MOTIVE PENTRU CARE COPIII DIN ZIUA DE ASTĂ ZI SE PLICTISESC LA ŞCOALĂ, SIMT CĂ LI

SE CUVINE TOTUL, NU AU RĂBDARE & DOAR CÂŢIVA PRIETENI ADEVĂRAŢI

Victoria Prooday, terapeut ocupaţional, consideră că în zilele noastre, copiii vin la şcoală fără a avea
disponibilitate, din punct de vedere emoțional, pentru învăţare. Sunt mulţi factori în stilul de viaţă modern
care contribuie la acest fenomen.
Ea scrie:
Sunt terapeut ocupaţional cu mulţi ani de experienţă în lucrul cu copiii, părinţii şi profesorii. Sunt complet
de acord cu mesajul actual al profesorilor conform căruia comportamentul copiilor noştri se înrăutățeşte din
ce în ce mai mult, în mai multe privinţe. Aud, în mod repetat, acelaşi mesaj de la fiecare profesor pe care îl
întâlnesc. Este evident că de-a lungul perioadei pe care am petrecut-o lucrând ca terapeut ocupaţional, am
văzut şi văd în continuare un declin în funcţionarea socială, emoţională şi academică a copiilor, precum şi o
creştere vertiginoasă a dizabilităţilor de învăţare şi a altor diagnostice.
După cum bine ştim, creierul este maleabil. Prin ce se întâmplă în jur, putem facem creierul ‘mai puternic’
sau îl putem face ‘mai slab’. Cred cu tărie că, în ciuda celor mai bune intenţii pe care le avem, tindem să
remodelăm creierele copiilor noştri în direcţia greşită, din păcate. Şi iată de ce:

1. TEHNOLOGIA.
Folosirea tehnologiei ca ‘serviciu de babysitting gratuit’ nu este, de fapt, deloc gratuită. Plata aşteaptă
imediat după colt. Plătim cu sistemul nervos al copiilor noştri, cu atenţia lor şi cu abilitatea lor de a aştepta
recompesa. În comparaţie cu realitatea virtuală, viaţa de zi cu zi este plictisitoare. Când copiii vin în sala de
clasă, sunt expuşi vocilor omeneşti şi unei stimulări vizuale adecvate, nemaifiind bombardaţi cu exploziile
grafice şi efectele speciale pe care obişnuiesc să le vadă pe ecrane. După multe ore de realitate virtuală,
procesarea informaţiei într-o sală de clasă devine o provocare din ce în ce mai mare pentru copiii noştri,
întrucât creierele lor sunt obişnuite cu nivelele crescute de stimulare pe care le oferă jocurile video.
Incapacitatea de a procesa nivele mai scăzute de stimulare îi face pe copii vulnerabili în faţa schimbărilor
academice. În plus, tehnologia ne deconectează emoţional de la copiii şi de la familia noastră.

Disponibilitatea emoţională a părinţilor este principalul nutrient pentru creierul unui copil. Din păcate, îi
privăm din ce în ce mai mult de acest nutrient.

2. COPIII PRIMESC TOT CE ÎŞI DORESC ÎN MOMENTUL ÎN CARE ÎŞI DORESC.

Copil:‘Mi-e foame!’
Părinte: ‘Imediat o să opresc la un restaurant fast-food Drive-In!’
Copil: ‘Mi-e sete!’
Părinte: ‘Uite, un automat de băuturi. Îți voi lua imediat ceva de băut!’
Copil: ‘Sunt plictisit!’
Părinte: ‘Poftim!Foloseşte telefonul meu!’.
Capacitatea de a aştepta primirea recompensei este unul dintre factorii-cheie pentru succesul viitor. Avem
cele mai bune intenţii – dar, din păcate, îi facem fericiţi pe moment, dar nefericiţi pe termen lung. Să poţi
întârzia primirea recompensei înseamnă să poţi funcţiona în condiţii de stres. Copiii noştri devin din ce în
ce mai puţin echipaţi să facă faţă chiar şi unor factori de stres minori, care în cele din urmă devin obstacole
uriaşe pentru succesul lor în viaţă.
Incapacitatea de a aştepta primirea recompensei se poate observa adesea în sălile de clasă, mall-uri,
restaurante şi magazine de jucării în momentul în care copilul aude ‘Nu’ pentru că părinţii au învăţat
creierul copilului să primească imediat ceea ce-şi doreşte.

