Cursul II

Competența teritorială exclusivă

Unele pricini sunt soluționate numai de unele instanțe, părțile neavând posibilitatea să convină asupra
instanței - articolul 129, pct. 3-Cod Procedură Civilă:
Competența este de ordine publică când procesul e de competența altei instanțe de același grad și părțile
nu o pot înlătura, iar conform articolului 126, alineatul 1 Cod Procedură Civilă - ,,părțile pot conveni în scris sau,
în cazul litigiilor născute, și prin declinarea verbală în fața instanței cu procesele privitoare la bunuri și alte drepturi
care pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi de competente teritorial să
le judece, în afară de cazurile când această competențe este exclusivă’’.
Din coroborarea celor două texte rezultă că suntem în prezența unei competențe teritoriale exclusive în
următoarele cazuri:
1. În litigiile privitoare la bunuri, atunci când din expresiile folosite de legiuitor rezultă că trebuie să fie
învestită numai o instanță
2. În litigiile privitoare la ,,drepturile’’ de care părțile nu pot să dispună

1. Cererile privitoare la imobile

Sediul materiei - articolul 117 Cod Procedură Civilă
Alin 1.- ,,cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanța in a cărei circumscripție
este situat imobilul’’.
!Din sintagma,, se introduc numai…’’se desprinde concluzia că textul stabilește o competență teritorială
exclusivă.
Competența teritorială exclusivă este doar atunci când cererea reclamantului are ca obiect un drept real
imobiliar ce ar putea fi valorificat, de pildă, printr-o acțiune în revendicare, acțiune confesorie sau negatorie,
actiune posesorie, acțiune în grănițuire, acțiune privitoare la ipotecă, acțiune privitoare la îngrădirile dr de
proprietate imobiliară sau acțiunea de împărțeală a unui imobil, atunci când indiviziunea nu rezultă din
succesiune, așa cum prevede art 117,alin 3 CPC.
Dacă, însă, cererea are ca obiect drepturi personale imobilare, competența teritorială este
alternativă(art.113 pct 3-5 CPC).
Când imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliul
sau reședinței pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna din aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre
instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul.
Textul ( art. 117, alin.2), amintit, cuprinde două reguli de determinare a competenței, în funcție de un
singur criteriu, și anume, după cum pârâtul are sau nu are domiciliul ori reședința în vreuna dintre circumscripțiile
instanțelor unde este situat imobilul.
Astfel, în prima cauză-instanța trebuie să învestească instanța în a cărei circumscripție se află,după caz,
domiciliul ori reședința pârâtului. Deci, competența teritorială este exclusivă. În plus, numai dacă pârâtul nu ar
avea domiciliu ori reședința în circ. instanțelor de la locul situării imobilului)- reclamantul are drept de opțiune
între instanța domiciliului și instanța reședinței pârâtului.
În a II-lea cauză-reclamantul poate să învestească oricare dintre instanțele in circumscripția cărora se află
imobilul, competența teritorială fiind una alternativă, întrucât singularul termenului ,,imobil’’ (art.117, alin.2),
cuprinde implicit și pluralul aceleiași reguli - va fi determinată și competența în care cererea va avea ca obiect
mai multe imobile.
 2. Cererile privitoare la moștenire
Sediul materiei:118CPC
În materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competența exclusivă a instanței celui din
urmă domiciliu al defunctului, următoarele cereri:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moștenire și la sarcinile acesteia, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar
avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului
testamentar.
Astfel textul limitează în timp posibilitatea sesizării instanței ultimului domiciliu al defunctului până la ieșirea din
indiviziune, pentru că după acest moment NU se mai poate vorbi despre cereri ,,în materie de moștenire’’.
După ieșirea din indiviziune nu mai există o masa succesorală distinctă, asa încât creditorii succesorali îi vor putea
urmări pe moștenitori numai în raport cu ceea ce aceștia au moștenit. Asemenea actiuni vor fi adresate instanței a cărei
competențe se determină în functie de obiectul cererii.
Și cereri ulterioare iesirii din indiviziune, dar care au ca obiect contestarea partajului sau care derivă din partaj,
cum ar fi nulitatea partajului, cereri privind obligațiile de garanție asupra bunului comun, se adresează tot instanței
ultimului domiciliu al defunctului.
