Sorin Dumitrescu - Îngerii domnului Plesu

Sorin Dumitrescu

"În ciuda tirajelor epuizate aproape instantaneu, cât si a bogatelor

ofrande verbale aduse cartii, Despre îngeri ramâne un titlu notoriu despre
care s-a scris frugal, mediocru si, mai cu seama, formal. Fapt
surprinzator, pentru un volum ale carui cota alpina si anvergura a
provocarii sar în ochi. Articolele aparute pareau sa se fi dorit citite mai
mult ca dovezi de fidelitate decât ca recenzii propriuzise. Pe de alta parte,
este greu de crezut ca selectia atât de marcat „plesiana“, aplicata unui
stoc la rândul lui urias si extrem de divers în informatie, puncte de
vedere, orientari, ideologii, asertiuni, doctrine, istorii, rânduieli s.a.m.d.,
sa fi avut numai suporteri absoluti si zero reactii. Este drept ca bine
cunoscutul geniu expozitiv al autorului – parca mai luxuriant, dar si mai
geometric ca niciodata în aceasta lucrare – naste inhibitie la cei mai
reputati comentatori. La vremea lor, au patit-o si ilustrii precursori ai
autorului: nici Noica, nici Staniloae, nici Scrima, nici Galeriu, si, mai nou,
nici Sora sau Paleologu n-au avut parte de recenzentii pe care i-ar fi
meritat. Si în cazul Domnului Plesu replica ezita sa se pronunte dinaintea
formei unei scriituri ale carei calibru intelectual si vraja lexicala
convertesc, produc instantaneu prozeliti, având puterea de „a formata“
chiar si o inconfundabila tipologie de prestatie si comportament cultural-
spirituale. Desi pare ridicol ca cineva atât de prost instruit în
nenumaratele discipline si izvoare convocate de autor sa-si dea cu
parerea asupra lucrarii, tin sa avertizez ca observatiile mele nu tintesc
atât aprecierea cartii, oricum admirabila si fara precedent, cât aflarea
masurii în care coincid îngerii din cartea Domnului Plesu cu îngerii mei,
cei ai Bisericii. La originea acestei investigari, care poate parea unora
neînvatata si oarecum straina de sfera adulta a culturii, este o constatare
simpla: lipsa de interes aratata unei lucrari despre sfintii îngeri tocmai de
mediile Bisericii si ale crestinilor îmbisericiti si, dimpotriva, uriasa
audienta pe care a avut-o în spatiul culturii si al religiozitatii
neîmbisericite. De aici, o seama de întrebari: Este angelologia cartii o
angelologie necrestina? Reprezinta angelologia crestina a Bisericii
discursul despre îngeri cel mai duhovnicesc, mai complet si mai „la zi“?
Poate fi considerata angelologia Bisericii reperul realismului si calitatii
oricarei abordari a temei îngerilor? Sunt îngerii transconfesionali?
Înainte de a încerca sa aflu raspunsul la aceste întrebari, voi face câteva
observatii privind strategiile stilistice si modurile de exprimare ale
tematicii generale puse în lucru de autor pentru a descrie fiinta,
functiunile si comportamentul îngerilor. Mai întâi sa subliniem faptul ca,
distinct în mod autoritar de restul confratilor, Andrei Plesu are ceea ce
poetii numesc proprietatea cuvintelor; le cunoaste si le stapâneste
puterea deopotriva euforic si riguros, cum doar poetii de vocatie aleasa
reusesc sa o faca. De aici, dinspre gena poetica a înzestrarii sale, se trag
aspectul regal al sentintelor si acuratetea fara de asemanare a definitiilor
si a sarpantelor discursive. Stilistic vorbind, abordarea îngerilor este atât
de persuasiva, de limpida si de prodigioasa, încât putin îi lipseste celui
care o urmareste „îngereste“, adica plin de luare aminte, sa devina
ferventul acestei veritabile „angelologii dupa Plesu“.
În al doilea rând, cititorul este ademenit înspre cauza profunda si bine
ascunsa a cartii nu numai prin „omiletica“ dizertatiilor, înadins simpatica
si destinsa duhovniceste, ci mai ales prin diversitatea ametitoare a ofertei
culturale. Autorul etaleaza abundent, uneori de-a dreptul bulimic, toata
gama de bunatati la care ar putea râvni specific si pofta intelectualului
postmodern, si evlavia civila a liberei cugetari, si studentul frustrat de la
teologie, filologie sau filozofie, si exigent ele „omului recent“, si cele ale
partidei sincretice, si obiectivele partidei confesionale, si visarea
globalista, si chiar mohorâtele grile fundamentaliste – toate
descoperindu-se ca prin minune convergente în dumnezeiestile entelehii
angelice, toate având satisfactia de a-si recunoaste continuturile
pomenite elegant, echidistant si oportun, undeva în vreuna sau alta din
alveolele cartii. În mod evident, ceea ce anima elanul acestei neobisnuite
deschideri este intentia de a convinge ca lucrarea expune, nu judeca, mai
precis, constata, nu emite judecati axiologice.
Fara sa para ca ar tine mortis sa fie obiectiva, pledoaria pusa la cale de
Andrei Plesu se multumeste sa pluteasca senin si calm ca un mongolfier
cultural, suspendat undeva deasupra zavistiilor intelectuale, ideologice si
confesionale. Când totusi pomeneste de ele, le pomeneste cu humor, din
înalt, si mai mult ca ingrediente ale textului. O astfel de performanta
colocviala o reusesc doar asii discursului public, cei în stare sa biruie pâna
si indiferenta atenienilor! Si ca sa mai ramânem o clipa în sfera modala a
lucrarii, sa notam calitatea peste tot magnifica a citatelor, alese pe
sprânceana, parca pentru a trece grabnic cititorul la „credinta“ cartii.
