Sociologia TV.

Curs 4

Conținutul mesajului televizual.

Decupaj al realității și simulacru de realitate

Mitizare şi ritualizare prin televiziune*

„Televiziunea este expresia contemporană a mitului”
Roger Silverstone

Televiziunea se afirmă ca un sistem cultural de construcţie a realităţii cu mijloace

preponderent simbolice. Realul este semnificat prin însuşi actul povestirii (sau al
narativităţii). Nu numai produsele de divertisment, ci şi cele de informare sunt supuse
acestui tratament. În „discursul ştirilor”, important este nu atât subiectul, cât felul în care
el este prezentat, „pus în scenă”, conceptualizat.
Televiziunea difuzează mituri şi ritualuri şi creează, totodată, mituri şi ritualuri. Ea
se impune ca o instanţă majoră a mitologiei contemporane – sistemul simbolic al
societăţii – şi un segment de referinţă în fluxul ritualizării vieţii noastre cotidiene.
Jurnalele de ştiri ilustrează adesea rolul imaginarului, al simbolului şi narativităţii
în discursul informativ audiovizual, propensiunea televiziunii de a oferi o imagine
„mitizată” a realităţii şi de a genera ritualuri consumeriste.

Concepte şi paradigme

Obiectul studiului este relaţia dintre procesele şi produsele informative de

televiziune, pe de o parte, şi operaţiile şi constructele de tip mit şi ritual, pe de altă parte.
Urmărim modul în care televiziunea construieşte simbolic realitatea, prin sensuri şi
semnificaţii care devin repere şi coduri culturale.
Teza principală este că evenimentele în general, dar mai ales acelea care se abat de
la ordinea cunoscută, entropice, neaşteptate sau nedorite sunt mitizate prin televiziune,
relatate într-o simbolistică specifică mitului şi sunt menite a genera reacţii emoţionale şi
ritualuri consumeriste.
Discursul jurnalistic al televiziunii este, tot mai mult, unul de tip simbolic,
imaginativ, iar produsele de informare ale acestui suport media au structuri şi funcţii mitice.
În sinteză, caracterul mitic al televiziunii se referă la:
 formele orale ale relatărilor
 structura narativă, de povestire, a ştirilor
 rolul relatării de a „articula” elemente disparate şi contradictorii
 caracterul ideologic al imaginilor şi povestirilor care „deghizează” realitatea
Studiul face apel la două concepte de bază ale antropologiei culturale – mit şi ritual
– şi la două paradigme interpretative: mitizantă (mitologizantă) şi ritualistă.
Conceptele de mit şi ritual sunt utilizate în accepţia care li se dă în studiile de
comunicare. Se observă că, dacă în disciplinele care operează de mult timp cu aceste

1
concepte nu există o definiţie unitară, în ştiinţele comunicării există un consens cu privire
la principalele caracteristici ale acestora
Paradigmele preluate din antropologia culturală constituie cadrul interpretativ în
care pot fi puse în evidenţă similitudinile structurale (arhetipale), funcţionale şi procesuale
(logica de tip simbolistic prin care este redată realitatea) dintre mituri/ritualuri şi
televiziune.

Mit şi construct media

Concept al antropologiei culturale, mitul este des invocat şi analizat în studiile de

comunicare. În sens larg, mitul este o formă de narativitate împărtăşită de membrii unei
comunităţi sau culturi tradiţionale.
John Hartley1 vorbeşte despre trei dimensiuni/înţelegeri ale mitului:
(1) antropologică: mitul este o poveste folosită în diferite culturi pentru explica
ceea ce s-ar putea numi „mecanismul lumii”, pentru a explica ceea ce este aparent
inexplicabil şi a justifica ceea ce este inevitabil, contradicţiile inerente existenţei umane.
Această accepţie o întâlnim în lucrările lui Claude Lévi-Strauss.
(2) psihanalitică, ilustrată prin arhetipuri. Acestea ghidează indivizii să se
comporte într-un anume fel şi facilitează asimilarea moralei universale la nivelul
indivizilor. O întâlnim în studiile lui Jung.
(3) semiotică, datorată lucrărilor lui Roland Barthes, care considera că mitul este
un mod de semnificare. În această perspectivă, constructul este naturalizat şi livrat ca o
realitate accesibilă. El poate semnifica o atitudine, un statut, o categorie socială.
În tradiţia lui Roland Barthes, John Hartley2 compară două modalităţi distincte de
a semnifica: conotaţia şi mitul. În această viziune, conotaţia serveşte la a semnifica emoţii,
sentimente sau valori „subiective”, iar mitul semnifică valori conceptuale, intelectuale,
„obiective”. Altfel spus, mitul semnifică valori asociate conceptului.
Pentru a căpăta înţeles, lumea este clasificată în categorii conceptuale. Deci, nu
lumea dă sens categoriilor, ci invers. Când este vorba despre o persoană mediatizată, de
exemplu, semnul poate semnifica nu doar individul real, ci şi mituri asociate, cum ar fi
mitul celebrităţii, mitul sexist etc. „Miturile sunt produse în cadrul semnificării (....)
miturile nu preexistă, aşteptând să fie folosite. Ele sunt rezultatul unui proces activ de
generare lingvistică, formându-se şi reformându-se în funcţie de relaţiile sociale dintre
grupuri şi dintre forţele sociale. Astfel, una din funcţiile de bază ale ştirilor, în orice mediu
de comunicare de masă, este aceea de a «semnifica» în mod continuu mituri, prin fiecare
element al evenimentului cu valoare de ştire”.3
Miturile, şi asemenea lor, ştirile, semnifică prin convenţii. Miturile, şi asemenea
lor, ştirile, sunt reprezentări convenţionale ale lumii. Semnificaţiile sunt convenţionale,
nu depind strict de referentul extern, ci de utilizarea lor efectivă în contexte sociale.
Spunem că semnificaţia este un fenomen social. Semnificaţiile sunt atribuite social şi
recunoscute social. În cazul ştirilor, „nu evenimentul relatat determină forma, conţinutul,
semnificaţia sau «adevărul» ştirii, ci ştirea determină semnificaţia evenimentului: ea
rezultă din trăsăturile sistemului de semne şi din contextul în care este generată şi
receptată”.4
Ştirile ne prezintă realitatea într-un limbaj specializat (sistem de semne, cuvânt
plus imagine) şi printr-un discurs (sistem de semnificaţii) specific.