Rațiunea centralizării cererilor relative la moștenire la instanța ultimului domiciliu al defunctului, constă în faptul
că în acest loc se regăsesc cele mai importante bunuri ale defunctului, documente ce interesează pe mostenitori, astfel
încât probatoriul poate fi administrat în mod optim.
În acest gen de litigii, prin termenul de domiciliu se înțelege ca locul unde defunctul a locuit si gospodărit efectiv
și unde se află cele mai importante bunuri ale sale.
Pe de altă parte, este exclus locu pasager unde s-a produs decesul (spre ex - la spital, ori intr-un accident).
1. Competența se determină prin raportare la articolul 118, alin. 1 pct. 1 –CPC- pentru cererile privind:
anularea unui testament
constatarea validității unui testament
cererea unui legatar universal pentru punerea în posesie de către moștenitorii rezervatari etc
2. Competența se determină prin raportare la articolul 118, alin.1, punctul 2 –CPC- pentru cererile privind:
anularea certificatului de moștenitor
reducțiunea liberalităților excesive
raportul donațiilor
ieșirea din indiviziune
petiția de ereditate
cheltuielile de înmormântare etc
Textul nu se mai aplică în cazurile în care moștenitorii valorifică drepturi succesorale împotriva unor terțe
persoane, străine de moștenire.
3. Cererile ce se determină prin raportare la articolul 18, alin.1, pct. 3 -Cod Procedură civilă, pentru cererile
privind:
predarea unui legat cu titlu particular, cererea prin care creditorii defunctului urmăresc executarea unui
contract încheiat cu acesta.
Textul nu se aplică atunci când moștenitorii îi cheamă în judecată pe creditorii defunctului, caz în care
competența se determină potrivit comp. terit. de drept comun. In schimb, dacă reclamantul este un legatar sau un
creditor succesoral, iar pârâtul este moștenitorul- legal ori testamentar sau executor testamentar - dispozițiile
articolului 118 CPC se aplică și în cazul în care în masă succesorală se află un imobil care nu este situat în
circumscripția instanței ultimului domiciliu al defunctului. Soluția este justificată de topografia textelor, ceea ce
inseamna ca, asezand norma de competenta privitoare la succesiuni dupa aceea privitoare la imobile, legiuitorul
a inteles ca, in materie succesorala, sa deroge de la regula inscrisa in art. 117 CPC.
Cererea în materie de moștenire care privesc mai multe moșteniri deschise succesiv-sunt de competența
exclusivă a instanței ultimului domiciliu al defunctului.
Textul este aplicabil in cazul în care cei ce au decedat succesiv se moștenesc unii pe alții. Dacă, însă, cererile
privitoare la moșteniri între care nu există legătur se revine la regula art. 118, alin. 1 Cod Procedură Civilă, astfel
incat pt fiecare succesiune competența se determină în funcție de locul ultimului domiciliu al defunctului. Drept
urmare, întrucât într-un asemenea caz toate cererile sunt cereri principale, nu are o prorogarea de competență
(articolul 123 alin 1, cod Procedură Civilă), motiv pentru care se dispune disjungerea cererilor și declinarea lor
corespunzătoare.
3.Cererile privitoare la societăți
Sediul materiei:art.119 CPC
Cererile în materie de societate, până la sfârșitul lichidării sau, după caz, până la radierea societății, sunt de
competența exclusivă a instanței în circumscripția căreia societatea își are sediul principal.
Sediul societății avut în vedere de către legiuitor pentru determinarea competenței teritoriale este acela cu care
societatea figurează în registrul comerțului, respectiv in registrul societăților agricole sau alte evidențe publice.
Sfârșitul lichidării în faptă a societății are loc în momentul în care este împărțit întregul activ al societății.
Competența se determină potrivit articolului 118 atunci când este vorba de litigii între asociați sau dintre
asociați și societăți (spre exemplu cererile privind dizolvarea societății, cereri pentru numirea lichidatorului, cereri
de excludere a unui asociat s.a.).
În schimb, nu sunt supuse articolului 119 Cod Procedură Civilă, ci normelor de competenta de drept comun,
litigiile în care figurează ca părți asociații sau societatea, pe de o parte, iar, pe de alta parte, terte persoane.
Dacă cererea în materie de societăți are ca obiect un imobil ce nu se află în raza instanței unde societatea își
are sediul principal, aceasta se va judeca tot la instanța potrivit articolului 119 CPC, iar nu la instanța de la locul
situării imobilului.
4.Cererile privitoare la insolvență sau cordatele preventive sediul materiei

