CONTRACTUL DE VÂNZARE ÎN LUMINA NOULUI COD CIVIL

Aspecte introductive

Noul Cod Civil român, adoptat în baza Legii nr. 287/2009 1, ulterior
modificat şi completat în baza Legii nr. 71/2011 2 pentru punerea în aplicare a
Legii 287/2009 privind Codul Civil, înglobează o reglementare amplă a
contractului de vânzare, axată pe actualizarea dispoziţiilor din Codul Civil de la
1864, precum şi pe includerea în noua reglementare a anumitor soluţii din
practică şi doctrină.

Prevederile noului Cod Civil nu modifică radical materia contractului de

vânzare. Ca şi în cazul celorlalte contracte, noul Cod Civil oferă în principal o
rearanjare şi reformulare a dispoziţiilor legale aplicabile contractului de vânzare,
reglementând totodată şi anumite situaţii semnalate în practică pentru care nu
existau norme exprese.

În continuare, vom face o scurtă prezentare a principalelor modificări

aduse contractului de vânzare, urmărind structura oferită de noul Cod Civil.

Domeniul de aplicare a contractului de vânzare - cumpărare

Potrivit noului Cod Civil, astfel cum a fost modificat şi completat de Legea
nr. 71/2011, sediul materiei pentru contractul de vânzare se găseşte în Cartea a
V-a intitulată „Despre obligaţii”, Titlul IX „Diferite contracte speciale”, art. 1650 –
1762.

Art. 1650 alin. (1) din noul Cod Civil defineşte contractul de vânzare ca
fiind contractul prin care vânzătorul transmite, sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească.

Pornind de la actuala definiţie a vânzării din noul Cod Civil, se poate

observa că legiuitorul extinde domeniul de aplicare al contractului de vânzare de
la stricta transmitere a dreptului de proprietate, care exista până acum, la
posibilitatea transmiterii sau mai precis, la obligaţia vânzătorului de a transmite.
În acest sens, noua definiţie include nu doar cazul clasic al contractului de vânzare
în baza căruia cumpărătorul dobândeşte de îndată dreptul de proprietate asupra
bunului, ci şi cazurile în care dreptul de proprietate se transmite ulterior
perfectării contractului de vânzare.

În continuare, alin. (2) al aceluiaşi articol aduce o completare importantă în

privinţa drepturilor care pot face obiectul contractului de vânzare, menţionând că

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011

www.schoenherr.eu
 se poate transmite prin vânzare şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate
sau orice alt drept. În considerarea faptului că în doctrină 3 se recunoştea
posibilitatea transmiterii oricăror altor drepturi în baza unui contract de vânzare,
cu excepţia celor personale şi nepatrimoniale, conchidem că acesta este unul din
numeroasele cazuri în care legiuitorul a decis codificarea expresă a susţinerilor
doctrinare.

O altă regulă de drept care este reglementată expres în noul Cod Civil face
referire la aplicarea dispoziţiilor privind obligaţiile cumpărătorului de la contractul
de vânzare oricăror altor contracte care au ca efect transmiterea unui drept (art.
1651 noul Cod Civil).

Capacitatea părţilor

În privinţa capacităţii părţilor, noul Cod Civil preia la art. 1652, în mod
aproape identic, principiul consacrat în vechiul Cod Civil conform căruia pot
cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege.

În materia interdicţiilor de a vinde sau de a cumpăra, sunt aduse o serie de

modificări, astfel că prin noua reglementare se unifică şi se extinde sfera
persoanelor cu privire la care există anumite interdicţii de a vinde. Totodată, noul
Cod Civil cuprinde prevederi separate pentru interdicţia de a cumpăra şi cea de a
vinde.

Interdicţia de a cumpăra este grupată în două categorii, respectiv

interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase şi alte interdicţii de a cumpăra. Astfel,
art. 1653 alin. (1) noul Cod Civil interzice anumitor categorii profesionale (ex.
magistraţi, avocaţi, executori, notari publici, etc.) cumpărarea de drepturi
litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie
îşi desfăşoară activitatea. Articolul din noul Cod Civil preia în parte reglementarea
anterioară de la art. 1309 vechiul Cod Civil, dar vizează şi alte interdicţii de a
cumpăra drepturi litigioase cuprinse în legi speciale.

Alin. (2) al art. 1653 noul Cod Civil prevede anumite cazuri în care
interdicţia cumpărării de drepturi litigioase de către categoriile de persoane
menţionate la alin. (1) este înlăturată, iar vânzarea drepturilor litigioase este
permisă. Excepţiile de la incapacitatea de cumpărare a drepturilor litigioase sunt
în fapt, într-o mai bună formulare, cazurile în care opera până în prezent retractul
litigios 4 şi reprezintă reglementarea unor situaţii în care există un interes superior
în virtutea căruia permisiunea de a cumpăra dreptul litigios este mai importantă

3
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag.
13
4
Retractul litigios este facultatea ce aparţine aceluia în contra căruia un drept litigios a fot cedat, de ase
subroga în drepturile cesionarului şi de a stinge fără judecată pretenţia formulată în contra sa, plătindu-i
acestuia preţul şi celelalte accesorii. În baza vechiului Cod Civil, sediul materiei retractului litigios îl constituiau
art. 1402 – 1404; a se vedea Ioan Popa, Contractul de vânzare – cumpărare, ediţia a II-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 445 – 472

2
 decât interdicţia acesteia (cum ar fi ieşirea din indiviziune, plata unei creanţe,
apărarea unui drept asupra bunului propriu).
Totodată legiuitorul clarifică şi noţiunea de drept litigios; faţă de
reglementarea din vechiul Cod Civil de la art. 1402, noul Cod Civil oferă o
încadrare a dreptului litigios atât în ceea ce priveşte obiectul litigiului (litigii cu
privire la existenţa sau întinderea dreptului), cât şi în ceea ce priveşte stadiul
procesual (un proces început şi neterminat) 5.

