MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRI AL REPUBLICII MOLDOVA

IP CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ECONOMIE ȘI FINANȚE

CATEDRA CONTABILITATE

Portofoliu
la biologie

Autor:
Elevul grupei, CON 1701G,
Învățământ cu frecvența la zi,
Gluh Ciprian

____________________

Profesor:
La Biologie
Cerguţă Liudmila
____________________

Chişinău 2019
 Sistemul nervos
Sistemul nervos (latină Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul) coordonează
activitatea mușchilor, monitorizează organele, primește și prelucrează informațiile primite
prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru
menținerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului
nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere și de protecție). Cu cât urcăm pe scara
de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a
recepționa, interpreta și reacționa corespunzător informațiilor din mediul înconjurător sunt tot mai
perfecționate.
Elementul principal al sistemului nervos este țesutul nervos, format din neuroni interconectați
prin axoni și dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc și celule gliale,
care susțin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informații. Sistemul
nervos este format din:
Elementul principal al sistemului nervos este țesutul nervos, format din neuroni interconectați
prin axoni și dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc și celule gliale,
care susțin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informații. Sistemul
nervos este format din:
Sistemul nervos periferic (SNP)
SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii și nervii din afara SNC. Aceștia se găsesc
în membre (de exemplu, în mână și picioare) și organe (de exemplu stomac, inimăetc.). SNP nu
este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (fața de creier care este protejat de bariera
hematoencefalică), și poate fi ușor lezat mecanic sau chimic.
SNP se împarte la rândul său în două componente:
1. Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mișcărilor prin acțiunea
mușchilor scheletici, cât și recepția stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor
mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informațiile
de la surse externe spre SNC, și fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la
mușchi.
2. Sistemul nervos vegetativ sau autonom gestionează acțiunile care nu se află sub
control conștient. El controlează de exemplu funcțiile vitale ca respirația și bătăile inimii,
dilatarea și constricția pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic și
cel parasimpatic

Funcția reflex
Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex (procesul fiziologic de răspuns la un
stimul care acționează asupra unui anumit câmp receptor). Așadar, la stimulii sosiți din mediul
extern sau intern, sistemul nervos dă un raspuns rapid și adecvat. Acest răspuns se numește act
reflex. Substratul său anatomic este arcul reflex, constituit din receptor, calea aferentă, centrul
reflex, calea eferentă și efectorul.
 Analizatorii
Analizatorul gustativ
Segmentul periferic al analizatorului gustativ este format de corpusculi gustativi care se regăsesc
în grosimea epiteliului lingual și bucofaringian. Mucoasa linguală este o membrană de culoare roz
alcătuită din epiteliu pavimentos stratificat și corion, în care se află formațiuni caracteristice
numite papile linguale. Denumirea acestora este legată de forma pe care o au:

 Papilele calciforme, în număr restrâns (7-11), sunt cele mai mari papile gustative și se găsesc
la baza limbii, sub forma literei V, cu deschidere spre vârful limbii. Papila calciformă este
alcătuită dintr-un mamelon cilindric în jurul căruia se află un șanț perimamelonar și un caliciu
care înconjoară șanțul perimamelonar. În pereții șanțului perimamelonar, ai mamelonului și ai
caliciului se află formațiuni specializate pentru perceperea excitațiilor gustative numite
corpusculi gustativi.
Corpusculul gustativ are formă ovoidă. Vârful său comunică cu șanțul perimamelonar
printr-un canal gustativ. Baza corpusculului gustativ e așezată pe membrana bazală a
epiteliului. Corpusculul gustativ conține celule de susținere și celule senzoriale. Celulele
senzoriale au la vârf un cil gustativ care iese prin canalul gustativ în șanțul perimamelonar.
La baza celulelor senzoriale se găsesc terminațiile aferente ale nervilor gustativi. Între
celulele gustative se găsesc celulele de susținere.

 Papilele fungiforme se află pe vârful și pe marginile limbii. Au forma unor ciuperci,

prezentând la vârf o umflătură numită cap sprijinită pe o porțiune subțire numită pedicul.
Fața superioară a capului conține corpusculi gustativi.

 Papilele foliate sunt reprezentate prin niște lame paralele, asemenea foilor unor cărți. Ele
se găsesc în posterior și pe marginile limbii având pe suprafața lor corpusculi gustativi.

 Papilele filiforme sunt alcătuite dintr-o parte centrală care se desface la vârf în mai multe
firișoare. Au rol numai în sensibilitatea generală a limbii, lipsindu-le corpusculii gustativi.
Mucoasa linguală prezintă și glande mucoase, care se deschid în șanțurile circulare ale
papilelor, având rol deosebit în funcția gustativă.

Organul olfactiv
FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI OLFACTIV

La multe animale, simtul mirosului (olfactia) este important pentru selectia hranei,
activitatea sexuala, recunoasterea altor animale, recunoasterea teritoriului.

