Scheletul membrului superior (toracic)

Zonoscheletul membrului superior (centura pectorală sau toracală)

formează scheletul umărului și asigură legătura dintre oasele membrului liber și
toracele osos. Este constituit din două oase, clavicula și spata (scapula sau
omoplatul).

Clavicula este un os lung, pereche, situat la limita dintre torace și gât,

orientată transversal, fiind dispusă între membrul sternal și acromionul spetei.
Clavicula prezintă un corp și două extremități.
Spata (scapula, omoplat)
este un os lat, de formă
triunghiulară, situat pe
partea postero-superioară a
toracelui, între primul
spațiu intercostal și coasta
a VIII-a. Prezintă două
fețe, trei margini și trei
unghiuri.

•Fața posterioară (dorsală)

este orientată postero-
lateral; de pe ea se
detașează în sens medio-
lateral spina scapulară
terminată brusc printr-un
acromion. Spina scapulară
împarte fața posterioară
într-o fosă supraspinosă și
una infraspinoasă.
•Fața anterioară (costală) prezintă o concavitate (fosa
subscapulară) și suprafețele de inserție musculară.
•Marginea superioară este subțire și prezintă incizura
spetei.
•Marginea medială este rectilinie sau ușor convexă.
•Marginea laterală este orientată oblic pe axilă.
•Unghiul inferior este ascuțit, cel superior ușor rotunjit,
iar cel lateral se articulează cu humerusul.
Stilopodiul membrului superior (scheletul
brațului) este reprezentat de către osul
humerus.

Humerusul este un os lung, aproximativ

vertical Prezintă un corp și două extremități.
Corpul este cilindric în jumătatea superioară
și triunghiular în cea inferioară, prezentând
trei fețe și trei margini.
Extremitatea proximală (superioară)
prezintă atât formațiuni articulare (atașat
corpului prin gâtul anatomic), cât si
formațiuni nearticulare – tuberculul mare,
tuberculul mic și șanțul intertubercular (culisa
tricipitală).
Extremitatea distală (inferioară), aplatizată
și recurbată antero-posterior, prezintă ca
formațiuni articulare o trochlee și un condil,
iar ca formațiuni nearticulare un epicondil
medial, un epicondil lateral și 3 fose
(coronoidă, radială și olecraniană)
Zeugopodiul (oasele antebrațului) este
reprezentat de două oase paralele – radiusul
și ulna (cubitusul).

Radiusul este un os lung, dispus lateral,

prezintă un corp și două epifize. Corpul este
prismatic – triunghiular. Extremitatea
superioară (proximală) prezintă foseta
capului radial, un gât și o tuberozitate.
Extremitatea inferioară (distală) prezintă o
față articulară carpiană și procesul stiloid
radial.
Ulna (cubitusul) este un os lung, dispus
medial și prezintă un corp și două
extremități. Corpul are formă prismatică-
triunghiulară. Epifiza proximală prezintă
incizura ulnei de articulare cu trochleea
humerusului și incizura radială a ulnei de
articulare cu circumferința radiusului. Epifiza
distală prezintă capul ulnei (de articulare cu
radiusul) și procesul stiloid.
Bazipodiul toracal este reprezentat de oasele carpiene. Oasele carpiene, în număr de 8,
sunt oase scurte, dispuse pe două rânduri. În rândul proximal, în sens latero-medial, sunt
oasele: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform. În rândul distal (în sens latero-medial)
sunt dispuse oasele: trapez, trapezoid, osul mare (capitat), osul cu cârlig (os hamatum sau
unciform). Inconstant între oasele capitat, scafoid și trapezoid mai poate apărea osul
central ca os supranumerar.
Metapodiul toracal este reprezentat de un număr de 5 oase lungi numite metacarpiene și
sunt numerotate cu cifre romane de la I la V în sens latero-medial.
Acropodiul toracal este reprezentat de către falange și oasele sesamoide. Degetele II-V
prezintă câte 3 falange: I-proximală, II-medie și III-distală. Degetul I (policele) prezintă
numai 2 falange. În tendoanele sau în ligamentele degetelor, mai ales ale policelui, sunt
frecvent întâlnite oase sesamoide, oase mici, netede, cu aspect ovoidal.
 Scheletul membrului inferior (pelvin)