Adesea acestea sunt cu adevarat irezistibile, dar nicaieri nu sunt folosite
exclusiv duhovniceste, ci în primul rând retoric, din grija ca nu cumva
discursul sa depaseasca cotele fervorii rezonabile. În mod intentionat,
elocutia se doreste masurata si academica, motiv pentru care autorul
desfasoara o asceza aproape voluptuoasa de abtinere de la declaratii
patetice sau de la arborarea grimasei devote. Pe scurt, se vorbeste
doctoral despre simtiri si liric despre concepte. Reteta prinde napraznic si
îsi arata eficacitatea cu fiecare capitol în plus. Cititorul descopera treptat
ca asupra ostilor îngeresti ale lui Hristos a fost iscusit aruncata o
redutabila retea conceptuala, ca un navod urias, dar cu ochiuri strâmte,
care da impresia ca nu lasa sa îi scape la loc în indistinct nici una din
semnificatiile, functiunile sau comportamentele atribuite, de la Geneza si
pâna în prezent, nevazutilor si netrupestilor nostri pazitori. Si totusi,
aproape involuntar, cititorului avizat nu are cum sa-i scape strania
înrudire a calitatilor acestui text de exceptie cu ispititoarele însusiri ale
fructului oprit: o avertizare care pretinde oricui nitica expectativa înainte
de a musca din cuprinsul zemos al cartii si de a constata cu precauta
îngrijorare ca, într-adevar, este „bun la gust, frumos la vedere si da
stiinta“. Corecta în intuitie, lumea intelectuala a simtit si ea ca,
parcurgându-l, i se pune la dispozitie, mai mult decât iluzoriu, unica
sansa ca, prin cultura si mai cu seama, „fara nevointe popesti“, sa
acceada cât de cât la mistere altminteri intangibile: la competenta
angelica, la o buna si înalta cunoastere a habitusurilor specifice lumilor
intermediare, la o percepere intelectuala si discursiva a tainei sfintilor
îngeri, ba, la nevoie, chiar si la stiinta de a le folosi vocatiile si avantajele
pe care fiinta lor netrupeasca le poate aduce neputintelor noastre
sufletesti. N-ar fi exclus ca tocmai presimtirea acestui ultim beneficiu sa
explice difuzarea fulgeratoare a unui text care, oricât de atragator ar fi,
face totusi parte dintre scrierile elitiste, în mod specific mai dificile. De
asemenea, n-ar fi exclus ca în viitor placerile acestui nou consumism
angelic sa ia locul treptat traditionalei contemplari înfricosate a sfinteniei
si tainei îngerilor!
Ajungem astfel la miza cartii. Bine disimulata, cum spuneam putin mai
înainte, ea se bazeaza pe o deconcertanta rasturnare de planuri: în loc ca
îngerii, invocati de autor atât de divers si pe atâtea canale culturale, sa
focalizeze toate temele discursului, asa cum se sugereaza deja din titlu,
descoperi ca de fapt convocarea lor a avut ca tel sa umple cu viata si
substanta un concept metafizic – conceptul metafizic de interval.
Palierele, temele si tintele angelologice vizate de autor probeaza tacut
ca nu simtirea inefabilei si tainicei fiinte a îngerilor constituie obiectul
cartii, ci ca prin îngeri se urmareste sa se ofere cititorului simtirea cât mai
intensa si mai aievea a unei alte taine – a „tainei“ intervalului. Va sa
zica, sfintii îngeri sunt folositi nici mai mult nici mai putin decât pentru a
sluji la „simtirea filozofica“ a unui concept, adica la întetirea palparii
locatiei si dimensiunilor metafizice ale intervalului, atât de îndragite de
autor si folosite altadata chiar si ca modele de situare existentiala
(vezi Minima moralia). Neputând fi materializat efectiv, se recurge la
redarea „realitatii“ lui concrete pe cale indirecta, printr-un fel de ipostaza
spiritist-angelica, „prin urma pe care o lasa intervalul în îngeri“! Iata de
ce, în mod normal, cartea ar fi trebuit sa poarte titlul Despre interval,
titlu mult mai adecvat nu numai acestei disimulate proslaviri a
respectivului topos metafizic, ci si fiindca corespunde întru totul formei
discursului. Cititorul si-l poate închipui ca o sfera, având, ca orice corp
sferic, un miez si o stratosfera. În cazul nostru, miezul îl reprezinta
conceptul de interval, iar straturile, care îl înconjoara si îl învelesc
succesiv si divers, reprezinta forme, functiuni si comportamente al
entelehiilor angelice. „Straturile angelice“ ale acestei sfere sunt deci
mobilizate sa doxologeasca înalt si hipercult frumusetea insigna a
prefacerii unui concept în înger! Odata admise aceste premise „poetico-
filozofice“, nimic mai normal ca aceasta cântare angelica a noman’s-land-
ului, cum ar putea fi socotita în ansamblu cartea, sa ajunga sa îi descrie
pâna si pe îngerii Domnului ca fiinte de interval, purtând pecetea
intervalului pâna la confiniile realitatii lor ontologice. Intervalul devine
arhetipul îngerului, încât, în pofida Genezei care ne asigura înca din
primul verset ca mai întâi au fost ziditi îngerii (cerul) si apoi pamântul,
cititorul înclina sa creada ca mai întâi a fost intervalul si abia apoi
îngerul! Contemplarea îngerilor devine la Domnul Plesu o savanta, dar nu
mai putin stranie contemplare, cel mai adesea orientata tomist, de
intervaluri angelice sau de modalitati prin care intervalurile îsi
împropriaza si „încapsuleaza metafizic“ naturi angelice!? Pe scurt, „taina“
îngerului ar fi intervalul! Ca intervalul este o obsesie a autorului, pe cât
de veche si de marturisita, pe atât de stabila si asumata, nu mai este o
taina pentru nimeni. Dar fascinatia sa fata de misterul si binefacerile
filozofice ale intervalului n-a expandat parca niciodata atât de enorm,
pâna la a face din fiinta îngerilor o realitate vasala unui concept. În cartea
Domnului Plesu, intervalul ajunge sa fie un produs metafizic mai plauzibil
si mai viu decât îngerul. Un astfel de „interval angelic“ nu putea capata
consistenta decât printr-un limbaj ridicat magic la putere, capabil „sa
transsubstantieze“ orice continut, fie el fictiune sau eroare, într-o
realitate aievea.
