Transparențe

Copilul privi cu un zâmbet jucăuș omul ce stătea la câțiva pași în urma lui.

-Știi care e cel mai frumos lucru din lume? omul clătină din cap. Îți spun eu atunci...Curgerea
unui râu!chicoti copilul, amuzându-se pesemne de neștiința omului. Unii ar putea zice că florile cu
mireasma lor îmbietoare sunt cu adevărat superbe și întrec cu mult în frumusețe orice altceva din această
lume. Dar fără un râu care să le ude, ar mai fi oare așa? Râul curge din zonele înalte spre cele joase și
udă pământul, ajutat de Soare da naștere ierbii, iar apoi florilor. Până și în zilele toride de vară, râul tot
dăruiește apa sa plantelor, iar plantele îi mulțumesc oferindu-i puțin din frumusețea lor prin oglindirea
petalelor și frunzelor lor în apa proaspătă. De aceea râul este cel mai frumos lucru din lume, deoarece el
oferă viață.

Străinul cobora încet pe treptele de gheață albăstruie. Chipul său era cuprins de o uimire atât de
profundă, încâ un necunoscător ar fi putut-o identifica cu acea frică ce pur și simplu împietrește ființa
umană, o metamorfozează complet, lipsind-o de orice fel de motricitate. Dar străinul, într-un mod pe care
nici el nu îl putea înțelege, nu se temea. Se afla într-un loc straniu, complet necunoscut și parcă aflat sub
o vrajă veche de secole, dar nu simțea nici cea mai mică urmă de spaimă sau neliniște. Era un loc ciudat
de familiar, dar totuși complet străin lui. Străin era oare acel loc? Sau era el străinul...

Cobora și parcă treptele nu se mai terminau, credea că a ajuns la capăt, dar vedea în fața sa încă
trei blocuri perfecte de gheață care îl ispiteau, îl îndemnau să continue. Oare avea să se sfârșească
vreodată această descindere? De ceva timp încetă să se mai gândească la scara nesfârșită. Se uita în stânga
și în dreapta, uimit. Acel loc părea inițial un simplu castel înghețat, un spațiu rece, pereți sticloși lipsiți
de viață. Dar cu cât priveai mai atent, vedeai sub stratul gros, translucid, o urmă vagă de verde, chiar un
verde destul de puternic, un verde de frunză proaspătă, primăveratică. Străinul se opri puțin. Să fi fost cu
adevărat frunze? Dar cu stratul de gheață cum rămâne? A apărut deodată, luând prin surprindere natura
vie? Dar e imposibil...

Într-un final treptele se opriră din a mai apărea în fața sa, ajunse la capăt, la originea scării. Se
uită împrejur. Aici nu era cu mult diferit de restul castelului de gheață, același aer rece, același
transparențe albastre-verzui. Totuși, într-un mod bizar, aranjamentul de forme amorfe rigide și reci îi

1
aduceau aminte de ceva...o grădină? Nu, altceva. Citise acum mult timp, foarte mult...parcă într-o carte
de povești. Sau era o poezie? Străinul încerca în zadar să își amintească unde mai văzuse o imagine
similară, totul se întâmplase demult, pe când el era parcă o persoană cu totul și cu totul diferită. Oricum,
un lucru îl știa sigur. Peisajul îi fusese la un moment dat cunoscut, îl știa atât de bine încât aproape că
făcea parte din ființa sa. Ce a fost, a fost...Dar oare mai poate fi?

II

Oare câte ceasuri au trecut de când a început coborârea? Oare când a început-o? Ah! Nu își mai
poate aduce aminte, a trecut prea mult timp...Tot ce știe este că s-a trezit mergând pe treptele reci într-o
stare de somnolență profundă. Sau oare acel sentiment era luciditate? Înainte de asta...nu mai știe. Parcă
privea o fotografie, una veche, arsă de trecerea timpului, cu niște culori aproape complet șterse. Privea o
fotografie? Nu, nu, nu era așa, aceea nu era o fotografie, era o scriere. Citea ceva. O pagină dintr-un
jurnal sau poate o compunere veche. Își recunoștea scrisul pe pagina îngălbenită. Era de atunci de când
scria frumos, ordonat. Asta explică de ce a crezut inițial că era o poză, acele cuvinte înșirate cu tâlc pe
foaia de caiet i-au trezit la viață imaginația, de altfel somnoroasă, și i-au creat acea imagine. Era atât de
frumoasă...Străinul își aduce aminte de pasiunea sa pentru eseuri, în liceu era chiar bun la asta, câștigase
multe concursuri. Scria din inimă pe atunci, alegea cele mai profunde teme, lua stiloul în mână și își reda
pe pagină ideile ce i se înfățișau în minte ca o apă învolburată, ca un vârtej atât de puternic încât de abia,
de abia reușea să îl mai oprească. Da...ce vremuri frumoase! Începea să scrie și nu se mai oprea...Scria
din inimă sau, mai bine zis, își scria inima.