De asemenea, Noul Cod Civil preia la art. 1654 interdicţiile de a cumpăra

prevăzute la art. 1308 din vechiul Cod Civil; în acest sens, legea interzice, spre
exemplu, părintelui, tutorelui, curatorului ori administratorului provizoriu
cumpărarea bunurilor persoanelor pe care le reprezintă. Spre deosebire de vechiul
Cod Civil care nu menţiona cazul de nulitate (absolută sau relativă) aplicabil
fiecărei interdicţii, aspect care a cauzat numeroase discuţii doctrinare 6, noul Cod
Civil specifică expres sancţiunea corespunzătoare fiecărei interdicţii în parte.

În ceea ce priveşte modificările aduse în sfera interdicţiilor de a vinde, o

schimbare esenţială o constituie eliminarea de către noul Cod Civil a interdicţiei de
vânzare – cumpărare între soţi. Această interdicţie, prevăzută la art. 1307 din
vechiul Cod Civil, avea rolul de a proteja moştenitorii rezervatari ori pe cei obligaţi
la raportul donaţiilor, precum şi pe creditorii soţului vânzător de un eventual abuz,
constând în simularea unei donaţii prin încheierea contractului de vânzare. O altă
raţiune a acestei interdicţii era reprezentată de posibilitatea soţilor de a evita
dispoziţiile legale imperative referitoare la revocarea donaţiilor între soţi, realizând
prin intermediul unor vânzări simulate donaţii irevocabile. În lumina dispoziţiilor
noului Cod Civil referitoare la regimul matrimonial şi a convenţiilor matrimoniale,
se pare că legiuitorul a încercat flexibilizarea şi modernizarea relaţiilor
patrimoniale dintre soţi.
Noul Cod Civil a introdus la incapacitatea de a vinde o prevedere preluată
din Codul Civil din Quebec, una din sursele de inspiraţie pentru proiectul noului
Cod Civil român. În acest sens, aceleaşi persoane de la art. 1654 noul Cod Civil,
cărora le este interzis să cumpere, nu pot să vândă bunurile proprii în schimbul
unei sume de bani care provine din exploatarea sau vânzarea
bunului/patrimoniului pe care sunt însărcinate să le administreze. Prevederea de
la art. 1655 noul Cod Civil are în vederea evitarea situaţiilor ce ar putea cauza
conflicte de interes între persoana împuternicită sau reprezentant şi persoana pe
care o reprezintă sau a căror bunuri le administrează. Alin. (2) al aceluiaşi articol
reprezintă se pare o încercare de a acoperi toate celelalte cazuri, altele decât
vânzarea, în care un reprezentant/administrator ar putea folosi propriile bunuri
pentru obţinerea unui profit de pe urma fondurilor pe care le administrează.

5
Conform art. 124 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil,
pentru cesiunile de drepturi litigioase încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod Civil îşi păstrează
aplicabilitatea dispoziţiile art. 1402 – 1404 din Codul Civil de la 1864
6
Francisc Deak, op. cit., pag. 50 - 59

3
 Obiectul vânzării

În privinţa bunurilor ce pot fi vândute, noul Cod Civil reglementează într-o

manieră detaliată condiţiile esenţiale pe care trebuie să le întrunească bunul şi
preţul unei vânzări.

Bunul vândut
Astfel, Codul Civil din 1864 prevedea atât în partea generală a contractelor
la art. 963, cât şi în cadrul dispoziţiilor referitoare la contractul de vânzare la art.
1310, că bunul trebuie să se afle în comerţ (să fie în circuitul civil) pentru a putea
face obiectul vânzării. Noul Cod Civil elimină această menţiune din dispoziţiile
aplicabile contractului de vânzare – cumpărare, păstrând-o doar în partea
aplicabilă contractelor în general (art. 1229 noul Cod Civil).
O reglementare mai amplă se acordă vânzării bunului viitor, care în vechiul
Cod Civil era menţionată succint la art. 965. Ca regulă generală, potrivit art. 1658
din noul Cod Civil, cumpărătorul unui bun viitor nu va dobândi dreptul de
proprietate asupra bunului decât în momentul realizării 7 acestuia, astfel încât
riscul contractului este suportat de către vânzător.

În principiu, consecința nerealizării bunului atrage inaplicabilitatea

contratului de vânzare. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de
culpa vânzătorului, el este ţinut să plătească daune-interese. În virtutea
principiului disponibilităţii, codul actual prevede la art. 1658 alin. (4) posibilitatea
cumpărătorului de a-şi asuma riscul nerealizării bunului, acesta fiind obligat la
plata preţului.

Preţul vânzării

Caracteristicile principale ale preţului, respectiv să fie o sumă de bani, să

fie sincer şi serios, determinat sau determinabil se regăsesc şi în actuala
reglementare a noului Cod Civil. Noile prevederi în materie detaliază la art. 1661
cazul în care preţul este determinabil: vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost
determinat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei
modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data
plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor.

Posibilitatea determinării preţului de către un terţ era prevăzută şi în

vechiul Cod Civil la art. 1304 8, însă nu se făcea menţiune cu privire la situaţia în
care terţul nu îşi îndeplinea obligaţia de determinare a preţului de cumpărare. Aici
vine să dezvolte noul Cod Civil care, în art. 1662 alin. (2), introduce posibilitatea
preşedintelui judecătoriei de la locul încheierii contractului de a desemna un
expert pentru a determina preţul dacă părţile nu se înţeleg. De asemenea, se
introduce un termen limită de 1 an de zile de la data încheierii contractului timp în
care părţile sunt obligate să determine preţul contractului, sub sancţiunea nulităţii

7
În sensul dispoziţiilor noului Cod Civil, bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit
potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul
8
Art. 1304 vechiul Cod Civil: (…) determinarea preţului poate fi lăsată la arbitratul unei a treia persoane

4
 absolute a acestuia şi sub condiţia de nu se fi stabilit o altă modalitate de
determinare a preţului.