La modul practic, vestea cea buna a cartii, sugerata si ea indirect, ar fi ca
intervalul are natura îngereasca, ca el poate dobândi aceasta natura si ca
de toposul lui angelic ar putea automat beneficia tot omul, crestinul,
filozoful care ar avea întelepciunea de a-l cauta si îndemânarea de a-l
locui corect. De aici încolo, lucrurile se desfasoara aproape linear: fiecare
capitol, indiferent de tema angelica, poate fi decodat si developat prin
corespondentul sau catehetic la nivelul intervalului. Astfel, temele
angelice si vocatiile îngerilor care le exprima sunt folosite în mod
paradoxal pentru a da relief fie descrierii „pravilei“ care guverneaza
intervalul, fie explicarii bunei plasari a novicilor în interval sau a
caracteristicilor acestui ciudat loc metafizic, fie pentru a da o idee asupra
atitudinii si cuvântarii optime din interval s.a.m.d. Este de retinut
ca, peste tot, modelul acestor comportamente si pozitionari ramâne
îngerul, dar nu ca faptura, ci numai ca expresie sau mascota divina a
,,fiintei’’ intervalului! În mintea unora, teribila inversiune filozofica
operata de Domnul Plesu si de „îngerii sai metafizici“ ar putea sa-si
gaseasca o urgenta si extrem de productiva aplicare „religios-ascetica“,
atunci când s-ar cere descrise procedurile dreptmaritoare ale Ortodoxiei.
De altfel, însasi Ortodoxia, asa cum se lasa ea perceputa în destule
sintagme memorabile ale cartii, este redata tot „plesian“, ca religie a
intervalului! S-ar putea deduce de aici ca lucrarea a fost scrisa tocmai
pentru a acredita, printre rânduri, tipologia pluralist religioasa si
îmbunatatita teologic a bunului ortodox, ca ipostaza performera a
credinciosului „luminat“ caruia i-ar fi reusit imposibilul: sa se situeze
neantagonic în raport si cu polul sincretic, si cu polul confesional. Bunul
ortodox, în mod prezumtiv una cu autorul, ar fi deci acel exemplar crestin
providential care, fara sa faca rabat adevarului propriei credinte, poate
socoti netulburat la fel de adevarate si adevarurile altor doctrine
confesionale. Cartea pare a ne asigura ca aceasta „evlavie pluralista“
binevoitoare si impartiala este posibila daca se conformeaza mirabilelor
însusiri metafizice ale intervalului. De aici reiese, într-o logica destul de
dubioasa, ca însasi jertfa abundenta a primelor secole crestine n-ar fi
avut loc daca sfintii mucenici si-ar fi cazat credinta si fervoarea în
interval! De fapt, aici are loc „flagrantul“ metafizic al lucrarii Despre
îngeri, în încercarea de a propune, de-a lungul unei nevinovate
angelologii, despatimita, chipurile, doctrinar si confesional, o iluzie
cultural-concilianta si personal convenabila autorului drept solutie pentru
evitarea sau macar întârzierea marturisirii – în mod ineluctabil fatisa,
periculoasa si inacceptabila cultural – adevarului unic. Odata admisa
premisa omniprezentei intervalului, nimic nu ne mai poate opri sa
socotim ca însasi teologhisirea divino-umanitatii Celei de a Doua
Persoane a Sfintei Treimi poarta pecetea intervalului si, ca urmare, ca
însusi faimosul iconoclasm ar putea fi si el definit ca o criza a intervalului,
ca un scandal provocat, chipurile, de proasta locuire/traire în intervalul
dintre natura divina si natura umana a lui Hristos si deci de gresita
raportare la esenta teandrica a Persoanei cristice. Or,bunaoara Parintii de
la Calcedon n-au identificat modul neamestecat, nedespartit, neschimbat
si neîmpartit în care exista împreuna cele doua naturi în Hristos,
asezându-se filozofic, prudent si tacticos în vreun interval. Divino-
umanitatea Persoanei lui Hristos n-a fost dedusa si nici macar indusa
metafizic, adica dinspre esenta ei. Cum bine se stie, prapastia ontologica,
care separa natura zidita de cea a Ziditorului ei, ne limiteaza în mod
absolut cunoasterea naturii Ziditorului nostru. Din punct de vedere
practic, natura umana si, laolalta cu ea, si natura angelica, fiind ambele
zidite, sunt incapabile sa identifice si mai cu seama sa locuiasca vreun
interval divino-uman.Locuirea intervalului se lasa astfel întrezarita ca
pura fictiune teoretica. De aceea, cel putin în acest caz, realismul teologic
al Bisericii îi deprinde pe membrii sai sa respecte „distanta legala“ fata de
cele doua naturi unite în Hristos, sa sara peste cercetarea lor si sa se
adreseze direct, folosind traditia Sfintilor Parinti, Însasi Persoanei divine a
lui Hristos, care le subîntinde pe amândoua. Este si motivul pentru care
cateheza Parintilor nu priveste buna situare în vreun interval, ci corecta
accesare a lui Hristos. Bineînteles, a lui Hristos ca Persoana, nu ca
interval!
Prin urmare, crestinul îmbisericit nu va face niciodata greseala de a gândi
„religios“ intervalul, de a se îndulci cu mireasma lui metafizica, ci,
urmând psalmistului – „Gustati, ca bun e Domnul“ –, se repede si el si
gusta din Hristos. Dar cum se gusta corect din Hristos este deja o taina
pe care, singura, doar Biserica stie sa o administreze. Sa mai adaugam,
pentru a ne clarifica observatiile, ca acelasi crestin îmbisericit respinge
sa-l gândeasca pe Hristos, si implicit pe îngerii sau pe sfintii sai, cu
gândirea lui omeneasca. Gusta însa din Domnul, se împartaseste
euharistic din El, ca prin manducatia Cuvântului sa patrunda si sa aiba în
el „gândul lui Hristos“, cum recomanda memorabil Apostolul Neamurilor.
Abia având gândul Lui poate si gândirea lui sa-L gândeasca pe El si
Persoana Lui în doua naturi. Orice alta abordare – nu conteneste sa zica
de doua milenii Biserica – duce la concluzii parelnice, cum e si
întelepciunea acestei lumi. Subliniem ca tocmai acest mod antimetafizic
de a catehiza al Bisericii a facut camesajul cartii Domnului Plesu sa nu fi
fost înregistrat de sinaxele ecleziale ca având vreo legatura directa cu
tematica curenta a credintei. La aceasta se adauga faptul ca Despre
îngeri n-a percutat nici evlavia, nici interesele duhovnicesti ale
intelectualilor îmbisericiti. Fenomen usor de înteles odata ce publicul-tinta
al cartii a fost alcatuit în majoritate din intelectualitatea crestina,
deopotriva anticlericalista, neîmbisericita sau dezinvolt cugetatoare.
