C1

1. Ce este literatura?

Literatura – sens de maximă generalitate: tot ceea ce s-a scris, fie în manuscrise, fie în tipărituri;
–sens limitativ: literatura de imaginaţie sau de ficţiune, arta care realizează imaginea
artistică prin forţa evocatoare a cuvântului; artă care foloseşte pentru realizarea imaginii
artistice cuvântul.
Literatura – invenţie, limbaj, emoţie estetică;
Limbaj literar: plasticitate; expresivitate; variantă a limbajului emotiv (nu transmite informaţii despre
realitatea obiectivă, ci atitudini, sentimente şi aprecieri). Limbajul literaturii vizează afectivitatea,
urmăreşte să emoţioneze, să formeze sentimente, este purtătorul mai multor sensuri, receptate în funcţie
de sensibilitatea cititorului.
În studiul Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, Tudor Vianu arată că cine vorbeşte
„comunică” şi „se comunică”, altfel spus limbajul are dublă intenţie: tranzitivă şi reflexivă. Limbajul
reflexiv se referă la caracterul afectiv, emoţional al limbajului, la conotaţie. Limbajul tranzitiv are în
vedere utilitatea limbajului, transmiterea unor informaţii fără încărcătură afectivă, adică dimensiunea
denotativă. Definită în opoziţie cu limba ştiinţifică şi cu limba vorbită, limba literaturii este cea mai
încărcată de reflexivitate. Valoarea tranzitivă sau reflexivă a limbajului creşte sau scade, în funcţie de
ceea ce se comunică. Cu cât mesajul este mai general, cu atât reflexivitatea scade, iar tranzitivitatea
creşte. De exemplu, în versul eminescian Apele plâng, clar izvorând în fântâne nu e important faptul în
sine, izvorârea apei, ci muzicalitatea şi implicarea afectivă adiacente.
În ceea ce privește ficțiunea, treptat, termenul ficţiune, care însemna la origine a plăsmui, dar şi a
se preface, a se transforma, a devenit atributul prin care se defineşte literatura ca artă a cuvântului.
Ficţiunea este de două tipuri: mimetică, imitativă, şi creatoare. Scriitorul recreează o existenţă în planul
ficţiunii, prin selectarea şi interpretarea unor date din realitate, organizînd discursul literar de la planul
compoziţional până la cel stilistic. De-a lungul întregului proces creativ, scriitorul imaginează,
plăsmuieşte, deci se foloseşte de capacităţile sale imaginative, aşadar apelează la ficţiune, pentru a crea
realitatea operei literare, rezultat al unei relaţii ipotetice dintre realitatea obiectivă, exterioară şi realitatea
subiectivă. Prin urmare, literatura inventează, imaginează, plăsmuieşte fapte care s-ar fi putut întâmpla,
asemănătoare cu adevărul (realitatea), verosimile.

☺Aplicaţii
1. Daţi o definiţie metaforică literaturii.
2. Comentaţi următoarele versuri:
„Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” (Mihai Eminescu - Epigonii)
3. Formaţi câte o propoziţie sau frază cu fiecare dintre următoarele cuvinte: a se strecura, fir, a
izvorî.
4. Comparaţi apoi sensul pe care îl au aceste cuvinte în enunţurile alcătuite cu înţelesul pe care-l
dobândesc în următorul text:
„Spre asfinţit, în fundul pădurii, clipeau încă fire de jar sub spuză: într-acolo se strecurau nesimţit
cele din urmă păsărele, dându-i bună seara. Şi cu toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina
peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane
necunoscute.” (Mihail Sadoveanu)
 2. Funcţiile literaturii de ficţiune. Utilitate şi plăcere

Încă din Antichitate, a existat o dezbatere legată de funcţiile literaturii. Platon acuza arta, în general,
dar mai ales literatura că este doar un joc inutil, creatoare de fals, de iluzie periculoasă din punct de
vedere cognitiv. Astfel, după Platon, literatura nu numai că nu favorizează cunoaşterea, ci dimpotrivă o
compromite, o împiedică. Pe de altă parte, Aristotel, în Poetica, pornind de la reinterpretarea conceptului
de mimesis, conferă poeziei, deci literaturii, funcţie cognitivă, afirmând chiar că poezia şi filosofia sunt
superioare istoriei în planul cunoaşterii. Într-un fel sau altul, toate doctrinele estetice şi teoriile literare din
istoria umanităţii vor considera că opera de artă, respectiv opera literară, reprezintă o cale de cunoaştere.
Diferenţele se regăsesc la nivelul definirii sau circumscrierii obiectului cunoaşterii. Iată cum se regăseşte
soluţionată problema raportului util-plăcut în literatură într-una dintre cele mai cunoscute lucrări de teorie
literară: „Când o operă literară funcţionează cu succes, cele două „note”, cea de plăcere şi cea de utilitate,
nu trebuie numai să coexiste, ci şi să fuzioneze. Trebuie să subliniem că plăcerea literaturii nu este doar o
plăcere preferată dintr-o lungă listă de plăceri posibile, ci o plăcere superioară, deoarece se referă la o
activitate de tip superior: contemplarea dezinteresată. Utilitatea literaturii – seriozitatea, caracterul
instructiv – este şi ea o seriozitate plăcută, adică nu seriozitatea unei datorii care trebuie îndeplinită sau a
unei lecţii care trebuie învăţată, ci o seriozitate estetică, o seriozitate a percepţiei.” (Wellek şi Warren,
Teoria literaturii) Plăcerea estetică se obţine şi prin limbajul poetic, prin efectele speciale în plan
semantic, retoric şi chiar fonetic. Fiecare gen, specie, categorie literară sau scriitor recurge la diverse
modalităţi de expresie lingvistică care să placă receptorului (funcţie estetică) şi prin care să influenţeze
atitudinea cititorului, să contribuie la schimbarea/lărgirea concepţiei lui despre lume şi viaţă.
Funcţia educativă a literaturii rezultă din funcţia ei cognitivă. Ficţiunea literară îl pune pe receptor în
contact cu situaţii, tipuri, caractere, moduri de existenţă, moduri de percepere a lumii şi moduri de viaţă
interioară pe care nu le-ar putea cunoaşte din experienţă directă. Mai mult decât atât, literatura poate
determina modul de a te situa în lume, îmbogăţeşte viaţa interioară, hrăneşte emotivitatea, modifică relaţia
individului cu lumea obiectivă în care trăieşte.
Alte funcţii ale literaturii: funcţia cathartică(catharsis – eliberarea de tensiune psihică, emoţională,
purificare a spiritului cu ajutorul artei, al literaturii, eliberarea omului prin artă de pasiunile josnice),
funcţia ludică (creaţia poetică – ipostază a celei mai dificile forme de joc uman), funcţia
evazionistă/escapistă etc.

☺Aplicaţii
1. Găsiţi argumente prin care să susţineţi una dintre funcţiile literaturii prezentate mai sus.
2. Găsiţi şi susţineţi alte funcţii ale literaturii.