Zonoscheletul pelvin (scheletul centurii

pelvine) este format din trei oase: ilium
(ilion), ischium (ischion) și pubis (pubele).
Cele trei oase sunt reunite într-o formațiune
numită osul coxal.
Coxalele se sudează anterior (la nivelul
simfizei pelvine), iar posterior cu sacrumul,
realizând articulațiile sacro-iliace.
Cele două coxale articulate realizează bazinul
osos.
Coxalul prezintă lateral o cavitate – cavitatea
acetabulară (pentru articularea cu femurul),
sub care se află gaura obturată.
Stilopodiul pelvin este reprezentat de
către femur și patelă (rotulă).

Femurul este un os lung ce formează

scheletul coapsei. Epifiza proximală
prezintă capul femural, gâtul, marele și
micul trochanter. Corpul este prismatic
triunghiular. Epifiza distală prezintă doi
condili, fața patilară (trochleea), doi
epicondili și o fosă intercondiliană.

Patela (rotula) este un os scurt, de tip

sesamoid, aplatizat și dispus în tendonul
mușchiului cvadriceps femural.
Zeugopodiul pelvin (oasele gambei)
este reprezentat de două oase: tibia și
fibula (peroneul).

Tibia, plasată medial, prezintă o epifiză

proximală voluminoasă pe care sunt
prezenți doi condili. Corpul tibiei este
prismatic-triunghiular. Epifiza distală
prezintă o suprafață articulară pentru
fibulă.

Fibula (peroneul) prezintă un corp

prismatic-triunghiular. Epifiza proximală
(capul fibulei) are o suprafață de
articulare cu tibia. Extremitatea distală
este reprezentată de maleola fibulară, o
suprafață de articulare pentru tibie și una
pentru talus (astragal).
Bazipodiul pelvin este reprezentat de un
număr de 7 oase dispuse pe două rânduri -
oasele tarsiene. În rândul posterior sunt două
oase: talusul (astragalul) și calcaneul, iar în
rândul anterior 5 oase: navicularul, cuboidul
și trei unciforme (medial, intermedial și
lateral).
Metapodiul pelvin este reprezentat de oasele
metacarpiene, numerotate în sens medio-
lateral de la I la V.
Acropodiul pelvin este reprezentat de oasele
degetelor (falangele). Degetele sunt
numerotate ca și cele superioare de la I la V în
sens medio-lateral. Degetul I (halucele)
prezintă două falange, iar degetele II-V au
câte 3 falange. Ca și la membrul superior se
pot întâlni și la membrul inferior oase
sesamoide care se dezvoltă în tendoane și
ligamente. Constant sunt prezente două oase
sesamoide și extremitatea anterioară a
metatarsului I pe ambele laturi ale tendonului
m. flexor lung al halucelui.
 Scheletul trunchiului
Este reprezentat de coloana vertebrală, stern și coaste.
Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial și este
dispusă în partea mediană și posterioară a corpului
uman. Ea îndeplinește un rol triplu, respectiv are rol
de susținere al corpului, protejează măduva spinării și
participă la realizarea diferitelor mișcări ale capului și
trunchiului. Pentru a putea descrie caracterele pe
regiuni ale vertebrelor, trebuie descrisă o vertebră
imaginară ce reunește caracterele tuturor vertebrelor
indiferent de regiunea din care fac parte, vertebră
cunoscută sub denumirea de vertebră tip.
Vertebra tip prezintă anterior corpul vertebral, iar
posterior arcul vertebral. Corpul prezintă o
circumferință, o față superioară și una inferioară. De
la nivelul arcului vertebral se detașează mai multe
expansiuni numite apofize, unele musculare și altele
articulare. Apofizele musculare sunt reprezentate de
apofiza spinoasă (impară) și apofizele transverse
(transversale ). Apofizele articulare, în număr de
patru, sunt dispuse două superior și două inferior.
Corpul vertebral împreună cu arcul vertebral
delimitează gaura vertebrală, care prin însumare
reliefează canalul vertebral (neural sau rahidian) ce
adăpostește măduva spinării.
Vertebrele cervicale (C1-C7 ), în număr de 7, au corpul
vertebral redus și mult alungit transversal. Prima
vertebră, numită atlas, nu are corp vertebral și prezintă
două mase laterale unite printr-un arc anterior și unul
posterior, mai mare. Axisul, a doua vertebră cervicală,
prezintă pe fața superioară a corpului o proeminență
numită proces odontoid (dintele axisului).
Vertebrele toracale (T1-T12), în număr de 12, se
caracterizează prin corp cilindric, prezența suprafețelor
de articulare pentru coaste, procesul spinos lung și
înclinat în jos.
Vertebrele lombare (L1-L5), în număr de 5, au corpul
cel mai voluminos, proces spinos scurt, procesele
transverse dezvoltate. În unele cazuri, vertebra L5 se
poate suda de sacrum.
Vertebrele sacrale (S1-S5) se sudează formând osul
sacrum. Osul sacrum are formă triunghiulară cu baza
orientată în sus.
Vertebrele coccigiene (C1-C4,C5) se reunesc într-o
singură formațiune numită coccis. Coccisul are formă
triunghiulară, cu baza orientată către vârful sacrumului.