La om, acest simt are roluri in:

- selectia hranei,
- activitatea sexuala si instinctuala,
- adaptarea la mediu - intervine in protectie si recunoastere 929f52j a mediului,
- imbogatirea vietii psihice a individului prin reactii afective pozitive sau negative,

- activitatea secretorie si motorie reflexa a tractului digestiv.

 1. RECEPTORII OLFACTIVI

Receptorii olfactivi sunt receptori de natura chimica, telereceptori, localizati intr-o

regiune specializata a mucoasei nazale .

(fig. 20).

Receptorii olfactivi sunt constituiti din:

a) neuroni bipolari (celule olfactive) - situati la nivelul mucoasei cornetului superior care
reprezinta mucoasa olfactiva, de culoare galbuie, avand la om suprafata de 5 cm2. Neuronii sunt
fusiformi si prezinta:

- o prelungire periferica, ajungand pana la suprafata mucoasei, care se termina cu o portiune

dilatata ca o cupa, numita vezicula olfactiva, din care ies cilii olfactivi (10-12 cili/neuron
receptor);

- o prelungire centrala ce intra in alcatuirea nervului olfactiv;

b) celule de sustinere - secreta mucus, au microvili (fig. 21).

 In mucus exista una sau mai multe proteine fixatoare de substante odorante (OBP) care:
fixeaza odorantul, il concentreaza, il transfera receptorilor.

Pe cilii celulelor olfactive se gasesc receptorii specifici pentru substantele odorante.

Receptorii sunt cuplati cu proteina G, asemanatoare cu Gs. Proteina G face legatura receptorilor
cu adenilat ciclaza care transforma ATP in AMPc ce se leaga si deschide canalele cationice,
permitand intrarea Na+ in celulele receptoare, care vor fi depolarizate (fig. 22).

2. CAILE DE CONDUCERE

Celulele olfactive reprezinta protoneuronul caii olfactive, avand rol in receptie si conducere:
axonii celulelor olfactive formeaza nervul olfactiv, strabat lama ciuruita a osului etmoid si merg
la bulbul olfactiv (centrii olfactivi primari) unde fac sinapsa cu deutoneuronul, reprezentat de
celulele mitrale si celulele in pensula din bulbul olfactiv; de aici fibrele tractului olfactiv merg
la centrii olfactivi secundari din: cortexul prepiriform, care reprezinta proiectia specifica
principala, cortexul periamigdalian, hipocamp (fig. 23).

In centrii olfactivi secundari se formeaza senzatia olfactiva grosiera.

De aici, pornesc fibre spre centrii corticali tertiari localizati in lobul temporal si cortexul
prefrontal. Aici in asociatie cu functiile: vizuala, tactila, somatica, vegetativa se formeaza
senzatia olfactiva constienta.
 Sistemul Endocrin
Sistemul endocrin este alcătuit din glande care elimină produșii de secreție direct în sânge. Sistemul endocrin
funcţionează împreună cu sistemul nervos în reglarea proceselor metabolice şi menţinerea homeostaziei. Sistemul
nervos reglează activităţile organismului prin intemediul impulsurilor electrice transmise de către neuroni.
Răspunsurile sunt rapide şi de cele mai multe ori scurte. În schimb, glandele sistemului endocrin secretă substanţe
chimice care sunt transportate prin intermediul fluxului sanguin sau a lichidului interstiţial până la celulele ţintă.
Acţiune lor este lentă, dar efectele sunt de durată.

Sistemul endocrin este unic prin faptul că glandele ce intră în alcătuirea lui sunt răspândite
în mai multe regiuni ale corpului.
Hipotalamusul, hipofiza şi epifiza sunt asociate encefalului, în cutia craniană. Tiroida şi paratiroidele sunt dispuse la
nivelul gâtului. Pancreasul şi suprarenalele sunt localizate în abdomen. Gonadele femele sunt localizate în cavitatea
pelviană, în timp ce testiculele sunt localizate extraabdominal, în scrot. Pancreasul şi gonadele sunt considerate glande
mixte, deoarece prezintă şi porţiune exocrină. În plus faţă de glandele enumerate mai sus, organe cu producţie
endocrină sunt considerate şi timusul, stomacul, rinichii, celulele mucoase ale duodenului şi placenta.
Hormonii sunt substanţe chimice care acţionează ca mesageri ai sistemului endocrin. Hormonii sunt derivaţi de la
aminoacizi sau de la colesterol. Acţiunea hormonilor este de a încetini sau accelera metabolismul celulelor ţintă.
Capacitatea hormonilor de a acţiona asupra unor celule ţintă depinde de prezenţa receptorilor în celulă sau la suprafaţa
membranei.
Controlul secreţiei hormonale. Rata secreţiei hormonale şi utilizării lor de către celulele ţintă sunt în permanenţă
echilibrate.

