Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TRANSPLANTUL DE ORGANE
Coordonator: Susținător:
Mihai- Alexandru
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………… 1
Transplantul ca iubire…………………………………………………………2
Iubirea nedorită………………………………………………………………..3
Introducere
Regula anonimatului este rareori pusă în discuţie. Biserica are însă motive s-o
facă, dacă îşi orientează discursul, dincolo de prim-planul medical, după întreg
parcursul experienţei celor ce se sacrifi că şi a celor ce primesc sacrificiul. Viaţa
lor nu se reduce la transplant, chiar dacă încetează şi re-începe acolo.
Transplantul de organe transferă mai mult decât un organ şi contra-transferă
mai mult decât o recunoştinţă. Voi prezenta în continuare modul în care
transplantul de organe este justificat ca iubire în câteva documente oficiale ale
Bisericii Ortodoxe, apoi o perspectivă de ansamblu a socializării implicate de
acesta. Legând şi dezlegând, ca şi sexualitatea, fiinţe umane în lanţul
supravieţuirii necrotice, transplantul înrudeşte. Ca şi aceea, are într-un mod
important de a face cu iubirea.
Transplantul ca iubire
În poziţionarea sa, Sinodul Bisericii Greciei subliniază cel mai atent aceste
premise, în funcţie de care formulează condiţii de acceptare din partea Bisericii,
rezerve faţă de raţiunile seculare şi utilitariste („lumeşti”) ale politicii de stat,
îngrij orare faţă de posibilele abuzuri şi chiar critici dure la adresa unei legislaţii
care prevede acordul presupus. „Jertfirea de sine constituie temeiul duhovnicesc
al moralei Bisericii din Grecia în ceea ce priveşte problema transplanturilor”, se
afirmă în document. Invocându-se exemplul Mântuitorului şi cuvântul Său
păstrat de Sf. Ioan Evanghelistul despre oferirea vieţii ca probă certă a iubirii
supreme, cu chemarea de a-L urma (Ioan 15,13; cf. 1Ioan 3,16), donarea de
organe este considerată o situaţie covârşită de fapt ca valoare de dăruirea întregii
vieţi şi, ca atare, justificabilă a fortiori, subliniindu-se, în aceeaşi logică,
superioritatea beneficiului duhovnicesc al donatorului faţă de benefi ciultrupesc
al primitorului. Principala consecinţă a perspectivei duhovniceşti pare a fi
focalizarea atenţiei, deşi nu exclusiv, pe situaţia donatorului, spre deosebire de
umanismul medical preocupat cu precădere de situaţia primitorului.
Intrigantă această deosebire, mai ales dacă iubirea este superioară altruismului.
Nu orientează iubirea prin natura sa spre cel în suferinţă? Diferenţa semnalată nu
poate proveni decât din modul în care este percepută suferinţa, nevoia sau lipsa.
Pornind de la superioritatea sufletului faţă de trup, documentul elen consideră
mai mare „beneficiul spiritual al donatorului decât câştigul biologic al
primitorului” şi, implicit, mai mare nevoia sau lipsa de împlinire duhovnicească
decât cea de întregire biologică. Prin urmare, Biserica Greciei se arată gata să se
angajeze în favoarea transplantului de organe, dar nu în numele politicii seculare
de promovare, care pune în centru supravieţuirea primitorului şi face din aceasta
scopul transplantului, ci în numele nevoii de viaţă duhovnicească a donatorului,
transplantul decurgând ca şi consecinţa fi rească a unei culturi a dăruirii de sine.
Desigur, situaţia duhovnicească a primitorului, dar şi a medicilor, nu este
ignorată, după documentul amintit întreaga întreprindere a transplantului de
organe trebuind să aibă în vedere ca „prin toate modurile acestea, Dumnezeu să
fie slăvit, oamenii să se împlinească duhovniceşte, iar boala sau prelungirea
vieţii să fi e o premisă a împlinirii scopului mai profund al creării lor.”
Iubirea nedorită
În acelaşi timp, negarea sau reprimarea unui conflict de conştiinţă când acesta
survine în experienţa trăită, prin izolarea semantică, raţională şi afectivă a celor
două destine, izolare practicată deopotrivă prin regula anonimatului şi reifi carea
trupului, nu poate da decât rezultate contrare aşteptării promotorilor
transplantului de organe, seculari sau bisericeşti.
Bibliografie