Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
EMINESCU (4 ore)
* * *
Precum s-a notat, serviciul de la redacţia «Curierului de Iaşi» i-a asigurat lui Eminescu
timp de peste un an existenţa materială. Cu toate acestea, însă, poetul ţinea foarte mult la principiile
sale şi nu se lăsa implicat în diferite afaceri şi combinaţii politice ale patronilor săi.
în toamna anului 1877 avocatul Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, din structura internă a
căreia făcea parte şi foaia «Curierul de Iaşi», a hotărît într-un mod foarte straniu să ia apărarea
primarului ieşean Pastia, atacat de către revista «Steaua României»: el a prezentat «Curierului»
cîteva note de laudă despre primar, semnîndu-le cu numele lui Eminescu.
Poetul a reacţionat prompt la această acţiune a patronilor săi financiari, scriind un categoric
demers, prin care îşi declară demisia de la «Curierul de Iaşi»: «...Aceasta (încercarea lui Mircea
de a folosi numele poetului pentru a apăra onoarea primarului Pastia — D.C.) îmi convenea şi mai
puţin de vreme ce n-aş fi voit cu nici un preţ ca stilul unui om care nu ştie a scrie să treacă drept
stil al meu şi idee a mea. Şi fiindcă n-am obiceiul să fac o taină de opinie bună-rea ce o am de
fiecare, i-am spus că refuz să fiu amestecat cu orişicine în aceeaşi troa¬că. Acest orişicine e pentru
mine acest domn, precum şi oricare l-aş considera drept o nulitate. E drept ca să-mi port greşelile
mele, care din mila Domnului vor fi destule, iar nu şi-a oricărui advocat de mîna a treia <...>.
Să se ştie că eu nu mai sînt redactorul ziarului «Curierul de Iaşi» <...>.
M. Eminescu»
La sfîrşitul lunii octombrie 1877 M. Eminescu soseşte la Bucureşti, unde este angajat la
serviciu în redacţia cotidianului partidului conservator «Timpul, ziar politic, comercial, industrial
şi literar». Multe din ideile şi concepţiile promovate de acest cotidian nu erau principiile de
conduită politică şi estetică ale lui M. Eminescu.
Timp de şase ani el este colaboratorul principal, cxecutînd funcţiile de redactor (1877—
1880), iar apoi — de redactor-şef (1880—1883). Depunînd eforturi pe drept cuvînt titanice, el
face foarte mult pentru a schimba tematica şi orientarea politi-co-estetică a acestui cotidian.
Ţinuta politică, economică şi social-culturală a ziarului «Timpul» este determinată în cea
mai mare parte de publicistica militantă a lui Eminescu, care are acum un diapazon foarte larg de
teme, o diversitate mare de genuri şi specii. Desigur, publicistica eminesciană din aceşti şase ani
nu trebuie calificată nicidecum ca o expresie a politicii promovate de către partidul conservator;
ea este un fenomen aparte, de sine stătător în creaţia poetului şi chiar în viaţa social-politică din
anii 70—80 ai sec. XIX.
Situaţia materială a gazetei «Timpul» în anii cînd aici făcea ziaristică M. Eminescu nu era
nici pe departe de invidiat. Precum ne mărturisesc în memoriile lor Ion Slavici şi Alexandru
Vlahuţă, ziarul nu era întotdeauna susţinut materialiceşte de către liderii partidului conservator.
Dat fiind faptul că partidul conservator era în opoziţie, numărul abonamentelor ziaru-; lui
«Timpul» era mic, ceea ce nu permitea recuperarea mijloacelor alocate pentru necesităţile
materiale ale ziarului.
«Timpul», — scria mai tîrziu I. Slavici, — nu era deci sprijinit cum ar fi trebuit să fie.
Abonamentele nu erau destule. Vînzarea cu numărul era neînsemnată. Anunţurile erau puţine. Ce-
ea ce lipsea trebuia să se acopere din cotizaţiuni, care erau pentru fiecare cu atît mai mari, cu cît
mai puţini luau parte la ele»1.
Erau destul de complicate relaţiile dintre liderii partidului conservator — generalii Florescu
şi Mânu, Manolache Costache, Grigore Păucescu, Alecu Catargiu — pe de o parte şi intelectualii
care erau preocupaţi nemijlocit de editarea ziarului — pe de altă parte. Marii demnitari şi boieri
de viţă scriau pentru ziar atunci cînd îkvizita» inspiraţia, iar salahorii-publicişti, printre care I.
Slavici, A. Odobescu, I. L. Caragiale, A. Vlahuţă, Al. Ma-cedonski ş. a., trebuiau să muncească
permanent pentru a asigura cu materie trei numere de gazetă în săptămînă. Sufletul intelectual al
acestui colectiv a fost timp de şase ani M. Eminescu, care a contribuit nu numai prin propria
creaţie, ci, mai ales, prin îndemn şi atitudine la orientarea ziarului «Timpul» pe un făgaş
constructiv.
Perioada activităţii lui în funcţie de redactor coincide cu epoca marilor sale realizări
poetice. Anume în aceşti ani el publică ciclul «Scrisorilor», scrie «Luceafărul», «Doina». O par
te însemnată din ideile politice promovate în editorialele, comentariile şi articolele polemice
ale lui M. Eminescu au legătură nemijlocită cu principiile proclamate în operele lui poetice.
