutumiare aplicabile şi în conflictele
interne. Este una dintre cele mai importante concluzii, rezultat al dezvoltărilor posterioare
războiului rece, întrucât, în preocuparea pentru codificarea extinsă a dreptului internaţional
umanitar, s-a acordat foarte puţină atenţie dreptului cutumiar. Nu este surprinzător, în aceste
condiţii, că dreptul cutumiar a atins importanţa sa principală referitor la conflictele armate non-
internaţionale, care sunt mult mai puţin reglementate prin tratate decât conflictele internaţionale.
Dreptul cutumiar, trebuie să recunoaştem că nu a fost neglijat niciodată. El întotdeauna a jucat un
rol aparte când o convenţie nu a fost acceptată de o parte în conflict. Tribunalul Militar
Internaţional de la Nurenberg din anul 1945 constata că regulile umanitare conţinute în Convenţia a
IV-a de la Haga din 1907 privitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului terestru şi Anexa
la Convenţie erau, declarat, de drept cutumiar.33 În 1996, Curtea Internaţională de Justiţie a
constatat că ,,marea majoritate" a regulilor convenţionale de drept internaţional umanitar au devenit
cutumiare şi, cu privire la Protocolul Adiţional I, a statuat că toate statele sunt obligate să respecte
acele prevederi ale acestuia ,,care, la adoptare erau expresia fidelă a dreptului cutumiar
preexistent". Referindu-se la Protocolul Adiţional II, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie aprecia că multe din prevederile acestuia ,,acum se pot considera consemnări ale
regulilor existente sau cristalizări ale regulilor emergente din dreptul cutumiar". Chiar şi Secretarul
General al ONU, în raportul său din 3 mai 1993 privind înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie, sublinia caracterul cutumiar al multor reguli consemnate prin convenţii 34.
Revenind, din nou, la Decizia ,,TADIC" din 1995, ea este cea care a îndreptat atenţia întregii
comunităţi a Terrei asupra importanţei dreptului cutumiar, mai ales în ceea ce priveşte conflictele
armate non-internaţionale.35 Interesul deosebit pentru dreptul cutumiar a motivat decizia
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii de a începe un studiu referitor la dreptul internaţional
umanitar cutumiar (,,Customary international humanitarian low"). Studiul a fost realizat urmare
recomandării făcute în cadrul celei de-a 26-a Conferinţe a Crucii Roşii şi Semilunei Roşii
32
Rome Statute, Article 8.2 lit. c, d, e, f.
33
The International Court of Justice referred to this statement in its Advisory Opinion on nuclear weapons of 1996, I.C.J.
34
Document nr. S125704, reproduced in International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia, Basic Documents, 1995, p. 175-
177.
35
American Journal of International Low, vol. 90 (2), 1996, p. 8-23.
16 din 29
Internaţionale, din anul 1995. În urma consultărilor realizate cu experţi şi academicieni, a fost
realizat un studiu, la acesta contribuind şi numeroşi cercetători. La baza sa au stat cercetările
surselor naţionale şi internaţionale în domeniu. În decembrie 2003, acest studiu (,,Customary
international humanitarian low") a fost prezentat, la Geneva, cu ocazia celei de-a 28-a Conferinţă
Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunei Roşii, fiind publicat, în anul 2005, de Cambridge
University Press. (Primul volum cuprinde regulile identificate ca fiind cutumiare, cu comentariile
anexe, iar cel de-al doilea volum cuprinde o compilaţie pe care s-a bazat raportul, raport ce poate fi
considerat un fel de codificare a dreptului cutumiar existent). A patra dezvoltare importantă a
dreptului internaţional umanitar a constituit-o influenţa crescândă a dreptului drepturilor omului în
dreptul internaţional umanitar, dezvoltare care a început odată cu adoptarea Convenţiilor de la
Geneva din 1949. Datorită situaţiei conflictelor armate din ultimele decenii, cea mai mare parte
fiind conflicte interne, a fost accelerată dezvoltarea dreptului drepturilor omului în dreptul
umanitar, întrucât atât dreptul umanitar cât şi drepturile omului au jucat un rol la fel de important în
conflictele armate interne, cât şi datorită faptului că aceste ramuri de drept conţin reguli şi prevederi
similare. Legătura strânsă între cele două ramuri ale dreptului în conflicte interne a fost reţinută şi
în Protocolul Adiţional II din 1977, care, în Partea a II-a privind ,,Tratamentul uman" (art. 4-6)
reproduce foarte extins reguli din Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, din
1966.
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, în deja cunoscuta speţă ,,TADIC" a
consemnat foarte des concluzia ,,O apropiere orientată spre suveranitate a fost treptat estompată de
apropierea orientată spre fiinţa umană. " Dreptul internaţional umanitar, care iniţial a fost un drept
vizând reglementarea relaţiilor între state, a devenit un ,,drept al comunităţii de şase miliarde de
fiinţe umane".36 A cincea dezvoltare importantă a dreptului internaţional umanitar poate fi apreciată
a fi aserţiunea Curţii Internaţionale de Justiţie în Avizul Consultativ din 1996 privind armamentul
nuclear, precizând că principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar constituie
,,principii inviolabile ale dreptului internaţional cutumiar". Prin această pronunţare, Curtea a
calificat regulile fundamentale ale dreptului umanitar ca fiind printre cele mai importante norme ale
comunităţii internaţionale, norme care pot fi considerate o parte a ,,Constituţiei" nescrise a acestei
comunităţi. Se pune, însă, în discuţie dacă ele constituie şi jus cogens. Curtea Internaţională de
Justiţie a lăsat în suspensie această problemă, declarând că nu era necesar să se pronunţe asupra ei
în cazul examinat (I.C.J. Reports 1996, p. 258, para 83). Comisia a statuat că: ,,În lumina precizării
Curţii Internaţionale privind faptul că regulile de bază ale dreptului internaţional umanitar
aplicabile în conflictele armate au caracter ,,inviolabil", este justificabil ca ele să fie considerate
incontestabile.37 Cele mai multe din aceste dezvoltări, ale dreptului internaţional umanitar, au fost
promovate prin pronunţări juridice sau decizii ale organelor politice ale ONU, întrucât ar fi fost
foarte greu să se ajungă la aceleaşi rezultate prin tratate. Motivul-refuzul multor guverne de a fi de
acord cu limitarea libertăţii lor de acţiune a fost deosebit de puternic. Urmare a gravităţii
atrocităţilor comise, în conflictele armate şi presiunii opiniei publice internaţionale, guvernele
statelor refractare, au fost determinate să adopte o atitudine mai flexibilă.
Ca rezultat, au fost agreate şi acceptate un număr semnificativ de mare de tratate în
probleme de drept umanitar. Cităm, astfel:
1993 – Convenţia pentru interzicerea dezvoltării, producţiei, stocării şi folosirii armelor chimice;
1994 – Convenţia privind securitatea ONU şi a personalului asociat;
1995 – Protocolul IV al Convenţiei Armelor Convenţionale din 1980 privind armele cu laseri care
orbesc;
1996 – Protocolul II la Convenţia Armelor Convenţionale din 1980 privind utilizarea minelor,
capcanelor explozive sau altor dispozitive;
36
,,State responsability for violations of international humanitarian low", International Review of the Red Cross, vol. 84, nr. 846,
june 2002.
37
United Nations, International Law commission Report on the work of its Fifty-third session – 23 April-June and 2 July – 10
August 2001, p. 284, para 5-on Article 40.
17 din 29
1997 – Convenţia pentru interzicerea utilizării, stocării, producerii şi transferului minelor anti-
personal şi distrugerea lor (,,Ottawa Convention");
1998 – Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale;
1999 – Protocolul al II-lea la Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în
caz de conflict armat;
2000 – Protocolul opţional la Convenţia pentru drepturile copilului, referitor la participarea
copiilor la conflictul armat.
Pe lângă adoptarea noilor convenţii, statele au manifestat o foarte mare deschidere pentru
aderarea la convenţiile deja existente. Astfel, între anii 1989 – 2003, numărul părţilor la Protocolul
Adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva a crescut de la 92 la 161, iar numărul părţilor la
Protocolul II a crescut de la 82 la 156. Interesul deosebit privind dreptul internaţional umanitar s-a
evidenţiat şi în redactarea mai multor proiecte private, în principal vizând aspecte cu privire la care
acordul între guverne ar fi fost imposibil de realizat.
Cele mai elocvente exemple sunt:
a. Regulile din 1990 de la San – Remo privind conflictele armate non – internaţionale,
b. Declaraţia din 1990 de la Turku privind standardele umanitare minime,
c. Manualul din 1994, de la San – Remo privind dreptul conflictelor armate pe mare,
d. Principiile din 1998 de la Helsinki privind dreptul neutralităţii maritime. Rezoluţia
din 1999 privind ,,Relevanţa dreptului umanitar internaţional şi a drepturilor fundamentale ale
omului în conflictele armate în care părţile sunt entităţi non - statale" adoptată de Institutul de Drept
Internaţional.
Putem aprecia, ca fiind o dezvoltare importantă a dreptului internaţional umanitar, a
cincea, aserţiunea Curţii Internaţionale de Justiţie, care, în Avizul Consultativ din 1996 privind
armamentul nuclear, precizează că principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar
constituie ,,principii inviolabile ale dreptului internaţional cutumiar", prin aceasta regulile
fundamentale ale dreptului umanitar fiind calificate ca unele dintre cele mai importante norme ale
comunităţii internaţionale şi putând fi considerate parte a ,,Constituţiei" nescrise a comunităţi
nucleare. Interesul deosebit din această perioadă pentru dreptul internaţional umanitar şi normele
acestuia rezultă şi din promovarea şi realizarea, în regim privat, a mai multor proiecte având ca
obiect de reglementare aspecte în care acordul între guverne ar fi fost imposibil de realizat -
Regulile din 1990 de la San – Remo privind conflictele armate non – internaţionale ; Declaraţia
din 1990 de la Turku privind standardele umanitare minime ; Manualul din 1994, de la San –
Remo privind dreptul conflictelor armate pe ; Principiile din 1998 de la Helsinki privind dreptul
neutralităţii maritime şi Rezoluţia din 1999 privind ,,Relevanţa dreptului umanitar internaţional şi
a drepturilor fundamentale ale omului în conflictele armate în care părţile sunt entităţi non -
statale" adoptată de Institutul de Drept Internaţional.
Constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite a marcat un progres fără precedent în evoluţia
societăţii, prin stabilirea de principii, regului şi norme menite să asigure funcţionarea comunităţii
mondiale în conformitate cu “forţa dreptului” şi nu a “dreptului forţei”. Este o iluzie să credem
însă că acest lucru a încetat sau va înceta vreodată, dimpotrivă el se va manifesta în permanenţă de
la forme nonviolente cum ar fi presiunile economice, embargourile şi culminând cu acţiunile
militare, altele decât războiul - operaţiuni de impunere a păcii sau de intervenţie umanitară.
„ Multitudinea de actori din arena internaţională sau, mai bine spus, din cea globală şi mai
ales diferenţa de putere de care dispun aceştia, cât şi voinţa de a utiliza efectiv această putere în
scopul îndeplinirii unor obiective politice specifice diferenţiază astăzi actorii internaţionali, unii
acceptând să se supună normelor şi cutumelor instituite în practica relaţiilor internaţionale de
către state şi de către organizaţiile create de acestea, în timp ce alţi actori refuză să se supună
regulilor jocului”.
Desfăşurarea războiului, ca activitate militară, depinde de mijloacele şi metodele tehnice din
dotarea forţelor combatante, acestea aflându-se într-un continuu proces de perfecţionare, pe baza
dezvoltărilor din domeniile tehnicii şi ştiinţei. Ca atare, războiul devine din ce în ce mai productiv,
afectând un număr tot mai mare de persoane şi bunuri, creând probleme care ajung să repună în
18 din 29
cauză prezentul şi viitorul omenirii. Un eventual război în care s-ar folosi cele mai perfecţionate
arme existente în prezent în arsenalele statelor puternic înarmate ar echivala cu sinuciderea
umanităţii. Lumea contemporană nu mai are de ales între pace şi război, ci între pace şi sinucidere..
În prezent, organizaţii internaţionale umanitare, societăţi academice prestigioase,
personalităţi ştiinţifice, numeroase asociaţii şi organizaţii de profil dezbat, în seminarii, mese
rotunde, lucrări etc, problematica umanitară în ideea de a degaja soluţii interesante destinate a
adapta normele şi principiile dreptului umanitar la imperativele lumii contemporane. Stadiul actual
al relaţiilor internaţionale şi al situaţiei geopolitice internaţionale, precum şi cursul evenimentelor
de pe scena internaţională au ridicat serioase probleme referitoare la conţinutul şi interpretarea
regulilor referitoare la folosirea forţei în relaţiile dintre state. În mod tradiţional, în sistemul Cartei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa apare ca unul
dintre fundamentele esenţiale ale construcţiei juridice a societăţii internaţionale, fiind rezultatul
unei evoluţii normative şi istorice constante. Răspunzând provocărilor generate de noua situaţie a
modernităţii, de noile ameninţări şi riscuri globale, dreptul internaţional umanitar trebuie să se
transforme şi el, deoarece, ca orice drept obiectiv de altfel, presupune o luptă permanentă şi
susţinută pentru realizarea sa efectivă în practica relaţiilor sociale.
Iar dacă oamenii, statele şi întreaga comunitate internaţională îi vor conferi suficientă forţă
în aceste momente de schimbare globală, în sensul modernităţii, dreptul internaţional umanitar va
putea ieşi învingător în această luptă de care depinde nu numai bunăstarea şi fericirea ci şi existenţa
noastră a tuturor ca specie pe planeta Pământ. Războiul există în continuare în raporturile dintre
state, dar criteriile sale operaţionale sunt altele din cauza mutaţiilor intervenite în lume, mutaţii
aflate în relaţie directă cu „situaţia de pe teren”, schimbării tipului de conflicte armate, cu efecte
diferite de cele anterioare, implicării Consiliului de Securitate, prin operaţiile de menţinere şi
restabilire sau impunere a păcii şi acţiuni umanitare. Apariţia şi generalizarea noilor tipuri de
conflicte armate, a conflictului destructurat sau identitar – care este un conflict neinternaţional,
caracterizat prin destabilizarea sau dispariţia statului, inclusiv a centrului de comandă militar, a
indus în câmpul umanitar acte de barbarie fară precedent în istorie. Un motiv de îngrijorare a
provocat conceptul de „drept la supravieţuire” lansat în însăşi incinta Curţii Internaţionale de
Justiţie de la Haga cu prilejul avizului consultativ solicitat de Adunarea Generală a ONU în
problema legalităţii sau nelegalităţii folosirii armelor nucleare, care a divizat corpul magistraţilor.
Conform adepţilor conceptului, statul care s-ar afla, în timpul unui conflict armat, în pragul
prăbuşirii ar avea, în virtutea acestui concept, dreptul de a recurge la orice mijloc de luptă, inclusiv
la folosirea armelor nucleare, cu toate consecinţele catastrofale pe care le poate provoca. Aceste
situaţii repun în cauză întregul sistem de norme şi principii ale dreptului umanitar şi constituie un
atentat la valorile umane şi materiale pe care acesta le protejează, iar prezenţa forţelor armate ale
Naţiunilor Unite în conflictele cu caracter intern, ca al treilea combatant, repune în discuţie atât
normele dreptului internaţional public, cât mai ales, cele ale dreptului umanitar.
Aceste forţe de impunere sau menţinere a păcii acţionând în conflictele cu caracter intern –
Rwanda, Somalia, Bosnia-Hertegovina, Afganistan, Irak, au avut un mandat extrem de „larg” şi au
exercitat, printre altele, şi atribuţii cu caracter umanitar, care, prin Convenţiile de la Geneva şi
Protocoalele lor adiţionale, reveneau în exclusivitate puterilor protectoare sau organizaţiilor
internaţionale, neutre şi imparţiale, precum Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Prin tendinţa de
concentrare în mâinile sale a acţiunilor cu caracter umanitar, Consiliul de Securitate a introdus în
domeniul Dreptului Internaţional considerentele de ordin politic şi militar, contrare principiului
nediscriminării – piatra de fundament a dreptului umanitar. Acest organ principal, Consiliul
de Securitate, deţine monopolul exercitării forţei pe plan internaţional şi el este în mâna puterilor
membre ale consiliului. Continuând pe aceeaşi linie, dorim să aducem în atenţie că potrivit
Convenţiilor de la Geneva, asistenţa umanitară se acordă de către Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii, fără nici un fel de discriminare, tuturor victimelor, inclusiv celor ce aparţin unei părţi
agresoare potrivit unui principiu de drept umanitar care interzice înfometarea populaţiei ca metodă
de război, Consiliul de Securitate, în cazul embargourilor impuse unor state –Irak şi Iugoslavia, a
procedat părtinitor acordând ajutoarele umanitare pe criterii politice; mai mult, nu a asigurat
19 din 29
ajungerea ajutoarelor umanitare la toate victimele. Crearea de zone şi localităţi de securitate, de