Acestia sunt cei care au format publicul uimit sa constate ca despre
îngeri, adica despre ceva bisericesc!, iata ca se poate vorbi si în afara
Bisericii, a Bisericii înteleasa ca „institutie a popilor“! În mod evident,
aceasta lume religioasa, dar cu o constiinta ecleziala atrofiata, a fost
captivata în principal de unghiul de abordare a temei, desigur ireductibil
religios si cult, dar, în opinia ei, în primul rând „nepopesc“, adica altul
decât cel teologic. Pe partea lor, nici crestinilor îmbisericiti nu le-a trebuit
prea mult pentru a observa ca realitatea sfintilor îngeri nu este descrisa
în carte ecleziologic, ci narata de autor filozofic, metafizic, având mai
curând coloratura ezoterica decât cultica sau liturgica. Constiinta ecleziala
a sesizat imediat excelenta culturala a cartii, dar la fel de bine a sesizat si
faptul ca, citind Despre îngeri, nu va spori nici în vederea duhovniceasca,
nici în simtirea întelegatoare a dumnezeiestilor sai protectori si
sfatuitori. Biserica însasi a trecut oarecum razant pe lânga mesajul
lucrarii, laudându-i demersul, dar fara a lasa impresia ca ar putea extrage
vreo teologumena din cuprinsul ei. Si nu a gresit prea mult, odata ce, în
mod manifest, mai mult de 85% din textul cartii este masiv orientat
metafizic.
Sa vedem atunci ce anume deosebeste angelologia Domnului Plesu de
angelologia proprie Bisericii. Probabil ca ele se deosebesc drastic prin
faptul ca prima este sincrona, în vreme ce a doua este diacronica, mai
simplu spus, la Domnul Plesu discursul despre îngeri prezinta si
comenteaza cohortele de simboluri, de calitati, functiuni si
comportamente ale îngerimii mapamondului în mod global, anistoric,
sincronic si indistinct religios, pe când angelologia Bisericii comenteaza,
descrie si stocheaza aceleasi caracteristici si functiuni îngeresti dupa
modul în care au fost revelate de divinitate în timp, succesiv, la diferite
soroace si de-a lungul istoriei. Aceasta face ca forma angelologiei lui
Andrei Plesu sa fie nu numai sferica, asa cum notam mai devreme, dar si
centrifugala, întocmai unei galaxii în centrul careia, aflându-se intervalul,
îngerii si semnificatiile lor religioase, ezoterice sau oculte, indiferent cui
au apartinut, exista si îsi exprima specifi- cul si rangul dupa distanta la
care se afla fata de centru. Spre deosebire de aceasta, structura formala
a angelologiei crestine seamana izbitor cu cea a unui iconostas, adica
este simultana vizual, expozitiva formal si ierarhica tematic. Si tot
întocmai iconostasului, dar diferit de sincretismul centrifugal al discursului
despre îngeri din lucrarea Domnului Plesu, angelologia revelata divin a
Bisericii are patru stâlpi sustinatori care articuleaza în timp, ca niste halte
providentiale, drumul descoperirii treptate a adevarului despre
îngeri: Izgonirea din Rai, Revelatia de pe Sinai, Întruparea Logosului în
istorie si Pogorârea Duhului Sfânt. Este suficienta doar contemplarea
formei discursive a celor doua angelologii pentru a observa pe de-o parte
inapetenta axiologica ce caracterizeaza discursul Domnului Plesu si, pe de
alta, rânduiala frumoasa si neabatuta care orienteaza ierarhic discursul
Bisericii despre sfintii îngeri. Cei patru stâlpi teologici, pomeniti mai sus,
care sustin angelologia crestina sunt cei care structureaza si ordinea
etajelor corespunzatoare celor patru definitii atribuite în timp de Biserica
ostilor îngeresti: etajul mitic, cel de dupa Izgonire, etajul vetero-
testamentar, de dupa descoperirea facuta lui Moise, etajul cristologic, de
dupa Întrupare, si etajul ecleziologic, de dupa Cincizecime. Aceasta
revelare si crestere treptata a cunoasterii îngerilor se afla la originea
personalismului angelologiei crestine a Bisericii. Iata de ce, daca
angelologia cartii Despre îngeri este pronuntat de factura metafizico-
religioasa, angelologia crestina se recomanda ca fiind eminamente
ecleziologica[bisericeasca].
Sa observam si faptul surprinzator si doar aparent paradoxal ca tocmai
de aici, dinspre incompatibilitatea de fond a metafizicului[ METAFÍZIC,
-Ă, metafizici, -ce, s. f., s. m., adj. 1. S. f. Parte a filosofiei care studiază știința despre ființa ca ființă
(Aristotel), domeniul suprasensibilului de dincolo de lumea exterioară (Thomas d’Aquino), stabilirea
principiilor prime indubitabile ale existenței și cunoașterii (Descartes, Spinoza, Leibnitz), cercetarea critică a
condițiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant) etc. 2. S. m. (Înv.) Metafizician. 3. Adj.Care aparține
metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simțurile noastre, depășind cadrul
] si teologicului, precum si a
realității; conform cu principiile metafizicii
corespondentilor lor la nivelul religiozitatii si respectiv al eclezialitatii, i se
trag cartii notorietatea si aplauzele la scena deschisa. Faptul are o
importanta capitala pentru elucidarea, fie si prin contrast, a genului de
scriere pe care îl reprezinta aceasta singulara „angelologie metafizica“, un
caz unic si fara precedent, cel putin în cultura spirituala europeana. S-ar
putea ca Andrei Plesu sa fi dobândit entuziasmul si silinta scrierii acestui
fals tratat despre îngeri în momentul în care bine cunoscuta sa acuitate
critica, precum si justificatele exasperari metafizico-teologice, facute
publice de-a lungul timpului, luasera act de existenta nenorocitului
interval dintre religie si Biserica. Falia fusese deja descrisa si omologata
de Parintele Alexandr Schmemann, în celebra sa Euharistie. Urmând lui
Leonid Uspenski, iata-ne si pe noi recomandând util acelasi citat
semnificativ: „Religia nu înseamna înca Biserica. Religia a luat nastere
concomitent din dorinta, din nevoia de sfintenie, din cunoasterea ca acest
absolut-altul exista si din necunoasterea a ce este el. De aceea, nu exista
pe pamânt fenomen mai ambiguu si, în ambiguitatea sa, mai tragic decât
«religia». Numai «religiozitatea» noastra contemporana, rasuflata si
sentimentala, e convinsa ca «religia» este totdeauna ceva bun, pozitiv,
plin de bunatate si folositor si ca oamenii au crezut întotdeauna în acea
bunatate si indulgenta ale lui Dumnezeu, au crezut în «Tatal» – creat de
fapt «dupa chipul si asemanarea» micii noastre bunatati – cu o morala ce
nu împovareaza, cu o înduiosare traditionala si cu o frumusete
sufleteasca ieftina. Noi am uitat cât sunt de apropiate «religiei», într-un
anumit sens, conaturale ei, adâncurile întunecate ale fricii, ale nebuniei,
ale urii, fanatismului, toata aceasta superstitie sinistra pe care
crestinismul primar a demascat-o cu atâta intensitate, vazând în ea
halucinatie diavoleasca. Cu alte cuvinte, noi am uitat ca «religia» este
atât de la Dumnezeu, de la însetarea si cautarea Lui de nesters în om, cât
si de la printul lumii acesteia, care l-a rupt pe om de Dumnezeu si l-a
scufundat în întunericul îngrozitor al orbirii“1.