2
 Discursul – instrumentul ştirilor – propune înţelesuri şi sensuri ale realităţii, în
raport cu regulile şi convenţiile (codurile) limbajului TV, cu care audienţa este
familiarizată. Discursul jurnalistic presupune „determinanţi” sociali, politici, istorici, de
producere şi consum. „Determinanţii” vor modela semnificaţia, modul ei de producere,
utilizarea limbajului, ca şi pe indivizii care îl folosesc. Rezultă că sistemul de semnificaţii
este determinat social, politic, cultural. Lui îi sunt asociate valori. Spunem că ştirile au
înţelesuri structurate social şi de aceea suscită interesul publicului şi sunt consumate. Dar
ştirile reprezintă şi un discurs independent, autonom. Ele nu reflectă pur şi simplu
„determinanţii”; îi şi prelucrează. Ştirile, ca şi miturile, sunt un produs recognoscibil şi,
de aceea, acceptat ca familiar.
Din perspectiva antropologiei culturale, Claude Lévi-Strauss concepe mitul (şi la
fel pot fi concepute ştirile) ca parte a unui sistem mai larg, socio-cultural, în care
funcţionează reguli familiare ascultătorilor. În această viziune, mitul este o poveste, „ceva
care aparţine, dar şi depăşeşte experienţa de zi cu zi. Mitul oferă, totodată, un fel de
comentariu asupra problemelor majore existenţiale din orice societate şi din toate
societăţile, tratând viaţa şi moartea, relaţiile dintre sexe şi dintre natură şi cultură, originile
lucrurilor, într-o asemenea manieră încât să aducă alinare prin modul în care se încheie
poveştile”.5
Prin mitizare se înţelege procesul de construire a unor sisteme de semnificare
inedite, destinate a fi acreditate social.
Mitizarea este şi procesul prin care se atribuie configuraţii simbolice şi reprezentări
sociale unor realităţi contingente şi se creează aşteptări sociale. Pe baza unor povestiri
încărcate de simboluri, se propune o grilă de interpretare şi înţelegere a unui eveniment.
Unii autori fac distincţie între mitizare şi mitologizare, aceasta din urmă cu înţelesul de
încercare de a oferi o explicaţie raţională pentru iraţional, inacceptabil, înspăimântător, fără
sens. Sfera conceptului de mitizare este, aşadar, mai largă, incluzând şi conceptul de
mitologizare.
Potrivit paradigmei mitizante de interpretare a proceselor şi produselor media,
televiziunea este:
(1) un depozit de constructe mitice
(2) creatoare de mituri moderne.
În primul caz, cercetările de antropologia mass-media au identificat diverse
arhetipuri simbolice în mesajele televizate, în cele de divertisment (emisiuni muzicale,
filme, concursuri), dar şi în cele informative (despre evenimente politice, crize şi conflicte,
fapt divers).
Din perspectivă arhetipală, relatările jurnalistice se bazează pe scheme epice,
tipuri de personaje, reprezentări despre lume şi simboluri culturale perene, altfel spus, pe
marile teme ale civilizaţiei. Arhetipurile, ca şi miturile, nu există în sine, ci în istorie şi
prin cultură. Schemele narative, structura frazei, vocabularul unor relatări ţin de domeniul
mitului; la fel stereotipurile ce alcătuiesc cultura jurnalistică. Apelul la arhetipuri vizează
în primul rând creşterea gradului de accesibilitate al unor fenomene mai puţin cunoscute.
Dar jurnaliştii asociază, în relatările lor, diverse simboluri, şi pentru a da sens şi încărcătură
emoţională evenimentelor despre care vorbesc.
În cazul al doilea, importantă este funcţionalitatea. În societatea modernă, „funcţia
îndeplinită de mit este, în linii mari, aceea de a permite societăţii să folosescă evenimente
sau personaje, reale sau fictive, pentru a da sens lumii înconjurătoare, atât fizice, cât şi

3
sociale. (...) Ele înzestrează lumea cu valori conceptuale care îşi au originea în limbajul
respectivelor societăţi. Ştirile sunt deci creatoare de mituri”.6

În această calitate, televiziunea operează în maniera mitului, atât în ceea ce privește

modul de prezentare, cât și modul de gândire, de concepere a realității:
 Naraţiunea ordonează logic (prin procese simbolice sau constructe culturale) o
realitate, altfel ambiguă, căreia îi dă semnificaţie. Sunt împrumutate „tehnica
mitului”, procedeul de construcţie şi de semnificare, şi nu naraţiunea propriu-zisă,
arhetipul, povestea.
 Produsele televiziunii, inclusiv cele informative, se înscriu într-o logică „mitică” şi
au rol de semnificare asemenea mitului din societăţile premoderne. Nu contează
subiectul ştirii, ci felul cum este ea prezentată, conceptualizată.
 Modul de prezentare mitizant stimulează şi un mod de gândire, la rândul lui
mitizant. Ceea ce înseamnă că televiziunea impune un sistem simbolic de gândire
a realităţii, de asimilare a ei prin constructele culturale pe care le oferă.

Toate acestea arată calitatea construită a „realului” prin televiziune. „Ştirile

dobândesc semnificaţie nu prin lumea la care se referă, ci prin sistemul de semne care o
codifică”.7 Sistemele de semne determină modul în care noi vom vedea referentul. Nu
înseamnă cu referentul nu există în mod independent de realizarea lui în discurs. Atât
semnul, cât şi referentul au un potenţial de semnificare.
Ştirea comunică, aşadar, mai mult decât informaţie inertă. Iar semnificaţia pe care
o acordă realului este produsul unei interacţiuni. Ştirea trebuie „citită”, iar „determinanţii”
sociali care au produs-o vor opera şi în momentul receptării ei. „Lectura” urmăreşte
construcţia evenimentului în cadrul ştirii, ce înseamnă acel eveniment. Deci, „contextul
social” facilitează sau îngreunează perceperea semnificaţiei.