culoare umanitare, înfiinţarea de tribunale internaţionale penale pentru judecarea persoanelor
bănuite de comiterea de crime de război şi crime contra umanităţii, inclusiv acte de genocid, sunt
alte direcţii în care forţele Naţiunilor Unite acţionează în domenii guvernate de dreptul internaţional
umanitar fără a se supune reglementărilor şi normelor acestuia. În 1999, când conflictul din
Kosovo, declanşat de NATO, s-a soldat cu rezultate nefaste pentru populaţiile din fosta Iugoslavie,
Naţiunile Unite, Uniunea Europeană şi NATO au adoptat documente referitoare la respectarea
Dreptului internaţional umanitar de către forţele lor armate.
Astfel, se pune problema dacă situaţia internaţională actuală justifică abandonarea normelor
şi principiilor dreptului internaţional umanitar în vigoare sau implică adaptarea acestuia la
realităţile contemporane. Chiar dacă nu reuşeşte decât să atenueze distrugerile provocate de
războaie, dreptul internaţional umanitar reprezintă şi azi singura oprelişte în calea ororilor ce
urmează recurgerii la violenţa armată în apărarea intereselor diferitelor comunităţi umane aflate în
confruntare. Nu trebuie să facem să fie adevarat ceea ce spunea Cicero, că atunci când armele
vorbesc, legile trebuie să tacă; războiul nu trebuie să mai fie o simplă luptă pentru existenţă şi
supravieţuire, el trebuie să devină şi să rămână „o acţiune umană” şi să se supună principiului „UBI
SOCIETAS IBI JUS”, astfel încât, conflictul armat să dispună de o „reflectare legală”, de o
reglementare a „drepturilor şi îndatoririlor” părţilor, inclusiv de stabilirea limitelor unde necesităţile
militare să se oprească în faţa exigenţelor umanităţii. Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine
stătătoare, au intrat în relaţii unele cu altele, la început sporadic şi incidental, pentru ca, pe măsura
trecerii timpului, să se extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale, care cuprind toate
domeniile vieţii sociale - economic, politic, cultural, medical, sportiv etc. Aceste relaţii au îmbrăcat
de la început forme principale de colaborare şi de luptă, de confruntare. Relaţiile de colaborare sunt
guvernate de norme juridice, făcând parte din dreptul internaţional public; cele de luptă - de
conflict armat - fiind guvernate de norme ce alcătuiesc dreptul internaţional umanitar.
O lume globalizată şi interdependentă strâns nu poate exista fără valori de care să
beneficieze toţi. Principiile universal recunoscute ale dreptului drepturilor omului şi ale dreptului
internaţional umanitar formează o parte a acestor valori comune. Curtea internaţională de justiţie a
statuat just că regulile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar constituie principii
inviolabile ale dreptului internaţional cutumiar. Astfel ea a confirmat că aceste reguli aparţin
fundaţiei indispensabile a comunităţii internaţionale. Respectarea lor este esenţială pentru relaţii
paşnice între state, în comunitatea globală de azi. Nu este posibilă coexistenţa paşnică cu un stat
care urmăreşte să anihileze anumiţi oameni sau grupuri de oameni. Violările grave ale principiilor
fundamentale ale dreptului umanitar afectează inevitabil alte state şi provoacă reacţia acestora.
1.3 OBIECTUL D.I.U.
D.I.U. guvernează, în principal, relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în
perioada de conflict armat cu caracter internaţional şi neinternaţional. Nu toate relaţiile din perioada
de conflict armat sunt guvernate exclusiv de D.I.U. , unele intrând sub influenţa dreptului
internaţional public sau dreptului internaţional penal. Formează obiectul D.I.U. relaţiile dintre
părţile la un conflict armat internaţional referitoare la:
o desfăşurarea operaţiunilor militare;
o utilizarea mijloacelor şi metodelor de război;
o tratamentul victimelor de război şi al populaţiei civile;
o relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului
armat respectiv;
o precum şi relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter
neinternaţional.
Cercetând izvoarele dreptului umanitar aplicabil actelor de violenţă, observăm că el
evidenţiază existenţa a 4 tipuri de conflicte armate care intră sub incidenţa lor:
a) Conflictele armate internaţionale între state, guvernate de Convenţiile de la Haga şi
menţionate şi în articolul 2 comun celor 4 Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, şi în
articolul 1, paragraful 3 din Protocolul I din 1977;
20 din 29
b) Războaiele de eliberare de sub dominaţia colonială, a ocupaţiei străine şi războaiele