O altă chestiune de noutate este cea a recunoaşterii posibilităţii de

determinare a preţului în funcţie de uzanţele unui comerciant care vinde acelaşi
tip de bunuri în mod constant sau vânzarea bunurilor pe pieţele reglementate (art.
1664 noul Cod Civil). În considerarea abrogării Codului Comercial, aceste
prevederi vizează în principal categoria profesioniştilor şi valoarea practicilor
comerciale la încheierea contractelor de către aceştia.

Pactul de opţiune şi promisiunea de vânzare

Noul Cod Civil introduce o reglementare expresă a contractelor

preparatorii 9 cum au fost numite în doctrină promisiunile unilaterale sau bilaterale
de vânzare, precum şi a pactelor de opţiune. Dispoziţiile cuprinse în art. 1668 –
1670 din materia vânzării trebuie coroborate cu regulile din materia efectelor
contractelor în general (art. 1278 – 1279 noul Cod Civil).

Pactul de opţiune

Art. 1668 noul Cod Civil reglementează pactul de opţiune, a cărui

aplicabilitate a fost recunoscută şi dezbătută în practică 10, în special în relaţiile
comerciale. Mecanismul prevăzut de noul cod în cazul pactului de opţiune
presupune existenţa unui contract valabil încheiat, prin care vânzătorul
recunoaşte dreptul cumpărătorului de a decide achiziţionarea bunului într-un
anumit interval de timp, prin exercitarea de către acesta din urmă a dreptului de
opţiune, în baza unei declaraţii de acceptare. Se introduce totodată la alin. (2) al
art. 1668 şi o interdicţie de înstrăinare a bunului. În măsura în care bunul este
imobil, pactul de opţiune va fi notat în cartea funciară şi până la exercitarea
dreptului de opţiune de către beneficiarul acestuia sau expirarea termenului de
opţiune, bunul va fi indisponibilizat.

Promisiune de vânzare şi promisiunea de cumpărare

Noul Cod Civil recunoaşte expres în art. 1669 validitatea şi aplicabilitatea

promisiunilor unilaterale/bilaterale de vânzare/cumpărare, a căror executare
poate fi pronunţată de instanţa de judecată. 11 Diferenţa esenţială între pactul de
opţiune şi promisiunile de vânzare/cumpărare constă în aceea că, în cazul
promisiunilor, vânzarea nu se perfectează decât în baza unui nou acord de voinţă,
în baza contractului final de vânzare, pe când în cazul pactului de opţiune nu este

9
Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea şi schimbul, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pag. 147
10
Idem, pag. 157 - 162
11
În reglementarea anterioară, singura menţiune referitoare la posibilitatea pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti care să suplinească voinţa părţilor la încheierea contractului era cuprinsă în Titlul X, art. 5 alin. (2)
din Legea 247/2005, care făcea referire strict la imobile terenuri cu sau fără construcţie. În prezent, dispoziţiile
Titlului X din Legea 247/2005 au fost abrogate de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul Civil

5
 necesară exprimarea unui nou acord de voinţă al părţilor, vânzarea perfectându-
se în baza declaraţiei de acceptare a dreptului de opţiune de către beneficiar.

O chestiune de noutate o reprezintă şi termenul de prescripţie de 6 luni, în

care părţile unei promisiuni de vânzare pot cere instanţei suplinirea
consimţământului printr-o hotărâre judecătorească, termen care curge de la data
la care trebuia încheiat contractul (art. 1669 alin. (2) noul Cod Civil). Durata de 6
luni derogă de la termenul general de prescripţie de 3 ani şi are menirea de a
reglementa cu celeritate situaţia juridică a bunurilor promise spre vânzare şi
eliminarea stărilor de incertitudine. Bineînţeles, respectivul termen este susceptibil
de a fi suspendat şi întrerupt. 12

Obligaţiile vânzătorului

Spre deosebire de vechiul Cod Civil, conform căruia obligaţiile principale ale
vânzătorului erau de a preda bunul şi de a răspunde de dânsul, noul Cod Civil
nominalizează expres şi obligaţia de a transmite proprietatea bunului său, sau,
după caz, dreptul vândut.

Transmiterea proprietăţii sau a dreptului vândut

Menţiunea celei de-a treia obligaţii apare ca fiind una firească, având în
vedere că transmiterea proprietăţii este specifică contractului de vânzare.
Bineînţeles, transmiterea proprietăţii este circumstanţiată de obiectul contractului.
În funcţie de natura bunului vândut, cum ar fi imobil, bunuri de gen, etc.,
transmiterea proprietăţii va avea loc ulterior încheierii valabile a contractului de
vânzare.

Până la adoptarea noului Cod Civil, în baza principiului res perit domino 13,
împreună cu dreptul de proprietate se transfera şi riscul contractului (art. 971
vechiul Cod Civil). Având în vedere că transferul dreptului de proprietate opera la
momentul întrunirii acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător, ca regulă
generală, cumpărătorul prelua tot atunci şi riscul pierii fortuite a bunului.

În considerarea criticilor şi a propunerilor de lege ferenda semnalate în

doctrină 14, legiuitorul a decis schimbarea perspectivei legislative în materia
transferului riscului la contractele translative de proprietate. Conform art. 1274
noul Cod Civil, în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă
proprietatea a fost transferată dobânditorului. În acest sens, se pare că legiuitorul
a adoptat principiul consacrat în dreptul roman vechi conform căruia, la

12
Materia prescripţiei extinctive este reglementată în art. 2500 – 2544 din noul Cod Civil. Vechea reglementare
a prescripţiei extinctive din Decretul 167/1958 a fost abrogată expres prin Legea nr. 71/2011 de punere în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil
13
Adagiu din limba latină conform căruia riscul pieirii fortuite a bunului este suportat de proprietarul acestuia
14
Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu, Bazele dreptului civil. Volumul IV. Contracte
speciale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag. 99 - 101

6
 contractele translative de proprietate, transferul riscurilor are loc la momentul
predării bunului şi nu la momentul transferului de proprietate, aceasta
reprezentând o soluţie mai echitabilă decât cea consacrată anterior.