Nivelul optim al hormonilor este menţinut prin două mecanisme: feed-back negativ şi
prin intermediul sistemului nervos vegetativ.

Figura 25. Sistemul endocrin

 Hipofiza
Se mai numește și glanda pituitară și este situată la baza creierului într-o lojă formată pe fața superioară a osului
sfenoid. Este formată din trei lobi: anterior, intermediar și posterior. Lobul posterior este alcătuit din țesut nervos
(neuroni) ca și hipotalamusul, iar lobii anterior și intermediar, din țesut epitelial glandular. Hipofiza este legată de
baza hipotalamusului prin tija pituitară, alcătuită din: sistemul port-hipofizar și tractul hipotalamo-hipofizar.
Lobul anterior, cel mai voluminos, se mai numește adenohipofiză. Adenohipofiza este conectată cu hipotalamusul
prin sistemul port hipofizar. Sângele arterial care ajunge la hipofiză, trece întâi prin hipotalamus, unde se încarcă cu
factori eliberatori.

Sistemul locomotor
Aparatul locomotor (sistemul muscularo-osos) este, anatomic, aparatul care dă posibilitate
oamenilor și animalelor să se miște folosindu-se de o structură organică locomotoare formată din
sistemul osos și cel muscular. La vertebratele superioare, inclusiv la om s-au diferențiat, în
decursul evoluției, grupuri de organe puse în slujba îndeplinirii unor majore funcțiuni ale întregului
organism. Un astfel de "complex funcțional" este și aparatul locomotor.

Aparatul locomotor este alcătuit din oase, tendoane denumite și ligamente, îmbinările mobile
dintre oase - articulațiile, și din mușchi. Totalitatea structurilor osoase ale unui organism formeaza
scheletul. Acesta constitue un fel de "schelă" de susținere, care dă și formă generală și proporții,
corpului omenesc. Elementele scheletului contribuie esențial la menținerea posturii organismului,
opunându-se încovoierilor posibile datorate împovărării reprezentate de greutatea corpului, acesta
care aflându-se sub acțiunea gravitației terestre. Oasele sunt legate între ele prin structuri de
îmbinare de diferite feluri și forme, care le asigură mobilitate reciprocă, adică posibilitatea
deplasării unora în raport cu altele. Aceste structuri sunt articulațiile. Oasele și articulațiile
formeaza partea pasivă a aparatului locomotor. Pe oase se fixeaza mușchii striați scheletici. Aceștia
acționeaza asupra oaselor și articulațiilor lor, ca asupra unor pârghii, constituind partea activă a
aparatului locomotor, adică elementele lui mișcătoare, dinamice. În afară de imprimarea unor
mișcări segmentelor osoase, mușchii mai intervin și în imobilizarea acestor segmente în anumite
posturi, atitudini fizice.
 Sistemul digestiv
Sistemul digestiv, systema digestorium, constituie un complex de organe care indeplinesc funcţiile de
prehensiune, modificare mecanică şi chimică a alimentelor, digestie, absorbţia substanţelor nutritive in patul
vascular şi cel limfatic, eliminarea in exterior a produselor reziduale.
Pe langă aceasta, acest sistem indeplineşte şi funcţia de dezintoxicare a substanţelor nocive, ce au pătruns
cu alimentele şi a celor ce se formează la transformările oxidative, precum şi sinteza substanţelor biologic
active - hormoni, fermenţi, vitamine ş. a.
Sistemul digesti v este format din tubul digestiv și glandele anexe.

Tubul digestiv
Tubul digestiv începe cu orificiul bucal și continuă până la orificiul anal.

Tubul digestiv este alcătuit din următoarele segmente:

 cavitatea bucală;
 faringele;
 esofagul;
 stomacul;
 intestinul subțire;
 intestinul gros.

Cavitatea bucală conține organe specializate, limba și dinții. Ea prezintă:

 peretele superior - format din bolta palatină și omușor;

 peretele inferior - pe care se află limba cu papilele gustative;
 pereții laterali - formați de obraji.

Umectarea alimentelor din cavitatea bucală se realizează cu ajutorul salivei. Aceasta este secretată de
glandele salivare, care sunt situate în apropierea cavității bucale, cu care comunică prin canale excretoare.
Mucoasa bucală este umezită de saliva produsă de glandele salivare. Pe maxilare - superior (care este fix)
și inferior (care este mobil) se găsesc dinții.
Dinții sunt organe vii, formațiuni osoase dure. Aceștia sunt implantați în alveolele dentare. Au culoare albă
și rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărâmarea și măcinarea alimentelor. La om, dentiţia este
heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de dinţi adaptați pentru diferite funcţii:

 incisivi (I)
 canini (C)
 premolari (PM)
 molari (M).