Se poate spune că televiziunea „modelează” evenimentele. „Modelarea” se referă

la felul în care este tratat un subiect (de exemplu, alegerea persoanelor care sunt
intervievate, includerea unor aspecte şi eludarea altora) şi la felul în care este redat sau
povestit (intriga, modul de prezentare). Prin modul de prezentare/tratare a informaţiei,
evenimentului îi este asocită o „grilă de lectură”. În legătură cu redarea, câştigă tot mai
mult teren modul dramatic de relatare a evenimentelor, în care seriozitatea tonului
crainicului accentuează gravitatea dramei.8

Rit şi agent ritual

Ritul este un act simbolic destinat a fi asumat de public. Ritual este un tip de
ceremonie care ia naştere prin implicarea/participarea publicului, care „performează”,
construieşte simboluri pe care şi le asumă.
În antropologie,9 ritualul are trei mari accepţii:
(1) acţiune obişnuită (orice obicei sau pattern repetat, fie că are sau nu o anumită
semnificaţie).
(2) acţiune formalizată (de exemplu, pattern-ul regulat şi plin de semnificaţii prin
care se pune masa pentru a mânca, într-o anumită cultură).

4
 (3) acţiune implicând valori transcendente (cum ar fi Sfânta împărtăşanie, care, în
contexte creştine, este înţeleasă ca fiind întruchiparea contactului direct cu valoarea
supremă, Dumnezeu).
Ultimele două accepţii sunt cele mai interesante. Acţiunea formalizată implică un
pattern, o formă recognoscibilă, care dă semnificaţie acţiunii. Ritualul din cea de-a treia
perspectivă schimbă accentul de pe forma pură către valorile particulare pe care acţiunea
rituală le întruchipează.
Din combinaţia celui de-al doilea şi al treilea sens al ritualului putem înţelege mai
bine media contemporană, multiplicarea şi diversificarea produselor ei.
„Ritualurile media”, cum le numeşte autorul citat, chiar dacă sunt regularităţi
temporare, constituie un semn de stabilitate într-o lume globalizată şi informatizată şi într-
un spaţiu fluctuant. Ritualurile media se referă la toate tipurile de situaţii pe care le prezintă
media (sau pare să le prezinte), legate de nivelul de organizare fundamental la care ne aflăm
conectaţi (sau ne imaginăm că suntem conectaţi) ca membri ai societăţii.
Ritualurile, în opinia lui Nick Couldry, nu sunt un factor de integrare socială, ca
la Emile Durkheim, nici confirmarea ordinii sociale existente, ci sunt legate de
managementul conflictelor şi de mascarea inegalităţii sociale. Problema este cum se
încadrează media în ordinea socială contemporană. Altfel spus, întelegerea „ordinii”
societăţilor mediatizate.

Ritualurile media pot fi analizate din trei perspective: ritualul pe care îl prezintă
media, modul de prezentare a ritualurilor, el însuşi ritualizat şi situaţia în care media este
ea însăşi un ritual sau o ceremonie colectivă.10
Ritualizarea este o formă de acţiune prin care se construieşte şi semnifică un cadru
ritual, se instituie un statut şi ierarhii. Este o „punere în scenă”, în faţa unei audienţe, a
unui ceremonial, comportament, a unor obiecte şi simboluri culturale, a unor modalităţi de
receptare şi de încadrare în spaţiu-timp. Este un tip de practică sau de comportament, cu
semnificaţie simbolică şi care se autoevidenţiază în raport cu practicile şi comportamentele
curente.
Ritualizarea, ca orice formă de cultură, presupune comuniune, este ceremonia care
adună oamenii întru prietenie, induce un stil de viaţă cvasiidentic şi generează sentimentul
de aparteneţă la o comunitate. Din perspectivă rituală, televiziunea creează şi distribuie
valori culturale, oferind şi modelul de „practicare” a acestora. Această practică nu este
altceva decât participarea rituală la universul cultural propus de televiziune. Programele de
ştiri impun rutine sacre în structura vieţii cotidiene. Se priveşte şi nu se face nimic altceva.
Se consumă ştiri.

Potrivit paradigmei ritualiste, televiziunea poate fi considerată:

(1) O componentă a unor manifestări rituale (pe care le difuzează)
(2) Un agent ritual (creatoare de ritualuri).

1. Prima calitate îi conferă televiziunii forţă simbolică. Televiziunea are un rol

central în ceea ce se numeşte „media events”.11 Influenţează şi amplifică semnificaţia
evenimentului, sporeşte notorietatea şi prestigiul protagoniştilor, creează vedete mediatice,
generează emoţii în rândul telespectatorilor, exaltă elanurile festiviste. Televiziunea devine
ea însăşi o realitate, ca parte a unei realităţi demne de interes. Într-o media cu rol privilegiat,

5
jurnalistul devine un actor privilegiat, maestru de ceremonii, gazdă generoasă care ne aduce
evenimentul în casă. Se contopeşte cu evenimentul şi îl oferă publicului. Jurnaliştii nu mai
sunt comentatori ai faptelor, ci chiar cei care le dau viaţă.12
În media event, logica factuală se îmbină cu logica de construire a imaginii.
Accentul cade pe spectaculos, pe încărcătura subiectivă a relatării, pe inducerea impresiei
de participare la eveniment a telespectatorului (micşorarea distanţei dintre telespectator şi
eveniment).
Un exemplu de asemenea procedură este modul în care a fost simbolizată şi
ritualizată de televiziune înscăunarea noului Patriarh al României. Evenimentul a fost
celebrat printr-o mobilizare amplă a jurnaliştilor şi a publicului, accentul a căzut pe
elementele de ceremonial şi a fost indusă o stare de comuniune, chiar de extaz, în rândul
telespectatorilor. Numai că, prezentat de televiziune şi transformat în spectacol (care
presupune detaşare, neimplicare), ritualul propriu-zis şi-a pierdut din aura festivă şi din
sacralitate.
Media event nu înseamnă doar hipermediatizarea unui eveniment de amploare, ci
şi hipermediatizarea unui eveniment banal, prezentarea lui drept un eveniment de
amploare, care merită atenţie.13 De exemplu, ritualizarea unui eveniment politic – congres,
conferinţă a unui partid politic – cu scopul promovării unei noi strategii a acelei formaţiuni,
al lansării unor lideri ori al schimbării de imagine a unor lideri. Sunt exploatate la maximum
resursele simbolice ale situaţei ceremoniale, publicul fiind invitat la o atitudine radical
diferită faţă de formaţiunea politică în cauză. Evenimentul astfel mediatizat are
caracteristicile şi forţa ritualului: largă audienţă, dramatizare, bogăţie simbolică.
Situată între evenimente şi public, televiziunea nu numai că „reorganizează” o
realitate şi impune o versiune a evenimentului prezentat, dar, total inadecvat uneori, se
situează pe sine în centrul evenimentului, ca factor care deţine controlul ritual (ritual
mastery), cum îl numeşte Catherine Bell, cunoscută cercetătoare a ritualului şi ritualizării.
De exemplu, vizita a unei înalte oficialităţi străine în România este prezentată drept un
moment istoric, de răscruce. Corespondentul care relatează se autoplasează în postura de
oficiant al acestei vizite, pe care, cu generozitate, o aduce la cunoştinţa telespectatorilor, o
explică, îi decelează semnificaţiile. În acest proces, jurnaliştii şi, implicit, media pe care
o reprezintă, devin un fel de „agenţi rituali”, dotaţi cu o autoritate peste limita impusă de
statutul lor profesional şi social.