Sediul materiei: articolul 120 Cod Procedură Civilă

,,Cererile in materia insolventei sau concordatului preventiv sunt de competenta exclusiv a tribunalului in a
carui circumscriptie isi are sediul debitorul”.
Articolul 120 CPC reglementeaza atat competenta materiala a instantei, cat si competenta teritoriala in acest
gen de litigii.
Cererile privitoare la insolventa sau concordat preventiv sunt de competenta exclusiva a tribunalului in a carui
circumscriptie isi are sediul debitorul indiferent dupa cum, debitorul este reclamant sau parat in aceste proceduri.
Daca cererea in materie de insolventa sau concordat preventiv are ca obiect un imobil care nu se afla in raza
instantei unde debitorul isi are sediul, cererea se va judeca tot la instanta prevazuta de articolul 120 CPC, iar nu
la instanta locului situarii imobilului.
5.cererile impotriva unui consumator
Sediul materiei-art.121 CPC
 ,, Cererile formulate de un profesionist impotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanta
domiciliului consumatorului”, pe de alta parte, conditiile art. 113, alin. 1, pct 8 CPC – recunoaste posibilitatea
sesizarii instantei domiciliului consumatorului, atunci cand consumatorul este cel ce il cheama in judecata pe
profesionist, inseamna ca art. 121 CPC este aplicabil atunci cand reclamantul este profesionistul, iar parat este
consumatorul.
Aadar, prin ambele texte, insa, s-a urmarit competenta de favoare pentru consumator. O dovada in plus este si
trimiterea la art. 126 alin. 2 CPC, care ingaduie partilor sa aleaga instanta competenta, ceea ce inseamna ca in
materia protectiei consumatorului caracterul exclusiv al competentei este ,,diluat’’.
6.Cererile privitoare la persoane
Sediul materiei: art. 126 CPC
Astfel, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 126, alin. 1 si art. 129, alin. 2, pct 3 CPC, rezulta
ca, in pricinile privitoare la persoane, competenta teritoriala este exclusiva, de vreme ce au ca obiect ,,drepturi’’
de care partile nu pot dispune.
Daca prin lege speciala nu se prevede o anumita competenta, pentru determinarea instantei competente care
trebuie sesizata urmeaza a fi avute in vedere dispozitiile dreptului comun, ceea ce inseamna ca in litigiile
privitoare la persoane norma inscrisa in articolul 107, are caracter imperativ. De exemplu:
cererea pentru constatarea nulitatii casatoriei sau anularea casatoriei.
cererile pentru stabilirea paternitatii
cererile de tagada a paternitatii
cererile pentru stabilirea filiatiei fata de mama
cererea de punere sub interdictie sau de ridicare a interdictiei.
De asemenea, in materie de divort, avem art. 915 CPC-cerea de divort este de competenta judecatoriei in
circumscriptia careia se afla cea din urma locuinta comuna a sotilor. Daca sotii nu au avt o locuinta comuna sau
daca niciunul dintre soti nu mai locuieste in circumscriptia judecatoriei in care se afla cea din urma locuinta
comuna, judecatoria competenta este aceea in circumscriptia careia isi are locuinta paratul, iar cand paratul nu are
locuinta in tara si instantele romane sunt competente international, este competenta judecatoria din circumscriptia
careia isi are locuinta reclamantul (alin 1). Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu își au localitatea în România,
părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord,
cererea de divorț se judecă la Judecătoria Sector 5 București (alin.2).
7.Cerere în legătură cu incidentele privind arbitrajul
Sediul materiei: 128 Cod Procedură Civilă
Competenta ce revine instanțelor judecătorești în legătură cu incidentele privind arbitrajul reglementat de
Codul de Procedură Civilă, aparține in toate cazurile tribunalului în circumscripția căruia are loc arbitrajul.
Dispoz. similare se regăsesc în art. 547 din CPC

