1.1.

1 Prezentarea tehnologiilor World Wide Web (WWW)

Termenul World Wide Web [1] numit scurt și web a fost creat la CERN (Centrul European de
Cercetări Nucleare, Geneva), Elveţia în anul 1989 de Tim Berners-Lee, Robert Caillau şi echipa lor, dar
dezvoltarea sa ulterioară a fost facilitată de programul client Mosaic, sub mediul X Window, de la NCSA
(Centrul naţional pentru aplicaţiile supercalculatoarelor, Universitatea Urbana-Champaign) furnizat gratuit
din 1993, care avea o mare simplitate de utilizare şi facilităţi multimedia.
În 1994, CERN si M.I.T. au format Consortiul World Wide Web, care are drept obiectiv dezvoltarea
Web-ului, standardizarea protocoalelor, si încurajarea legaturilor dintre site-uri.
WWW este un sistem distribuit de hipermedia funcţionând în mod client-server prin Internet.
Sistemul pune la dispoziţie informaţiile sub formă de hipertext (mixtură între text, grafică, elemente
multimedia, plus referinţe încrucişate). Pentru a căpăta acces la WWW, utilizatorul va fi nevoit să
folosească un program client (user-agent) cum ar fi Lynx (în mod text) sau Mosaic și Netscape (în mod
grafic) şi bineînţeles va trebui să cunoască localizarea fizică a documentului dorit. Localizarea unui
document hiper-text se exprimă sub forma de URL (Uniform Resource Locator), o modalitate flexibilă şi
eficientă de accesare a oricărei resurse Internet, prin oricare protocol (TELNET, FTP, Gopher, HTTP, mail)
bazat pe TCP/IP [2].
Modul de dialogare între clienţi şi servere WWW se realizează prin protocolul HTTP (HyperText
Transfer Protocol). Un document WWW trebuie în prealabil formatat (sau 'marcat') cu ajutorul limbajului
HTML, marcaj ce va descrie structura logică a documentului şi va fi procesat de programul client. Orice
astfel de document poate cuprinde legături de tip hipertext, indicate prin zone de text sau imagini,
conducându-l pe cititor fie în alt punct al aceluiaşi document, fie într-un alt document, care poate să se
găsească stocat local (pe serverul curent) sau la distantă (pe oricare alt server Web din lume). Aceste legături
încrucişate între miile şi sutele de mii de servere WWW realizează o adevărată pânza de păianjen (web)
planetara (world-wide) de unde vine şi denumirea WWW, iar utilizatorul navighează în ciber-spaţiul
reprezentat de această reţea.
Clientul WWW poate manipula documente multimedia datorită facilitaţilor puse la dispoziţie de
diferitele versiuni ale limbajului HTML [3] ce prevăd includerea de imagini (formate grafice precum GIF
sau JPG), fişiere audio şi video. Mai mult, programele client se pot comporta ca programe client FTP,
Gopher sau News (NNTP) şi sânt capabile să gestioneze poşta electronică. În HTML pot fi concepute
formulare (forms) pentru introducerea interactivă a datelor (texte, meniuri, liste, butoane de selecţie etc.) şi
trimiterea lor către server spre a fi procesate. Îmbinarea limbajului HTML cu rutine scrise în alte limbaje
(scripturi) conferă o sporită interactivitate a Web-ului.
Deşi în prezent nu există standarde privind securitatea schimbului de informaţii între client şi server,
compania Netscape a propus protocolul SSL (Secure Socket Layer) pentru canale de comunicaţii fiabile,
autentificate şi sigure, protocol independent de aplicaţie, putând fi folosit şi de alte programe TCP/IP (ca
de exemplu FTP ori TELNET). O alternativă este S-HTTP (Secure HyperText Transfer Protocol) propus
de NCSA.
Viitorul Web-ului este extinderea sa la cea de a treia dimensiune. În primăvara anului 1994, la prima
conferinţă asupra problematicii Web-ului de la Geneva, s-a născut proiectul VRML (Virtual Reality
Modeling Language), limbaj de descriere a spaţiului virtual tridimensional bazat pe formatul Open Inventor
al firmei Silicon Graphics. Succesul VRML va depinde de existenţa programelor client capabile a interpreta
acest limbaj pentru diverse platforme. Aceasta va constitui cu siguranţă o nouă sursă de aplicaţii, mai ales
în arhitectură, tele-medicină, industria jocurilor. Tot în 1994 a apărut şi termenul de telesensation, concept
care combină grafica computaţională, realitatea virtuală, programarea vizuală şi telecomunicaţiile,
imaginile transmise de la distanţă fiind percepute global.