2. În calitate de agent ritual, televiziunea este un factor de ritualizare, generator de

manifestări rituale la nivelul indivizilor şi al colectivităţilor. Televiziunea fixează ritmurile
zilnice, instaurând o „ritualitate cotidiană”. Ea mijloceşte întâlnirea publicului, la o oră
fixă, cu emisiuni sau vedete. Stabileşte, aşadar, ritualuri de consum media, o solidaritate
a consumatorului cu emisiunea şi vedeta preferată. Vorbim despre „ritualul
consumerismului de tip TV” sau despre „ritualizarea privitului la televiziune”. Ritualul
ţine de ritmicitatea urmăririi unor emisiuni, de consumul colectiv al unor forme identice de
explicare a realităţii. Ceea ce presupune receptarea simultană a unor mesaje (consum
regulat), comportamente identice şi ritmice, încărcătură dramatică. Oamenii sunt atraşi de
un program la aceeaşi oră, fie că sunt ştiri, telenovele, talk-show-uri sau concursuri.
Prin televiziune, ritualul acţionează ca un agent de naturalizare, de impunere a
imaginilor despre societate. Televiziunea consacră moduri de comportament şi de

6
semnificare. La limită, televiziunea a devenit ea însăşi un ritual: este acţiune, spectacol,
simbol, cadru de referinţă.

Corespunzător celor două paradigme interpretative – mitizantă şi ritualistă –,

produsele informative ale televiziunii sunt centrate pe:
(1) neobişnuit, neprevăzut, neaşteptat, pe fenomene încadrate în categoria
dezordine;
(2) amplificarea unor evenimente obişnuite şi aşteptate, expresie a ordinii, cărora li
se acordă semnificaţii adânci.14
Discursul jurnalistic nu are în vedere o logică discursivă, argumentativă, ci una de
natură simbolică. Discursul simbolic se construieşte în (1) pe logica mitului, iar în (2) pe
logica ritualului, a ceremonialului. Simbolismul operează mitizant, în primul caz, şi
ritualizant, în cel de-al doilea.
Televiziunea atribuie o încărcătură mitică sau, după caz, rituală, unor persoane, care
devin, astfel, VIP-uri, unor evenimente, care devin media events, ca şi unor situaţii
concrete, de tipul faptului divers. Unii cercetători consideră că asocierea ştirilor cu
universul mitic ţine de substanţa televiziunii, în timp ce alţii cred că asocierea este specifică
doar cazurilor particulare. Ne alăturăm primilor şi susţinem că notele mitice ţin de însuşi
discursul jurnalistic audiovizual, şi nu sunt, aşa cum acreditează unii teoreticieni15, simple
„accidente”, derapaje sau manipulări mediatice.

Ştirea ca poveste

Majoritatea interpretărilor privind conţinuturile produselor televiziunii pornesc de

la premisa că mass-media, inclusiv (sau mai ales) televiziunea, informează prin intermediul
povestirii. Se spune că jurnaliştii sunt mereu în căutare de „poveşti interesante” (good
stories), ceea ce înseamnă că sunt angajaţi în producerea ştirii ca poveste.
Ştirea ca poveste are structura şi funcţionalitatea mitului. Discursul ştirii este o
poveste cu înţeles. „Mass-media este povestitor: ea reiterează istorisiri care, asemenea
vechilor mituri, funcţionează ca mijloace pentru a gândi asupra problemelor existenţiale şi
sociale cu care indivizii se confruntă în viaţa de zi cu zi. O asemenea funcţie anihilează
diferenţele dintre genuri, precum şi cele dintre genurile de informare şi ficţiune, dintre ştiri
şi celelalte genuri care îsi asumă misiunea de a informa, pe de o parte, şi genurile explicit
consacrate divertismentului, pe de altă parte”.16
La nivelul organizării naraţiunii şi al integrării personajelor, „diferitele poveşti se
înlănţuie adesea în mod logic conform unui pattern (....) şi semnifică, în ansamblu, teme
probleme şi înţelesuri particulare ale lumii”.17
Structura narativă a ştirilor are puncte comune cu structura miturilor (ca tip de
ficţiune). John Hartley18 identifică patru momente narative:
(1) Încadrarea: enunţarea subiectului de către crainic şi discursul asociat;
(2) Focalizarea: corespondentul explică „despre ce” este vorba în eveniment;
(3) Realizarea: subiectului i se imprimă o notă de „real” prin prezenţa vocilor din
lumea exterioară şi mai ales prin folosirea imaginilor filmate pe teren;
(4) Încheierea: presupune finalul poveştii şi nu sfârşitul evenimentului. Conferirea
unui sens evenimentului, pe care telespectatorul să-l perceapă înainte ca povestea să se fi
epuizat. „Asta semnifică povestea”, conchide ştirea.

7
 Ceea ce leagă televiziunea de lumea fiecăruia dintre noi este narativitatea:
ordonarea spaţială, temporală şi morală a existentului. Narativitatea este concepută ca
o categorie a gândirii, nu atât ca un procedeu literar. Este mecanismul prin care se
construieşte o versiune a realităţii, este o formă de organizare a experienţei, prin care
se dă sens unui eveniment (un sens convenţional, desigur). Narativitatea este înţeleasă ca
o poveste continuă, bazată pe convenţii.