împotriva regimurilor rasiste, prevăzute în articolul 1, paragraful 4 din Protocolul I;
c) Conflictele armate neinternaţionale stipulate în articolul 3 comun celor 4 Convenţii de la
Geneva din 1949;
d) Conflictele armate neinternaţionale, după articolul 1 din Protocolul 2 de la Geneva din
1977.
Tipurile respective se încadrează în două mari categorii:
 conflictele armate internaţionale, care se desfăşoară între 2 sau mai multe subiecte de
drept internaţional;
 conflictele armate fără caracter internaţional, care se desfăşoară în interiorul unui stat
între forţele armate organizate.
Ambele categorii sunt guvernate de normele D.I.U. În afară de acestea, există şi alte forme
de violenţă armată, cum ar fi tensiuni interne, dezordini, tulburări ale ordinii publice, stări de
urgenţă şi necesitate, revoluţii, insurecţii care sunt contrare ordinii de drept, dar care nu intră în
sfera de competenţă a D.I.U.
1.4 . IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
Cutuma este cel mai vechi izvor de drept umanitar şi multă vreme singurul. Unele cutume
au fost codificate, fiind incluse în dreptul convenţional. Principial, ea are un caracter normativ cu
aceeaşi forţă juridică cu a unui tratat internaţional. Dar, tratatul internaţional nu produce efecte
decât „inter partes”, adică nu obligă decât părţile care au achiesat.
Este, în acest caz, posibil ca un stat sau o entitate nestatală, subiect de drept internaţional, să
fie obligată să respecte o cutumă la care nu a achiesat? Răspunsul este afirmativ. Orice stat este
obligat să respecte cutumele internaţionale, indiferent dacă a participat sau nu la crearea lor,
indiferent dacă şi-a dat consimţământul, sau nu, la acestea.
Tratatul expresie a acordului de voinţă între state de a avea, modifica sau stinge norme
juridice, el este izvorul principal al D.I.U. Până în prezent au fost elaborate peste 250 de tratate
internaţionale. Dacă iniţial caracteristica generală a tratatelor o reprezintă faptul că ele conţin
clauza „si omnes” – (convenţia se aplică numai dacă şi adversarul este parte la ea), şi „clauza de
reciprocitate” (neaplicarea de către una din părţi a unor norme de purtare a războiului dezleagă
cealaltă parte de obligaţia respectării lor), după 1949, toate părţile contractante s-au angajat „să
respecte tratatele şi să facă să fie respectate în toate împrejurările”.
Rezoluţiile Adunarii Generale ONU – despre forţa juridică a acestor acte s-a scris şi vorbit
foarte mult. Considerăm că acestea fără a avea caracterul de izvor de drept, au o mare încărcătură
juridică. Datorită acestui fapt, majoritatea dispoziţiilor lor au fost încorporate deja în D.I.U., prin
protocoalele de la Geneva sau alte tratate internaţionale referitoare la drepturile omului.
Legile şi regulamentele interne sunt izvoare cu valoare deloc neglijabilă. Un loc important
îl ocupă regulamentele militare, acestea oglindind foarte limpede modul în care fiecare ţară
interpretează dispoziţiile DIU şi maniera în care vor acţiona în caz de conflict armat. România, ţară
care este parte la toate tratatele internaţionale cu caracter umanitar, avea până la cel de-al doilea
război mondial legi şi regulamente la cele mai înalte standarde umanitare internaţionale. Paralel cu
elaborarea actelor normative interne, Ministerul de Război a luat măsuri de a instrui forţele armate
la toate eşaloanele, cu normele D.I.U., în virtutea angajamentelor asumate de guvernul român prin
ratificarea tratatelor respective.
Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare sunt mijloace auxiliare pentru determinarea şi
interpretarea normelor D.I.U. Există o amplă jurisprudenţă internaţională, care a adus o contribuţie
la determinarea şi interpretarea D.I.U. Studierea acestei jurisprudenţe este indispensabilă
cunoaşterii temeinice a D.I.U.
Doctrina DIU este un mijloc auxiliar de determinare a dreptului. Ea face o operă de
codificare ştiinţifică, exprimând dreptul în vigoare la data la care a fost adoptată. Istoria difuzării şi
aplicării D.I.U. nu începe după 1989. Avem tradiţii care au constituit şi constituie factor vitalizant
pentru acest domeniu. Lumea de azi oferă un tablou sumbru. Conflictele armate sunt tot mai
21 din 29
numeroase. Evident că şi violările D.I.U. sunt tot mai grave. România, ca stat care a ratificat
Convenţiile de la Geneva „s-a angajat să respecte şi să facă să fie respectate Convenţiile şi
Protocolul adiţional I în toate împrejurările”. Astfel, comandanţii militari au trecut la a se asigura
că membrii forţelor armate plasate sub comanda lor cunosc obligaţiile cuprinse în convenţii şi
protocoale ( art. 87 din Protocol). Nici consilierii juridici nu au o responsabilitate de neglijat în
integrarea prevederilor D.I.U., în procesul de instruire. Pentru militari, ca profesionişti ai
mijloacelor de luptă, cunoaşterea şi respectarea principiilor şi normelor D.I.U. este o chestiune de
ordine şi disciplină militară.
1.5 IMPLEMENTAREA DREPTULUI INTERNATIONAL UMANITAR