Solutia Domnului Plesu la acest impas religios este încercarea de a fenta
filozofic cei doi versanti ai dilemei, prin încorporarea îngerilor într-un al
treilea loc – misteriosul loc metafizic al intervalului, cu alte cuvinte
garând angelologia pe o linie religios-filozofica moarta. Prin aceasta
„fofilare“ metafizica, oricât de inventiva sau de simpatica ar socoti-o unii,
Domnul Plesu s-a pus singur în situatia ingrata de a proceda angelologic
în mod desuet, ca si cum Întruparea Celei de a Doua Persoane a Sfintei
Treimi n-ar fi avut loc, adica întocmai hibridei filozofari mistice a
Renasterii, care, reactualizând cadrele religiilor antice, a „religiozificat“ la
loc patrimoniul crestin, dezîmbisericindu-i teologia si odata cu aceasta si
angelologia. Prapadul duhovnicesc savârsit de Apusul crestin-renascentist
poate fi înteles numai în lumina constatarii aceluiasi Parinte Schmemann
care pe drept afirma ca crestinismul nu este o religie, ci capatul religiilor,
dar nu fiindca ar fi cel mai „capatuit“ teologic dintre toate, ci fiindca
Întruparea Domnului, a aratarii Dumnezeului pâna atunci invizibil, a
evacuat definitiv din credinta atitudinea religioasa. Dimensiunea
religioasa fusese utila atât timp cât divinitatea si-a ascuns chipul. Hristos
întrupat substituie traditionalei religiozitati antice eclezialitatea erei
moderne, de dupa Întrupare. Adica îmbisericeste credinta, asezând în
locul religiei Biserica. Urmând acestei dumnezeiesti substituiri, Parintii
Bisericii reusisera sa „dezreligiozifice“ compartimentul angelic al credintei
crestine dreptmaritoare, îmbisericindu-l, dar în nici un caz livrându-l
filozofiei. Pentru a întelege concret si limpede în ce consta defazarea
Renasterii si pasul ei înapoi este suficienta bunaoara contemplarea
aspectului extramundan al îngerilor din icoana, cu antropomorfismul
edulcorat si fad al îngerilor din tabloul religios. Indubitabil, reprezinta
persoane angelice diferite, apartinând unor „crestinisme“ diferite si ele.
În spiritul aceleiasi defazari, Andrei Plesu a preferat si el sa dea ceasul
înapoi, motiv pentru care elanul recapitulativ, fervoarea enciclopedica si
stiinta iluminata fac ca, în raport cu revelatia crestina, Despre îngeri sa
reprezinte un discurs religios defazat si el, semanând cel putin conceptual
cu capodoperele renascentiste. Cea mai vie proba a procedurilor religios-
filozofice care articuleaza angelologia plesiana este însasi marturisirea
autorului asupra motivatiei cartii – dupa parerea noastra, si fara sa
exageram, un esantion de strigate si pretentii daimonice tipic
renascentiste: „Vreau sa am intuitia anticipativa a peisajului
transcendent, a regnurilor sale, a climatului sau. Vreau sa stiu cum
functioneaza energiile increate, vreau sa-mi fac o idee despre sociologia
cerului, despre programul si strategiile îngerilor, despre modul cum
fuzioneaza ritmurile si formele spiritului cu ritmurile si formele lumii
pamântesti. Nu numai ca vreau sa stiu ceva despre toate astea, dar mi se
pare ca nici nu merita sa vrei sa stii altceva… Cine spune însa vreau în
propozitiile de mai sus? – ma întreaba precaut si putin iritat prietenul
evlavios sau daimonul meu!“2. Raspunsul apare formulat nitel mai târziu
si amesteca în acelasi meniu sincretic temeritatea investigarii spirituale
iudaice, arabesti sau ale metafizicii religioase scolastice cu scrierile
bisericesti ale Areopagitului si cu restul Scripturilor , actiune, la urma
urmelor, în perfect acord cu orientarea sincretica generala a lucrarii.
De altfel, aceasta optiune, disimulat prezenta totusi în carte, este din
nefericire facuta manifesta si consolidata public cu prilejul unui interviu
dat ulterior poetului Robert Serban: „Mi se pare ca si textele scripturale
ne îndeamna sa credem acest lucru; daca se vorbeste de îngeri ai Persiei
sau ai grecilor, care nu erau crestini, e greu de crezut ca îngerii sunt
specializati doar pe crestinism. As îndrazni sa spun un lucru care la prima
vedere pare riscant, dar, daca ne gândim mai bine, o sa vedem ca e
destul de cuviincios: Dumnezeu însusi nu e crestin! Noi suntem crestini în
raport cu Dumnezeu, altii au alte optiuni, dar Dumnezeu însusi e dincolo
de confesiuni; nu e din Buzau sau Honolulu, are alta situare decât aceea
a geografiei cu care lucram noi de obicei“3.