Ei sunt dispuşi pe o arcadă superioară (pe maxilarul superior) şi una inferioară (pe maxilarul inferior). Pe
fiecare dintre cele două arcade superioară şi inferioară se regăsesc câte 4 incisivi sus şi 4 jos, situaţi
anterior, aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor, următori sunt caninii (2 sus şi 2 jos) adaptaţi pentru
sfâşierea alimentelor, apoi premolari, 4 sus şi 4 jos. Ultimii sunt molarii adaptaţi pentru mărunţirea
alimentelor 6 pe arcada superiară şi 6 pe cea inferioară.
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6 luni, începând
cu incisivii:
a. de lapte/temporară - 20 dinți:
Formula dentară (pe jumătate de arcadă): I 2/2, C1/1, M 2/2;
b. definitivă - 32 dinți:
Formula dentară (pe jumătate de arcadă): I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3.
Fiecare dinte prezintă trei porțiuni:

 coroana = partea vizibilă a dintelui;

 rădăcina = partea ascunsă în alveolă;
 colul = porțiunea cuprinsă între coroană și rădăcină. Este acoperit de gingie.

Limba are rol în masticație, deglutiție/înghițire, supt (la sugari), în limbajul articulat și este și un organ
gustativ.
Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea digestivă cu calea respiratorie. Realizează
legătura între fosele nazale și laringe, precum și între cavitatea bucală și esofag. Musculatura faringelui are
rol important în deglutiție.
Intrarea în faringe este străjuită de amigdale, organe de apărare împotriva bacteriilor și virusurilor ajunse
aici prin hrană și prin aerul inspirat.
Esofagul (circa 25 cm) străbate cutia toracică și mușchiul diafragm, deschizându-se în stomac prin orificiul
cardia. Face legătura între faringe și stomac.
Mucoasa esofagului are cute care-i permit dilatarea în timpul trecerii bolului alimentar.
Musculatura faringelui și esofagului, dublu stratificată, participă la înghițirea hranei.
Stomacul , segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat în stânga cavității abdominale, sub
mușchiul diafragm. Are forma literei „J”, prezintă două fețe (anterioară și posterioară) și două
margini/curburi (marea și mica curbură).

Figura 2. Alcătuirea stomacului

Porțiunea verticală cuprinde fundul stomacului (fornix/camera cu aer), care nu se umple cu alimente
și corpul stomacului.
Porțiunea orizontală este alcătuită din antrul/canalul piloric, care se termină la orificiul piloric.
Prin orificiul cardia, stomacul comunică cu esofagul, iar prin pilor comunică cu duodenul (primul segment
al intestinului subțire).
Mucoasa gastrică/stomacală prezintă numeroase cute care îi măresc suprafața și are numeroase orificii
prin care se deschid glandele gastrice, glande, care secretă sucul gastric și un mucus abundent care o
protejează. Musculatura este dispusă în trei straturi ( longitudinal, circular și oblic); cu ajutorul ei, hrana
este amestecată cu sucul gastric și împinsă în duoden prin orificiul piloric.
Intestinul subțire , segmentul cel mai lung, circa 4-6 m. Este cuprins între stomac și intestinul gros și este
format din:

 duoden (partea fixă);

 jejunul și ileonul/jejuno-ileonul (partea mobilă), care formează bucle (anse) intestinale.
Duodenul are formă de potcoavă, care cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului. În duoden se
deschid canalul coledoc și canalul principal al pancreasului.
Mucoasa conține glande care secretă sucul intestinal, cu rol în digestia principiilor alimentari care ajung la
acest nivel.
Jejunul și ileonul se întind până la valvula ileo-cecală. Mucoasa prezintă un număr de vilozități intestinale,
care măresc suprafața de absorbție a principilor alimentari.
Musculatura, dispusă în două straturi, participă prin contracțiile sale ritmice la amestecarea conținutului
intestinal cu sucurile digestive, la contactul lui cu mucoasa pentru facilitarea absorbției intestinale și la
înaintarea acestuia.
Intestinul gros , cu o lungime de circa 1,7 m și un calibru superior față de intestinul subțire. Este alcătuit
din următoarele segmente:

 cecum = segment situat sub valvula ileo-cecală și terminat într-un fund de sac,
prezentând apendicele vermiform (forma de vierme);
 colonul este format din segmente ( colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid).
 rectul = ultima parte a intestinului gros, se termină cu canalul anal care se deschide prin anus.

Mucoasa intestinului gros nu mai prezintă vilozități, dar conține numeroase celule care secretă mucus.
Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. De asemenea, musculatura circulară
formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.
Prin intestinul gros se elimină resturile nedigerate și produșii toxici de putrefacție sub formă de materii
fecale.