3. COPIII CONDUC LUMEA

‘Fiului meu nu-i plac legumele.’ ‘Ei nu-i place să meargă la culcare devreme.’ ‘Lui nu-i place să mănânce
la micul dejun.’ ‘Ei nu-i plac jucăriile, dar se descurcă foarte bine cu iPad-ul.’ ‘El nu vrea să se îmbrace
singur.’ ‘Ea este prea comodă să mănânce singură.’ Sunt lucruri pe care le aud de la părinţi tot timpul. De
când ne dictează copiii cum să-i creştem? Dacă lăsăm totul în seama lor, nu vor face altceva decât să
mănânce pizza/sandvișuri şi snacksuri, să se uite la televizor, să se joace pe tablete şi să nu se culce
niciodată. Ce bine le facem dacă le dăm ceea ce-şi DORESC când ştim că nu este BINE pentru ei? Fără o
nutriţie adecvată şi un somn bun, copiii noştri vin la şcoală iritabili, anxioşi şi neatenţi. În plus, le trimitem
un mesaj greşit. Ei învaţă că pot face ceea ce vor şi că pot să nu facă ceea ce nu-şi doresc. Conceptul de
‘trebuie să faci’ lipseşte. Din păcate, pentru a ne atinge scopurile în viaţă, trebuie să facem ceea ce este
necesar, şi s-ar putea ca acest lucru să nu fie întotdeauna ceea ce ne şi dorim. De exemplu, dacă un copil îşi
doreşte să fie un elev de nota de 10, trebuie să înveţe mult. Dacă îşi doreşte să fie un jucător de fotbal de
mare succes, trebuie să se antreneze în fiecare zi. Copiii noştri ştiu foarte bine ce-şi doresc, dar le este greu
să facă ceea ce este necesar pentru a¬-şi atinge acel scop. Rezultatul: scopuri imposibil de atins şi copii
dezamăgiţi.

4. DISTRACŢIE LA NESFÂRŞIT
Am creat o lume artificială de distracţie pentru copiii noştri. Nu există momente plictisitoare. În secunda în
care se face linişte, alergăm să-i distrăm din nou, pentru că altfel, simţim că nu ne facem datoria de părinţi.
Trăim în două lumi separate. Ei au lumea lor ‘de distracţie’ şi noi avem lumea noastră ‘de muncă’. De ce
nu ne ajută copiii în bucătărie sau la spălatul rufelor? De ce nu-şi fac ordine printre jucării? Aceasta este
muncă monotonă elementară care ne antrenează creierul să devină funcțional şi să funcţioneze în condiţii
‘de plictiseală’, acesta fiind acelaşi ‘muşchi’ care mai târziu va fi educat la şcoală. Când vin la şcoală şi este
momentul să scrie de mână, răspunsul lor este ‘Nu pot. Este prea greu. Prea plictisitor.’ De ce? Pentru că
‘muşchiul’ funcţional nu se antrenează prin distracţie la nesfârşit. Se antrenează prin muncă.

5. INTERACŢIUNE SOCIALĂ LIMITATĂ

Cu toţii suntem ocupaţi, prin urmare le oferim copiilor noştri gadget-uri digitale şi îi facem şi pe ei să fie
‘ocupaţi’. Pe vremuri, copiii obişnuiau să se joace afară, unde, în medii naturale nestructurate, învăţau şi îşi
exersau abilităţile sociale. Din păcate, tehnologia a înlocuit timpul petrecut afară. De asemenea, tehnologia
i-a făcut pe părinţi mai puţin disponibili să interacţioneze social cu proprii lor copii. În mod evident, copiii
noştri rămân în urmă…..gadget-ul cu proprietăţi de babysitting nu este echipat să-i ajute pe copii să-şi
dezvolte abilităţile sociale. Majoritatea oamenilor de succes au abilităţi sociale foarte bune. Aceasta este o
prioritate!

Creierul este exact ca un muşchi care este modelabil şi re-modelabil. Dacă vrei ca al tău copil să poată
merge pe bicicletă, îl înveţi abilităţi de mers pe bicicletă. Dacă vrei ca al tău copil să fie în stare să aştepte,
trebuie să îl înveţi cum să aibă răbdare. Dacă vrei ca al tău copil să poată socializa, trebuie să-l înveţi cum
să socializeze. Acelaşi lucru se aplică şi celorlalte abilităţi. Nu este nicio diferenţă!