Pe lânga faptul ca Andrei Plesu ignora ca Logosul s-a întrupat în Nazaret
– un orasel mai modest si mai provincial decât Buzaul! –, se pare ca nu
tine seama nici de deosebirea dintre ostile îngeresti ale lui Hristos zidite
de Domnul la Facerea lumii si idolii angelici produsi de închipuirea si
simbolizarea deviata a religiilor si civilizatiilor antice. Pe acestia îsi
îngaduie sa îi amestece, nesanctionate, numai mentalitatea si procedurile
sincretice. Oare de ce sa se fi aratat Domnul atât de intransigent si sa fi
sistat atât de drastic idolatria Israelului daca nu din cauza faptului
caiudeii, întocmai celorlalte neamuri ale pamântului, ajunsesera sa se
roage la idoli, adica la demoni din tagma carora fac parte si „entitatile
angelice“ scornite de batrâna Antichitate?! Si iarasi, de ce oare sa se mai
fi întrupat Domnul daca nu pentru a ne arata adevaratul sau Chip,
adevaratul cer caruia sa ne rugam si, varsându-si dumnezeiescul Sau
sânge, pentru a ne revela si a ne face posibila divino-umanitatea Bisericii
Sale, singura detinatoare a adevarului despre El,despre îngerii Sai si
sfintii Sai si, implicit, singura în stare sa deosebeasca rapid diversii idoli
angelici grecesti sau chiar si persani, de adevaratii si puternicii osteni
angelici ai lui Hristos?!
În fine, a considera ca Dumnezeu este crestin doar vazut dinspre noi ar
însemna doua lucruri: fie ca doar dinspre noi Persoanele Sfintei Treimi se
vad ca fiind crestine, în vreme ce dinspre alte unghiuri ale planetei se vad
ca fiind islamice, aztece, budiste sau mozaiste, fie ca Unul Domn Iisus
Hristos nu este Unul, ci doar unul dintre ‚,dumnezeii zonali“, destinat
zonei temperate! Credem ca socantele afirmatii din interviu, ca si
pluralismul axiologic postmodern al lucrarii la care ne referim provin din
teama disproportionata a autorului ca textul sa nu care cumva sa poata fi
socotit fundamentalist si sa ajunga sa fie sanctionat pentru încalcarea
normelor admise ale politetii ecumenice si ale deschiderii culturale
sincretice. Aceste scrupule conjuncturale, incompatibile cu talia si
anvergura autorului, se repercuteaza din pacate asupra arhitecturii
globale a discursului. Si prezentarea doctrinelor angelologice, si
impresionanta trecere în revista a ipostazelor vocationale ale îngerilor
sacrifica, în beneficiul vastei ingeniozitati a schemelor recapitulative,
tocmai edificarea oricarei axiologii. Ceea ce irita este faptul ca, în pofida
vizibilei inapetente confesionale a textului, se doreste totusi ca, în mod
discret si abil, rasfoirea materialului angelic sa fie perceputa de cititor ca
fiind de sorginte crestina, dar ca a unei carti croite dupa tiparul manusii:
fie pe afara sincretica si pe dinauntru crestina, fie viceversa!Exceptând
sincretismul subiacent definitiilor angelice, ceea ce contrariaza si
adânceste în plusdeosebirea
dintre îngerii Domnului
Plesu si îngerii Bisericii este aniconismul reprezentarilor si
al instrumentarului. În majoritatea cazurilor, primii sunt perceputi prin
semnificatiile pe care i le-au atribuit religiile traditionale, scolastica sau
ezoterismul medieval, folosind liniile de fuga ale perspectivei clasice,
albertiene. Asta înseamna ca, în acest caz, îngerii sunt vazuti si
comentati dinspre noi, fapt pentru care realitatea lor risca distorsiunile si
iluzionismul specifice mentalitatii binoculare. Biserica, în schimb, ni i-a
descris cum se vad ei iconic, de sus în jos, dinspre cer înspre pamânt,
adica cum îi vede si îi lasa sa fie vazuti Dumnezeu. Iar cum arata ei
vazuti de sus, iconic, dinspre Domnul, ne descopera chiar dumnezeiestile
revelatii ale Scripturii. Bunaoara, când Daniel îl vede si îl descrie pe Sf.
Arhanghel Gavriil, nu el îl vede si îl descrie de fapt, ci vede ce îi arata
Domnul, iar gura si cuvintele proorocului, fiind îndumnezeite de harul
Domnului, capata puterea de a reproduce verbal vederea si descrierea
Lui. De aici si aspectul înfricosator si neuman al vedeniei, ca de altfel al
tuturor dumnezeiestilor vedenii, imposibil de a fi fost plasmuite de
vederea ochiului sau închipuirii omenesti. Dimpotriva, pliate euforic pe
intelect, rationalitatea si coerenta aproape magice ale insolitei angelologii
metafizice pe care o comentam sunt fara echivoc destinate constiintei
teoretice, dispozitivului ei conceptual. Autorul îsi vrea lucrarea distincta si
de ticurile operationale ale „omului recent“, si de pravila doctrinara a
teologilor Bisericii. Îngerii Domnului Plesu se vor cu orice pret rezonabil-
spontani, dar atât cât neprevazutul lor sa nu care cumva sa joace cuiva
„de sus“ sau „de jos“ vreun renghi!, si precis determinati, atât cât sa
fiarba/arda specific numai în cadrele culturii, fara sa dea în foc vreodata…
Se vorbeste amplu despre ierarhiile angelice ale Areopagitului, se
gloseaza încântator asupra demersului scolastic, este pomenita veghea
îngerilor natiunilor, sunt comentate rugaciunea si celelalte nevointe de
sorginte angelica ce aureoleaza vocatia monahala etc., fara a îngadui
macar vreunuia din îngerii cartii sa se rataceasca pe traiectoriile
perspectivei rasturnate, teologice! Doctrinei teologice asupra îngerilor i se
opune o asa-numita „intuitie operationala“, prin care cititorul este invitat
sa înteleaga ca ar fi vorba despre un fel de simtire rationala cu priza mai
directa si mai deplina la semnificatia si realitatea „poliedrice“ ale
îngerilor: „Fie pentru ca au de raspuns unor derapaje eretice, fie pentru
ca au talente de filozofi (adica o anumita neliniste speculativa), fie pentru
ca nu se pot sustrage gratuitatii iscoditoare a mintii omenesti, teologii
dintotdeauna si-au pus tot soiul de întrebari despre îngeri care, din
punctul meu de vedere, nu merita foarte multa atentie. Solicitante pentru
inteligenta, ele nu duc prea departe când ceea ce cauti e o intuitie
operativa a regnului îngeresc. Eu cred ca toate lucrurile despre care
vorbim merita sa fie gândite si asumate numai în masura în care pot
deveni altceva decât simpla informat ie istorica si dogmatica. Putem,
fireste, divaga sprintar, putem construi rationamente si metafore, dar
totul e inutil câta vreme reflexia noastra nu are un impact durabil asupra
modului nostru de a fi, câta vreme ea nu se converteste într-o experienta
personala transfiguratoare“4.