Glandele anexe ale sistemului digestiv

Acestea își varsă produșii de secreție prin canale speciale în segmente ale tubului digestiv. Aceste glande
sunt:

 Glandele salivare
 Ficatul
 Pancreasul

Glandele salivare
Glandele salivare : secretă saliva pe care o elimină prin canale în cavitatea bucală. Există trei tipuri de
glande salivare: glandele parotide, glandele sublinguale și glandele submaxilare.

Ficatul
Ficatul : cea mai voluminoasă glandă din corp (circa 1,5 kg), situat în partea dreaptă a cavității abdominale,
sub mușchiul diafragm. Este alcătuit din patru lobi: drept, stâng, anterior și posterior.
Pe fața inferioară a ficatului se află hilul hepatic, prin care intră și ies din ficat artera hepatică, vena portă,
vasele limfatice, nervii și cele două canale hepatice. Ficatul prezintă o față superioară, diafragmatică, și
una inferioară, viscerală. Fața inferioară a ficatului prezintă două șanțuri longitudinale. La partea anterioară
a șanțului longitudinal drept se află vezica biliară.
Ficatul are o structură segmentară. Fiecare lob al ficatului este alcătuit din segmente, iar segmentele
dinlobuli. Lobulul hepatic - reprezintă unitatea structurală și funcțională a ficatului . Lobulul hepatic are
formă piramidală și este constituit din celule hepatice (hepatocite), capilare și canaliculi biliari.
Hepatocitele sunt dispuse sub formă de plăci, formând între ele o rețea, cu dispoziție radială. Între
hepatocite se găsesc canaliculele biliare, fără pereți proprii, în care se descarcă bila secretată de
hepatocite.
Spre periferia lobulului, canaliculele încep să aibă pereți proprii, și ieșind din lobul, se unesc între ele,
formând cele două canale hepatice ( drept și stâng), prezente în hilul hepatic. Căile biliare extrahepatice
se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi stâng în canalul hepatic comun, în care mai
jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila din vezicula biliară numită şi colecist.
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o formă alungită, de
pară. Se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc. Acesta se deschide în
duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater) care este străjuită la nivelul orificiului
ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi.

Funcţiile ficatului
 Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Reprezintă o rezervă de glicogen,
care este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
 Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidele organsimului. De asemenea are funcţie
adipogenică (transformă glucidele în exces, în lipide).
 La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină).
 Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la nivelul
ficatului.
 Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni.
 Reglează cantitatea de apă din organism.
 Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
 La făt are funcţie hematopoietică.
 Are rol în degradarea hematiilor şi captarea fierului.
 Funcţie antitoxică: substanţele toxice rezultate din digestie sunt neutralizate de către ficat.
 Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze)
 Menţinerea echilibrului acido-bazic
 Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de căldură.

Pancreasul
Pancreasul - situat în spatele stomacului. Este alcătuit din:

 cap, situat în potcoava duodenală;

 corp;
 coadă.

Este o glandă mixtă, partea exocrină secretăsucul pancreatic care este colectat în două canale mari:
principal Wirsung, care se deschide în duoden, împreună cu coledocul (prin orificiul Oddi), și un canal
excretor secundar Santorini, care se deschide în canalul Wirsung sau direct în duoden.
Atât bila cât și sucul pancreatic ajung prin canale în duoden.
Tubul digestiv este căptușit cu o mucoasă specializată, în anumite segmente, pentru:

 secreția sucurilor digestive care prelucrează chimic hrana;

 absorbția substanțelor nutritive rezultate prin digestie.

Înaintarea hranei de-a lungul tubului digestiv se face prin contracții ritmice ale musculaturii acestuia
numite unde peristaltice; acestea asigură și amestecul sucurilor digestive cu hrana ingerată și eliminarea
resturilor nedigerate. Mucoasa prezintă numeroase pliuri și glande producătoare de mucus. Acesta ajută
la eliminarea materiilor fecale (de aceea în segmentele inferioare ale intestinului gros crește numărul
celulelor care secretă mucus).
 Digestia
Prin consumarea alimentelor se introduc în organism o gamă variată de substanțe organice și anorganice.
Unele dintre ele: apa, substanțele anorganice (săruri minerale de calciu, fier, fosfor etc.) și vitaminele sunt
folosite ca atare de către organismul nostru, fără a fi transformate.
Substanțele organice sunt însă mai întâi digerate, adică descompuse în substanțe simple pentru a putea fi
absorbite și distribuite prin circulație tuturor celulelor. Hrana ingerată, pe măsură ce străbate tubul digestiv,
este supusă unui ansamblu de transformări mecanice, fizice și chimice numit digestie.
Alimentele sunt mai întâi transformate mecanic și fizic pentru a ușura prelucrarea lor chimică sub acțiunea
unor substanțe din sucurile digestive, numite enzime.
Digestia începe în cavitatea bucală cu transformări:
 mecanice (tăierea, mărunțirea, înmuierea cu salivă) - masticația;
 fizice (dizolvarea unor substanțe în salivă: sare, zahăr);
 chimice : au loc sub acțiunea salivei.
Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 – 7,2). Din punct de
vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7 % apă şi 4,3% reziduu uscat. Reziduul uscat este format din
substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40 %.
Dintre substanțele organice, amilaza salivară/ptialina (enzimă din salivă) descompune amidonul în produși
glucidici puțin mai simpli, cu gust dulce.
Rezultatul digestiei bucale este formarea bolului alimentar. În timpul deglutiției acesta trece din cavitatea
bucală în faringe și apoi în esofag. Laringele este închis automat de către un cartilaj, epiglota, care joacă
rol de căpăcel pentru a evita trecerea fragmentelor alimentare pe calea respiratorie. Bolurile alimentare
ajung în esofag, îl străbat pe rând, datorită undelor peristaltice și intră în stomac prin orificiul cardia.