Totodată, legiuitorul a decis reglementarea expresă a unei alte instituţii

juridice controversate în literatura de specialitate, respectiv vânzarea bunului
altuia. În lipsa unei dispoziții exprese în vechiul Cod Civil care să permită sau să
interzică vânzarea bunului altuia, doctrina 15 a conchis în decursul timpului că
aceasta este anulabilă, în principal pe motiv de viciere a consimţământului.
Inspirându-se din Codul Civil italian, legiuitorul român a validat vânzarea bunului
altuia, delimitând astfel problema valabilităţii contractului de cea a transferului
dreptului de proprietate.
Conform art. 1683 noul Cod Civil, contractul de vânzare având ca obiect un
bun individual determinat aparţinând altuia decât vânzătorului este perfect valabil
dacă vânzătorul se obligă astfel să obţină bunul de la adevăratul proprietar sau
să-l determine pe acesta din urmă să ratifice contractul încheiat cu cumpărătorul
bunului. După cum se poate observa, proprietatea în acest caz se transferă doar
la momentul la care cumpărătorul dobândeşte efectiv bunul, această regulă
putând fi înlocuită în funcţie de voinţa părţilor. Cele două modalităţi menţionate la
art. 1683 alin. (2) din noul Cod Civil, prin care poate opera transferul dreptului de
proprietate, sunt prevăzute de legiuitor cu titlu de exemplu, existând posibilitatea
ca părţile să prevadă şi alte mijloace directe sau indirecte.

Sancţiunea prevăzută de noul Cod Civil în cazul în care cumpărătorul nu

dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului este rezoluţiunea contractului,
restituirea preţului şi, eventual, plata de daune – interese. În acest sens, se pare
că nu se va putea promova o acţiune în nulitate sau anulare a contractului de
vânzare, decât în situaţia în care cumpărătorul va identifica o cauză de nulitate a
contractului de vânzare alta decât faptul că bunul nu aparţine vânzătorului.

Dispoziţiile art. 1683 din noul Cod Civil fac referire şi la situaţia în care un
coproprietar înstrăinează bunul în întregul său, depăşind astfel cota sa ideală din
dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Soluţia adoptată până în prezent
în doctrină şi în practica judiciară a fost aceea a validării contractului de vânzare
dacă în urma partajului dintre coproprietari bunul era atribuit în întregime
coproprietarului care l-a înstrăinat. Alin. (4) al art. 1683 din noul Cod Civil
recunoaşte implicit validitatea vânzării bunului deţinut în coproprietate de către
unul din coindivizari, menţionând totodată care sunt opţiunile cumpărătorului în
cazul în care coproprietarul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate
asupra întregului bun. 16

15
Stanciu D. Cărpenaru, Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, pag. 27 – 29; Francisc Deak, op. cit., pag. 71 – 82; Dan Chirică, op. cit., 64 – 76
16
Art. 1683 noul Cod Civil: atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu
asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-
interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie

7
 Predarea bunului
În ceea ce priveşte obligaţia de predare a bunului care incumbă
vânzătorului, nu există modificări substanţiale aduse de noul Cod Civil 17. O
dispoziţie nou introdusă în acest capitol face referire la dezacordul părţilor asupra
calităţii bunului vândut (art. 1691 noul Cod Civil). Astfel, în cazul în care există
dispute cu privire la calitatea bunului vândut, oricare din părţi se poate adresa
preşedintelui judecătoriei pentru a se desemna un expert care să decidă în acest
sens.

Conform art. 1691 alin. (3) şi (4), dacă păstrarea bunului ar putea aduce
mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar
vânzarea acestuia pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare
celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o
localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz
contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei.

Garanţia pentru evicţiune

Garanţia pentru evicţiune este prevăzută de art. 1695 – 1706 din noul Cod
Civil şi nu aduce modificări majore faţă de reglementarea anterioară. Art. 1695
alin. (2) noul Cod Civil stipulează că vânzătorul răspunde doar pentru evicţiunea
provenită din fapta unui terţ care pretinde un drept, nu răspunde şi pentru
tulburările de fapt ale terţului. Deşi vechiul Cod Civil nu diferenţia tulburările de
drept de cele de fapt, această observaţie a fost ridicată în doctrină. 18
Unul din aspectele care a suferit modificări conform noului Cod Civil este
cel legat de efectele evicţiunii parţiale (art. 1703). În reglementarea anterioară, în
cazul în care evicţiunea parţială nu atrăgea rezoluţiunea contractului,
cumpărătorul avea dreptul de a cere restituirea valorii părţii de care a fost evins la
momentul evicţiunii 19; în prezent, dacă vânzarea nu se desfiinţează în cazul
evicţiunii parţiale, cumpărătorului i se va restitui o parte din preţ proporţională cu
valoarea părţii de care a fost evins, şi dacă este cazul, daune – interese. Astfel,

rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea

întregului bun.
17
Conform art. 120 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil,
dispoziţiile referitoare la dezacordul asupra calităţii bunului se aplică şi contractelor încheiate înainte de data
intrării sale în vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată. Ca regulă generală, conform art. 102
din Legea nr. 71/2011, contractul este supus legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte
încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa
18
Stanciu D. Cărpenaru, Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeş, op. cit., pag. 43 – 44; Francisc Deak, op. cit., pag.
103 - 104
19
Art. 1348 vechiul Cod Civil: Dacă în caz de evicţiunea unei părţi a fondului vândut, nu se strică vânzarea,
cumpărătorul are dreptul a cere valoarea, în momentul evicţiunii, a părţii de care a fost evins, iar nu o parte
proporţională din preţ, ori de au crescut sau de au scăzut imobilele în valoare de la vindere încoace