Aplicată de genurile non-ficţionale, cum ar fi discursul informativ de televiziune,

narativitatea face ca ştirea să nu înceapă în mod explicit cu o situaţie stabilă, ci mai degrabă
să asume (să presupună) existenţa acesteia. Ca şi alte narativităţi, tehnica folosită în
televiziune este că ştirile sunt „pline de semnificaţii pentru că sunt mai degrabă
convenţionale decât naturale”.19
Schema este următoarea: informaţia este organizată în aşa fel încât evenimentul ne
este prezentat ca un conflict, acţiunea este descrisă în mod alert şi atractiv, iar
deznodământul induce o puternică stare emoţională. Rezultatul este o „viziune
semnificativă asupra realului”.20
Naraţiunea este o formă de conceptualizare a realităţii, de „punere în scenă”, de
„punere în intrigă”.21 Ordonarea prin intrigă a unor elemente ale realităţii, orientarea lor
către un final, care apare drept necesar şi inevitabil, este modul de operare în producerea
majorităţii ştirilor de televiziune. Prin punerea în intrigă, evenimentul devine un eveniment
mediatic, iar persoanele devin personaje. De aici, rolul activ al televiziunii în construirea
de reprezentări sociale ale evenimentelor despre care relatează.
Folosind elemente narative – personaje, scheme de acţiune, sisteme de semnificare
– televiziunea descrie şi interpretează totodată. Prin apelul la schemele narativităţii,
realitatea devine mai accesibilă şi mai inteligibilă. Discursul jurnalistic nu reconstituie
cu exactitate o realitate (adesea povestirile sunt exagerate, excesiv dramatizate, adevărul
este distorsionat), ci propune un posibil model al realităţii, ca răspuns la problemele pe
care aceasta le ridică. Un model de intelegibilitate a acelei realităţi.
Dimensiunea referenţială a realităţii este cu atât mai redusă cu cât dimensiunea
narativă este mai accentuată, cu cât intensitatea cu care este livrată semnificaţia este mai
mare. În sfera ştirilor de televiziune, relatările detaşate, neutre şi echilibrate, cu rol strict
informativ, sunt tot mai mult înlocuite cu discursuri jurnalistice şi conţinuturi simbolice.
Ştirile, asemenea emisiunilor de divertisment, devin ele însele mituri şi, în această calitate,
sunt parte a unei mitologii a culturii de masă.

Audiovizualul se pliază perfect pe formele orale de povestit, specifice mitului.

Evenimentele sunt relatate prin folosirea unor scheme narative de tip mitic, scheme care
ţin de eterna predispoziţie spre epic a umanităţii. De aceea, se poate considera că, în
contemporaneitate, ştirile devin cel mai important vehicol al mitului, moştenitoarele
povestirilor esenţiale ale umanităţii.22 Este ceea ce analiştii mass-media numesc „reciclarea
marilor teme ale umanităţii”.
Realitatea este structurată conform unor arhetipuri, iar eroii sunt ridicaţi la rangul
de modele arhetipale. Evenimentele capătă înţeles prin apel la aceste arhetipuri.
Vocabularul ştirilor cuprinde arhetipuri mitico-lingvistice cum ar fi: victima, eroul,
şmecherul, ţapul ispăşitor, mama bună, lumea de dincolo, catastrofele naturale.23 Victimele
sunt descrise în cuvinte şi imagini care generează compasiune, limbajul are conotaţii

8
simbolice şi trimite la ideea de lovit, pe nedrept, de soartă. Eroii au, de obicei, origini
modeste, compensate de o tenacitate ieşită din comun şi de puterea de a reuşi, ca în
povestirile clasice despre eroi.

Nevoia de mit

Intepretarea funcţionalistă a relaţiei dintre mit şi produsele jurnalistice porneşte de

la premisa că ambele răspund aceloraşi „nevoi ontologice fundamentale” ale oamenilor:
nevoia de a cunoaşte, de a înţelege, de a-şi explica fenomenele şi situaţiile cu care se
confruntă, nevoia de siguranţă şi de protecţie.24 În acord cu aceste nevoi, atât mitul, cât şi
televiziunea oferă modele simbolice de interpretare şi înţelegere a lumii.
Aflată la graniţa dintre factual şi ficţiune, televiziunea se referă la evenimente,
persoane, situaţii familiare, momente ale vieţii cotidiene şi, totodată, la evenimente, situaţii
şi chiar persoane ieşite din comun, dar care ţin de momentele fundamentale ale existenţei.
După o expresie des invocată, folosită de Roger Silverstone pentru a descrie modul de
funcţionare a audiovizualului, televiziunea ne plasează, asemenea miturilor, într-o lume de
tip „ca şi cum”, în care sunt împărtăşite în comun experienţe dintre cele mai diferite. Este
ceea ce Silverstone înţelege prin capacitatea televiziunii de a „mobiliza sacrul”, de a crea
o „comuniune”, de a trăi în comun o experienţă. „Am argumentat în mai multe rânduri că
banalitatea vieţii cotidiene este susţinută în cadrul societăţii noastre, ca şi al altora, prin
forme de cultură care, cu simplitate (dar totuşi foarte problematic), au fost denumite mituri.
(...) Miturile, asemenea unei mari părţi a culturii, sunt construite pe baza imaginii lui Ianus.
Acestea oferă, prin epicul lor şi prin caracterul formal al prezentării ritualuriilor sau a unor
situaţii noi, ritualizate, un cadru propice creării şi menţinerii securităţii ontologice. Aceste
naraţiuni explorează, atât prin formă, cât şi prin conţinut, aspectele fundamentale ale
existenţei umane: apariţia, moartea, relaţiile dintre cultură şi natură sau dintre sexe”.25
Această formă de cultură seamănă izbitor cu modalitatea de producere a mitului:
concentrarea asupra momentului prezent, generarea unui sentiment de comuniune,
utilizarea aceloraşi formule. Notele comune ale televiziunii cu mitul sunt, în această
viziune:
 narativitatea,
 unificarea unor elemente adesea incompatibile,
 legitimizarea unor structuri cognitive, morale, estetice,
 explicarea necunoscutului prin cunoscut,
 generarea sentimentului de securitate existenţială (sau ontologică),
 stimularea participării publicului.

