Universitatea „ Lucian Blaga ” Sibiu

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna”

TRANSPLANTUL DE ORGANE

Coordonator: Susținător:

Lect. Dr. Ciprian Toroczkai Gheorghiaș

Mihai- Alexandru
 Cuprins

Introducere…………………………………………………………………… 1

Transplantul ca iubire…………………………………………………………2

Iubirea nedorită………………………………………………………………..3
 Introducere

După mai bine de cincizeci de ani de practică clinică, transplantul de organe

stăruie ca o procedură în dezvoltarea, promițătoare, dar neîmplinită medical,
social și spiritual, a cărei singură certitudine constă în dorința irezistibilă de a ne
prelungi viața prin orice mijloace disponibile. Larga sa acceptare socială, în
spațiul cultural apusean, poate fi considerată o expresie a compulsiei față de
moartea prematură a celor dragi, tratată paliativ prin cedarea, limitată, reticentă,
angoasată, în favoarea lor a unor părți din viața celor apropiați. Prelungim viața
lor, scurtându-o puțin pe a noastră; sau, scurtăm moartea lor, prelungind-o puțin
pe a noastră. Viața și moartea au fost întotdeauna împărtășite, redistribuite social
prin schimburi vitale, de la vivipartitatea procreativă, care întemeiază existența
umană, la frângerea pâinii cotidiene, de la întreținerea celor neputincioși, la
sacrificiul total al eroilor.

Noutatea transplantului constă în developarea frontierei inefabile dintre viață și

moarte nu între noi – viața noastră, moartea lor – ci în noi înșine: viața mea,
moartea organului meu; moartea mea, viața organelor mele.

Fără nici o îndoială, viața și moartea reprezintă miza ultimă a oricărei

interogații etice și preocuparea centrală a religiei. În spațiul cultural de influență
tradițională creștină ( Europa, SUA, Canada), bisericile au trebuit să își exprime
atitudinea față de noua terapie și au fost solicitate să facă uz de autoritatea lor
pentru a facilita câștigarea unei opinii publice cât mai favorabile. Perceput și
celebrat ca o naștere din nou, ca o nouă viață, dobândită adeseori din împrejurări
de moarte, transplantul este una dintre minunile contemporane, o înviere
seculară despre care s-a spus că „ mântuiește moartea”.
Minunile sunt altceva decât simple fenomene inexplicabile; ele ţin de iruperea în
cotidian a unui sens superior de existenţă. Dar minunile seculare, tehnologice,
nu descoperă vreo divinitate; transcendenţa pe care o revelează rezultă nu dintr-
o bunăvoinţă descendentă, ci dintr-un efort de solidarizare. Medicina este din
vechime un metonim al umanismului, dar cu cât ambiţiile ei sunt mai mari, cu
atât angajamentul paramedical este mai necesar. Cum tocmai am intrat în
amurgul datoriei, Occidentul se vede constrâns să recurgă la virtuţile
motivaţionale ale unei filosofii de viaţă de care s-ar fi voit eliberat. La
compromis, tehnocraţia (post)umanistă acceptă să achiziţioneze iubire creştină şi
s-o furnizeze ca altruism nonteist. Transformarea ar avea loc prin regula
anonimantului. Dacă iubirea nu poate fi decât personală şi de lungă durată,
altruismul este impersonal şi cu termen redus; una îşi slujeşte direct aproapele,
celălalt, indirect, departele; iubirea ţinteşte şi suscită iubire, altruismul, simplă
gratitudine. Două etosuri cu nivele existenţiale diferite; joncţiunea lor, se crede,
este posibilă în ecluza clinică prin izolarea donator-primitor, doar una dintre
separările din registrul de procedură.

Regula anonimatului este rareori pusă în discuţie. Biserica are însă motive s-o
facă, dacă îşi orientează discursul, dincolo de prim-planul medical, după întreg
parcursul experienţei celor ce se sacrifi că şi a celor ce primesc sacrificiul. Viaţa
lor nu se reduce la transplant, chiar dacă încetează şi re-începe acolo.
Transplantul de organe transferă mai mult decât un organ şi contra-transferă
mai mult decât o recunoştinţă. Voi prezenta în continuare modul în care
transplantul de organe este justificat ca iubire în câteva documente oficiale ale
Bisericii Ortodoxe, apoi o perspectivă de ansamblu a socializării implicate de
acesta. Legând şi dezlegând, ca şi sexualitatea, fiinţe umane în lanţul
supravieţuirii necrotice, transplantul înrudeşte. Ca şi aceea, are într-un mod
important de a face cu iubirea.