Armonizarea legislaţiei militare cu acquis-ul NATO şi al U.E. - Situaţiile conflictuale
internaţionale recente, care au reclamat utilizarea de forţe militare sub mandat O.N.U. (O.S.C.E.),
indiferent de intensitate sau loc al desfăşurării, au relevat importanţa unei cooperări fructuoase între
structurile militare şi autorităţile civile (organizaţiile civile). Cooperarea civili – militari
(C.I.M.I.C.) reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate în scopul colaborării structurilor militare
cu instituţiile publice (populaţie civilă) în zone (teatrul) de acţiuni militare. Misiunile C.I.M.I.C. se
pot organiza şi în afara teritoriului naţional, în cadrul operaţiunilor de sprijinire a păcii mandatate
de O.N.U. (O.S.C.E.) şi care pot fi gestionare de N.A.T.O. (U.E.). În planificarea operaţiilor
(acţiunilor) C.I.M.I.C. vor fi respectate normele stipulate în conţinutul instrumentelor juridice cu
vocaţie în această materie: Carta O.N.U.; Convenţiile (protocoalele) internaţionale; mandatele
C.S./O.N.U. şi ale O.S.C.E.; S.O.F.A. /Acordul privind Statutul Forţelor Armate ale contingentelor
participante. Dreptul Internaţional Public reprezintă ansamblul raporturilor juridice care se pot
realiza între subiectele de drept internaţional (state, organizaţii internaţionale). Procesul de
elaborare, ratificare şi aplicare a acestor norme reprezintă ordinea juridică în plan internaţional
pentru momentul istoric respectiv. Nicolae Titulescu afirma în conţinutul operei sale juridice
„Dicţionarul Juridic” - în anul 1937, „Legea internaţională apare în ochii tuturor nu drept o lege
de coordonare şi situaţia fiecărui stat în raport cu celelalte, nu o situaţie de dependenţă, ci drept o
situaţie de independenţă”.
Funcţia principală a dreptului internaţional (intern) constă în prescrierea regulilor de
conduită absolut necesare pentru funcţionarea instituţiilor civile şi a organismelor militare.
În conţinutul Constituţiei României, art. 118, alin. 1, se stipulează: „În condiţiile legii şi ale
tratatelor internaţionale, la care România este parte, armata contribuie la apărare colectivă în
sistemele de alianţă militară şi participă la misiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”.
Consiliul de Securitate al O.N.U. încheie acorduri S.O.F.A., cu părţile interesate, pentru stabilirea şi
garantarea drepturilor şi obligaţiilor personalului militar şi civil implicat în operaţiunea de sprijinire
a păcii, conform prevederilor stipulate în Convenţia privind Privilegiile şi Imunităţile aprobate de
Adunarea Generală O.N.U. în anul 1946. Cooperarea civili-militari a devenit o particularitate a
operaţiunilor umanitare . După experienţa acumulată în urma desfăşurării operaţiunilor de sprijinire
a păcii, reprezentanţii organizaţiilor civile şi cei ai organizaţiilor militare au recunoscut faptul că
îmbunătăţirea coordonării şi cooperării este de o importanţă vitală. Civilii şi militarii colaborează
fructuos în domeniile: construcţii, logistică, transporturi, aprovizionare materială şi asistenţă
medicală. În multe situaţii cooperarea civili-militari s-a realizat ad-hoc, la solicitarea organizaţiilor
civile, iar reprezentanţii instituţiilor umanitare au ocupat funcţii de conducere în cadrul alianţei
civili-militari. Asistenţa militară a operaţiunilor umanitare concură la instaurarea păcii şi ordinii în
zona de conflict. Se pot releva o serie de motive pentru necesitatea cooperării civili-militari: nevoia
de specialişti civili în rezolvarea unor aspecte ale crizei; realizarea climatului de ordine şi siguranţă
pentru populaţie; utilizarea de tehnică blindată pentru unele misiuni; asigurarea unor canale de
comunicare cu populaţia din zona conflictului; rezolvarea tuturor aspectelor juridice relevate în
S.O.F.A. (Acordul privitor la statutul forţelor). La nivel operaţional militarii trebuie să acţioneze în
aşa manieră încât organizaţiile să-i considere necesari în rezolvarea operaţiilor umanitare. La data
de 15 martie 2004 a fost adoptată Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni
în afara teritoriului naţional. Prezenta lege cuprinde dispoziţii generale (art. 1, art. 3), modalităţi de
22 din 29
planificare şi trimitere în misiuni a trupelor, realizarea înţelegerilor (acordurilor) tehnice, transferul