Absorbția
Transformările mecanice și fizice ușurează procesele chimice de descompunerea alimentelor în
nutrimente.
Doar în această formă simplă ele pot străbate mucoasa intestinală și trece în sânge sau limfă prin
procesul de absorbție. Dacă nu ar exista enzimele (fermenții), celulele noastre nu ar putea beneficia
de substanțele hrănitoare din alimente.
Fiecare tip de substanță organică este descompusă/catalizată de către o categorie de enzime
specifice.
Enzimele descompun/catalizează („taie”) părți din ce în ce mai mici din moleculele foarte mari de
lipide, amidon și proteine, obținându-se astfel substanțe simple, absorbabile.
Lipidele (emulsionate cu ajutorul bilei) sunt transformate de către lipaze pancreatice și intestinale
în acizi grași și glicerină (glicerol). Amidonul (glucid complex) este descompus de către amilazele
salivară și pancreatică până la produși ceva mai simpli, catalizați/descompuși apoi de către alte
enzime specifice până la glucoză.
Proteinele atacate de proteaze gastrice, pancreatice și intestinale sunt descompuse până
la aminoacizi.
În forma lor simplificată, de molecule mici, nutrimentele (acizii grași, glicerina, glucoza și
aminoacizii) sunt gata să străbată mucoasa intestinală și să treacă în circulație pentru a fi distribuite
celulelor.
Structura intestinului subțire este adaptată funcției principale a acestuia - absorbția. În stomac se
absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia glucidelor este
un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu ajutorul unui transportor
comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de carbon trec
pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de carbon se absorb sub
formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile biliare.
În celulele intestinale, glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice
organismului uman, de unde trec în sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din nou la
ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.
Nutrimentele trec în circulația generală a corpului pe două căi: sanguină și limfatică ( limfa =
lichid transparent, incolor/gălbui care circulă prin vasele limfatice și ganglioni limfatici și în
spațiile intercelulare transportând diferite substanțe între sânge și țesuturi).
Odată cu nutrimentele sunt absorbite: apa, substanțele minerale și vitaminele din alimente. Ele trec
în circulație ca atare, fără a fi transformate.
Apa, sărurile minerale, unele vitamine care se dizolvă în apă (hidrosolubile), aminoacizii, glucoza,
glicerina, și o mică parte dintre acizii grași sunt preluați de sânge și prin vena portă ajung la ficat.
Ficatul nu are doar rolul de a secreta bilă. În celulele sale, o parte dintre nutrimente sunt utilizate
fie pentru nevoile sale proprii, fie pentru folosul întregului organism.
De exemplu, ficatul depozitează surplusul de glucoză din sânge sub formă de glicogen, ca material
energetic de rezervă. Când nevoile de energie ale organismului cresc, el eliberează în sânge
glucoza, prin descompunerea glicogenului.
Prin limfă sunt transportați cea mai mare parte a acizilor grași în combinație cu glicerina, precum
și unele vitamine liposolubile. Substanțele preluate prin limfă ajung și ele, în final, tot în sânge.
Aminoacizii sunt folosiți de organism pentru nevoile sale de creștere. Acizii grași și glucoza sunt
folosite pentru acoperirea necesităților energetice (prin ardere) sau se depun în diferite țesuturi ca
rezerve de material energetic (țesut gras și glicogen).
Sistemul Circulator, Totul despre Aparatul
Cardiovascular

In acest articol vei descoperi:

 Cum functioneaza sistemul circulator al omului, care sunt si ce functii indeplinesc

componentele aparatului cardiovascular.
 Acesta poate fi un excelent referat despre sistemul circulator, suficient de cuprinzator avand
atat termeni tehnici, cat si explicatii pe intelesul fiecaruia.
 Cum functioneaza sistemul circulator, care este legatura dintre acesta si sistemul respirator,
sistemul digestiv si alte sisteme?
 Descopera din ce este compus sangele si ce rol au globulele albe, globulele rosii si plasma.
 Ce rol are circulatia mare a sangelui, dar si circulatia mica, cum functioneaza inima?
 Care este diferenta dintre vene, artere si capilare si cum se clasifica fiecare dintre ele.
 Si multe alte informatii utile.