Coloana vertebrală în ansamblul ei nu este rectilinie, ea

prezentând patru curburi, una cervicală cu convexitatea
orientată anterior, una toracică cu convexitatea
orientată posterior, una lombară cu convexitatea
orientată anterior și una sacro-coccigiană cu
convexitatea orientată posterior.
Sternul este un os lat, dispus anterior, pe
linia mediană a toracelui și format din
manubriu, corp și cu coastele asternale
(coastele VIII-X) prin intermediul
cartilajului coastei VII. De asemenea
sternul se articulează cu cele doua
clavicule.
Coastele sunt arcuri osteocartilaginoase
dispuse pe părțile laterale ale toracelui și
articulate cu coloana vertebrală și cu
sternul. Sunt în număr de 12 perechi,
fiind formate dintr-o porțiune osoasă
situată posterior și o porțiune
cartilaginoasă (cartilajul costal) dispusă
anterior. Cartilajul costal nu este prezent
la coastele XI-XII.
Primele 7 perechi de coaste sunt numite coaste adevărate și se articulează prin intermediul cartilajelor
costale cu sternul. Coastele VIII-X sunt numite coaste false (asternale), articulându-se succesiv prin
intermediul cartilajelor costale cu cartilajul costal VII, realizând hipocondrul (rebordul costal).
Ultimele două perechi de coaste (coastele flotante) nu prezintă cartilaj costal .

Toracele osos (cutia toracică) are forma unui trunchi de con cu baza mare în jos și tăiată oblic
posterior și este formată prin articularea vertebrelor dorsale (toracale), coastelor și sternului, având
rolul de a adăposti cordul, pulmonii și marile vase sangvine.
 Scheletul capului (craniul)

Este alcătuit din două mari componente: neurocraniul (care adăpostește

encefalul) și viscerocraniul sau splanchnocraniul (care adăpostește segmentele inițiale
ale aparatelor digestiv și respirator).

Neurocraniul are forma

unui ovoid cu partea
voluminoasă dispusă
posterior, prezentând o
față și o boltă. Oasele
bolții sunt legate între
ele prin suturi.