Televiziunea răspunde nevoii de ordonare, oferind simbolurile orientării în viaţa

cotidiană. Este o formă de luptă împotriva neliniştii. Ea oferă un cadru pentru reprezentarea
şi controlul evenimentelor ieşite din comun sau ameninţătoare. Asemenea miturilor,
televiziunea asigură ceea ce Anthony Giddens numeşte „siguranţă ontologică”, un fenomen
emoţional bazat pe convingerea că „exişti în lume”.26
Siguranţa ontologică este asigurată prin familiar şi previzibil, apelându-se la o
întreagă simbolistică a vieţii cotidiene. Nu numai conţinutul ştirilor, ci şi ritmicitatea
difuzării acestora contribuie la consolidarea acestui sentiment. Ştirile creează siguranţă prin
chiar caracterul permanent şi regulat al difuzării lor.

9
 12 asemănări între ştire şi mit

Pe baza acestei succinte analize a ştirilor de televiziune ca mit şi factor de mitizare

a realităţii, pot fi formulate 12 propoziţii care surprind principalele asemănări dintre mit şi
ştire.27
(1) Asemenea mitului, ştirile sunt mai importante ca povestire decât ca informaţie.
(2) Asemenea mitului, fiecare ştire are o poveste.
(3) Asemenea mitului, ştirea presupune examinare şi analiză. Miturile funcţionează cel mai
bine atunci când nu se observă că sunt mituri.
(4) Asemenea mitului, cel mai adesea, ştirile servesc şi conservă ordinea socială.
(5) Asemenea mitului, ştirile au capacitatea de a schimba ordinea socială.
(6) Asemenea mitului, ştirile se conectează la public, tratează problemele care-l frământă,
îl ajută să le înţeleagă.
(7) Asemenea mitului ştirea este absorbită în ritualuri.
(8) Asemenea mitului, ştirea este, de cele mai multe ori şi pentru cei mai mulţi oameni,
irelevantă.
(9) Asemenea mitului, ştirea oferă punţi peste timp şi spaţiu, peste culturi, într-o societate
ce îşi proclamă unicitatea. Ceea ce înseamnă că, la fel ca textul, contextul este foarte
important. Există similarităţi şi teme ce ţin de condiţia umană, de nevoia oamenilor de
poveşti cu eroi şi victime inocente. Toate societăţile umane au nevoie de poveşti care au
de-a face cu moartea. Suferinţa noastră se leagă de suferinţa celorlalţi, de peste tot şi
dintotdeauna.
(10) Asemenea mitului, ştirea îi conferă producătorului ei un statut înalt, o autoritate, chiar
dacă acest statut presupune un preţ. Ca orice „creator de mituri” televiziunea are un statut
privilegiaţ, este bine poziţionată, are acces, influenţă şi autoritate. „A patra putere” este
forma modernă a autorilor de mituri. Este proeminentă. Cu riscurile de rigoare: poate fi
compromisă de propria putere.
(11) Asemenea mitului, ştirea va deveni tot mai importantă, dar în lumea on line va fi
conflictuală.
(12) Asemenea mitului, ştirea va depăna mereu poveşti cărora le va atribui semnificaţii.
Oamenii din toate timpurile au nevoie de mituri, poveşti, pentru a trăi. Nu pot trăi în peisaje
haotice şi fără nume. Au nevoie de raţiune şi semnificaţie, de sens al vieţii. „Motive
mitologice apar mereu, dar îmbrăcate în haine moderne”, spunea Jung. Ştirile vor servi ca
mesager, furnizând informaţie, dar vor oferi şi eterne poveşti, care vor da sens şi valoare
vieţii. Vor oferi mituri în haine moderne.

„Ştirile de la ora 5” sau ştirea ca tragedie

Jurnalul de ştiri de la ora 17, difuzat de postul de televiziune PRO TV şi cunoscut

sub numele de „Ştirile de la ora 5”, relevă, prin structura programului şi a fiecărei ştiri în
parte, ca şi prin modalităţile de realizare şi de prezentare, numeroase asemănări cu
procesele de mitizare şi de ritualizare şi cu produsele acestora.
Formatul nu este un jurnal de ştiri clasic. Subiectele sunt prin excelenţă negative:
crime, accidente, bătăi, tâlhării, incendii, tot felul de „întâmplări nefericite”. Într-o jumătate
de oră, sunt prezentate circa 12 ştiri despre tragedii, victime, suferinţă şi moarte.

10
Personajele centrale sunt oameni obişnuiţi, nu personalităţi „reprezentative”, nici persoane
cunoscute sau mediatizate până la acel moment.
O sumară analiză de conţinut demonstrează că acest jurnal de ştiri, care pretinde că
„arată lumea aşa cum este”, nu este de fapt un program de informare, ci unul de
divertisment. Un divertisment aparte, macabru de multe ori, în care dramatizarea
informaţiilor şi simbolistica asociată înlocuiesc faptele şi prezentarea lor obiectivă. Ni se
propune o realitate mitizată, cu un bogat potenţial de semnificare, care ne îngrozeşte prin
dramatismul ei. Acest format satisface, la nivelul imaginarului, nevoia de trăire a unor
emoţii puternice, prin intermediul unor evenimente/situaţii dramatice.