Oricât de amanuntita, rasfoirea cartii de la un capat la celalalt nu va
descoperi vreun loc în care respectiva „intuitie operationala“ a autorului
sa fi gasit de cuviinta ca ar merita luata în seama contributia îngerilor, ca
modele liturgice, la edificarea unitatii si divino-umanitat ii Bisericii. Cu
toate ca, la Mamvri, Sfânta Treime i s-a aratat lui Avraam în chipul celor
trei îngeri, iar ulterior relatia intratrinitara a acestora a devenit modelul
raporturilor ecleziale din interiorul sinaxelor parohiale sau episcopale,
cartea omite sa prezinte îngerul ca agent si promotor al îmbisericirii
realului, ca parte nevazuta, dar extrem de dinamica a Trupului lui Hristos,
adica a vietii Bisericii. Sunt eludari care probeaza neutralitatea
ecleziologica în care se complace discursul lucrarii. Dar o eludare de
proportii, cum este absenta oricarui comentariu asupra scandalului
determinarii sexului îngerilor, reprezinta dovada clara ca angelologia
Domnului Plesu nu este doar indiferenta ecleziologic, ci produsul unei
veritabile fobii teologice. A trebuit sa vina epoca noastra postmoderna
pentru ca stravechea ironizare catolica a teologilor Rasaritului Crestin, de
a fi fost preocupati, în plin asediu turcesc, de stabilirea sexului îngerilor –
o parafraza medievalaa tarii care „arde“, si a babei care „se piaptana“ –,
sa revina astazi ca un bumerang si sa loveasca imparabil penibilul pietism
care a scurtcircuitat mortal angelologia Apusului Crestin. Or, mult
ridiculizata tema a comenta rii sexului îngerilor reprezinta de fapt pentru
cercetatorii doctrinei ceea ce numim de obicei o tema teologica grasa. Ea
înseamna cu mult mai mult decât contemplarea prezumtivelor
bisexualitati, transsexualitat i, androginism ale protectorilor nostri sau,
pur si simplu – asa cum ne-ar putea sugera Domnul Plesu – a modului
paradoxal în care acestia îsi misca nevazuta si netrupeasca lor orientare
sexuala undeva în intervalul dintre genurile masculin si feminin… Daca la
prima vedere pare o tema sterila a gândirii teologice speculative, asa cum
a parut la vremea respectiva si teologilor catolici, ea devine esentiala în
clipa în care se încearca explicarea contrastului evident dintre numele
barbatesc si înfatisarea efeminata a îngerilor, asa cum apare în toate
icoanele Traditiei. Prezent în toate ipostazele îngerilor din icoanele
Bisericii, el nu face decât sa reproduca fidel modul în care au aparut în
vedeniile sfintilor. A teologhisi asupra originii si cauzelor acestui divin si
tainic contrast înseamna pâna la urma a umbla la însasi identitatea
îngerilor si a lumilor intermediare, a iscodi teologic însusi fondul ontologic
caruia îi apartin.
Prin urmare, care ar putea fi portretul-robot al îngerilor Domnului Plesu si
care al îngerilor Bisericii? Domnul Plesu a încercat sa le faca îngerilor sai
un portret-robot care îl exprima ca autor aproape fara rest: „îngerul
plesian“ este irezistibil destept, insuportabil tuturor si nimanui, proxim
mai curând evlaviei citadine decât efuziunii isihaste; ca si distinsul lui
exeget, este suculent, repede intelectiv, iute pluralist, cordial ezoteric,
ocupând cu slava tihnit asezata si notorie a arhetipului alveola cultural-
religioasa care i-a fost rezervata. În mod global, desenul lui reface
sugestiv bine cunoscuta echidistanta cu care autorul întâmpina atât
mediul Bisericii cât si pe cel al religiozitatii neîmbisericite, ba mai mult, a
modului în care se complace sa medieze între cele doua instante. Pentru
Andrei Plesu, si cu riscul de a fi socotit excesiv generic sau conventional,
intervalul reprezinta cratima ideal adecvata unei „diplomatice“ împacari si
conlucrari a celor doua angelologii adverse: cea a imaginarului religios, al
tabloidelor angelice vehiculate de Antichitate, de restul monoteismelor
sau de initiatica doctrinelor oculte, si cea a imaginalului – cum îi place
Domniei sale sa-i zica5 – traditiei ipostazelor angelice pe care le
furnizeaza patrimoniul iconic al Bisericii. Ca atare, o deosebire importanta
o constituie faptul ca îngerii Domnului Plesu arata, functioneaza si se
comporta abstract, conventional si despersonalizat, „dupa chipul si
asemanarea“ intervalurilor închipuite metafizic de însusi genitorul lor
„terestru“, în vreme ce îngerii Bisericii, ca persoane teologice, chiar daca
netrupesti si nevazute, arata, se comporta si functioneaza nu dupa cum
le-au închipuit oamenii, ci conform unui statut hotarât în ceruri de însusi
Sfântul Arhanghel Mihail si încuviintat unanim de plenul ostilor îngeresti.