Pecetea acestor interdependenţe o poartă mai multe lucrări publicistice eminesciene, care nu
întotdeauna erau conforme cu tendinţele şi platforma partidului conservator. Este vorba de
abordarea în mai multe materiale publicistice a problemelor legate direct sau tangenţial de motivul
războiului pentru cucerirea independenţei ţării, de ideile cu privire la independenţa şi suveranitatea
României, destinul Basarabiei, Bucovinei, Ardealului: «Vînzarea Bucovinei», «O parte din vatra
strămoşilor noştri», «Politica Habsburgilor», «Dreptul nostru istoric», «Austro-Ungaria şi
naţionalităţile», «Micile state de la Dunăre», «Elementul etnic al latinităţii din Orient», «Situaţia
din Ardeal» ş. a.
Polemizînd cu gazetele liberale despre totalurile războiului de independenţă într-un articol
din «Timpul», publicat la 26 aprilie 1878, Eminescu notează:
«Nu ştim de ce, dar de cîte ori gîndim la războiul ce l-am purtat şi la roadele ce le-am
cules, ne vine în minte vestitul monolog al lui Sir Zohn Falstaff, în care el dă definiţia onorii.
Gloria nu se bea, nu se mănîncă, nu se îmbracă, ea nu vine decă oasele sfărîmate de
ghiule, nu cîrpeşte mantalele rupte prin care suflă amorţitorul crivăţ, nu-nlocuieşte porumbul
crud, pe care l-au mîncat soldaţii noştri cu pîine caldă, c-un cuvînt, gloria ce-o cîştigi e frumos
lucru, dar pentru dînsa e bine ca omul să nu rişte nici măcar degetul cel mic, necum zeci de mii de
oameni şi zeci de milioane de bani, storşi la urma urmelor tot din spinarea muncii productive a
1 «M'op троени ку драг адучерь аминте...» Еминеску вэзут де контемпорань. Кишинэу, 1989, р. 123.
ţăranului»2.
Argumentele pe care le reproduce Eminescu pentru a-şi formula concluziile şi sugestiile
sale conţin multiple date şi informaţii de ordin politic, economic, strategico-militar, spicuite din
literatura ştiinţifică şi politică editată nu numai în România, ci în mai multe ţări europene — Franţa,
Austro-Ungaria, Germania, Turcia. Poetul apelează de asemenea la presa periodică, la documente
privind relaţii interstatale, tratate ş. a.
De acum la începutul colaborării sale la «Timpul» Eminescu constată cu regret că spiritul
politic din România suferă de o boală, care tinde să aducă majoritatea oamenilor la o «vecinică
vrajbă», botezată încă de istoricii antici cu determinativul «bellum utnnium contra omnes», adică
războiul tuturor contra tuturor. Raportînd această apreciere a stării de lucruri la epoca
contemporană, Eminescu crede că lupta dintre conservatori şi liberali constituie în fond o expresie
a meşteşugului adevăratei politici.
«A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale,
— sublinia Eminescu în articolul «Bellum omnium contra omnes» din 8 noiembrie 1878, nu
permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o uneal¬tă a lor şi nu lăsa pe de altă parte
ca statul impersonal să lege cu totul mîinile individului, asta e problema pe care mulţi şi-au încercat
s-o deslege, dar de la cezarii Romei şi pînă la cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale,
ci numai paliative».
In acelaşi timp, cunoscînd minunat jocul în culise ale politicienilor români, Eminescu îşi
dădea perfect de bine seama că în ţară practic nu există o adevărată luptă între concepţii şi principii,
ci război «între grupuri personale de oameni ambiţi¬oşi, pentru care toate mijloacele sunt bune».
Cercetătorii manuscriselor eminesciene rămase nepublicate au stabilit că ele exprimă în
forme mai directe indignarea poetului în faţa iniţierii a tot felul de combinaţii şi coaliţii care
demonstrau pe viu că, de fapt, toate partidele inclusiv conservatorii erau o apă şi un pămînt, doar
etichetele sau măştile diferind. Intr-o astfel de înseninare aranjamentele dintre conservatori şi
«radicali» erau catalogate drept «machinaţiuni bizantine», admonestîndu-i pe cei care
«fraternizau»: «Suntem păpuşi îmbrăcate, cînd roşu, cînd alb, cari azi pun o etichetă, mîine al-
ta, numai să ne meargă nouă personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute?»3.
Cei mai frumoşi ani ai vieţii sale Eminescu i-a trăit cu grijile «Timpului», unde s-a
manifestat din plin talentul său de polemist neîntrecut, de publicist, care ştia să răspundă prompt
la cerinţele zilei, să combată în mod argumentat demagogia claselor suprapuse, să demaşte
4 «M'op троени ку драг адучерь аминте...» Еминеску вэзут де контемпо-рань. Кишинэу, 1989, р. 280—281.
Avînd părerea de rău a vă declara că, în asemenea condiţii, mi-e peste putinţă de-a mai
colabora la Timpul, vă rog să bine voiţi a primi încredinţarea totală că hotărîrea mea nu-mi
alte¬rează nici credinţa în principiile conservatoare, nici împuţinează respectul pe care vi-1
datoresc.
M. Eminescu»5
In modul acesta s-a încheiat colaborarea poetului la ziarul «Timpul».
Coval Dumitru. Din istoria jurnalisticii românești. Chișinău, Ed. Știința, 1992.pp162-180.
Bibliografie recomandată:
1.Ecouri dintr-un secol. Pagini din presa periodică moldovenească a secolului XIX, ed.
Universitas, 1991.
5 Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789— 1848), v. I. Bucureşti, 1968, p. 327.