de autoritate, condiţiile de staţionare. Conform art. 12/Legea nr. 42/2004, forţele de protecţie
cuprind: unităţi şi formaţiuni de protecţie civilă; formaţiunile sanitar-voluntare de Crucea Roşie
(interne şi internaţionale). Actul normativ relevă, în conţinutul textului, categoriile următoare de
misiuni la care pot participa militarii români: misiuni de apărare colectivă; operaţiuni în sprijinul
păcii; misiuni de asistenţă umanitară; exerciţii comune; misiuni de tip coaliţie.
Art. 4 din Legea nr. 42/2004, stipulează „până la data de 30 iunie a fiecărui an C.S.A.T., la
propunerea Ministerului Apărării Naţionale sau a altor autorităţi din sistemul naţional de ordine
publică ori securitate naţională, analizează şi hotărăşte forţele şi mijloacele ce pot fi puse la
dispoziţie în anul următor pentru a participa la misiuni internaţionale”.
Trimiterea forţelor armate în afara teritoriului, în misiunile prevăzute la art. 2 litera d se
aprobă, la propunerea primului ministru, de către preşedintele României, după consultarea C.S.A.T.
Dacă se organizează misiuni de sprijinire a păcii, în afara unor tratate (acorduri), preşedintele va
solicita aprobarea Parlamentului. Per a contrario, dacă participarea la misiuni se desfăşoară în baza
unor tratate nu se mai impune hotărârea de aprobare a Parlamentului României. Problemele
umanitare şi sprijinul acordat persoanelor, victime ale conflictelor armate sau ale catastrofelor
naturale, ocupă un loc important în politica internaţională. Ajutorul umanitar reprezintă un obiectiv
important în cadrul activităţilor operaţionale ale O.N.U., printr-o cooperare eficientă cu
organizaţiile neguvernamentale (O.N.G.) – Comitetul Internaţional de Crucea Roşie. Uniunea
Europeană şi-a mobilizat resursele pentru acordarea ajutorului umanitar în rezolvarea crizelor
manifestate după anul 1990 în spaţiul ex–Iugoslav. Dezvoltarea canalelor mass – media de
informare a contribuit la materializarea solicitărilor internaţionale, prin implicarea organizaţiilor
internaţionale (O.N.G.). Canalele de televiziune au oferit imagini relevante despre războaiele şi
conflictele interetnice, desfăşurate în multe zone ale lumii, şi care reclamau sprijinul umanitar
internaţional. Convenţia O.N.U. – din anul 1951 – pentru crearea ÎNALTULUI COMISARIAT AL
NAŢIUNILOR UNITE PENTRU REFUGIAŢI (I.C.N.U.R.) a demonstrat în timp valoarea sa
juridică şi umanitară.
Creşterea numărului de refugiaţi, de la aproximativ 200.000 în anul 1950 la aproximativ 23
de milioane în prezent, confirmă teza că această problematică reprezintă o sfidare permanentă
pentru comunitatea internaţională. România a adoptat Legea statutului refugiaţilor în anul 1995 şi a
militat permanent pentru rezolvarea operativă a situaţiilor generatoare de drame umanitare. În
numeroase cazuri, deplasările de populaţie sunt determinate de interesele meschine ale autorităţilor
publice naţionale sau de politica nefastă în plan internaţional. În războaiele din ex-Iugoslavia,
Afganistan şi Irak s-a înregistrat implicarea organizaţiilor internaţionale şi a factorului miliar pentru
stoparea (limitarea) tragediilor umanitare, urmărindu-se diminuarea exodului de refugiaţi.
Războiul din Kosovo a fost considerat „intervenţie umanitară” iar Comitetul Internaţional de Cruce
Roşie şi voluntarii organizaţiei „Medecins Sans Frontieres” au acţionat cu multă abnegaţie în
operaţiunile de asistenţă umanitară. Protecţia populaţiei civile este o problemă relativ nouă în
dreptul internaţional. Articolul 25 din Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului pe
uscat (anexe la convenţia a II – a din 17/29 iulie 1899 de la Haga) interzicea atacarea sau
bombardarea oraşelor, satelor, locuinţelor sau edificiilor care nu sunt apărate.
În dreptul pozitiv internaţional, regulile privind protecţia persoanelor civile şi a bunurilor
civile sunt cuprinse în conţinutul următoarelor instrumente juridice:
 Convenţia de la Geneva, din 12 august 1949, privitoare la protecţia persoanelor civile în
timp de război (Convenţia a IV-a);
 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9 decembrie 1948;
 Rezoluţia C.S. – O.N.U. nr. 2444/XXII – „Respectarea drepturilor omului în conflictele
armate”, 19 decembrie 1968;
 Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, 30 noiembrie
1973;
 Protocolul Adiţional I la Convenţiile din 12 august 1949, privind protecţia victimelor,
conflictelor armate internaţionale, din 8 iunie 1977;
23 din 29
 Protocolul Adiţional II la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia

victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional, 8 iunie 1977 – art.13;
 Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979;
 Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
10 decembrie 1984;
 Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 noiembrie 1989.
Conform articolului 50 din Protocolul Adiţional I din 1977, sunt considerate a fi persoane
civile: membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii în
planul aprovizionării cu hrană şi echipamente, membrii echipajelor marinei comerciale şi ai aviaţiei
civile, persoanele care nu fac parte din forţele combatante, membrii personalului militar sanitar şi
religios, reţinuţi sub autenticitatea puterii deţinătoare, în scopul asistenţei prizonierilor de război.
Persoanele civile au dreptul la respectul persoanei şi onoarei lor, a drepturilor familiale, a
convingerilor şi practicilor lor religioase. Ele vor fi tratate, în toate circumstanţele, cu omenie şi vor
fi protejate contra oricărui act de violenţă sau intimidare. Sunt interzise: omorul, torturarea,
pedepsele corporale, mutilările, experimentele medicale sau ştiinţifice . Persoanele civile nu vor
putea fi folosite drept scuturi umane şi nu vor fi supuse unor constrângeri fizice (psihice) în vederea
obţinerii de informaţii. Spitalele organizate să ofere îngrijire răniţilor, bolnavilor, trebuie să fie
protejate şi este interzisă atacarea lor, ca obiective militare, dar trebuie să fie marcate cu emblema
specifică (crucea roşie pe fond alb sau semiluna roşie pe fond alb) şi vor fi destinate exclusiv
actelor medicale. De o protecţie specială vor beneficia transporturile de răniţi şi transporturile de
ajutor umanitar. Cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.), pe durata desfăşurării conflictului armat,
impune luarea măsurilor necesare pentru: stabilirea, în conformitate cu art. 14 din Convenţia a IV-a
de la Geneva 1949, a unor zone sanitare sau de securitate care nu vor face obiectul atacurilor
militare din partea adversarului; evacuarea personalului combatant şi a tehnicii militare din zonele
de securitate şi zonele sanitare; depărtarea populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil din
proximitatea obiectivelor militare; evitarea plasării obiectivelor militare în apropierea zonelor dens
populate cu civili; evitarea deplasărilor de populaţie civilă în teatrul acţiunilor militare; lansarea de
avertismente pentru populaţia civilă înaintea declanşării atacurilor militare; întreruperea sau
anularea unui atac militar când sunt estimate pierderi importante de vieţi în rândul populaţiei civile.
Zonele de securitate, zonele sanitare, localităţile fără apărare (convenite cu parteaadversă, prin
intermediul puterilor protectoare şi a organizaţiilor internaţionale) sunt destinate asigurării
protecţiei populaţiei civile, a refugiaţilor şi a bolnavilor.
Armonizarea legislaţiei militare româneşti cu acquis-ul Uniunii Europene -
Profesionalizarea armatei implică un nou cadru politico-militar şi juridic pentru Armata României
şi pentru capacitatea sa de reacţie rapidă. O prioritate specială va fi acordată unor noi pachete
legislative de planificare a forţelor, generare de capacităţi pentru misiunile U.E. şi dislocare în
teatrele de operaţii militare. În prezent, reforma militară a atins un nivel avansat, prin executarea
noilor misiuni în cadrul alianţei euroatlantice. România a devenit furnizor de securitate pentru
Balcani şi Caucaz. Asigurarea suveranităţii naţionale, apărarea spaţiului aerian, securizarea căilor
de comunicaţii şi de transport reprezintă priorităţi pentru integrarea României în Uniunea
Europeană. Se impune, în mod stringent, modernizarea flotei de transport strategic, dezvoltarea
sistemului de control aerian naţional şi conectarea la sistemul N.A.T.O.
Procesul de reformă a sistemului militar naţional nu poate fi complet fără transformări
fundamentale în toate componentele sale, inclusiv în domeniul achiziţiilor, al tehnologiilor utilizate
şi al logisticii. Modernizarea managementului achiziţiilor pentru apărare, în vederea armonizării
practicilor şi metodelor utilizate cu cele existente în ţările membre ale N.A.T.O. şi ale U.E., a
presupus implementarea unui pachet de acte normative care să asigure gestionarea unitară şi
coerentă. În afara reglementărilor specifice achiziţiilor de tehnică militară, în Ministerul Apărării
Naţionale au fost introduse şi aplicate şi alte proceduri. În conformitate cu prevederile Hotărârii de
Guvern nr. 182/2002, a fost introdusă, cu titlul de obligativitate, utilizarea sistemului de achiziţii
electronice. În anul 2009 s-au efectuat licitaţii în sistem electronic, ceea ce a permis realizarea de
economii de fonduri de aproximativ 40%. La nivelul Ministerului Apărării Naţionale se aplică un
24 din 29
Cod etic al personalului implicat în procesul de achiziţii. Pentru viitorul sigur al Europei se impune
dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între U.E. şi N.A.T.O., precum şi eliminarea
disensiunilor apărute între S.U.A. şi unele state ale Europei.
Revizuirea constituţiei, în anul 2003, prin armonizarea textului cu legislaţia statelor
membre ale Uniunii Europene a compatibilizat valorile fundamentale româneşti cu instituţiile
similare europene. Eforturile pentru integrarea armatei naţionale în structurile de securitate
euroatlantice au determinat alinierea instituţiilor juridice militare la standardele occidentale, cu
trecerea de la o armată de masă (sistemul clasic defensiv, cu încorporarea obligatorie) la o armată
modernă profesionistă. În procesul de aderare la instituţiile de securitate euroatlantice, a fost
necesară reorganizarea şi retehnologizarea forţelor armate, adaptarea cadrului naţional legislativ în
vederea realizării flexibilităţii necesare luării deciziilor de participare a forţelor şi mijloacelor la
misiuni în afara teritoriului naţional. În Constituţia României, Art. 118, se stipulează „în condiţiile
legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea
păcii”, prevăzându-se, în continuare, că „pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura
operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care
România este parte”.
În urma acestor modificări de text constituţional, Ministerul Apărării Naţionale a promovat
proiectul de lege privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român,
fiind adoptată Legea nr. 42/2004. Dispoziţiile acestui act normativ simplifică procedurile care
permit deplasarea trupelor româneşti în afara graniţelor ţării şi prevede posibilitatea ca structurile
specializate ale Ministerului Apărării să realizeze acordurile tehnice privind participarea concretă în
teatrul de operaţii. Legea nr. 42/2004 a avut ca principal obiectiv eficientizarea actului de decizie,
în sensul creşterii operativităţii trimiterii forţelor armate în misiuni internaţionale.
Creşterea rolului preşedintelui României în luarea deciziei a fost necesară pentru
asigurarea operativităţii în îndeplinirea misiunilor. Preşedintele nu poate trimite forţe armate în
afara teritoriului naţional decât dacă obligaţia rezultă din tratatele internaţionale la care România
este parte, acte care sunt ratificate de parlament. Fondurile necesare pregătirii şi trimiterii de unităţi
militare la misiunile internaţionale se aprobă de parlament. În Art. 7, din prezenta lege, se
stipulează obligaţia preşedintelui de a informa parlamentul despre decizia de a trimite forţe în afara
graniţelor naţionale. Prima misiune cu componentă militară a Uniunii Europene în spaţiul balcanic
a fost Acţiunea comună 2004/570/P.E.S.C.O. privind operaţiunea militară a Uniunii Europene în
Bosnia şi Herţegovina, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 12 iulie 2004. Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam au introdus instrumente de acţiuni politico-diplomatice, militare şi de
securitate potrivit Politicii Externe de Securitate Comună (P.E.S.A.). În cadrul Consiliului European
s-a stabilit că uniunea trebuie să creeze mecanismele necesare pentru a prelua în întregime
contribuţiile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor definite de Tratatul asupra Uniunii
Europene, denumite şi misiunile Petersberg, prin dezvoltarea capabilităţilor civile şi militare pe
care aceasta le are la dispoziţie. În gestionarea crizelor regionale, Comisia Europeană are un rol
esenţial, ca organ executiv.
Misiunea ALTHEA a Uniunii Europene în Bosnia şi Herţegovina a debutat la 2 decembrie
2004 şi a preluat responsabilităţile misiunii S.F.O.R. a N.A.T.O. Baza Juridică a participării
României la această operaţiune a reprezentat-o acordul semnat la data de 22 noiembrie 2004.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2004 relevă ratificarea acordului dintre România şi
Uniunea Europeană privind cadrul general de participare a trupelor române la operaţiunile U.E. de
gestionare a crizelor. Concomitent cu acest acord România a semnat „declaraţia oficială de
renunţare, în limita prevederilor legale naţionale, la orice pretenţii împotriva unui alt stat
participant la o misiune de gestionare a crizelor condusă de Uniunea Europeană, pentru daunele
produse prin rănirea sau moartea personalului său ori pentru distrugerea sau pierderea bunurilor
din proprietatea statului român, puse la dispoziţia Uniunii Europene, dacă această rănire, moarte
sau pagubă a fost cauzată de personalul respectiv în exercitarea atribuţiilor oficiale şi în legătură
cu operaţiunea de gestionare a crizelor condusă de U.E.” Prin semnarea acordului, România a
25 din 29
contribuit la executarea operaţiilor de gestionarea a crizelor sub egida Uniunii Europene. Statutul
personalului misiunii ALTHEA a fost acelaşi cu cel avut de personalul militar care a participat la
I.F.O.R./S.F.O.R. Consiliul European procedează la o evaluare periodică a ameninţărilor cu care se
confruntă U.E.
Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona conferă noi competenţe în domeniul cooperării
administrative, militare şi de afaceri interne (este prevăzută crearea unui Parchet European). Pe
lângă redenumirea politicii europene de securitate şi apărare (P.E.S.A.) în politică de securitate şi
apărare comună (P.S.A.C.), U.E. consacră principiul solidarităţii statelor membre în faţa riscurilor
de securitate regională. Clauza de „apărare reciprocă” relevă că dacă unul dintre statele membre va
face obiectul unei agresiuni armate, celelalte state au obligaţia să-i ofere asistenţă prin orice
mijloace (inclusiv militare). Această clauză exprimă pentru prima dată o „solidaritate militară”
proprie statelor membre U.E. şi distinctă de cea conferită de Art. 5 din Tratatul Organizaţiei Nord
Atlantice (N.A.T.O.). Uniunea Europeană poate executa misiuni specifice pentru lupta împotriva
terorismului, misiuni de prevenire a conflictelor şi misiuni de stabilizare postconflict. Uniunea
Europeană se va baza pe forţele naţionale sau multinaţionale, puse la dispoziţie de către statele
membre. U.E. are instituţii cu competenţe specifice domeniului politico-juridico-militar capabile să
se conexeze la nivelul european (naţional) pentru asigurarea spaţiului de securitate şi apărare
comună. U.E. respectă identitatea naţională a statelor membre, structurile fundamentale
constituţionale şi funcţiile esenţiale ale statului în planul asigurării integrităţii teritoriale statale
pentru menţinerea ordinii publice interne.
Conform Art. 118, alin. 1 din Constituţia României „armata este subordonată exclusiv
voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a
integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor
internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”. Consiliul Suprem
de Apărare a Ţării, care, conform Art. 119 din Constituţie, „organizează şi coordonează unitar
activităţile de apărare a ţării şi cele de participare la misiuni internaţionale”, va trebui să aibă noi
atribuţii pentru o eficientă conlucrare cu noile instituţii europene, precum Comitetul Politic de
Securitate şi Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare şi Capabilităţi Militare (activează sub
autoritatea Consiliului de miniştri al U.E.). Această agenţie europeană are ca principală misiune
identificarea obiectivelor de capacitate militară ale statelor membre şi evaluarea respectării
angajamentelor de capacităţi puse la dispoziţie de către statele membre ale U.E. Spaţiul juridic unic
european asigură protecţia drepturilor omului, dezvoltarea economică în România, precum şi
nevoia de securitate şi integritate teritorială.
Uniunea Europeană duce o politică externă comună bazată pe dezvoltarea solidarităţii
reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general. Uniunea Europeană
respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru statele membre care
consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul N.A.T.O. Pentru punerea în aplicare a
politicilor de securitate şi de apărare comune, statele membre pun la dispoziţie U.E. capacităţi civile
şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliul de miniştri. Statele membre sunt
obligate să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare. România va trebui să identifice
necesităţile operaţionale, să promoveze măsurile necesare satisfacerii lor şi să contribuie la întărirea
bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare. Uniunea Europeană mobilizează toate
resursele militare în vederea: prevenirii ameninţărilor teroriste pe teritoriul statelor membre;
protejării instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist. Managementul
situaţiilor de criză, în domeniul securităţii naţionale, capătă valenţe noi în funcţie de nevoile de
securitate ale U.E. la momentul respectiv. Legislaţia militară românească trebuie să devină suplă,
dinamică şi capabilă să răspundă exigenţelor politicii militare ale U.E. Apreciem că situaţia ţărilor
europene va cunoaşte nuanţări specifice, funcţie de situaţia concretă în care se vor găsi: vor aparţine
structurilor de securitate europene sau euroatlantice, vor aparţine unor alianţe central-europene, vor
rămâne la statutul de nealiniere, în zona tampon sau, altfel spus, în zona „gri”.
26 din 29
România va trebui, în etapa următoare, pentru a putea construi o societate modernă,

