I.

Libertatea individuală
Libertatea este o caracteristică a existenţei individuale, care îi asigură individului
interacţiunea cu mediul lui înconjurător, în scopul de a-şi asigura resursele de care are
nevoie. În raport cu mediul de viaţă, individul are posibilitatea de a-şi asuma în mod
natural, în orice moment, oricâtă libertate poate!
Ca primă concluzie, trebuie să fim de acord cu faptul că libertatea este legată de puterea
individuală! Practic, libertatea caracteristică existenţei individuale Are caracter maximal,
fiind restrânsă doar de limitele puterii individuale în raport cu mediul de viaţă.

II. Libertatea în cadrul grupului

Libertatea caracteristică existenţei individului în grup este restrânsă de reguli care au
apărut ca soluţie pentru asigurarea pentru toţi indivizii grupului în mod permanent a unei
libertăţi egale minim garantate în vederea accesului la resursele minim necesare vieţii, la
care să se poată adăuga, uneori, dar nu concomitent pentru toţi, elemente suplimentare de
libertate. În principiu, în această organizare, libertatea nu mai este legată de puterea
individuală, ci de puterea regulilor, organizate sub formă de reglementări legale, de legi!
În acest fel, libertăţile devin drepturi!
OBSERVAŢIE: Nivelul libertăţii a fost, de-a lungul istoriei umanităţii, diferit de la un
grup social la altul, în funcţie de puterea grupului, determinată, la rândul ei, de gradul de
evoluţie (inferior/superior). Această discrepanţă a fost parţial anulată de adoptarea de
către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 de septembrie 1948 a
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, libertatea individului în grupuri sociale încă nu este respectată în cadrul
societăţii umane privită global.

Recurs la istorie
Libertăţile fundamentale şi libertăţile accesorii au fost stabilite şi apărate de legi,
din cele mai vechi timpuri, unele reguli intracomunitare apărând încă din perioada
gentilică, anterioară apariţiei statului ca entitate organizaţională.
Nu înseamnă că „legile” au consacrat, încă de la început şi echitatea în accesul la
libertate (vezi oameni liberi/sclavi, bărbat/femeie, conducători/supuşi, bogaţi/săraci,
proprietari/neproprietari, etc). Inechitatea în cadrul accesului egal la libertate s-a
manifestat în apariţia privilegiilor, în acelaşi timp cu apariţia categoriilor de
privilegiaţi/comunitari.
De ce ? Deşi iniţial legile erau stabilite de conducătorul/conducătorii societăţii,
de cele mai multe ori ele erau prezentate ca fiind de origine divină (vezi legile lui Moise).
Ca şi consecinţă directă, până la includerea lor în cadrul religios nu a mai fost decât un
pas, permiţând religiei şi scrierilor religioase să devină izvor de drept social superior.

Tablele Legii sunt două lespezi de piatră pe care erau scrise cele Zece Porunci, primite de Moise
pe Muntele Sinai. Plăcile de piatră fuseseră scrise de Însuşi Dumnezeu, ele fiind înmânate lui Moise,
conducătorul evreilor din Egipt spre Canaan, spre a fi predate poporului. Datorită faptului că Moise este cel
ce a predat poporului Legile, acestea mai sunt numite şi "Legea lui Moise", ele constituind astăzi Tora,
cartea de căpătâi a Iudaismului. Legile revelate de Dumnezeu lui Moise, iar prin el tuturor celorlalţi,
urmăresc a îndruma viaţa omului pe o cale dreaptă, urmând o bună raportare a acestuia la Dumnezeu şi la
semeni. Să ai un singur Dumnezeu, căruia să I te închini, iar aproapelui să nu îi greşeşti cu nimic.
Să ai un singur Dumnezeu, căruia să I te închini, iar aproapelui să nu îi greşeşti cu nimic. (înlocuiţi
termenul de Dumnezeu cu termenul de lege şi veţi avea imaginea unei societăţi laice, dar fără frica
legată de viaţa de apoi!)

