Oftând din greu suspină: Străin la vorbă şi la port,
A fost odată ca-n poveşti, - O, dulce-al nopţii mele domn, Luceşti fără de viaţă, A fost ca niciodată. De ce nu vii tu? Vină! Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Din rude mari împărăteşti, Şi ochiul tău mă-ngheaţă. O prea frumoasă fată. Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, ... Şi era una la părinţi Pătrunde-n casă şi în gând Şi mândră-n toate cele, Şi viaţa-mi luminează! Trecu o zi, trecură trei Cum e Fecioara între sfinţi Şi iarăşi, noaptea, vine Şi luna între stele. El asculta tremurător, Luceafărul deasupra ei Se aprindea mai tare Cu razele-i senine. Din umbra falnicelor bolţi Şi s-arunca fulgerător, Ea pasul şi-l îndreaptă Se cufunda în mare; Ea trebui de el în somn Lângă fereastră, unde-n colţ Aminte să-şi aducă Luceafărul aşteaptă. Şi apa unde-au fost căzut Şi dor de-al valurilor domn În cercuri se roteşte, De inim-o apucă: Privea în zare cum pe mări Şi din adânc necunoscut Răsare şi străluce, Un mândru tânăr creşte. - Cobori în jos, luceafăr blând, Pe mişcătoarele cărări Alunecând pe-o rază, Corăbii negre duce. Uşor el trece ca pe prag Pătrunde-n casă şi în gând Pe marginea ferestei Şi viaţa-mi luminează! Îl vede azi, îl vede mâini, Şi ţine-n mână un toiag Astfel dorinţa-i gata; Încununat cu trestii. Cum el din cer o auzi, El iar, privind de săptămâni, Se stinse cu durere, Îi cade draga fată. Părea un tânăr voievod Iar ceru-ncepe a roti Cu păr de aur moale, În locul unde piere; Cum ea pe coate-şi răzima Un vânăt giulgi se-ncheie nod Visând ale ei tâmple, Pe umerele goale. În aer rumene văpăi De dorul lui şi inima Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi sufletu-i se împle. Iar umbra feţei străvezii Şi din a chaosului văi E albă ca de ceară - Un mândru chip se-ncheagă; Şi cât de viu s-aprinde el Un mort frumos cu ochii vii În orişicare sară, Ce scânteie-n afară. Pe negre viţele-i de păr Spre umbra negrului castel Coroana-i arde pare, Când ea o să-i apară. - Din sfera mea venii cu greu Venea plutind în adevăr Ca să-ţi urmez chemarea, Scăldat în foc de soare. ... Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Din negru giulgi se desfăşor Şi pas cu pas pe urma ei Marmoreele braţe, Alunecă-n odaie, Ca în cămara ta să vin, El vine trist şi gânditor Ţesând cu recile-i scântei Să te privesc de-aproape, Şi palid e la faţă; O mreajă de văpaie. Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. Dar ochii mari şi minunaţi Şi când în pat se-ntinde drept Lucesc adânc himeric, Copila să se culce, O, vin'! odorul meu nespus, Ca două patimi fără saţ I-atinge mâinile pe piept, Şi lumea ta o lasă; Şi pline de-ntuneric. I-nchide geana dulce; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. - Din sfera mea venii cu greu Şi din oglindă luminiş Ca să te-ascult ş-acuma, Pe trupu-i se revarsă, Colo-n palate de mărgean Şi soarele e tatăl meu, Pe ochii mari, bătând închişi Te-oi duce veacuri multe, Iar noaptea-mi este muma; Pe faţa ei întoarsă. Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. O, vin', odorul meu nespus, Ea îl privea cu un surâs, Şi lumea ta o lasă; El tremura-n oglindă, - O, eşti frumos, cum numa-n vis Eu sunt luceafărul de sus, Căci o urma adânc în vis Un înger se arată, Iar tu să-mi fii mireasă. De suflet să se prindă. Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Privind la Cătălina. Dă orizon nemărginit Pe-a mele ceruri să răsai Singurătăţii mării; Mai mândră decât ele. Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz-o focul; Şi tainic genele le plec, - O, eşti frumos cum numa-n vis Ei, Cătălin, acu-i acu Căci mi le umple plânsul Un demon se arată, Ca să-ţi încerci norocul. Când ale apei valuri trec Dară pe calea ce-ai deschis Călătorind spre dânsul; N-oi merge niciodată! Şi-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. Luceşte c-un amor nespus, Mă dor de crudul tău amor - Da' ce vrei, mări Cătălin? Durerea să-mi alunge, A pieptului meu coarde, Ia du-t' de-ţi vezi de treabă. Dar se înalţă tot mai sus, Şi ochii mari şi grei mă dor, Ca să nu-l pot ajunge. Privirea ta mă arde. - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeauna, Pătrunde trist cu raze reci - Dar cum ai vrea să mă cobor? Să râzi mai bine şi să-mi dai Din lumea ce-l desparte... Au nu-nţelegi tu oare, O gură, numai una. În veci îl voi iubi şi-n veci Cum că eu sunt nemuritor, Va rămânea departe... Şi tu eşti muritoare? - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - De-aceea zilele îmi sunt - Nu caut vorbe pe ales, O, de luceafărul din cer Pustii ca nişte stepe, Nici ştiu cum aş începe - M-a prins un dor de moarte. Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Deşi vorbeşti pe înţeles, Ce nu-l mai pot pricepe. Eu nu te pot pricepe; - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, - Tu eşti copilă, asta e... Dar dacă vrei cu crezământ Ci numai nu te mânia, Hai ş-om fugi în lume, Să te-ndrăgesc pe tine, Ci stai cu binişorul. Doar ni s-or pierde urmele Tu te coboară pe pământ, Şi nu ne-or şti de nume, Fii muritor ca mine. Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele laţul, Căci amândoi vom fi cuminţi, - Tu-mi cei chiar nemurirea mea Când ţi-oi întinde braţul stâng Vom fi voioşi şi teferi, În schimb pe-o sărutare, Să mă cuprinzi cu braţul; Vei pierde dorul de părinţi Dar voi să ştii asemenea Şi visul de luceferi. Cât te iubesc de tare; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie... ... Da, mă voi naşte din păcat, De te înalţ de subsuori Primind o altă lege; Te-nalţă din călcâie; Porni luceafărul. Creşteau Cu vecinicia sunt legat, În cer a lui aripe, Ci voi să mă dezlege. Când faţa mea se pleacă-n jos, Şi căi de mii de ani treceau În sus rămâi cu faţa, În tot atâtea clipe. Şi se tot duce... S-a tot dus. Să ne privim nesăţios De dragu-unei copile, Şi dulce toată viaţa; Un cer de stele dedesubt, S-a rupt din locul lui de sus, Deasupra-i cer de stele - Pierind mai multe zile. Şi ca să-ţi fie pe deplin Părea un fulger ne'ntrerupt Iubirea cunoscută, Rătăcitor prin ele. ... Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăşi mă sărută. Şi din a chaosului văi, În vremea asta Cătălin, Jur împrejur de sine, Viclean copil de casă, Ea-l asculta pe copilaş Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Ce umple cupele cu vin Uimită şi distrasă, Cum izvorau lumine; Mesenilor la masă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Cum izvorând îl înconjor Un paj ce poartă pas cu pas Ca nişte mări, de-a-notul... A-mpărătesii rochii, Şi-i zice-ncet: - Încă de mic El zboară, gând purtat de dor, Băiat din flori şi de pripas, Te cunoşteam pe tine, Pân' piere totul, totul; Dar îndrăzneţ cu ochii, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Căci unde-ajunge nu-i hotar, Cu obrăjei ca doi bujori Nici ochi spre a cunoaşte, De rumeni, bată-i vina, Dar un luceafăr, răsărit Şi vremea-ncearcă în zadar Se furişează pânditor Din liniştea uitării, Din goluri a se naşte. Să-ţi dau înţelepciune? Miroase florile-argintii Nu e nimic şi totuşi e Şi cad, o dulce ploaie, O sete care-l soarbe, Vrei să dau glas acelei guri, Pe creştetele-a doi copii E un adânc asemene Ca dup-a ei cântare Cu plete lungi, bălaie. Uitării celei oarbe. Să se ia munţii cu păduri Şi insulele-n mare? Ea, îmbătată de amor, - De greul negrei vecinicii, Ridică ochii. Vede Părinte, mă dezleagă Vrei poate-n faptă să arăţi Luceafărul. Şi-ncetişor Şi lăudat pe veci să fii Dreptate şi tărie? Dorinţele-i încrede: Pe-a lumii scară-ntreagă; Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. - Cobori în jos, luceafăr blând, O, cere-mi, Doamne, orice preţ Alunecând pe-o rază, Dar dă-mi o altă soarte, Îţi dau catarg lângă catarg, Pătrunde-n codru şi în gând, Căci tu izvor eşti de vieţi Oştiri spre a străbate Norocu-mi luminează! Şi dătător de moarte; Pământu-n lung şi marea-n larg, Dar moartea nu se poate... El tremură ca alte dăţi Reia-mi al nemuririi nimb În codri şi pe dealuri, Şi focul din privire, Şi pentru cine vrei să mori? Călăuzind singurătăţi Şi pentru toate dă-mi în schimb Întoarce-te, te-ndreaptă De mişcătoare valuri; O oră de iubire... Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. Dar nu mai cade ca-n trecut Din chaos, Doamne,-am apărut În mări din tot înaltul: Şi m-aş întoarce-n chaos... ... - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Şi din repaos m-am născut, Dac-oi fi eu sau altul? Mi-e sete de repaos. În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Trăind în cercul vostru strâmt - Hyperion, ce din genuni Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Norocul vă petrece, Răsai c-o-ntreagă lume, Lumina şi-o revarsă. Ci eu în lumea mea mă simt Nu cere semne şi minuni Nemuritor şi rece. Care n-au chip şi nume; Căci este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Tu vrei un om să te socoţi Răsare luna liniştit Cu ei să te asameni? Şi tremurând din apă Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni. Şi umple cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Ei numai doar durează-n vânt Sub şirul lung de mândri tei Deşerte idealuri - Şedeau doi tineri singuri: Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri; - O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Ei doar au stele cu noroc Sub raza ochiului senin Şi prigoniri de soarte, Şi negrăit de dulce; Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Din sânul vecinicului ieri Revarsă linişte de veci Trăieşte azi ce moare, Pe noaptea mea de patimi. Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare; Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Părând pe veci a răsări, Căci eşti iubirea mea dentâi Din urmă moartea-l paşte, Şi visul meu din urmă. Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor faţă: Iar tu, Hyperion, rămâi Abia un braţ pe gât i-a pus Oriunde ai apune... Şi ea l-a prins în braţe... Cere-mi cuvântul meu dentâi -