Studiu de caz

Am supus analizei trei emisiuni ale acestui format, difuzate în trei zile diferite, în
intervalul orar 17:00 – 17:30. Am observat următoarele:
 Durata unei ştiri este în medie de un minut şi jumătate. Pe lângă ştirile propriu-
zise, în număr de 12-13, jurnalul mai conţine „promo” pentru unele din ştirile care
urmează, pentru ştirile de la ora 19, pentru emisiunea imediat următoare, lansarea
ştirilor din sport şi calupuri de publicitate.
 În acest format, lumea este înfăţişată ca un spaţiu unde se petrec lucruri
îngrozitoare. Se realizează o „decupare” a realului după o grilă în care ceea ce este
şocant, violent, deprimant este şi relevant. Evenimentele „tragice” sunt egal
repartizate pe teritoriul ţării; în acest format, capitala nu deţine un loc privilegiat.
 Valoarea generală a ştirilor de la ora 5 este negativul, sintetizat în deviza
jurnalistică: „Veştile proaste asigură ştiri de calitate”. Ştirile „care contează” sunt
ştirile despre morţi, răniţi, intoxicaţi, despre crime, bătăi şi violuri. „If it bleeds, it
leads”. „Cele mai impresionante poveşti de viaţă”, cum ne asigură producătorii,
sunt de fapt poveşti despre moarte şi suferinţă.
 În faţa ochilor telespectatorilor se perindă evenimente neambigue, neprevăzute,
tragice, produse într-un interval de timp scurt, consonante cu aşteptările
telespectatorului (acestui program) despre „starea lumii”. Aceste evenimente au
semnificaţie limitată şi amploare scăzută, ceea ce impune un plus de dramatism în
relatare.
 Iată o scurtă „contabilizare” a subiectelor din cele trei jurnale monitorizate: 20 de
decese (moartea este la mare preţ!), 9 bătăi/agresiuni, 4 accidente, 4 scandaluri, 3
incendii, 2 copii maltrataţi de părinţi, 2 maşini căzute în râu, o tentativă de
sinucidere, o evadare, 30 de găini omorâte de câini.
 Structura prezentării este cvasiidentică tuturor ştirilor. Ştirile sunt enunţate într-
un mod ritual şi oarecum predictibil. Schema este următoarea: crainica anunţă
subiectul, i se dă cuvântul corespondentului, care relatează în cuvinte dramatice. Se
difuzează, apoi, reportajul filmat pe teren, care cuprinde imagini cât mai sugestive,
micro-interviuri, de la faţa locului, cu martori, vecini, rude, precum şi micro-
interviuri cu autorităţi. Revine în cadru corespondentul, care, cu o voce sobră, îşi ia
rămas bun de la telespectatori. Transmisiunile de la posturile locale ale ProTV
sporesc impresia de autenticitate a evenimentelor prezentate
 Formatul imaginilor este stereotip: prezentatoarea – plan mediu; corespondentul
local - plan mediu; reportaj de la locul faptei – plan ansamblu, prim-planuri ale

11
 victimelor şi ale celor intervievaţi, eventual câteva planuri-detaliu ale rănilor,
distrugerilor, armelor, ale fotografiilor victimelor. În cazul accidentelor rutiere,
schema este şi mai clară: plan ansamblu accident, plan detaliu avarii, sincroane
poliţişti, martori.
 Vocabularul se remarcă folosirea frecventă a unor cuvinte cum ar fi: crimă,
agresiune, lovitură, cuţit, victimă, spital, suspect, violent, scandal, bătaie, cadavru,
foc, fum etc., precum şi a unor expresii menite a spori dramatismul: tragicul
eveniment, momente de groază, cutremurătoarea veste, nenorocirea, dramă teribilă,
conflict sângeros ş.a.m.d..
 Modul de prezentare a informaţiei sugerează opoziţii fundamentale: agresori –
victime, poliţie – criminali, noi (televiziunea, publicul) şi pe de altă parte
personajele, soarta etc.

Ştirile de la ora 5 se referă la dezastre aşa cum miturile se referă la ameninţări. Prin
aceasta, creează emoţii şi le gestionează. Explicaţiile date întâmplărilor ţin de domeniul
simbolismului: incendiul este produs de „o mână criminală”, moartea violentă este văzută
ca un blestem.
Ştirile mai puţin grave sunt dramatizate, pentru a le spori impactul asupra
telespectatorului. Tentativa de sinucidere a eşuat, dar bărbatul se află la spital, şi mai ales,
este supărat pe fiul său, ca doar de aceea a vrut să-şi pună capăt zilelor. Uneori, din lipsă
de evenimente „dramatice”, ştirile sunt construite în aşa fel încât întâmplările să pară mult
mai grave decât sunt în realitate. Cabina unui trailer a luat foc, focul a fost repede stins, dar
a existat un posibil pericol de explozie (pe care televiziunea l-a reperat!).
Ştirile despre victime vorbesc despre sacrificiul victimei, oferind detalii dramatice.
Sunt prezentate mai ales „victime bune”28 – oameni neajutoraţi sau vulnerabili, loviţi de
soartă, de neaşteptat, de împrejurări, incapabili să lupte, demni de simpatie sau compasiune
– şi sunt exploatate „avantajele simbolice” pe care o asemenea postură le presupune.
„Adesea ştirea ridică victima şi pe apropiaţii ei la rangul de erou. Este un mod neobişnuit
de a portretiza. În poveştile de la ştiri, victimele sunt sanctificate şi slăvite. Miturile ne pot
ajuta să înţelegem de ce”.29
Nu întâmplător, mitul victimei este axul ştirilor de la ora 5. Miturile despre victime
au jucat un rol crucial în istoria societăţii. Dintotdeauna, povestirile despre victime sunt
spuse şi re-spuse. „Miturile sunt povestite, scria Mircea Eliade, pentru că ele sunt mai bune
decât orice mijloc empiric sau raţional de a dezvălui destinul uman”.30 Apoi, ele au încercat
să împace oamenii cu deşertăciunea şi capriciile existenţei, cu soarta crudă, întâmplările
bizare şi cu moartea însăşi. „Miturile reconciliază, relaxează, consolează”.31
Violenţa este pusă în scenă şi adusă – generos – în casele noastre. Este o violenţă
căreia i se caută explicaţii, dar care rămâne fără urmări. În orice caz, urmările nu ne sunt
prezentate. Violenţa astfel promovată nu este un divertisment inofensiv, ci lasă urme,
încurajează comportamentul agresiv, minimalizează sentimentele de compasiune faţă de
victime, desensibilizează, cultivă cinismul şi indiferenţa.
În ciuda violenţei pe care o promovează şi a criticilor pe care le strârnesc, ştirile de
la ora 5 se bucură de mare audienţă, iar modelul lor a fost preluat şi de alte televiziuni.
Producătorii acestor ştiri deţin un „adevăr” pe care nu ezită să îl aplice: violenţa şi moartea
atrag telespectatori. Scopul este de a obţine reacţii la nivel emoţional. Aspectul cognitiv
nu contează. Dramaticul devine element comercial.

12
 Producătorii acestui format susţin că ştirile astfel selectate şi prezentate răspund
aşteptărilor publicului de a i se oferi simboluri, nu informaţii şi relatări obiective.
Dar ce-şi doreşte publicul? Iată un posibil răspuns, dat de un cunoscut analist al
mass media: „Îşi doreşte drame care să-i stoarcă lacrimi. Îşi doreşte poveşti care să îi
vorbească despre istorie, soartă şi fragilitatea vieţii. Îşi doreşte mituri”.32
Astfel concepute, ştirile de televiziune creează dependenţă, impun ritualuri
consumeriste. Satisfăcut de „doza” de catastrofe şi tragedii, de moarte, sânge şi violenţă,
telespectatorul nu se mai gândeşte decât la noua doză pe care televiziunea i-o va administra,
ritual, mâine, şi poimâine, şi tot aşa.