Oare ce e cu el în ultima vreme? Tot visează la vremurile trecute. Prezentul nu îl mai satisface?
Reîncepu să privească locul în care se afla. Se apropie de una din stalagmitele de gheață. Își lipi mâna și
obrazul de ea, de parcă s-ar fi uitat pe un geam aflat în plin soare. Iarăși se zărea verdele, dar pe lângă
acesta, străinul mai distinse o altă culoare, o culoare pe care orice copil ce de abia a descoperit pictura și
a devenit pasionat de amestecarea temperei pe paleta de plastic alb o obține des și, de fiecare dată,
exclamă cu mândrie: „ia uite ce am descoperit!”. Da, ați ghicit. Este vorba de maro. Maroul este o culoare
cu adevărat ciudată, ai spune că este complet lipsită de viață, dar, de cele mai multe ori, exact din corpuri
ce în lumină nuanțe maronii izvorăște viața. De exemplu pomii au un trunchi de lemn maro, iar din el se
desprind ramuri și crenguțe încărcate de frunze și flori.

-Exact! exclamă deodată străinul, smulgându-se din înșiruirea de gânduri ce îl cuprinse.

2
 Deci bănuiala de mai devreme că sub stratul de gheață, ascunse adânc, se află plante înflorite a
fost corectă. Acum privind acele forme se convise cu adevărat. Se afla într-o grădină! O grădină stranie,
ce parcă trecuse de la primăvară direct la iarna grea. Și atunci imaginea pe care încerca să și-o amintească,
ce era? Străinul se sprijini de un conglomerat de arbuști înghețați. Încerca să rememoreze, dar parcă
mintea i se golise din nou.

-Nu! Așa nu funcționează! bolborosi pentru sine, se ridică și făcu câțiva pași.

Străinul hotărî să exploreze grădina. O luă la pas, încet, căci numai așa poți să descoperi cu
adevărat, încet....sau oare să redescoperi? Cu cât mergea mai mult, cu atât observa că întreaga
configurație a grădinii se schimba radical. Începeau să apară pereți și paravane, iar pomii deveneau din
ce în ce mai deși. Astfel, din când în când, el se simțea nevoit să se abată de la înaintarea pe care și-o
propusese, trebuia să o ia când la stânga, când la dreapta. Și tot acest labirint de gheață îi amintea de
ceva...dar nu știa de ce, așa că doar mergea. Câteodată întâlnea câte două căi pe care să le poată alege.
Aici era complicat, ar fi preferat să fie un singur drum. De unde să știe pe care parte e mai bine să meargă?
Care parte e mai frumoasă? Care cale e mai scurtă? Căci străinul nostru începu să simtă că timpul îl
presa. Nu știa de ce se grăbea, nu își amintea de nimic ce ar fi trebuit să facă atât de urgent, dar ceva îi
apăsa greu pieptul, parcă nici nu mai avea timp să respire...și când te gândești că doar acum câteva clipe
se afla într-o stare de visare, de parcă tot timpul din lume i-ar fi aparținând lui. Totuși, acum era prea
târziu să se întoarcă, deja începuse, nu mai putea să se oprească...

III

Deodată, un perete se ridică în fața sa. O, nu! Drumul se înfunda. Cuprins din interior de o
disperare inexplicabilă, străinul începu să alerge înapoi, până găsi o cale alternativă. Dar ce să vezi? Și
asta era oprită de un zid înalt, imposibil de depășit. Oare până aici a fost grădina? A ajuns la limitele ei?
Nu e posibil, sigur e mai mult de atât, sigur există ceva la finalul labirintului, ceva care îl așteaptă, îl
cheamă. Da! Asta e! O chemare...o chemare...dar uite că se află în incapacitatea de a răspunde acestei
chemări...Totul a fost în zadar, a coborât aici, a fugit printre paravane, pomi și pereți ca un nebun, iar
acum...acum nu mai poate înainta. Dar nu se mai poate nici întoarce. Ce rost mai are să se întoarcă?

Își aminti de un cântec. Era o melodie înceată șoptită de o voce caldă, joasă, pe care o cunoștea
atât de bine. Și era un zâmbet, un zâmbet care o însoțea...și niște ochi căprui cu o sclipire atât de vie în
ei. Cântecul era precum un cântec de leagăn. Da! Era un cântec de leagăn! Și versurile erau așa:
3
„Trăiau odată într-o pădure

Un moș bătrân și baba lui

Erau săraci ca vai de lume

În adâncimea codrului...”