Transplantul ca iubire

Atitudinea creştinilor ortodocşi faţă de transplantul de organe este una de

acceptare reţinută, dacă luăm în considerare locul modest pe care îl ocupă ca
subiect în literatura bioetică ortodoxă. Dintre sinoadele Bisericilor Ortodoxe
locale doar cele din Grecia, Rusia şi România şi-au făcut publică o poziţie prin
documente oficiale. Aşa cum era de aşteptat, toate documentele Bisericilor
amintite evaluează moralitatea transplantului de organe în funcţie de criterii
doctrinare şi pastorale, ambele cuprinse în criteriul fundamental al viziunii
religioase ortodoxe, iubirea, cu ipostazierile ei, intratrinitară, teandrică şi
interumană. Conform acestei viziuni – spirituale sau duhovniceşti, cum e numită
de obicei –, interesate de binele oamenilor, Bisericile ortodoxe nu îl pot
promova decât pe calea de unde provine şi înspre care ne îndreaptă orice bine
autentic, la Izvorul întreit personal al vieţii şi nemuririi. Aprecierea
transplantului de organe în perspectivă duhovnicească, pentr a-l așeza pe singura
cale cu adevărat benefică pentru oameni, reprezintă astfel preocuparea prioritară
a celor trei documente.

În poziţionarea sa, Sinodul Bisericii Greciei subliniază cel mai atent aceste
premise, în funcţie de care formulează condiţii de acceptare din partea Bisericii,
rezerve faţă de raţiunile seculare şi utilitariste („lumeşti”) ale politicii de stat,
îngrij orare faţă de posibilele abuzuri şi chiar critici dure la adresa unei legislaţii
care prevede acordul presupus. „Jertfirea de sine constituie temeiul duhovnicesc
al moralei Bisericii din Grecia în ceea ce priveşte problema transplanturilor”, se
afirmă în document. Invocându-se exemplul Mântuitorului şi cuvântul Său
păstrat de Sf. Ioan Evanghelistul despre oferirea vieţii ca probă certă a iubirii
supreme, cu chemarea de a-L urma (Ioan 15,13; cf. 1Ioan 3,16), donarea de
organe este considerată o situaţie covârşită de fapt ca valoare de dăruirea întregii
vieţi şi, ca atare, justificabilă a fortiori, subliniindu-se, în aceeaşi logică,
superioritatea beneficiului duhovnicesc al donatorului faţă de benefi ciultrupesc
al primitorului. Principala consecinţă a perspectivei duhovniceşti pare a fi
focalizarea atenţiei, deşi nu exclusiv, pe situaţia donatorului, spre deosebire de
umanismul medical preocupat cu precădere de situaţia primitorului.

Intrigantă această deosebire, mai ales dacă iubirea este superioară altruismului.
Nu orientează iubirea prin natura sa spre cel în suferinţă? Diferenţa semnalată nu
poate proveni decât din modul în care este percepută suferinţa, nevoia sau lipsa.
Pornind de la superioritatea sufletului faţă de trup, documentul elen consideră
mai mare „beneficiul spiritual al donatorului decât câştigul biologic al
primitorului” şi, implicit, mai mare nevoia sau lipsa de împlinire duhovnicească
decât cea de întregire biologică. Prin urmare, Biserica Greciei se arată gata să se
angajeze în favoarea transplantului de organe, dar nu în numele politicii seculare
de promovare, care pune în centru supravieţuirea primitorului şi face din aceasta
scopul transplantului, ci în numele nevoii de viaţă duhovnicească a donatorului,
transplantul decurgând ca şi consecinţa fi rească a unei culturi a dăruirii de sine.
Desigur, situaţia duhovnicească a primitorului, dar şi a medicilor, nu este
ignorată, după documentul amintit întreaga întreprindere a transplantului de
organe trebuind să aibă în vedere ca „prin toate modurile acestea, Dumnezeu să
fie slăvit, oamenii să se împlinească duhovniceşte, iar boala sau prelungirea
vieţii să fi e o premisă a împlinirii scopului mai profund al creării lor.”

La rândul său, documentul Bisericii Ortodoxe Ruse apreciază valoarea

terapeutică a transplantologiei, dar identifi că şi ameninţarea care o poate
constitui pentru societate printr-o serie de problemele ridicate, dintre care
comercializarea organelor, xenotransplantarea şi prelevarea fetală sunt
evidenţiate aparte. Deşi cu o problematică mult mai sumară, documentul rus
acordă mai multă atenţie decât cel elen aspectului infra-personal, cel al relaţiei
dintre persoană, trup şi organe. De pildă, se consideră că prin transplant organele
şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de primitor, intrând în „sfera unităţii sale
sufl etesc-trupeşti personale”, argument prin care se respinge orice transplant
care ar afecta identitatea ca persoană sau ca reprezentant al speciei.