NOTE
1
Hartley, John, Communication, Cultural and Media Studies, The Key Concepts, Third Edition Routledge,
London and New York, 2005, pp.153,154.
2
Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Iaşi, 1982, 1999 (trad.), pp.36-39.
3
Ibid., p. 39.
4
Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Iaşi, 1982, 1999 (trad.), p.24.
5
Vezi Silverstone, Roger, Televiziunea în viaţa cotidiană, Polirom, Iaşi, 1994, 1999 (trad.), p.89.
6
Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, 1982, 1999 (trad.), Iaşi, p.3.
7
Ibid., p.43.
8
Ibid., p.51.
9
Couldry, Nick, Media Rituals. A Critical Approach, Routledge, London and New York, 2003, p.3.
10
Ibid., p.57.
11
Denumire consacrată de titlul cărţii lui Daniel Dayan şi Elihu Katz, Media Events. The Live Broadcasting
of History, publicată în 1992, la Harvard University Press. Media event este un eveniment aparent de rutină,
tratat jurnalistic ca un eveniment excepţional, ieşit din comun. Prin conţinutul şi tonul relatării, evenimentului
i se conferă semnificaţii pe care în realitate nu le are. Media event se referă la evenimente, situaţii, persoane,
declaraţii. Formatul de televiziune media events este sinonim cu ritualuri media.
12
Dayan, Daniel, Katz, Elihu, Media Events. The Live Broadcasting of History, Harvard University Press,
1992, p.91.
13
Vezi Daniel Dayan şi Elihu Katz, dezvoltări ulterioare lucrării Media Events The Live Broadcasting of
History, Harvard University Press, 1992.
14
Unii teoreticieni vorbesc despre media events ca ritualuri în momente de criză, de rupere a unei continuităţi,
de dezorganizare şi dezintegrare. Sunt prezentate evenimente care nu au o funcţie socială integratoare. În
această categorie poate fi inclusă mediatizarea intensă şi de durată a unor catastrofe, cum ar fi inundaţiile.
Sunt relatate dramele oamenilor, aflaţi singuri în faţa dezastrului. Forţele naturii domină, deopotrivă, media
şi publicul. Vezi James Carey (ed.), Media, Myth and Narrative, Sage, London, 1988.
15
Vezi Roger Silverstone, Televiziunea în viaţa cotidiană, Polirom, Iaşi, 1994, 1999 (trad.).
16
Gripsrud, Jostein, Tabloidization, Popular Journalism and Democracy, în Sparks, Collin, Tulloch, John
(coord.), Tabloid Tales: Global Debates over Media Standards, Rowman Publ., 2000, p. 295 apud. Coman,
Mihai, Mass media şi ritual. O perspectivă antropologică, Polirom, Iaşi, 2003, p.101.
17
Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Iaşi, 1982, 1999 (trad.), p.125.
18
Ibid., pp.125,126.
19
Taylor and Willis, apud. Hartley, John Communication, Cultural and Media Studies, The Key Concepts,
Third Edition Routledge, London and New York, , 2005, p.155.
20
Patrick Charaudeau, Le discours d’information médiatique, Nathan, Paris, 1997.
21
Expresie folosită de Paul Ricoeur pentru a reda termenul aristotelic de mythos , în înţelesul său de articulare
a unităţilor narative într-o povestire, de sinteză sui generis menită să confere coerenţă întregului şi să
conducă, gradual, către un deznodământ.
22
Lule, Jack, Daily News, Eternel Stories. The Mythological Role of Journalism, The Guilford Press, New
York, London, 2001, p.19.
23
Ibid., p.21.
24
Silverstone, Roger, Televiziunea în viaţa cotidiană, Polirom, Iaşi, 1994, 1999 (trad.).

13
25
Ibid., pp.195,196.
26
Apud. Silverstone, Roger, op.cit. p. 15.
27
Apud. Lule, Jack, Daily News, Eternel Stories. The Mythological Role of Journalism, The Guilford Press,
New York, London, 2001, pp.186-201.
28
Vezi „Victimele bune şi reflexul lacrimilor”, în Langer, John, Tabloid Television. Popular Journalism and
the ‘other news’, Routledge, London and New York, 1998, pp.78-80.
29
Ibid., p.43.
30
Eliade, Mircea, Patterns in Comparative Religions, Sheed and Ward, New York, 1958, p.426, apud. Lule,
Jack, op. cit. p 43.
31
Lule, Jack, op.cit., p.43.
32
Ibid., p.193.

BIBLIOGRAFIE
Charaudeau, Patrick, Le discours d’information médiatique, Nathan, Paris, 1997.
Couldry, Nick, Media Rituals. A Critical Approach, Routledge, London and New York, 2003.
Dayan, Daniel, Katz, Elihu, La télévision Cérémonielle, Presses Universitaires de France, Paris,
1996, [1992].
Fiske, John, Hartley, John, Reading Television, Routledge, London and New York, 1992.
Coman, Mihai, Mass media şi ritual. O perspectivă antropologică, Polirom, Iaşi, 2003.
Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Iaşi, 1999, 1982.
Hartley, John, Communication, Cultural and Media Studies, The Key Concepts, Third Edition
Routledge, London and New York, 2005.
Langer, John, Tabloid Television, Popular Journalism and the ‘other news’, Routledge, London
and New York, 1998.
Lule, Jack, Daily News, Eternel Stories. The Mythological Role of Journalism, The Guilford Press,
New York, London, 2001.
Rothenbuhler, Eric W., Coman, Mihai (editors), Media Anthropology, Thousand Oaks, Sage
Publications, London, New Delhi, 2005.
Silverstone, Roger, Televiziunea în viaţa cotidiană, Polirom, Iaşi, 1999, [1994].
Tuchman, Gaye, Making News: A Study in the Construction of the Reality, Free Press, New York,
1978.

-----------------------
*Studiu publicat în volumul ”Omul şi mitul. Fiinţa umană şi aventura spiritului întru cunoaştere.
Dimensiune mitică şi demitizare”, 2007, Colocviu internaţional, Universitatea „Ştefan cel Mare”
din Suceava, Editura Universitas XXI, Iaşi, ISSN: 1843 – 7087.

14