democratică, să-şi canalizeze întreg potenţialul, să valorifice la maximum poziţia sa geostrategică şi
să joace un rol activ în cadrul sistemelor de cooperare economică şi de securitate. România va avea
în politica de asigurare a securităţii naţionale două orientări majore care trebuie să constituie ghidul
de conduită în perioada care urmează: înfăptuirea unei politici externe capabilă să asigure creşterea
rolului României în cadrul sistemelor de cooperare regională şi globală; înfăptuirea unei politici
interne de reformare a întregului sistem de securitate bazat pe abordarea integrară a unor procese şi
instituţii, cu logici de dezvoltare şi sisteme de interacţiuni diferite dar a căror rezultantă să fie în
măsură să răspundă prompt gamei largi de riscuri şi ameninţări, indiferent de natura lor.
Strategia de securitatea naţională a României relevă, în acest sens, următoarele obiective:
„păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român, în
condiţiile specifice integrării ţării în Uniunea Europeană; garantarea ordinii constituţionale,
consolidarea statului de drept şi a mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti;
asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a
egalităţii şanselor, perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a
solidarităţii sociale, aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor statului,
consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii; relansarea economiei naţionale,
combaterea sărăciei şi şomajului, perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei
financiare; dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc; asigurarea stabilităţii sistemului
financiar-bancar şi a echilibrului social; modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice,
garantarea siguranţei cetăţeanului; optimizarea capacităţii de apărare naţională în strictă
conformitate cu standardele U.E.; îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile
internaţionale pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate; îmbunătăţirea stării de
sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea instituţiilor de educare, cercetare şi
cultură; reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile şi
reglementările europene; armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic
multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi
subsidiaritatea în actul de guvernare; acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică
şi programatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, la care România
este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei O.N.U.; diversificarea şi strângerea legăturilor cu
românii care trăiesc în afara graniţelor ţării; participarea activă la acţiunile de cooperare
internaţională pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere; dezvoltarea
relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea
stabilităţii şi rezolvarea crizelor; asigurarea securităţii ecologice; implicarea societăţii civile în
realizarea obiectivelor strategiei de securitate”.
În domeniul politico-administrativ, realizarea obiectivelor de securitate naţională solicită
dezvoltarea capacităţii normative a statului român, prin măsuri adoptate în mod democratic, care să
respecte principiul separării puterilor în stat şi să asigure reforma instituţională şi administrativă.
Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale, trebuie să devină o instituţie suplă şi
eficientă.
Romania şi problemele Dreptului Internaţional Umanitar - Existenţa a aproximativ 300
de tratate internaţionale, cuprinzând peste 4000 de reguli ce privesc D.I.U., duce evident la
concluzia că integrarea acestora, în instruirea militarilor şi în conducerea operaţiunilor se va face
diferenţiat, pe nivele ierarhice. În timp ce simplii combatanţi trebuie să cunoască doar „decalogul
combatantului” şi regulile de angajare, la nivelul conducerii strategice trebuie cunoscute toate
reglementările şi în special calificarea obiectivelor militare şi civile (art. 52), a atacurilor
nediscriminate (art. 51), a precauţiilor în atac (art. 57), protecţia specială acordată unor bunuri (art.
51; 53-56; 59-60), cazurile în care protecţia poate fi ridicată în caz de necesitate militară,
modalitatea de recurgere la represalii, regimul juridic al contractelor non-ostile cu adversarul,
regulile neutralităţii şi ocupaţiei şi altele. Între structurile cărora le revin răspunderi pe linia
„integrării D.I.U. în procesul de instruire” un rol deosebit revine Statului Major General care
organizează şi conduce pregătirea întregului personal al forţelor armate române. Asumându-şi
27 din 29
obligaţiile de aplicare a convenţiilor umanitare, Ministerul Apărării a elaborat măsurile legislative