8
 reparaţia primită de cumpărător se raportează la preţul plătit şi nu la valoarea
bunului din momentul evicţiunii.
De asemenea, legiuitorul a decis detalierea aspectelor referitoare la
chemarea în judecată a vânzătorului pentru garanţia împotriva evicţiunii. La fel ca
şi până acum, conform art. 1705 alin. (1) noul Cod Civil, cumpărătorul chemat în
judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să
îl cheme în cauză pe vânzător; în caz contrar, cumpărătorul poate pierde garanţia
contra evicţiunii, dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a
se respinge cererea. Prin alin. (2) al art. 1705, legiuitorul a introdus o nouă
circumstanţă, conform căreia cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre
judecătorească, a recunoscut dreptul terţului, pierde dreptul de garanţie, afară de
cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica
evicţiunea. Diferenţa între cele două situaţii prezentate priveşte în principal partea
căreia îi revine sarcina probei, respectiv vânzătorului în prima situaţie şi
cumpărătorului în cea de-a doua.

Garanţia pentru vicii

Normele referitoare la garanţia pentru vicii au fost extinse şi detaliate în

reglementarea noului Cod Civil, păstrându-se în linii mari, ca şi în cazul garanţiei
pentru evicţiune, aceleaşi principii de drept. Sediul materiei la garanţia pentru vicii
o reprezintă art. 1707 – 1718 noul Cod Civil.

O primă clarificare oferită de dispozițiile Codului Civil este cea referitoare la

noţiunea de „viciu ascuns”. Codul Civil anterior nu conţinea o definiţie a viciului
ascuns, determinarea acestuia se făcea în funcţie de celelalte prevederi ale
codului şi de interpretările doctrinare. Astfel, în doctrină 20 calitatea de viciu ascuns
se aprecia in abstracto, luându-se în considerare un cumpărător prudent şi
diligent. În prezent, alin. (2) al art. 1707 noul Cod Civil stipulează că este ascuns
acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de
specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent.

Conform art. 1709 alin. (1) noul Cod Civil, termenul de denunţare a viciilor
ascunse este unul rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancţiunea
decăderii. Cu toate acestea, în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar
bunul vândut este mobil corporal, termenul prevăzut la alin. (1) este de două zile
lucrătoare. După cum se poate observa, în concepţia legiuitorului, diligenţa
cumpărătorului profesionist se diferenţiază de cea a unui cumpărător obişnuit.

În baza art. 1355 vechiul Cod Civil, cumpărătorul avea la dispoziţie, ca

mijloace de exercitare a acţiunii în garanţie pentru vicii, fie acţiunea redhibitorie
(pentru rezoluţiunea contractului), fie acţiunea estimatorie (pentru reducerea
proporţională a preţului). În prezent, conform art. 1710 noul Cod Civil, legiuitorul
a extins domeniul remediilor la care poate recurge cumpărătorul în baza garanţiei
pentru vicii, adăugând la cele două existente, posibilitatea cumpărătorului de a

20
Francis Deak, op. cit., pag. 115; Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu, op. cit., pag.
146 - 147

9
 cere înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia ori înlocuirea
bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii. De menţionat că aceste
ultime două opţiuni erau recunoscute de către literatura de specialitate 21 ca fiind
disponibile cumpărătorului şi în prezent în vederea obţinerii garanţiei pentru vicii.

O altă chestiune de noutate este introdusă prin alin. (2) al art. 1710 noul
Cod Civil, conform căruia i se recunoaşte instanţei de judecată dreptul ca, la
cererea vânzătorului, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care
contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, să dispună o altă măsură
prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător. Astfel, deşi în baza
principiilor dreptului civil procesual judecătorul este ţinut să respecte cererea
formulată de reclamant, neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, acest alineat
reprezintă o bază legală conform căreia judecătorul poate oferi, la cererea
vânzătorului, o altă soluţie, chiar dacă aceasta nu coincide cu solicitarea
cumpărătorului.
Termenele de prescripţie pentru acţiunea privitoare la viciile ascunse ale
bunului vândut erau, conform reglementării anterioare, de 6 luni sau de 3 ani de
la descoperirea acestora, dar nu mai târziu de 1 an de la predarea bunului, în
funcţie de buna sau reaua – credinţă a vânzătorului. În lumina noului Cod Civil, nu
se prevăd termene de prescripţie distincte pentru acţiunea privind viciile bunului
vândut. În acest sens, cumpărătorul va putea exercita oricare din acţiunile
prevăzute la art. 1710 alin (1) în termenul general de prescripţie de 3 ani,
indiferent dacă vânzătorul a fost sau nu de bună - credinţă. 22

În completarea prevederilor de la art. 1691 noul Cod Civil referitoare la

dezacordul asupra calităţii bunului vândut, legiuitorul dispune aplicarea
dispoziţiilor de la garanţia pentru vicii şi cazului în care bunul nu corespunde
calităţii convenite de părţi (art. 1714 noul Cod Civil).
Garanţia pentru buna funcţionare

Noul Cod Civil aduce noi prevederi în materia garanţiilor oferite de vânzător
şi în baza dispoziţiilor de la art. 1716 – 1718, referitoare la garanţia pentru buna
funcţionare. Cu toate că noul Cod Civil nu distinge, din formularea dispoziţiilor
legale reiese că această garanţie este specifică profesioniştilor, care garantează
pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut. Astfel, în
eventualitatea unei defectări, vânzătorul este obligat să repare bunul pe cheltuiala
sa, înăuntrul termenului de garanţie oferit cumpărătorului.