Asadar, descopera si intelege sistemul circulator, citestind in continuare.

Aparatul cardiovascular joaca un rol important in mentinerea sanatatii si include toate vasele de sange
care pornesc de la inima spre toate celelalte organe ale corpului. Tot sistemul circulator depinde de
inima, deoarece ea poate sa schimbe modul de pompare a sangelui in functie de starea interioara a
omului: agitatie, relaxare sau nervozitate. Inima vine in ajutorul aparatului cardionvascular pentru
realiza o irigare totala organelor.
Aparatul cardiovascular/circulator
Aparatul circulator este cel responsabil cu miscarea sangelui, avand doua dintre cele mai importante
componente: inima si vasele sangvine. Fiecare bataie a inimii va impinge sangele in vasele care
transporta oxigenul si vitaminele catre tesuturile din corp. Functia principala este de a asigura
transportul sangelui, hormonilor si a nutrientilor inspre celule organismului.

Aparatul cardiovascular este alcatuit din urmatoarele componente:

1. Inima – cel mai puternic muschi din corpul uman

2. Sangele – contine globulele rosii, plasma, globulele albe si hormoni
3. Vasele de sange – venele, arterele si capilarele

Cum functioneaza sistemul circulator

Vasele care transporta sangele vin si pleaca de la inima. Aceasta la randul ei pompeaza catre
sistemul arterial intreaga masa sanguina. Functionarea sistemului circular incepe de la artere, care
vor inainta spre capilare, unde se vor intoarce la inima prin intermediul venelor. Transportul
sangelui se desfasoara in doua circuite total diferite: marea circulatie si mica circulatie, care conduc
exact aceeasi cantitate de sange. Marea circulatie sau circulatia sistematica, presupune ca sangele
porneste din ventriculul stang spre tesuturi si inapoi spre atriul drept. Sangele din aceasta circulatie
transporta doar nutrienti sau vitamine catre organe. In ceea ce priveste circulatia mica sau cea
pulmonara va incepe din ventriculul drept al carui traseu este spre plamani si se finalizeaza in atriul
stang. Sangele este incarcat cu oxigen cand se deplaseaza prin capilarele pulmonare.
 Legatura dintre sistemul circulator si celelalte sisteme
Sangele este asemeni unui tesut, dar in forma lichida, alcatuit din doua elemente: plasma si elemente
figurate (trombocite, hematii si leucocite). In organismul uman, circula aproximativ 5,5 litri de sange
care este impartiti astfel: 3,5 litri este prezent de plasma, iar 1,5 sau 2 litri este reprezentat de elementele
figurate. Lichidul este cel raspunzator de schimbul de epurare sau de nutrientii dintre organism si
mediu.

Plasma este un lichid de culoare galbuie, nuanta data de pigmentii biliari si care include 90% apa si
restul de 10% reziduri uscate (albumine, globuline, fibrinogen).

Functiile sangelui: circulatorie, respiratorie, nutritiva, excretorie, termoreglare, de aparare, de

mentinere a echilibrului si de reglare a functiilor existente in organism.

Plasma si sistemul digestiv

Plasma este o componenta lichida a sangelui in care celulele sangvine (globulele rosii, globulele albe
si plachelele) sunt integrate in ea. Este un lichid bogat in hormoni si saruri minerale, vitamine, acizi,
proteine, glucide si lipide. Plasma este un aliat in diferite tratamente (cresterea volumului de sange sau
scaderea presiunii arteriale) fiind conservata maxim 12 luni la o temperature de 37 de grade Celsius.

Globulele albe si sistemul imunitar

Leucocitele sau globulele albe sunt cele care protejeaza organismul impotriva unor infectii, insa se
poate intampla ca numarul acestora sa creasca, lucru alarmant deoarece poate semnala faptul ca in corp
exista o infectie, iar ele sunt puse in fata unei lupte contra bacteriilor. O persoana sanatoasa poate sa
detina in jur de 100 de miliarde de astfel de globule, iar ele sunt produse de maduva osoasa, care de
cele mai multe ori stagneaza in maduva sau sunt eliberate prin sange.
Anatomia sistemului circulator, din ce este compus

Inima sau cordul

In corpul uman, inima sau cordul indeplineste functia de pompare a sangelui, de generare de contractii
ritmice care vor asigura conditiile si energia potrivita pentru deplasarea sangelui. Inima se contracta si
se relaxeaza toata viata, iar doza de energie necesara pentru o functionarea inimii este data de acizii
grasi.