şi administrative ca acestea să fie respectate în toate împrejurările. A urmărit ca în doctrina apărării
naţionale şi apoi în doctrinele diferitelor categorii de forţe armate să fie integrate normele D.I.U.
Demn de menţionat sunt, de asemenea, prevederile Legii 80/1995 – Statutul cadrelor
militare (care obligă la neexecutarea ordinelor contrare D.I.U.), ale Regulamentului A.N.- 4/1989
(obligaţiile combatanţilor) ale Regulamentului disciplinei militare (obligativitatea comandanţilor
de a da ordine, conforme cu legile şi obligaţiile războiului). Important, pentru integrarea D.I.U. în
operaţiunile militare, este şi Regulamentul general al acţiunilor militare (1996) care instituie
asistenţă juridică, cât şi Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare (1998) care
stabileşte existenţa compartimentului juridic al statului major şi documentele ce trebuie întocmite
de acesta, dispunând ca planificarea acţiunilor militare să se facă plecând de la respectarea D.I.U.,
aplicabil, în conflictele armate.
Valenţele multiple ale integrării D.I.U. în instruirea şi operaţiunile militare îşi amplifică
semnificaţiile într-o armată aflată în restructurare, fapt sesizat de autoritatea militară română
supremă, care în concretizarea eforturilor principale, a stabilit că o atenţie deosebită trebuie
acordată înţelegerii şi aplicării concrete a legislaţiei specifice, la domeniul militar, ca element
indispensabil în asigurarea continuităţii procesului de integrare. Aşa se face că în ultimii ani s-au
editat mai multe lucrări în domeniu, s-au elaborat lucrări de diplomă la finalizarea studiilor, iar în
instrucţie şi aplicaţii, ca şi în operaţiunile de sprijinire a păcii la care s-a participat, s-a demonstrat
buna cunoaştere şi respectare a DIU. Acţiunile militarilor în acord cu standardele umanitare
internaţionale reprezintă rezultatul esenţial al integrării prevederilor D.I.U. în procesul de instrucţie.
Pentru a se concretiza aceste demersuri de integrare a D.I.U. în procesul de instrucţie, dar şi
pentru a îndeplini „Ordinul ministrului apărării privind instruirea personalului din Ministerul
Apărării, care participă la misiuni în afara teritoriului naţional, pe funcţii de stat major sau în
misiuni individuale”, Centrul de Drept Internaţional Umanitar a iniţiat elaborarea unor manuale,
care au fost difuzate în unităţi. „D.I.U.-1, Manual pentru instruirea militarilor în drept
internaţional umanitar (individ, grupă, pluton, companie – similare)” demonstrează că D.I.U. poate
fi abordat ca o activitate practică care trebuie şi poate să se desfăşoare după acest criteriu. El
transformă limbajul tratatelor internaţionale într-un limbaj accesibil „executantului”; celui care
acţionează în câmpul tactic. Structurat pe două părţi – teoretică şi practic aplicativă – el, îmbină
prezentarea regulilor esenţiale cu modalităţile practice de exprimare a prevederilor D.I.U.
Metodologia pregătirii şedinţelor practice, variantele de exerciţii şi teste cât şi partea de „lecţii
învăţate”, toate reflectând particularităţi de acţiune ale diferitelor categorii de forţe armate fac din el
un instrument deosebit de util pentru organizarea şi conducerea instruirii în domeniul D.I.U.
„D.I.U.-2, Manualul instruirii personalului Armatei României, privind Statutul persoanelor
capturate” prezintă într-o concepţie unitară tratamentul persoanelor capturate, în caz de conflict
armat, ocupaţie militară sau misiuni internaţionale. Acesta pune în relaţie directă răspunderile,
cuprinse în instrumente juridice, cu evoluţia logică a modului în care trebuie tratate persoanele, din
momentul capturării până la eliberare.
„D.I.U.-3, Manual pentru instruirea personalului armatei în drept internaţional umanitar
(ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri)” completează aria D.I.U. din „STANAG – 2449 – pregătirea /
instruirea în dreptul conflictelor armate” şi care nu a fost abordată în primele două manuale. Prin
tematică regulamentul se adresează personalului cu funcţii de comandă în structurile militare. Sunt,
de asemenea, cuprinse şi unele lucrări şi aplicaţii practice ceea ce-l face un excelent instrument de
lucru în procesul de instruire. Susţinute şi completate cu informaţiile cuprinse în „Codul de
conduită pentru combatanţi”, „Regulile esenţiale de drept al războiului – traducere”; „DIU şi
practica persoanelor în caz de conflict armat – culegere / convenţii/ „Dreptul de la Geneva”, cât şi
de „Manualul de drept al războiului pentru forţele armate – traducere” şi lucrarea „DIU în
conducerea operaţiunilor militare şi statutul unor arme şi sisteme de arme” – culegere convenţii /
Dreptul de la Haga” editate sub egida Centrului de Drept Internaţional Umanitar, se constituie în
baza solidă a instruirii temeinice a personalului forţelor noastre armate. Militarii acţionează, în
primul rând, după regulamente, instrucţiuni, ordine şi nu după normative cu grad mare de
28 din 29
generalitate. S-ar putea spune că nu are importanţă. Dar în condiţiile câmpului de luptă sau teatrului
de operaţii, atunci când acţiunile se bazează pe rigoare şi precizie, posibilitatea unor confuzii este
uşor de presupus când nu se precizează clar ce este voie şi ce nu, normele D.I.U., din tratatele
internaţionale putând fi încălcate.
Astfel avem un vinovat. Cine este el? Cel care a elaborat regulamentul?
Da - pentru că a creat confuzie neintroducând în conţinutul acestuia prevederile tratatelor
internaţionale pe tema specifică actului normativ militar.
Nu - pentru că fiecare cetăţean trebuie să cunoască şi să respecte legile ţării. Iar tratatele
ratificate fac parte din dreptul intern.
Este vinovat militarul care acţionează după regulament, dar nu după prevederile
tratatelor internaţionale în domeniul D.I.U.?
Da – pentru că trebuie să cunoască actele normative interne, iar actele normative
internaţionale la care România este semnatară fac parte din dreptul intern.
Nu – pentru că pregătirea se bazează în principal pe regulamentele militare.
Concluzia: Claritatea actelor normative cu caracter militar garantează, respectarea
prevederilor internaţionale în procesul de instruire; în integrarea DIU, în pregătirea specific
militară. Omisiunile sunt posibile şi uneori scuzabile, justificarea lor este impardonabilă.
Direcţia principală a promovării, difuzării şi integrării D.I.U. în procesul de instruire,
apreciem că este, spre învăţământul militar. D.I.U. este, şi trebuie să rămână, obiect de studiu din
Colegiile militare liceale până la Colegiul Naţional de Apărare. Să se menţină importanţa şi
ponderea, ce i se acordă acestei discipline, ca factor formativ al conştiinţei profesionale, al
profilului moral al noilor generaţii de lideri şi specialişti militari. Activitatea de promovare şi
integrare, în procesul de instruire, a D.I.U., are suport acţiunile concrete privind materializarea
spiritului convenţiilor internaţionale la care România este sau a devenit parte în ultimii ani. În anul
2007, a fost lansată Comisia Naţională de Drept Internaţional Umanitar care, ca organ consultativ al
Guvernului, va asigura coordonarea procesului de integrare a normelor DIU, în baza unei strategii
naţionale. În acelaşi scop a fost creat şi funcţionează la nivelul Statului Major General şi al
categoriilor de forţe „Biroul juridic şi Drept Internaţional Umanitar”, element din programul
coerent de promovare a D.I.U. Se adaugă cooperarea fructuoasă cu Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii şi Asociaţia Română de Drept Umanitar, cât şi cu Ministerul de Externe, Ministerul
Justiţiei, Învăţământului sau Internelor şi Reformei Administrative; sau societatea Naţională de
Cruce Roşie şi Institutul Român pentru Drepturile Omului.
Diversitatea şi consistenţa acţiunilor de integrare a prevederilor D.I.U. în procesul de
instruire, urmare a susţinerii şi implicării structurilor Ministerului Apărării, de pe toate palierele, s-
au concretizat în comportamentul demonstrat de militarii care au acţionat, în cadrul forţelor
multinaţionale, în diferitele teatre de operaţii din lume. Din propria-mi experienţă am constatat că
prevederile D.I.U. pot fi implementate mult mai uşor în procesul de instruire dacă sunt mai întâi
interpretate şi conştientizate, de către militari. Ei trebuie să, înţeleagă şi faptul că pentru
îndeplinirea standardelor de interoperabilitate cu forţele N.A.T.O., comportamentul trebuie să se
alinieze la cerinţele mondiale în domeniu. Astfel, este necesar efortul combinat al tuturor acelora
care au sau nu legătură cu D.I.U., sau cu procesul de instruire, dar care doresc integrarea D.I.U. în
procesul de instruire al forţelor armate ale României europene, membră N.A.T.O.
29 din 29

Tema - 1 Formarea, Evoluţia Şi Rolul Dreptului Internaţional Umanitar În Lumea Contemporană

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema - 1 Formarea, Evoluţia Şi Rolul Dreptului Internaţional Umanitar În Lumea Contemporană

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTE DE CURS Col.dr.

TEMA – 1 FORMAREA, EVOLUŢIA ŞI ROLUL DREPTULUI

1.1 NOŢIUNEA DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

cuceritoare, doctrina stoică, prin străluciţii ei reprezentanţi – Cicero si Seneca, a proclamat

1.2.3 Evoluţia dreptului războiului de la Pacea Westfalică (1648) la Conferinţa de

la fel şi tratamentul prizonierilor de război. În acest secol al luminilor se formulează o doctrină

a) De la Conferinţa de Pace de la Paris (1856) până la Primul Război Mondial.

autodeterminarea etnică;securitatea statelor nu trebuie să depindă de alianţele militare ci de

rând,Protocolul I consemnează o nouă definiţie pentru ‫״‬forţele armate‫ ״‬şi ‫״‬combatanţi‫״‬,trecând

mulţumitoare, trimiţând misiuni de observatori sau organizând şi intervenind cu forţe de menţinere

ajungerea ajutoarelor umanitare la toate victimele. Crearea de zone şi localităţi de securitate, de

b) Războaiele de eliberare de sub dominaţia colonială, a ocupaţiei străine şi războaiele

1.5 IMPLEMENTAREA DREPTULUI INTERNATIONAL UMANITAR

planificare şi trimitere în misiuni a trupelor, realizarea înţelegerilor (acordurilor) tehnice, transferul

 Protocolul Adiţional II la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia

România va trebui, în etapa următoare, pentru a putea construi o societate modernă,

obligaţiile de aplicare a convenţiilor umanitare, Ministerul Apărării a elaborat măsurile legislative

S-ar putea să vă placă și