În cazul în care bunul vândut nu poate fi reparat sau dacă durata reparaţiei
depăşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este
obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în contract sau

21
Francis Deak, op. cit., pag. 118
22
Dispoziţiile art. 1710, 1711, 1712 alin. (2) şi 1713 din noul Cod Civil se aplică şi în cazurile în care viciile sunt
descoperite după data intrării în vigoare a Codului Civil, conform art. 121 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil

10
 în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când
cumpărătorul a solicitat repararea bunului. Dacă înlocuirea bunului nu are loc în
termenul stipulat, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară restituirea preţului.

Desigur, vânzătorul nu va fi obligat să respecte garanţia acordată dacă

dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care
cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se
apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost
comunicate de către vânzător la predarea bunului.

Cumpărătorul va fi decăzut din dreptul de a solicita garanţia pentru bună

funcţionare dacă nu comunică vânzătorului defecţiunea înainte de împlinirea
termenului de garanţie. Dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul
de garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să comunice
defecţiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanţie.

Obligaţiile cumpărătorului

Cele două obligaţii principale ale cumpărătorului, preluarea bunului vândut

şi plata preţului, nu au suferit modificări de substanţă în lumina noului Cod Civil
faţă de reglementarea anterioară.

Aspectele de noutate incluse în materia obligaţiilor cumpărătorului (art.

1725 – 1727 noul Cod Civil) vizează situaţiile în care cumpărătorul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de plată sau de preluare rezultată din vânzarea bunurilor
mobile.

O reglementare interesantă este cea a executării directe a bunurilor

mobile, conform art. 1726 noul Cod Civil. Astfel, în cazul neplăţii preţului sau
nepreluării bunului, vânzătorul are posibilitatea de a depune bunul într-un depozit
pe cheltuiala cumpărătorului sau de a-l vinde. Potrivit art. 1726 alin. (2),
vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent, dacă lucrul are
un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de
lege pentru asemenea acte. Vânzătorul va avea totodată dreptul la plata diferenţei
dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-
interese.

În sensul dispoziţiilor de mai sus, legiuitorul reglementează noţiunea de

preţ curent, raportându-l la valoarea stabilită de bursă, de piaţă sau de lege prin
persoane autorizate. De asemenea, cumpărătorul va fi obligat la plata diferenţei
dintre ceea ce a obţinut vânzătorul şi preţul convenit de părţi iniţial.
Alin. (3) şi (4) ale art. 1726 din noul cod Civil prevăd cazul contractelor ce
au ca obiect bunuri de gen supuse unui preţ curent în sensul arătat mai sus şi
eventualitatea în care vânzătorul este partea în culpă, acordând cumpărătorului
dreptul de a cumpăra prin intermediul unei persoane autorizate bunuri de acelaşi
gen pe cheltuiala vânzătorului. În această situaţie, cumpărătorul va fi cel care va
putea pretinde de la vânzător diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile
achiziţionării bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi daune -
interese, dacă este cazul.
11
 Art. 1727 noul Cod Civil prevede cazul restituirii bunurilor mobile ce au
făcut obiectul unui contract de vânzare. Astfel, conform alin. (1), în măsura în
care cumpărătorul nu a plătit preţul, iar contractul nu prevede termen de plată,
vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea
contractului de vânzare fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului
mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit
transformări. 23

Dreptul de preempţiune

În cadrul noii reglementări, legiuitorul a decis să acorde o importanţă

deosebită dreptului de preempţiune, sancţionând limitele, condiţiile şi efectele
exercitării acestuia. Sediul materiei îl reprezintă art. 1730 – 1740 noul Cod Civil.

Conform noilor prevederi, dreptul de preempţiune reprezintă dreptul unei

persoane numite preemptor de a cumpăra cu prioritate un bun, în condiţiile
stabilite prin lege sau contract.

Până la adoptarea noului Cod Civil, noţiunea dreptului de preempţiune avea

o natură strict legală 24, reprezentând dreptul prioritar recunoscut statului sau unor
categorii de persoane în baza dispoziţiilor legale de a dobândi un bun la preţ egal.
Desigur, în baza principiului consensualismului şi disponibilităţii contractelor, nu
exista temei legal care să împiedice părţile unui contract în a acorda drepturi
prioritare la cumpărarea unui bun. Doctrina a denumit aceste dispoziţii
contractuale drept pacte de preferinţă. 25

Actualmente, noile prevederi ale Codului Civil unifică cele două noţiuni sub
denumirea unitară de drept de preempţiune, care poate fi atât de natură legală,
cât şi contractuală. Totodată, legiuitorul nu renunţă la respectarea voinţei
contractuale a părţilor, menţionând la art. 1730 alin. (2) că dispoziţiile Codului
Civil privitoare la dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau
contract nu se stabileşte altfel.

Noul Cod Civil reglementează în prima parte a prevederilor referitoare la

dreptul de preempţiune modalitatea şi termenul în care acesta poate fi exercitat.
Astfel, conform art. 1730 alin. (3), titularul dreptului de preempţiune care a
respins o ofertă de vânzare este decăzut din dreptul de a mai putea exercita acest

23
Art. 1727 alin. (2) noul Cod Civil: în cazul prevăzut la alin. (1), dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă
în condiţiile stabilite de acesta, vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele
rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului. Dispoziţiile art. 1.648 sau ale art. 1.649, după caz,
referitoare la efectele restituirii bunului faţă de terţi, rămân aplicabile
24
Dan Chirică, op. cit., pag. 100; Francisc Deak, op. cit., pag. 40; Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian
Bernd Săuleanu, op. cit., pag. 54 şi urm.
25
Pactul de preferinţă este contractul prin care o persoană, numită promitent, se angajează faţă de o altă
persoană, numită beneficiar, să o prefere faţă de oricine altcineva ca şi cumpărător în condiţii egale de preţ şi
plată a acestuia, dacă în viitor se va decide să vândă bunul care îi aparţine şi formează obiectul pactului; a se
vedea Dan Chirică, op. cit., pag. 162

12
 drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta transmisă de vânzător
trebuie acceptată în termen de cel mult 10 zile, la vânzarea de bunuri mobile sau
de cel mult 30 de zile, la vânzarea de bunuri imobile; în sens contrar, se consideră
că oferta nu a fost acceptată. Cele două termene prevăzute pentru acceptarea
ofertei vânzătorului au menirea de a nu menţine pe o perioadă îndelungată starea
de incertitudine cu privire la bunurile supuse preempţiunii.