Cristalizarea unor norme juridice, consacrate ulterior ca atare, nu s-a putut realiza
decât o dată cu apariţia statului.
Reglementările religioase au trebuit completate de o serie de reguli necesare în contextul
dezvoltării societăţii umane. Aşa au apărut codurile: codul lui Hammurabi, codul lui
Napoleon, codul roman, etc).

Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este cea mai veche culegere
de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760 î.Hr.,
cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog.
Codul se afla scris pe o stelă de piatră, de diorit, neagră, înaltă de 2.25 m, lată la bază de 1.90 m,
iar la vârf 1.65 m. Este scris cu caractere cuneiforme. Sub chipul lui Hammurabi în rugăciune,
urmează textul codului : 16 coloane păstrate, iar 5 rase cu dalta (distruse, probabil de navalitorul
Sutruk-Nahunte, pe la 1207-1171 i.e.n., care a dus stela la Susa, unde au descoperit-o francezii
la începutul sec. XX, după care au dus-o la Louvre).

Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai
devreme, regele sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani
înaintea lui Hammurabi, regele Isinului, Lipit-Iștar, dispusese inscripționarea legilor pe o
stelă similară.
Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează)
și sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic.
Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii
și uneori poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune
autorității soțului. Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea
tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte
bărbătească, fiicelor. Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea
monogamiei. Suveranii puteau fi însă poligami (iată un privilegiu!)
 Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va
fi omorât.
 Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit
cu bani.
 Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi
pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va
permite să mai judece.
 Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
 Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va
trebui să plătească doi șekeli.
 Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
 Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, și barajul cedează, el va fi
vândut, iar banii obținuți vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
 Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
 Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba
bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la
grădinărit.
 Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea
în funcție de producția vecinului.
 Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția
sa, pe fiul său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.
 Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de
bun, nu pot exista obiecții.
 Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu
aceasta, nu se consideră căsătorie.
 Dacă o soție are relații cu un alt bărbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă,
dar soția poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
 Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se culca cu
ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără vină.
 Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este
mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă.
 Dacă un bărbat este capturat în război, și nu există mâncare, femeia este fără
vină dacă părăsește casa.
 Dacă un soț părăsește casa, soția pleacă în altă casă, iar soțul se reîntoarce,
soția nu este obligată să se reîntoarcă.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, o
parte din pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii cresc, ea se
poate recăsători.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da
înapoi zestrea și banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
 Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții
naturali nu pot cere întoarcerea acestuia.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de
șaizeci de ori.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mina de aur.
 Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
 Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va
plăti zece șekeli.
  Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va
plăti doi șekeli pentru fiecare suprafață a casei.
 Dacă, însă, nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar,
constructorul va fi omorât.
 Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.
 Daca cineva nu va respecta regulile, va fi lasat intr-un lac cu crocodili, iar daca
se împotriveste, va muri negru de la loviturile biciului.

Geneza dreptului este în general legată de apariţia istorică a statului în

cadrul organizării sociale a comunităţilor umane.
Dreptul roman este sistemul Republicii romane și al Imperiului Roman, din cele mai
îndepărtate timpuri ale Imperiului Roman de Răsărit și ale împăratului bizantin Iustinian
I după căderea Romei înseși. Normele dreptului roman au reglementat condiția juridică a
persoanei, relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare a
litigiilor dintre persoane. Acest sistem de drept a avut o evoluție milenară care a început
anterior Republicii romane și s-a încheiat la moartea Împăratului Justinian.
Romanii au fost un popor practic, astfel că preocupările lor în domeniul teoretizării au
avut un rol secundar. În Institutele lui Justinian știința dreptului este definită ca fiind „Juris
prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia” (știința
dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este
drept și nedrept).
Ulpian a definit dreptul roman prin intermediul principiilor sale, astfel: „juris praecepta
sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere” (principiile dreptului
sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său”.
Potrivit opiniei lui Celsus, „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și a
echității).
Aceste trei definiții reflectă confuzia dintre drept, pe de o parte, și morală și religie pe
de altă parte. Inițial, ca și egiptenii, babilonieniisau indienii, romanii nu au făcut o distincție
clară între normele juridice, religioase și morale. Definiția dată în Institutele lui Justinian
combină elementul religios cu cel uman, legat de drept și morală, iar Ulpian aduce în discuție
două principii morale (a trăi în mod onest și a nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da
fiecăruia ce i se cuvine). În definiția dată de Celsus, cuvântul echitate are dublu sens, moral
și juridic.