Acest organ musculos functioneaza neincetat, pentru ca tesuturile din organism, dar in special creierul,
sunt dependente de o cantitate semnificativa de oxigen si nutrientii care sunt transportate prin sange.

Situata in partea sanga, inima are forma de para care dispune de de patru camere: doua camere
superioare: atriul drept si atriul stang, unde sangele este colectat de la vene, iar alte doua camere
inferioare: ventriculul stang si ventriculul drept care imping sangele prin artere de la inima in tot corpul.

O persoana care ajunge la varsta de 78 de ani, va avea in jur de 2,8 miliarde de batai ale inimii si va
pompa 170 de milioane de litri de sange in decursul intregii vieti.

Arterele
Arterele sunt niste structuri circulare sau tubulare foarte flexibile care au peretii grosi, insa se
micsoareaza o data ce ele se distanteaza de inima si se subdivid, formand un arbore arterial. Arterele
au rolul de a transporta sangele oxigenat in intreg corpul. Exista peste 20 de artere care sunt divizate
in artere mai mici. Cea mai mare artera din organism este artera aorta care porneste din ventriculul
stang.
Clasificarea arterelor

1. Artere carotide care conduc sangele oxigenat in regiunea capului si a gatului

2. Artere iliace comune care conduc sangele oxigenat spre membrele inferioare
3. Artere coronare care transporta sangele cu oxigen si vitamine spre muschiul cardic
4. Artere pulmonare care conduc sangele dezoxigenat de la ventriculul drept spre plamani
5. Artere subclavii care transporta sangele oxigenat mai departe spre membrele superioare

Venele
Venele reprezinta acele vase sangvine prin care se asigura circulatia sangelui spre inima. Venele sunt
sub controlul nervos, la nivelul carora se afla niste plexuri similar cu cele arteriale, dar sunt mult mai
vaascularizate.
Clasificarea venelor

1. Vene brahiocefalice sunt cele care se unesc si formeaza venele cave. Misiunea lor este sa
transporte sangele dezoxigenat de la cap, gat si maini la atriul drept
2. Vene iliace comune conduc sangele dezoxigenat de la picioare spre atriul drept al inimii
3. Venele pulmonare sunt in numar de patru (dreapta superioara, stanga superioara, dreapta
inferioara, stanga inferioara) care se regasesc de-a lungul atriului stang al inimii pana la
plamani. Rolul venelor pulmonare este de a conduce sangele oxigenat de la plamani spre
atriul stang
4. Vene cave cea cele mai mari vene (vena superioara, vena inferioara) din organism,
responsabile de transportul sangelui dezoxigent din regiunile corpului spre atriul drept al
inimii

Capilarele
Capilarele sunt niste grupari fine sau formatiuni sangvine care au dimensiuni foarte mici, prezente in
toate tesuturilor si organele din corp. Ele sunt cele care fac conexiunea dintre sistemul arterial si cel
venos prin care vine sangele prin arteriole, fiind colectate din ele prin intermediul venelor. In momentul
cand capilarele sunt dilatate ele vor transforma circulatia mult mai activa.
Clasificarea capilarelor:
Acestea se impart in trei categorii:

1. Capilare de tip I localizate la nivelul tesutului nervos

2. Capilare tip II sunt repartizate la nivelul glandelor endocrine, intestinului sau a pancreasul
3. Capilare III se regasesc in zona ficatului sau a splinei

Boli ale aparatului cardiovascular

 Infarctul miocardic (atacul de cord) reprezinta intreruperea sangelui la nivelul unei
portiuni a cordului (inimii) care conduce spre moartea celulelor miocardice. Printre cele
mai cunoscute afectiuni ale atacului de cord sunt durere puternica si brusca in piept,
transpiratii, voma sau stari de neliniste.
 Ateroscleroza sau blocarea arterelor care alimenteaza inima si creierul cu vitamine si
oxigen. Aceasta boala provoaca o depunere de grasimi pe peretii arterelor menite sa
opreasca trecerea sangelui.
 Cardiopatia ischemica care afecteaza grav arterele inimii, manifestandu-se ca o tulbrare
miocardica. Boala este cauzata de lipsa uni aport echilibrat dintre oxigen si cantitatea de
substante nutritive.
 Valvulopatia care este de doua tipuri: stenoza valvulara (deschiderea valve si ingustarea
orificiului prin care trebuie sa treaca sangele) si insuficienta valvulara care este o inchidere
incompleta a valvei.

Concluzie
Pentru a prevenii boliile aparatului circulator este indicat ca persoanele sa aiba un stil de viata cat mai
sanatos (exercitii fizice, alimente sarace in grasimi si bogate in nutrienti) si din care sportul sa nu
lipseasca. O alimentatie nesanatoasa poate da nastere unei circulatii lente a sangelui, fapt care dauneaza
direct fluxului necesar inimii.