În continuare, legiuitorul reglementează expres situaţia şi consecinţele

nerespectării de către vânzător a dreptului de preempţiune legal sau convențional.
Până în acest moment, nerespectarea dreptului de preempţiune legal constituit
avea ca şi consecinţă, în mai toate cazurile, nulitatea absolută a contractului de
vânzare, fiind vorba de o chestiune de ordine publică. În situaţia nerespectării de
către vânzător a pactului de preferinţă, doctrina 26 recunoştea beneficiarului doar
dreptul de a cere daune – interese, nu şi anularea contractului sau urmărirea
bunul vândut.
În prezent, art. 1731 noul Cod Civil prevede că vânzarea bunului către un
terţ cu nerespectarea dreptului de preempţiune legal sau convenţional este
perfect valabilă, sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune
de către preemptor. În acest sens, noul Cod Civil recunoaşte contractul încheiat cu
nerespectarea dreptului de preempţiune, considerând că transmiterea dreptului de
proprietate operează de drept ulterior exercitării sau neexercitării dreptului de
preempţiune de către beneficiarul acestuia.

Într-o reglementare destul de amplă, legiuitorul a prevăzut la art. 1732

alin. (1) conţinutul notificării transmisă preemptorului, respectiv cuprinsul
contractului încheiat cu un terţ. Astfel, dacă până în acest moment notificarea
preempţiunii se axa doar pe înştiinţarea preemptorului cu privire la preţul
vânzării, conform art. 1732 alin (2) notificarea va cuprinde numele şi prenumele
vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii şi condiţiile
vânzării, precum şi locul unde este situat bunul.

Dreptul de preempţiune subzistă atât timp cât vânzătorul va încheia cu

terţa parte un contract de vânzare care să conţină aceiaşi termeni şi condiţii
incluse în notificarea transmisă. În măsura în care vânzătorul va modifica termenii
vânzării ulterior transmiterii notificării, se consideră că dreptul de preempţiune nu
a fost exercitat de către preemptor, iar necomunicarea noilor termeni ai vânzării
duce la încheierea unui contract de vânzare sub condiţie suspensivă. Preemptorul
îşi va exercita dreptul prin comunicarea către vânzător a acordului său de a
încheia contractul de vânzare, însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia
vânzătorului.

Potrivit art. 1733 alin. (1), dacă preemptorul îşi exercită dreptul de
preempţiune, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi
vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă

26
Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Săuleanu, op. cit., pag. 51

13
 contract se desfiinţează retroactiv. Desigur, vânzătorul va răspunde faţă de terţul
de bună-credinţă pentru evicţiunea ce rezultă din exercitarea preempţiunii.

O reglementare care s-a considerat a fi necesară a fost cea a concursului

de preemptori (art. 1734 noul Cod Civil), conform căreia se acordă prioritate la
încheierea vânzării preemptorilor care deţin o preempţiune legală, raportaţi la cei
care deţin un drept de preempţiune convenţional. Aprecierea legiuitorului este
legată de caracterul public al preempţiunilor legale. Alte criterii de alegere dintre
mai mulţi preemptori sunt voinţa vânzătorului, precum şi anterioritatea înscrierii
dreptului în cartea funciară în cazul bunurilor imobile sau anterioritatea datei la
care bunul a fost dobândit, in cazul celor mobile. 27

Ca şi până acum, dreptul de preempţiune ce are ca obiect bunuri imobile

va fi notat în cartea funciară. Dispoziţiile art. 1737 noul Cod Civil sunt menite a
soluţiona conflictul ce poate interveni între titularul dreptului de preempţiune şi
terţul cumpărător. În măsura în care titularul dreptului de preempţiune nu l-a
înscris în cartea funciară, terţul cumpărător îşi va putea înscrie contractul de
vânzare. Per a contrario, atât timp cât există un drept de preempţiune notat în
cartea funciară a imobilului, nu va putea opera înscrierea unui contract de vânzare
în favoarea unui terţ. În cazul în care terţul cumpărător şi-a înscris contractul în
cartea funciară, acesta rămâne încheiat sub condiţie suspensivă pe durata celor
30 de zile pe care titularul dreptului de preempţiune le are la dispoziţie să decidă
achiziţionarea imobilului. Neexercitarea dreptului de preempţiune duce la
stingerea dreptului şi radierea lui din oficiu.

O altă derogare de la reglementarea anterioară a dreptului de preferinţă

convenţional o reprezintă caracterul indivizibil şi incesibil al dreptului de
preempţiune actual (art. 1739 noul Cod Civil), indiferent dacă dreptul are natură
legală sau contractuală. Mai mult, conform art. 1740 noul Cod Civil, dreptul
convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia
situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz,
termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen
mai lung.

O prevedere notabilă în materia preempţiunii şi a vânzării de imobile, o

constituie art. 1746 noul Cod Civil, prin care legiuitorul acordă un drept de
preempţiune legal la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren
forestier, în ordine, coproprietarilor şi vecinilor respectivului teren. 28

27
Conform art. 125 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil,
dacă legea nu prevede altfel, dispoziţiile referitoare la concursul de preemptori se aplică şi contractelor
încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod Civil
28
Conform art. 123 Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, de la
data intrării în vigoare a Codului civil, prevederile referitoare la dreptul de preempţiune cuprinse în legile
speciale aflate în vigoare la această dată se completează cu dispoziţiile art. 1.730 -1.740 din Codul civil. Pentru
dreptul de preempţiune creat prin convenţie, dispoziţiile art. 1.730-1.740 din Codul civil se aplică numai în
situaţia în care convenţia a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului civil. Dreptul de preempţiune
prevăzut la alin. (1) şi (2) este supus dispoziţiilor art. 1.730-1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele
de vânzare încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.