În privinţa motivaţiei donării, ea este aceeaşi, unica: „transplanturile de organe

de la donatorii vii se pot întemeia numai pe sacrificiul de bunăvoie al cuiva de
dragul salvării vieţii altuia. În acest caz, acordul la explant este o manifestare a
iubirii şi compasiunii.”

Ultimul cronologic dintre cele trei, documentul Bisericii Ortodoxe Române

concordă cu celelalte în privinţa motivului donării, afirmând că „transplantul
trebuie să aibă la temelie iubirea creştină a celui ce dăruieşte…” –, dar adaugă
un aspect inedit: „… şi împlinirea ei în iubirea celui care primeşte.”

Regăsim aceeaşi preocupare pentru perspectiva duhovnicească, care integrează

trupul persoanei şi viaţa aceasta celei veşnice. Aceeaşi înţelegere pentru situaţia
precară a primitorului, pentru dificultatea donării, pentru efortul medical, toate
primind binecuvântarea Bisericii atâta vreme cât este asigurat respectul pentru
trup şi persoană şi nu este periclitată credinţa.

Cu toate că cele trei documente prezentate aici justifică pe motivaţia iubirii

jertfelnice, niciuna nu clarifică suficient acest argument. Terminologia
sacrificială indică suficient că este vorba de o acţiune extremă, în limitele unei
acceptabilităţi dobândite numai ca expresie a unei iubiri nelimitate. Însă ce se
întâmplă în urma grefării cu iubirea materializată în actul donării? Desigur, este
contabilizată în tezaurul meritelor cereşti, dar aici şi acum dispare? Cu excepţia
celor două afi rmaţii citate din documentul român, nedezvoltate, fără ecou în
restul argumentului, documentele pun problema iubirii numai la donare, ca şi
când iubirea n-ar viza decât o simplă manifestare.

Iubirea nedorită

Cu toate că este aproape necontestat de ansamblul societăţii, TO suscită destulă

ambivalenţă morală şi reţinere încât să fie într-o permanentă nevoie de politici
de promovare. Deşi criza de donatori – numită adesea criză de „organe” – are
multe cauze obiective (printre care îmbătrânirea populaţiei tocmai în ţările
avansate tehnologic nu e cea mai puţin importantă), [14] un factor subiectiv
relevant iese în evidenţă urmărind nu atitudinea faţă de donare, ci atitudinea faţă
de primirea unui organ străin. Există o evoluţie semnifi cativă a acesteia între
anticiparea posibilităţii fictive a situaţiei de primitor, anticiparea în situaţia de
urgenţă medicală şi experienţa grefării trăite, evoluţie care descoperă perceperea
TO ca un mijloc nefiresc, dar impus de „ultima şansă” de viaţă, ca „răul mai
mic” într-o situaţie atât de disperată încât regulile şi normele obişnuite sunt
depăşite.

De remarcat cum scara preferinţelor anticipate pentru originea organului (în

medie, descrescător: persoană vie, persoană decedată, organ artificial, animal) –
care pare a reflecta gradele de „naturalitate” ale TO, modulate probabil de
aprecierea eficienţei procedurii – poate suferi răsturnări în urma experienţei
trăite, donatorul uman cadaveric fi ind mai cel mai greu de acceptat. „Răul
necesar” la primire nu mai pare atât de mic când se ţine cont şi de „răul nedorit”
dar nu mai puţin „necesar” la donare. Dacă ceea ce îl ţine mai prejos decât
moartea nu e decât diferenţa între moartea proprie şi cea a unui semen-străin,
atunci „criza de organe” ascunde probabil repulsia morală naturală, cu atât mai
profundă cu cât mai puţin conştientă, de a fi beneficiarul morţii altcuiva.

În acelaşi timp, negarea sau reprimarea unui conflict de conştiinţă când acesta
survine în experienţa trăită, prin izolarea semantică, raţională şi afectivă a celor
două destine, izolare practicată deopotrivă prin regula anonimatului şi reifi carea
trupului, nu poate da decât rezultate contrare aşteptării promotorilor
transplantului de organe, seculari sau bisericeşti.
 Bibliografie

1. „ Medicii și Biserica” – vol. VII.

2. Perspectiva Creștin – Ortodoxă asupra prelevării și transplantului de
organe. Volum coordonat de Dr. Mircea Gelu Buta
3. Conf. Univ. Dr. Sebastian Moldovan – „Transplantul de organe, o
înrudire?”, Asociația PRO VITA fil. București