Incidente procedurale priv. la comp. instanței

1.Exceptia la necompetenței (art. 129)
Este posibil ca recl. să sesize o jurisdicție necompetență fie din neștiință, fie din comoditate,fie din interes.
Când necompetența s-a ivit pe parcursul procesului, respectiv după sesizarea instanței și inainte de
pronunțarea unei hotărâri, indiferent după cum judecata este în prima instanță sau în caile de atat, mijlocul
procedural prin care poate sa fie invocată necompetența este excepția. Ea se invocă diferit, după cum și
necompetența este de ordine publică sau privată.
Astfel:
I. Articolul 130 alineatul 1 Cod Procedură Civilă - necompetență generală a instanțelor judecătorești poate fi
invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. Dispoziții asemănătoare regăsim și în articolul
1071, alin 2 CPC.
Excepția de necompetență generală poate fi invocată ,,în orice stare a pricinii’’, respectiv în primă instanță,
chiar și după terminarea cercetarii procesului (direct în apel sau recurs).
Necompetentă generală nu poate, însă, constitui motiv de contestație în anulare, întrucât necompetenta nu
poate constitui un motiv de contestatie in anulare, cu atat mai mult nu poate sa fie invocata in calea extraordinara
de atac nici prin intermediul exceptiei.El nu constituie nici motiv de revizuire.
II. Articolul 130, alineatul 2 cod procedură civilă
Necompetență materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecători la
primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.
Așadar, necompetența de ordine publică poate fi invocată de oricare dintre părți, de judecător din oficiu,
putând să fie invocată și verbal în fața instanței.
Expresia ,,primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune
concluzii'' semnifică acel termen de judecată la care atât părțile, cât și instanța pot/poate invoca excepția de
necompetență fără a fi afectate de incidentele de ordine procedurală și ar putea conduce la amânarea ori
suspendarea cauzei și care are avea prioritate în economia procedurală a cauzei.
Cele două calități - părțile să fie legal citate și să poată pune concluzii - trebuie să fie îndeplinite în mod
cumulativ, legea determinând amânarea cauzei până la îndeplinirea acesteia.
A putea pune concluzii înseamnă ca părțile să poată discuta în contradictoriu asupra oricăror cereri,
excepții, mijloace de probă invocate și nici un caz nu vorbim de concluziile pe fondul cauzei(vom face exemple
aici la seminar ;) ).
În condițiile articolului 130 alin. 3 Cod Procedură Civilă - ,,necompetența de ordine privată poate fi
invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen
de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii ''.
Articolul 130, aliN. 4 Cod Procedură Civilă arată că dacă ,, necompetența nu este de ordine, partea care a
făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetentei’’.
Prin urmare, necompetență teritorială relativă poate fi invocată numai de către, nu știu de către reclamant,
ori de către instanța din oficiu sau de către procuror.
Necompetență teritorială relativă nu ar putea fi invocată nici de intervenientul principal, care are situatia
juridica a unui adevarat reclamant. In plus, nici intervenientul accesoriu în favoarea reclamantului ori pârâtului
nu pot invoca necompetența relativă și nici cel chemat în garanție. De asemenea, nici cel chemat în judecată
pentru că acesta ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Mai mult, nici cel aratat ca titular al dreptului,
pentru că deși terții devin părți în proces, numai după încuviințarea admisibilității în principiu a cererii de chemare
în judecată, ori instanța dispune administrarea în principiu a intervenției, după etapa în care poate fi depusă
întâmpinarea.
Pentru a nu fi decăzut din drepturi, parâtul trebuie să invoce exceptia necompetenței teritoriale relative
prin întâmpinare, iar intampinarea rebuie depusă în termenul prevăzut de articolul 201, alin. 1 Cod Procedură
Civilă.
Numai daca întâmpinarea NU e obligatorie, excepție ar putea fi invocată cel mai târziu la primul termen
de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.
 3. Art.131, alineatul 1 Cod Procedură Civilă
La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat,
din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să
judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența
instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
Pentru a face verificările aratate, instanța trebuie să pună în dezbaterea contradictorie a părților competența.
Împrejurarea că părțile nu se înfățișează la primul termen nu e de natură să conducă la o altă concluzie, pentru că
ceea ce e important e ca părțile să aibă posibilitatea să pună concluzii asupra competenței, iar nu neapărat să pună
efectiv concluzii sub acest aspect.
Dacă instanța nu își îndeplinește competența de efectuare a verificarilor asupra competenței, hotărârea va
putea fi anulata, potrivit art.175 alin.1 Cod Procedură Civilă.
Conform articolului 131 alin. 2, ,, in mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt
necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda
un singur termen în acest scop’’.
De reținut că dispozițiile referitoare la dispozițiile necompetenței se aplică și în cazul secțiilor specializate de
aceeași instanță, precum și în cazul secțiilor specializate ce se pronunță prin încheiere.