Codul Civil Napoleonian sau Codul civil francez a fost realizat în vremea Primului Imperiu
Francez sub îndrumarea lui Napoleon Bonaparte. Codul acorda o atenție și o importanță
deosebită organizării familiei urmărind să facă din familie celula de bază a vieții sociale.
Codul Napoleonian acordă capului familiei puteri și prerogative foarte întinse asupra tuturor
persoanelor care o alcătuiau (copiii, soție). Această putere absolută a soțului asupra soției
se numea „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Puterea maritală a fost abolită în
Franța în anul 1970, fiind înlocuită autoritatea părintească.
Multe din statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil iar în acest
moment autoritatea paternă continuă să existe în numeroase țări ale lumii.

Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice,
privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăți individuale.
Dreptul comunitar vs dreptul internaţional

Începuturile dreptului internaţional se situează în Antichitate, fiind legate de lupta

permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite, pentru cucerirea de teritorii şi
capturarea sclavilor care constituiau principala forţă de muncă. Aşa cum istoria o atestă,
primele reguli de drept internaţional au apărut în statele Orientului Antic: China, India,
Statul Hitit, statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică. Apariţia
primelor reglementări ale relaţiilor interstatale este strâns legată de fenomenul războiului,
dreptul internaţional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al
războiului şi abia ulterior ca un drept al păcii şi cooperării interstatale.
Tratatele internaţionale erau considerate sacre şi, pentru asigurarea respectării lor,
cuprindeau anumite formule religioase consacrate. Dreptul internaţional clasic a suferit
importante modificări şi completări în cadrul unui proces de dezvoltare progresivă şi de
codificare, iniţiat şi patronat de Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1945. Actualul
drept internaţional public are un profund caracter umanitar, ca urmare a dezvoltării
normelor şi instituţiilor sale referitoare la persoana fizică. S-au dezvoltat mai ales
normele sale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, eliminarea
diferitelor discriminări între oameni, garantarea drepturilor mimorităţilor şi eliminarea
colonialismului, a terorismului, genocidului, luării de ostateci etc.
În prezent dreptul internaţional are un puternic caracter de universalitate şi de
unitate. Este obligatoriu pentru toate subiectele sale, indiferent de situarea geografică şi
de activitatea desfăşurată de ele. Unitatea şi obligativitatea dreptului internaţional public
este condiţia primordială a existenţei ordinii internaţionale.

Dreptul în medicină

PĂRŢILE

pacientul - medicul
pacientul - personalul medical
pacientul - instituţia sanitară

Reglementează mai puţin drepturile medicilor şi personalului medical şi

responsabilităţile pacienţilor şi mult mai mult drepturile pacienţilor şi
responsabilităţile medicilor şi personalului medical !

De ce era nevoie?

Jurământul lui Hippocrate

Atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antică, care cuprinde îndatoririle morale ale
unui medic în exercitarea profesiunii sale. Multe din principiile acestui jurământ sunt și
astăzi valabile, ca păstrarea secretului profesional sau interzicerea relațiilor intime cu
pacienții. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea avortului sau a eutanasiei.

moral versus legal

“Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de
renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci
contrariul."

Formularea modernă a jurământului lui Hipocrat, adoptat de Asociaţia

Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva - 1975

Odată admis printre membrii profesiunii de medic:

Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de
medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi
iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută for țele și
rațiunea:
 Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părin ți, să
împart cu el cele ce-mi apar țin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe
descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obliga ții și fără a
fi plătit.
 Să transmit mai departe învă țăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și
numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
 Atât cât mă ajută for țele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre
folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violen ță.
 Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici
nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
 Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.
 Nu voi opera piatra din bă șică, ci voi lăsa această opera ție celor care fac această
meserie.
 În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi
ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărba ți, cu
oameni liberi sau sclavi.
 Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că
aici tăcerea este o datorie.
 Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de
renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci
contrariul."