Neurocraniul este
format din 4 oase
impare (frontal, etmoid,
sfenoid, occipital) şi
două oase pare
(temporal şi parietal).
Viscerocraniul (splanchnocraniul, masivul facial) este format prin articularea a
şase oase perechi (maxila, palatinul, nazalul, lacrimalul, zigomaticul, cornetul
nazal inferior) şi două oase impare (vomerul şi mandibula).
 ARTROLOGIA (SINDESMOLOGIA)

Artrologia reprezintă partea anatomiei care se ocupă cu studiul

articulaţiilor.
Articulaţiile sunt entităţi morfo-funcţionale pasive din cadrul aparatului
locomotor şi reprezintă locul în care două sau mai multe piese osoase şi/sau
cartilaginoase alăturate sunt legate între ele prin intermediul unor formaţiuni derivate
din ţesutul conjunctiv.

Contribuţia oaselor în cadrul unei articulaţii diferă după tipul lor

morfologic şi anume:
oasele lungi şi alungite participă la formarea articulaţiei prin extremităţile lor;
oasele late participă prin margini sau unghiuri;
oasele scurte participă prin diferite porţiuni de pe suprafeţele lor.

Articulaţiile se clasifică în următoarele tipuri:

•articulaţii fibroase (sinartroze),
•articulaţii cartilaginoase (amfiartroze),
•articulaţii sinoviale (diartroze).
 Articulaţiile fibroase (sinartrozele)

Se formează în locurile în care piesele osoase sau cartilaginoase participante rămân imobile.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate prin periost sau pericondru care trece de pe o piesă pe
alta şi prin ţesut conjunctiv fibros interpus între marginile sau suprafeţele acestor piese.
Majoritatea articulaţiilor fibroase au caracter temporar deoarece ţesutul conjunctiv interpus este
invadat, mai devreme sau mai târziu de către ţesut osos provenit de la oasele participante,
rezultatul fiind sudarea reciprocă şi anchiloza consecutivă (sinostoză).
În cadrul articulaţiilor fibroase se deosebesc trei grupuri: sindesmoza, sutura şi gomfoza.

Sindezmoza se caracterizează prin prezenţa ca mijloc de legătură a unui ţesut

conjunctiv fibros sau elastic care formează ligamentul interosos. Acest tip de articulaţie se
întâlneşte între procesele spinoase a două vertebre alăturate.
Sutura se întâlneşte la nivelul capului osos. Oasele craniului sunt unite între ele prin
marginile lor, între care se află o zonă îngustă de ţesut fibros ce realizează ligamentul sutural.
Acesta se continuă la exterior cu pericraniul, iar în interiorul cavităţii craniene cu duramater. La
nivelul suturilor are loc creşterea în lăţime a oaselor pentru ca, la încheierea creşterii, oasele
învecinate să se sudeze între ele prin osificarea ligamentului sutural. În funcţie de forma
marginilor oaselor ce vin în contact suturile se clasifică în: suturi dinţate, suturi solzoase, suturi
foliate şi suturi plane.
Gomfoza rezultă din implantarea unei prelungiri conice într-o cavitate. Acest tip de
articulaţie se întâlneşte la nivelul implantării rădăcinii dentare în alveolă.
 Articulaţiile cartilaginoase (amfiartrozele)

Reprezintă rezultatul unirii a două piese osoase prin intermediul unui cartilaj.
Legătura este consolidată la suprafaţă prin continuitatea dintre pericondrul care
acoperă cartilajul şi periostul oaselor unite formându-se un ligament periarticular.
Articulaţiile cartilaginoase cuprind două grupuri: sincondroza şi simfiza.