O lacrimă caldă se prelinse pe obrazul rece al omului. Acum își aducea aminte. În fiecare seară o
ruga pe mama sa să îi cânte această baladă. Nu îi plăceau neapărat versurile pe atunci, poate că nici nu
le înțelegea, dar îi plăcea vocea mamei fredonându-le. Cânta atât de frumos, atât de cald! El se schimbase
mult de atunci. Copilul acela ale cărui amintiri le păstrează adânc în inima sa, unde a plecat? E adevărat,
a crescut mult. A învățat să citească. Îi plăcea Jules Verne atunci, după a început să prefere cărți polițiste
și literatură științifico-fantastică, iar apoi a început să citească scriitori precum Dovstoyevsky, dar și
filosofie...Îi plăcea și să picteze, avea o pasiune în special pentru redarea realității. Iar pe urmă, a
descoperit frumusețea matematicii și, o dată cu ea, a tuturor științelor exacte. A vrut să cunoască
Universul! Îi plăcea să își transpună toate aceste trăiri variate în eseurile pe care le scria. De ce să se
schimbe? De ce ar trebui ca acel copil să devină o altă persoană?

Omul începea să înțeleagă, acum locul în care se afla nu mai era străin, sau mai bine zis, nu mai
era el străinul. Și-a amintit tot. Imaginea aceea, era o grădină cu adevărat, dar era și un labirint. O grădină-
labirint, un labirint-grădină. Arbori și arbuști verzi și înalți împodobiți cu flori. Era un loc frumos, plin
de viață, era înconjurat de mister și curiozități, un labirint în care trebuia să te pierzi pentru a descoperi,
a redescoperi, un labirint din care puteai ieși numai urmându-ți inima. Asta a fost greșeala lui. A ieșit din
el și nu a mai putut intra din nou...iar pe lângă acea grădină nesfârșită, totul era plicticos, neispititor,
complet neinteresant. Așa că, ușor, ușor, curiozitatea dispăru din copil și îl lăsă singur, într-o lume
stearpă, ștearsă. Nimic nu îi mai plăcea, nimic nu îl mai atrăgea. Acel copil a crescut și a devenit un
străin, o persoană complet diferită și total necunoscută...

IV

El se reîntoarse la realitatea înghețată în care era captiv. Acum știa ce are de făcut, știa cum poate
să continue. Își lipi palmele acum calde de peretele de gheață din fața sa. Și începu iarăși să se gândească
la trecut:un zâmbet, un răsărit de soare, o după-amiază caldă înțesată de râsete cristaline, un roman despre
suflet...pic, pic, pic...Omul deschise ochii. Reușise! În final reușise! Gheața dispăru ca prin farmec, iar
4
în fața ochilor săi luminoși se întindea un peisaj verde, înflorat, păstrat perfect sub stratul gros și rece.
Putea auzi ciripitul unor vrăbii jucăușe și susurul unui izvor. Șoapta grăbită a apei venea de undeva din
spatele celor doi arbori ce fuseseră odată peretele care îi risipi complet speranța regăsirii. Trecu încet pe
lângă ei. Acum avea timp. Merse câțiva pași și observă un copilaș desculț stând pe marginea râului.
Acesta se întoarse, îi zâmbi și începu să vorbească liniștit:

-Știi care e cel mai frumos lucru din lume? omul clătină din cap. Râul! Unii ar zice că florile
divers colorate sunt cu adevărat superbe. Dar fără un râu care să le ude, ar mai fi așa? Râul curge din
zonele înalte spre cele joase și udă pământul. Soarele îl ajută și împreună dau naștere ierbii, iar apoi
florilor. Și în zilele toride de vară, râul tot oferă apa sa plantelor, iar plantele îi mulțumesc oferindu-i
puțin din frumusețea lor prin oglindirea în apa proaspătă. De aceea râul este cel mai frumos lucru din
lume, deoarece el oferă viață. Acum hai să mergem. Este timpul să ne reîntoarcem în lumea reală, dat
fiind că acest râu pentru noi atât de prețios a reînceput să curgă.

Cu aceste vorbe, copilul luă de mână omul, iar cei doi începură să meargă spre lumina puternică
ce se ascundea în spatele salciei care adăpostea izvorul. Lumina devenea din ce în ce mai orbitoare, iar
într-un final strălucirea sa îi cuprinse pe amândoi...