Cu toate ca pâna la izgonirea cuplului primordial aflaseram doar ca au
fost ziditi de Domnul, fara sa stim însa cum arata, ce fac si cum se misca,
în urma ucazului angelic al Arhistrategului, recunoasterea îngerilor
Bisericii se face precis, potrivit noii lor posturi liturgice: stau bine, stau cu
frica, iau aminte, pentru ca Sfânta Jertfa în pace sa fie adusa. Sa
adaugam ca, teologic, a sta bine înseamna a te afla exact în acel vazduh
unde pot fi prinse „scurtele“ divine, adica razele energiilor increate, a sta
cu frica înseamna a sta cu teama de a nu le rata traseul repede si a avea
marea grija de a nu le oglindi schimonosit sau fragmentar, iar a sta cu
luare aminte înseamna a întelege primii sensul mesajului dumnezeiesc,
iar pentru pamânteni a fi cei dintâi hermeneuti ai acestuia.
În fine, o concluzie globala: chiar daca arata moderni doar extrem de
sporadic si doar secvential, per ansamblu îngerii lui Andrei Plesu pot fi
calificati ca fiind esentialmente „modernisti“. Sa fim mai clari: potrivit
teologilor, Întruparea Domnului si icoana Lui inaugureaza era Persoanei.
Modelul Persoanei este Hristos. Fara Persoana, adica fara Hristos, n-ar fi
existat niciodata era modala a modernitatii, fiindca Hristos întrupat S-a
facut vizibil oamenilor ca Persoana, S-a aratat lor cum arata, sau, mai
exact, cum S-a lasat vazut. Sa observam ca, în absenta realitatii
Persoanei, nici una dintre civilizatiile antice n-a avut vreo epoca moderna
si n-a cunoscut modernitatea. Modernitatea este expresia persoanei.
Chiar daca inventat cu aproape doua mii de ani mai târziu,
cuvântul modern rezuma modul persoanei de a-i asuma si exprima
jertfelnic, existential pe ceilalti. A fi modern înseamna a-I iubi ,,modal“ si
pe Hristos si pe proximi, a Le iubi neuniform unicitatea. Pe drept cuvânt,
Hristos este considerat creatorul si etalonul modernitatii, adica al vocatiei
modale, al acelei puteri înalte si singulare daruita umanitatii pentru a
exprima tainele descoperirilor divine. Expresia cea mai vie a modernitatii
o reprezinta actul zugravirii de icoane.
Irumperea în lume a ideologiilor a facut ca modernitatea crestina sa
devina treptat amnezica, apoi apostata si, într-un final, de-a dreptul atee.
Aceasta dramatica depreciere a dat înapoi acele modernitatii,
transformând-o automat în modernismul în care ne como placem astazi.
Caracteristic modernismului este faptul ca, pastrând perfect intact harul
modal al modernitatii, daruit odinioara, el pierde tocmai simtirea
întelegatoare a adevarului unic, întocmai „modernismului“ definitiilor si
continuturilor din Despre îngeri – inegalabile si admirabile ca forma si
expresie, dar aniconice, castrate axiologic si, mai grav, lipsite de
maretie. „Îngerul plesian“ nu rage divin si neuman, cu unul din picioare
pe un tarm al marii si cu celalalt picior pe celalalt tarm, nici nu seamana
cu înspaimântatoarea persoana eshatologica din vedeniile proorocilor si
sfintilor: „Apoi am vazut un înger puternic care se pogora din cer într-un
nor. Deasupra capului era curcubeul, fata lui era ca soarele si picioarele
lui ca niste stâlpi de foc. În mâna tinea o carticica deschisa. A pus piciorul
drept pe mare si piciorul stâng pe pamânt si a strigat cu glas tare, cum
racneste un leu“ (Apoc. 10, 1-3). Oare ce are comun „îngerul plesian“
pazitor, intimist, confesiv si inteluctualist – cum îi sade bine oricarui
„dublu ceresc“ închipuit de laicatul caldicel –, cu alura apocaliptica a
arhanghelului întrezarit de autorul Apocalipsei? Ar fi bine ca împreuna cu
autorul sa nu uitam ca toate cele patru masuri luate de Arhistrategul
ostilor îngeresti, pomenite mai devreme, sunt forme ale ascultarii, iar în
monahism, urmând modelul îngerilor, compun votul ascultarii. Sfintii
Parinti ai Bisericii observasera faptul ca, asistând neputinciosi la
înfricosata Cadere si izgonire a omului din Rai, board-ul angelic a decis sa
renunte de bunavoie la libertatea cu care fusesera înzestrati îngerii
laolalta cu celelalte fapturi în favoarea ascultarii. Vazând atâta dragoste
jertfelnica în cumintenia lor subita, Domnul i-a rasplatit daruindu-le
miraculoasa libertate canonica, cea vesnic incoruptibila. Despre îngeri,
cum spuneam mai înainte, nu este însa o lucrare etansa si compact
metafizica. Oricât de demiurgica, omogenitatea ei este sparta de
modestia frumoasa a textelor care formeaza cea de-a doua secventa a
cartii, intitulata smerit „Experiente, tatonari, lecturi“. Piesele care o
compun sunt câteva texte mai recente a caror teologie destinsa,
temeritate priceputa si precizie incantatorie evoca întelepciunea joviala a
redactarilor patristice. Ne-ar fi bucurat, pentru placerea lecturii, sa
opunem strigatului renascentist, reprodus anterior, fie Lupta lui Iacob cu
îngerul, fie Îngerul si clipa, fie chiar citarea integrala a textului Aroma
lumii – toate la un loc esantioane extrem de rare de exaltanta si aplicata
teologhisire dreptmaritoare. Pe lânga faptul ca acestea, precum si
celelalte texte care compun micuta secventa mediana a cartii dezmint
inapetent a teologica a autorului, ele profetesc îngereste nu numai
„epura“ prezentei scrieri si „desenul ei ideal“, ci si ipostaza viitoarelor
lucrari ale lui Andrei Plesu. Lânga „estele“ fiecarui capitol al prezentei
carti – ne catehizeaza autorul –, acelasi înger asaza un „cum ar fi trebuit
sa fie“, prin care forma actuala a unui caz european fara precedent ar
putea deveni forma viitoare a unui caz fara precedent în ceruri… I-o
doresc cu inima de prieten, adica mai intens decât i-o doreste „dublul sau
ceresc“…

1 Alexander Schmemann, Euharistia – Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, p.

186.
2 Andrei Plesu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, p. 179.
3 Robert Serban, A cincea roata, Ed. Humanitas, p. 140.
4 Andrei Plesu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, p. 86.
5 Andrei Plesu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, p. 27