Sincondroza este realizată prin intermediul unui cartilaj hialin ulterior

osificat sau printr-un disc lăţit fibro-cartilaginos care nu se osifică. Sincondroza prin
cartilaj hialin ulterior osificat este o articulaţie cartilaginoasă tipică care, prin
metaplazie, la animalele adulte se transformă în sutură; este întâlnită la oasele de la
baza craniului. Sincondroza prin disc lăţit fibro-cartilaginos care nu se osifică este
întâlnită între corpurile vertebrelor la mamifere.

Simfiza realizează legătura în plan median a oaselor coxale constituind

osul bazinului. Este realizată prin ţesut fibro-cartilaginos interpus şi prin ţesut fibros
(periost) dispus la suprafaţa oaselor.
 Articulaţiile sinoviale (diartrozele)

Reprezintă tipul de articulaţii care permit, datorită particularităţilor structurale, un

grad mare de mobilitate oaselor sau cartilajelor ce iau parte la formarea acestora.
Constituie majoritatea articulaţiilor din cadrul aparatului locomotor.
Din punct de vedere structural sunt formate din: suprafeţe articulare, mijloace de
legătură (reprezentate de capsula articulară şi de ligamente), cavitatea articulară,
formaţiuni complementare, vase şi nervi.

Suprafeţele articulare sunt netede, egale sau neegale, congruente sau

necongruente. Aceste suprafeţe sunt acoperite cu un cartilaj articular cu rol de
amortizare şi de facilitare a alunecării.

Capsula articulară înconjoară articulaţia ca un manşon ce se desprinde de

pe marginile suprafeţelor articulare. Capsula articulară este formată dintr-un strat
extern de natură fibroasă (capsula fibroasă sau ligamentul capsular) şi dintr-un strat
intern sinovial (membrana sinovială). Capsula fibroasă rezultă prin trecerea
periostului de pe un os pe celălalt şi este formată din fascicule paralele de ţesut
conjunctiv fibros. În zonele cu solicitări mecanice mari fasciculele se aglomerează
şi formează ligamentele funiculare.
Ligamentele funiculare sunt rezistente şi inextensibile şi pot fi plasate intra- sau
extracapsular. La nivelul membrelor aceste ligamente se dispun de-o parte şi de alta
unei articulaţii şi iau denumirea de ligamente colaterale.
Membrana sinovială aderă la faţa internă a capsulei fibroase ca şi la toate
formaţiunile intracapsulare cu excepţia cartilajelor articulare. Membrana sinovială
produce lichidul sinovial (sinovia), lichid de culoare gălbuie, filant şi transparent.

Formaţiunile complementare. La nivelul articulaţiilor sinoviale pot fi

prezente: burelete circulare sau marginale, meniscuri articulare, muşchi tensori ai
capsulei articulare.
Forma şi întinderea suprafeţelor articulare, precum şi dispunerea
ligamentelor determină mobilitatea în cadrul unei articulaţii sinoviale. În general
tipurile de mişcări permise sunt:
•mişcarea de alunecare, întâlnită între oase cu suprafeţe articulare plane;
•mişcarea unghiulară este caracteristică articulaţiilor oaselor lungi de la nivelul
membrelor şi include extensia, flexia, abducţia şi adducţia;
•circumducţia este mişcarea complexă de trecere succesivă în flexie, abducţie,
extensie, adducţie, prin care o rază osoasă sau chiar întreg membrul descrie cu
•extremitatea sa distală un cerc sau arc de cerc;
•rotaţia este mişcarea prin care un os se roteşte în jurul propriului ax.
În funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a mişcărilor
permise, articulaţiile sinoviale se clasifică în:

articulaţia plană – acest tip de articulaţie prezintă suprafeţe

articulare plane sau aproape plane şi permite numai mişcări de
alunecare;
articulaţia sferoidală – se caracterizează prin participarea
unui cap articular şi a unei cavităţi şi permite (teoretic) toate
tipurile de mişcări;
articulaţia elipsoidală – în cadrul acestei articulaţii
suprafeţele de alunecare au formă eliptică şi permit mişcări de
flexie, extensie şi lateralitate;
articulaţia condiliană – suprafeţele articulare sunt
reprezentate de un condil şi negativul acestuia; permite numai
mişcări de flexie şi extensie;
articulaţia trochleară (în balama, ginglima) – are una din
suprafeţele articulare reprezentată printr-o trochlee şi suprafaţa
opusă printr-o cochlee; permite numai mişcări de flexie şi
extensie;
articulaţia trochoidă (pivotantă) – se caracterizează prin
prezenţa unei formaţiuni inelare în care pătrunde ca un pivot o
proeminenţă a osului opus; permite numai mişcări de rotaţie;
articulaţia biaxială (“în şa”) – este întâlnită la nivelul
vertebrelor cervicale ale păsărilor şi se caracterizează prin
suprafeţe articulare în formă de şa; permite executarea
mişcărilor în două planuri perpendiculare.
 Articulaţiile capului

Oasele capului sunt unite între ele prin articulaţii fibroase (suturi) şi
prin articulaţii cartilaginoase precum şi printr-o articulaţie sinovială (articulaţia
temporo-mandibulară).
Oasele bolţii craniene (calvariei) sunt unite prin suturi dinţate,
solzoase, plane şi prin sincondoze. Cele mai multe dintre oasele viscerocraniului
sunt articulate între ele prin suturi plane.
Articulaţia temporo-mandibulară conectează mandibula la baza
craniului. Este o articulaţie sinovială (de tip condilian). Suprafeţele articulare
sunt reprezentate de capul (condilul) mandibulei şi de fosa mandibulară şi
tuberculul articular din partea temporalului. Fiind suprafeţe parţial congruente,
între acestea se interpune un disc articular. Mijloacele de unire sunt reprezentate
de o capsulă articulară întărită lateral de un ligament. Mişcările permise sunt
mişcări de coborâre şi ridicare a mandibulei, mişcări de propulsie şi retropulsie,
precum şi mişcări de lateralitate (diducţie) ale mandibulei.
 Articulaţia capului cu coloana vertebrală.

Craniul se articulează cu primele două vertebre cervicale (atlas şi axis) prin

două articulaţii: atlanto-occipitală şi atlanto-axoidiană.

Articulaţia atlanto-occipitală este realizată între condilii occipitalului şi

cartilajele articulare ale atlasului. Se realizează prin capsula articulară şi două
membrane, membrana atlanto-occipitală anterioară întărită de ligamentul atlanto-
occipital anterior şi membrana atlanto-occipitală posterioară. Pe aripile laterale ale
acestei articulaţii se dispune câte un ligament atlanto-occipital lateral.

Articulaţia atlanto-axoidiană se realizează între atlas şi axis prin două

articulaţii atlanto-axoidiene laterale şi o articulaţie atlanto-axoidiană mediană.
Articulaţia atlanto-axoidiană laterală se realizează prin intermediul unei capsule
articulare şi a membranlor atlano-axoidiene. Articulaţia atlanto-axoidiană mediană
(atlanto-axoidiană) se realizează între atlas (inelul atloidian) şi procesul odontoidian
al axisului prin ligamentul apical al dintelui axisului, ligamentele alare şi membrana
tectoria.
Cele două articulaţii permit mişcări de flexie-extensie, rotaţie şi înclinare
laterală.
 Articulaţiile coloanei vetrebrale.

Vertebrele se articulează între ele prin corpurile şi arcurile lor.