Tânăra deschise ochii. Razele soarelui treceau prin sticla subțire a ferestrei. Deci a fost un vis...
Ce bine că a fost doar un vis, altfel ar fi fost cu adevărat dezamăgită de sine, ar fi însemnat că și-a pierdut
luciditatea, s-a conformat și s-a lăsat modelată de cei din jurul său. Dar nu a făcut-o... Și nici nu o va
face! Visul acela a fost povestea unui om care și-a lăsat sufletul să fie schimbat de alții, dar într-un final,
chiar și el a reușit să fie persoana care era cu adevărat.

Sufletul este ca un râu, se gândea tânăra. E exact la fel. Are o curgere lină și caldă, în loc să
înflorească flori, sufletul cultivă sentimente, emoții, trăiri și le răspândește în mintea și corpul fiecărei
persoane. Dacă râul nu este apărat de umbra deasă a plantelor, ci este lăsat în arșița soarelui de vară, râul
seacă. Pe de altă parte, dacă o iarnă aprigă se dezlănțuie deodată asupra lui, într-o furie cumplită, el
îngheață. Așadar, fiecare om trebuie să aibă grijă de sufletul său, să îl lase să își urmeze cursul natural,
fără a fi oprit sau deviat de forțe exterioare. Dar de ce? De ce este atât de importantă menținerea cursului?
Sau poate o formulare mai bună a întrebării ar fi: De ce este atât de important să fii tu însuți?

5
 Temporalitate. Ce cuvât interesant, aproape la fel de interesant ca și „ Transcendență”. Timpul în
sine este într-adevăr ceva transcedental...ceva care ne pe noi oamenii ne domină, fără timp și
temporalitate nu am putea vorbi despre existența umană, „temporală” este cu siguranță un adjectiv
potrivit pentru a descrie viața. Și atunci, în această lume temporală, oare există ceva mai înspăimântător
decât incapacitatea unui om de a trăi pentru sine, de a evolua cum își dorește, de a fi el și nimeni
altcineva? Găsirea fericirii, a păcii interioare nu se poate realiza fără cunoașterea propriei persoane și,
mai mult decât atât fără ca tu să fii cu totul și cu totul tu. Această luciditate atât de pură, atât de simplă,
dar totodată atât de complicată diferă de la un om la altul. Unii nu știu despre ea, alții o caută cu disperare,
dar căutarea lor nu este una sinceră care să le permită să găsească ceea ce caută. Unii pur și simplu o au
și știu că niciodată nu trebuie să o piardă, iar alții o au, dar o aruncă într-o parte la prima ocazie ivită
pentru scopuri care nu meritau pierderea ei. Apoi, dintre cei care și-au pierdut luciditatea, unii regretă,
conștientizează că au devenit niște străini lipsiți de un suflet propriu și care fac mai degrabă parte dintr-
un suflet colectiv lipsit de personalitate. Aceștia se coboară în adâncul inimii, și prin voința lor interioară,
își recapătă luciditatea. Lucid, clar, strălucitor precum o apă lină...

Astfel se încheie contemplarea tinerei, sau, mai bine zis, tânăra se văzu nevoită să încheie
contemplarea-trebuia să meargă la școală, să își continue dezvoltarea minții și, de ce nu, a lucidității.
Îndepărtându-ne de casa mică de pe acea străduță cu cireși înfloriți, mergând cale de un sfert de oră și
pătrunzând în parcul umbrit, putem vedea doi oameni ascultând susurul micului râu ce străbate întregul
parc. Sunt un bătrân și un copilaș de-o șchioapă, așezați unul lângă altul pe iarba grasă și moale. Nici
unul nu spune nici o vorbă. Copilașul privește cu uimire undele apei trecându-i prin fața ochilor mari,
albaștri. Bătrânul, se uită lung într-un punct fix, aflat parcă undeva în adâncul apei clare. Unul descoperă
pentru prima dată și unul contemplă cu nostalgie. Bătrânul a văzut acest râu de mii de ori, l-a văzut
schimbându-se odată cu trecerea de la iarnă la primăvară și de la vară la toamnă, astfel a început să îl
îndrăgească atât de mult încât la numit „râul lui”, iar râul lui întotdeauna a avut apa clară. Se uită cu drag
la nepoțelul său, curând va veni rândul micului copil să aibă grijă de râu, să îl curețe de frunze toamna,
să nu îl lase să înghețe iarna, să dea la o parte petalele veștejite ce cad la sfârșitul primăverii și să fie atent
să nu cumva să sece vara. Apoi, precum bunicul său, copilul va crește și va îndrăgi râul său, nu îl va lăsa
niciodată să își piardă luciditatea, strălucirea, claritatea, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul său.

Bătrânul luă mâna copilașului în palma sa mare și îi spuse cu o voce duioasă plină de nostalgie:

-Privește transparența apei! Nu e așa că e frumoasă?

6
7