ANTRENAŢI CREIERUL

Puteţi contribui la schimbarea stilului de viață al copilului dvs antrenându-i creierul, în aşa fel încât copilul
să funcţioneze cu succes la nivel social, emotional şi academic. Iată cum:

1. Limitaţi accesul la tehnologie şi re-conectaţi-vă emotional cu copilul dvs.

• Surprindeţi-i cu o floare, zâmbiți-le mai des, gâdilaţi-i, lăsaţi-le în ghiozdan sau sub pernă un bileţel prin
care le mărturisiți cât de mult îi iubiți, făceţi-le o surpriză şi luaţi prânzul în oraş într-o zi de şcoală, dansaţi
împreună, târâţi-vă împreună, băteţi-vă cu perne.
• Serviţi cina în familie, organizaţi seri în care jucaţi jocuri de masă, plimbaţi-vă cu bicicleta, faceţi
plimbări cu o lanternă seara.

2. Antrenaţi aşteptarea recompensei.

• Făceţi-i să aştepte!!! Este în regulă să existe momente de genul ‘Sunt plictisit’ – acesta este primul pas
spre creativitate.
• Creşteţi treptat timpul de aşteptare între ‘Îmi doresc’ şi ‘Primesc’.
• Evitaţi folosirea tehnologiei în maşină şi în restaurante, iar în schimb învăţaţi-i să aştepte vorbind sau
jucându-se diverse jocuri.
• Reduceți numărul de gustări oferite copiilor.

3. Nu vă temeţi să stabiliţi limite. Copiii au nevoie de limite pentru a creşte fericiţi şi sănătoşi!!!
• Faceţi un program pentru orele de masă, orele de somn, orele de acces la tehnologie.
• Gândiţi-vă la ce este BUN pentru ei – nu la ceea ce ÎŞI DORESC / NU ÎŞI DORESC. Vă vor mulţumi
pentru asta mai târziu în viaţă. Meseria de părinte este una dificilă. Trebuie să fiţi creativi ca să-i
determinaţi să facă ceea ce este bine pentru ei întrucât, de cele mai multe ori, acesta este exact opusul
lucrurilor pe care şi le doresc ei.
• Copiii au nevoie de micul dejun şi de o hrană nutritivă. Trebuie să petreacă timp afară şi să meargă la
culcare la ore constante pentru ca în ziua următoare să poată veni la şcoală cu disponibilitate pentru
învăţare.
• Transformaţi lucrurile pe care nu vor să le facă/ să le încerce în jocuri amuzante, care îi stimulează din
punct de vedere emoţional.

4. Învăţaţi-vă copilul să întreprindă activități monotone încă din primii ani ai copilăriei, întrucât aceasta
constituie baza pentru ‘funcţionalitatea’ viitoare.
• Să împăturească haine, să facă ordine printre jucării, să întindă rufe, să despacheteze cumpărăturile, să
pună masa, să pregătească prânzul, să îşi despacheteze cutia cu pacheţelul de la şcoală, să îşi facă patul.
• Fiţi creativi. La început faceţi din aceste activităţi unele stimulante şi distractive în aşa fel încât creierul
lor să le asocieze cu ceva pozitiv.

5. Învăţaţi-i abilităţi sociale.

• Învăţati-i să-şi aştepte rândul, să împartă, să câştige/să piardă, să facă compromisuri, să le facă
complimente celorlalţi, să folosească expresii ca ‘te rog’ şi ‘mulţumesc’.

Din experienţa mea ca terapeut ocupaţional, copiii se schimbă în momentul în care părinţii îşi schimbă
perspectiva asupra educaţiei. Ajutaţi-vă copiii să aibă succes în viaţă antrenându-le şi întărindu-le creierul
cât mai devreme!

Victoria a absolvit un master în Terapie Ocupaţională la Universitatea din Toronto şi licenţa în

Kinesiologie şi Sănătate la Universitatea York. Este fondatoarea şi directoarea unei clinici multidisciplinare
în Toronto, Canada, pentru copii cu probleme de comportament, sociale, emoţionale şi academice.
Împreună cu echipa ei, Victoria, a ajutat sute de familii din Canada şi din întreaga lume şi este adesea
invitată să le vorbească profesorilor, părinţilor şi specialiştilor.