Articulaţiile corpurilor vertebrale se realizează între faţa superioară şi cea inferioară
a corpurilor a două vertebre în succesiune. Între aceste două suprafeţe articulare se interpune
discul intervertebral. Discul intervertebral are forma unei lentile biconvexe, prezentând o
porţiune periferică (nucleu fibros) şi o porţiune centrală (nucleu pulpos). Mijloacele de unire
sunt reprezentate de ligamentul vertebral longitudinal anterior ce ţine de la bazioccipital şi până
la vertebra S2; ligamentul vertebral longitudinal posterior de la bazioccipital până la coccis.
Articulaţiile arcurilor vertebrale sunt reprezentate de articulaţiile proceselor
articulare (articulaţii sinocviale), ligamentele galbene (ce unesc lamelele vertebrale),
ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos (uneşte vârful proceselor spinoase, având cea
mai mare dezvoltare în regiunea cervicală unde îşi schimbă denumirea în ligamentul nucal sau
cervical), ligamente intertransversale (între procesele transverse, mai ales cu segmentul
lombar).
Articulaţia lombosacrată se realizează între sacrum şi vertebra V lombară; iar
articulaţia sacroccigiană între sacum şi coccis. Cele două articulaţii sunt asemănătoare
articulaţiilor dintre corpurile şi dintre arcurile vertebrelor. Articulaţiile intercoccigiene sunt
independente la copil (unite prin discuri interveterbrale), la adult acestea osificandu-se.
Mişcările între două vertebre în succesiune sunt reduse, însă în ansamblu
coloana vertebrală este mobilă, mişcările permise fiind cele de flexie, extensie, înclinare
laterală, circumducţie şi rotaţie.
 Articulaţiile toracelui.
Aceste articulatii sunt multiple şi variate, fiind reprezentate de articulaţiile capetelor
coastelor, articulaţii costotransversare, articulaţiile costo-condrale, articulaţiile sternoscostale,
articulaţiile intercondrale, articulaţiile sternului.
Articulaţiile capetelor coastelor sunt articulaţii plane şi se stabilesc între capul unei
coaste şi foveile costale a două vertebre în succesiune. Se realizează prin capsula articulară,
ligamentul radiat al capului coastei şi ligamentul intraarticular al capului coastei (ligamentul
conjugat).
Articulaţiile costotransversare sunt articulaţii plane şi se realizează între tuberculul
costal şi procesul transvers al vertebrei de acelaşi rang numeric. Articulaţia beneficiază de
următoarele mijloace de unire: ligamentul costotransversar, ligamentul costotransversar superior,
ligamentul costotransversar lateral, ligamentul lombocostal.
Articulaţiile costocondrale se stabilesc între extremitate fiecărei coaste şi cartilajul
costal corespunsator şi se realizează printr-o membrană intercostală externă şi o membrană
intercostală internă.
Articulaţiile sternocostale se stabilesc între caritlajele coastelor adevărate (I-VII) şi
marginile sternului. Se realizează printr-un ligament intraarticular şi o membrană fibroasă
(capsula articulară) întărită printr-un ligament radiat anterior şi unul posterior.
Articulaţiile intercondrale sunt articulaţii ce se stabilesc în succesiune între cartilajele
coastelor asternale realizându-se astfel hipocondrul sau rebordul costal.
Articulaţiile sternului se realizează între cele trei segmente sternale (manubriu,
corpul şi procesul xifoidian). Aceste articulaţii se osifică după vârsta de 40 de ani.
Mişcările cutiei toracice sunt legate de actul respiraţiei. Mobilitatea segmentelor
cutiei toracice sunt determinate de contracţiile musculaturii. În cursul mişcărilor toracelui se
observă succesiv dilatarea (corespunzătoare respiraţie) şi revenirea (corespunzătoare expiraţie).
 Articulaţiile membrului superior