14
 Varietăţi de vânzare
În privinţa vânzării de bunuri imobile, noul Cod Civil reia mai pe larg şi într-
o nouă formulare prevederile art. 1327 – 1334 din vechiul Cod Civil.

Dacă principiile vânzării unei moşteniri sunt preluate în linii mari din
prevederile art. 1399 – 1401 vechiul Cod Civil, reglementarea vânzării cu plata
preţului în rate şi a vânzării cu opţiune de răscumpărare reprezintă un element de
noutate.

Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii este încadrată la

art. 1755 – 1757 din noul Cod Civil. Astfel, atunci când are loc o vânzare cu plata
preţului în rate, vânzătorul are dreptul să îşi rezerve dreptul de proprietate până
la plata ultimei rate. Cu toate acestea, riscul bunului este transferat
cumpărătorului de la momentul predării acestuia. După cum se poate observa,
acesta este un caz în care transferul riscului pieirii fortuite a bunului are loc
anterior transmiterii dreptului de proprietate asupra acestuia.

În lipsa unei înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este
mai mare de o optime din preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului, iar
cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive.

În cazul rezoluţiunii contractului de vânzare, vânzătorul trebuie să restituie

toate sumele primite, dar este îndreptăţit să reţină, pe lângă alte daune-interese,
o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător. Părţile pot
deroga de la această regulă, prevăzând că în caz de rezoluţiune, vânzătorul va
păstra toate sumele încasate cu titlu de rate. Însă, la cererea părţii interesate,
instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător
dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale.

O menţiune specială este cea referitoare la aplicarea prezentelor dispoziţii

şi contractului de leasing 29, precum şi celui de locaţiune, dacă, în acest ultim caz,
se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită
de locatar după plata sumelor convenite.

Potrivit art. 1758 – 1762 din noul Cod Civil, legiuitorul a decis revenirea la
reglementarea expresă a vânzării cu opţiune de răscumpărare, care reprezintă o
vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de
a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. În considerarea
caracterului de excepţie a acestei varietăți de vânzare, opţiunea de răscumpărare
nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani; dacă s-a stabilit un
termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.

29
Contractul de leasing a fost şi rămâne în continuare reglementat de Ordonanţa de Guvern nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societățile de leasing, republicată în Monitorul, Oficial, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie
2000, nefiind inclus în cadrul noului Cod Civil

15
 Vânzarea cu pact de răscumpărare a fost iniţial prevăzută de art. 1371 –
1387 din vechiul Cod Civil. Dispoziţiile respective au fost abrogate expres, mai
întâi prin art. 4 din Legea nr. 61/1931 contra cametei 30 şi apoi prin art. 13 din
Decretul – lege nr. 1700/1938 pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei.
Prevederile menţionate au fost ulterior abrogate prin Decretul nr. 311/1954
pentru stabilirea dobânzii legale 31, astfel că până la reglementarea din noul Cod
Civil, legislaţia română nu conţinea nicio prevedere cu privire la această varietate
de vânzare, fiind recunoscută însă ca aplicabilă în practică. 32
Exercitarea opţiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face cu
restituirea preţului primit şi a cheltuielilor pentru încheierea contractului de
vânzare, realizarea formalităţilor de publicitate, ridicarea şi transportul bunului, a
cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile (în limita sporului de valoare).

În cazul în care vânzătorul nu exercită opţiunea în termenul stabilit,

condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar
dreptul cumpărătorului se consolidează.

Efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc potrivit

dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie 33, care se aplică în mod
corespunzător. Cu toate acestea, vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de
cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de
publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitării.
Vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de răscumpărare
trebuie să îi notifice pe cumpărător, precum şi pe orice subdobânditor căruia
dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţă de care doreşte să îşi exercite acest
drept. În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să consemneze
sumele menţionate mai sus, la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului
subdobânditor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de
răscumpărare.

Având în vedere considerentele pentru care acest tip de vânzare a fost

abrogat anterior, legiuitorul a stabilit ca sancţiune reducerea preţului
răscumpărării la preţul plătit pentru vânzare, în cazul în care diferenţa dintre
preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim
stabilit de lege pentru dobânzi.

30
Vânzarea cu pact de răscumpărare a fost declarată nulă deoarece ascundeau în multe cazuri împrumuturi cu
dobânzi cămătăreşti, iar în urma desfiinţării contractului, împrumutatul redobândea bunul şi era obligat la
restituirea sumei cu plata de dobânzi legale; a se vedea în acest sens, Stanciu D. Cărpenaru, Liviu Stănciulescu,
Vasile Nemeş, op. cit., pag. 61
31
Abrogat la rândul său prin Legea 7/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative, publicată în
Monitorul Oficial nr. 9 din 13 ianuarie 1998
32
Francisc Deak, op. cit., pag. 138 – 140; Dan Chirică, op. cit., pag. 292 – 296
33
Condiţia rezolutorie este reglementată la Modalităţile obligaţiilor, art. 1399 – 1410 din noul Cod Civil

16
 În contextul raportului dintre vechimea textelor legale şi evoluţia
raporturilor juridice, căderii în desuetudine a multor prevederi cu privire la
vânzare conţinute de Codul Civil din 1865, precum şi ca urmare a abrogării
exprese a Codului Comercial, noua reglementare a contractului de vânzare se vrea
a fi îndeajuns de cuprinzătoare şi explicită pentru a putea fi utilizată cu succes în
reglementarea relaţiilor contractuale. Fără a nega utilitatea şi necesitatea unei
astfel de reglementări, aplicabilitatea noilor prevederi în materia contractului de
vânzare va putea fi observată şi analizată în profunzime doar ca urmare a practicii
judiciare.

17