Articulaţiile centurii pectorale. Articulaţia sternoclaviculară uneşte extremitatea

sternală a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Este o articulaţie în şa şi permite
mişcări diferite. Articulaţia acromioclaviculară se realizează între claviculă şi acromionul
spetei. Permite mişcări de alunecare. Sindesmoza coracoclaviculară se stabileşte între
claviculă şi procesul coracoid al spatei prin ligamentul coracoclavicular. Limitează mişcările
dintre spată şi claviculă.
Articulaţia scapulo-humerală (a umărului). Se stabileşte între capul humeral şi
cavitatea glenoidă a spetei (scapulei). Mişcările permise sunt flexiunea, extensia, abducţia,
adductia, circumducţia, rotaţia internă şi rotaţia externă. Articulaţia este protejată şi mobilizată
de musculatura periarticulară.
Articulaţia humero-radio-ulnară (a cotului). Este formată din trei articulaţii:
articulaţia radio-ulnară proximală, articulaţi humero-ulnară şi articulaţia humero-radială.
Mişcările permise sunt cele de flexie şi extensie (principal), pronaţie şi supinaţie (secundar).
Articulaţiile radio-ulnare. Sunt reprezentate de articulaţia radio-ulnară proixmală,
articulaţia radio-ulnară distală şi sindesmoza radio-ulnară. Mişcările permise sunt cele de
pronaţie şi supinaţie.
Articulaţiile mâinii. Grupează articulaţia radio-carpiană, articulaţiile carpiene,
articulaţiile carpo-metacarpiene, articulaţiile intermetacarpiene.
Articulaţiile degetelor. Sunt reprezentate de articulaţiile metacarpofalangiene şi
articulaţiile interfalangiene.
 Articulaţiile membrului inferior

Articulaţiile centurii pelvine. Articulaţia sacro-iliaca se realizează între sacrum şi

coxale.Mişcările sunt foarte reduse.
Simfiza pubiană este o articulaţie rezultată prin unirea celor două coxale prin
intermediul unui disc fibrocartilaginos (discul interpubian) şi prin ligamentul pubian superior şi
ligamentul pubian arcuat. Mişcările permise sunt minime, la bărbat articulaţia transformându-
se în sinostoză. La femei prin infiltrație seroasă se produce o relaxare a articulaţiei pentru a
permite trecerea fătului în momentul naşterii.
Articulaţia coxofemurală (şoldului) se realizează între capul femural şi cavitatea
acetabulară a coxalului. Mişcările permise sunt de cele de flexie-extensie, abductie-adductie şi
rotaţie în afară şi înăuntru.
Articulaţia femuro-patelo-tibială (a genunchiului) se realizează între extremitatea
distală a femurului, patelă, extremitatea proximală a tibiei şi fibulei. Mişcările permise sunt de
flexie-extensie, rotaţie, înclinare laterală şi medială.
Articulaţiile tibiofibulare. Sunt reprezentate de: articulaţia tibiofibulară (in care
mişcările sunt de alunecare, însă foarte limitate) și sindesmoza tibiofibulară (în care mişcările
permise sunt limitate şi sunt de alunecare, de apropiere şi îndepărtare între cele două oase).
Articulaţiile piciorului. Articulaţia talocrurală se stabileşte între extremitatea
distală a tibiei şi fibulei şi astragal (talus). Mişcările permise sunt flexia şi extensia.
Articulaţiile intertarsiene sunt reprezentate de articulaţia subtalară (talo-calcaneană
sau astragalo-calcaneană), articulaţia talo-calcaneo-naviculară, articulaţia calcaneo-cuboidiană,
articulaţia transversă a tarsului, articulaţia cuneonaviculară, articulaţiile intercuneene,
articulaţia cubonaviculară, articulaţia cuneocuboidiană.
 Articulaţiile tarsometatarsiene se stabilesc între oasele tarsiene şi cele metatarsiene
prin ligamente dorsale, plantare şi interosoase. Mişcările sunt de alunecare şi foarte limitate.
Articulaţiile intermetatarsiene.Mişcările, limitate, sunt numai de alunecare.

Articulaţiile degetelor sunt în general asemănătoare cu cele ale degetelor de la

membrele superioare. Articulaţia metatarsofalagiană a halucelui (degetului mare) se
caracterizează prin prezenţa a două oase sesamoide în interiorul ligamentului plantar.