Colegiul Naţional “Doamna Stanca”

Seminarul Teologic Ortodox “Constatin Brâncoveanu”

Lucrare de atestat:

“Deosebiri interconfesionale
cu privire la cinstirea sfinţilor”

Profesor Coordonator:
Bica Gheorghe Viorel

Susţinător:
Oancea Emil

Făgaraş
2008

1
 Cuprins

Motto………………………………………………………….......3
Argument………………………………………………………….4
Introducere………………………………………………………...5

Capitolul I: CINSTIREA SFINŢILOR ÎN BISERCA

ORTODOXĂ
A. Hristos modelul sfinţeniei……………………………………8
B. Diferenţa între cinstirea sfinţilor, a Maicii Domnului şi
cinstirea lui Dumnezeu……………………………………...11
C. Temeiurile cinstirii sfinţilor în Biserica Ortodoxă..................15
D. Cultul de cinstire a sfinţilor....................................................17
E. Canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă…………………19

Capitolul II: DEOSEBIRI INTERCONFESIONALE CU

PRIVIRE LA CINSTIREA SFINŢILOR
A. Învăţătura Romano-Catolică..................................................21
B. Învăţătura Protestantă............................................................23

Capitolul III: IMPORTANŢA CINSTIRII SFINŢILOR

A. Necesitatea Cinstirii Sfinţilor...............................................26
Concluzie......................................................................................28
Bibliografie...................................................................................29

2
Motto :

”Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui “

(Psalmul 150, 1)

3
 Argument

Credincioşii au sentimentul comuniunii cu lumea nevăzută creată, cea a

îngerilor şi a sfinţilor care ocupă un loc foarte important în viaţa ortodoxă deoarece
ei sunt mijlocitori între om şi Dumnezeu. Biserica Ortodoxă învaţă că este imperios
necesar să acordăm atenţie sfinţilor, să ne rugăm lor să fie mijlocitori pentru noi
oamenii la Dumnezeu pentru că ei sunt numiţi “prieteni” şi “casnici” ai lui
Dumnezeu în Sfânta Scriptură; datorită faptelor bune pe care le-au săvârşit pentru
Hristos, semeni, şi pentru viaţa religioasă. Cultul cinstirii sfinţilor a fost contestat de
mulţe persoane, ei susţinând că toţi cei care oferim cinstire sau închinare sfinţilor
contravenim Poruncii I din Decalog: ”…să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine”, şi
astfel cădem în idolatrie. Este trist că unii creştini gândesc astfel şi nu înţeleg, dar de
fapt prin cinstirea sfinţilor nu se cade în idolatrie, pentru că noi nu ne închinăm la
sfinţi precum ne închinăm lui Dumnezeu. Cinstirea sfinţilor în comparaţie cu
cinstirea lui Dumnezeu sunt două închinări diferite. Închinarea adusă lui Dumnezeu
este o închinare absolută desăvârşită., iar cea adusă sfinţilor este o închinare
relativă. Noi credincioşii îi rugăm pe sfinţi să mijlocească pentru noi la Dumnezeu
pentru ajutor în viaţă, pentru iertare de păcate şi diferite cerinţe. Cel mai folosit
model de rugăciune adresat adresat sfinţilor fiind: ”Sfinte…, roagă-te lui Hristos
Dumnezeu pentru noi, păcătoşii”.

4
 Introducere

Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a întrupat, ne-a învăţat şi S-a jertfit pentru
noi, spre a ne izbăvi de păcat. Însă, pentru ca mântuirea noastră să fie asigurată şi după
plecarea Sa dintre noi, prin Înălţarea Sa la cer, El a înfiinţat Biserica Sa spre a ne distribui
prin ea harul mântuitor. Din Bisercă fac parte toţi cei care cred şi se boteză în Hristos şi îi
urmează dreapta credinţă. Mântuitorul continuă să conducă Biserica în chip nevăzut
precum se arată şi în Sfânta Scriptură, ca Hristos este capul ei, iar creştinii sunt
mădularele trupului Lui, aceştia fiind într-o strânsă legătură atât cu Mântuitorul, cât şi
între ei. Toţi creştinii care formează Biserica stau într-o strânsă legătură nu numai între ei,
cei vii, ci şi cu cei morţi. Toţi formează o comuniune vie asemenea unui organism şi toţi
se ajută între ei.
Biserica Ortodoxă învaţă că cei vii, care formează biserica luptătoare, comunică
şi se ajută cu cei morţi prin rugăciune, cei adormiţi formând biserica triumătoare. Cei vii
se roagă pentru iertarea păcatelor celor morţi, iar cei morţi care sunt bine plăcuţi înaintea
lui Dumnezeu se roagă, mijlocesc la Dumnezeu pentru cei vii, învrednicindu-se a purta
denumirea de sfinţi. Biserica văzută cu conştiinţa că s-a apropiat de cetatea Dumnezeului
celui viu, de Ierusalimul ceresc, anume, prin zămislirea de mii de îngeri care se află în
adunare de sărbătoare, prin aducerea celor întâi născuţi, al căror nume e înscris în ceruri
prin duhurile drepţilor (Evrei XII, 22-23). Deşi “pe cale” ea este copărtaşă cu Biserica
cerească, graţie sfinţilor de darurile împărăţiei. Creştinii, încă în viaţă aleargă spre
premiul luptei (I corinteni IX, 24-27; Filipeni III, 14), să aibă parte de moştenirea
sfinţilor (Coloseni I, 12). Pentru cei plecaţi Biserica mulţumeşte, pentru cei rămaşi ea
mijloceşte.1 Din această strânsă comuniune între biserica luptătoare şi cea triumfătoare şi
între capul ei Mântuitorul Hristos avem cinstirea sfinţilor.
Sfinţii sunt acele persone alese şi bineplăcute lui Dumnezeu deoarece s-au
consacrat întru totul slujirii Lui. La început, în Noul Testament, toţi cei botezaţi în
Hristos, toţi creştinii erau numiţi sfinţi. Mai târziu, denumirea de sfânt s-a restrâns numai
1
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Bucureşti, 1999, p. 170-171

5
la martiri întâi, apoi a trecut la apostoli, prooroci, cuvioşi şi mari învăţători. De asemenea
şi cei care au dus o viaţă virtuoasă şi de desăvârşira aproape de mucenicie sunt numiţi tot
sfinţi. Din motivele arătate, creştinii îi cinstesc pe sfinţi şi le înlţă rugăciuni. Însă nu
trebuie confundată închinarea sau cinstirea sfinţilor cu închinarea sau rugăciunea adusă
lui Dumnezeu deoarece sunt două moduri de cinstire diferite. Închinarea adusă către
Dumnezeu: ”Domnului Dumnezeului tău să te închini” (Matei IV, 10); este o închinare
desăvârşită absolută numită adorare, iar cinstirea adusă sfinţilor este o închinare relativă
pe care o adresăm sfinţilor numită venerare , pentru că ei sunt fiinţe mărginite ca şi noi.
Gestul este acelaşi: când ne închinam lui Dumnezeu şi când ne închinăm sfinţilor, dar
sentimentul interior este altul. Nu trebuie să confundăm cinstirea sfinţilor, cu cinstirea lui
Dumnezeu. Cinstind pe sfinţi însă, nu-i punem în locul Lui, nici chiar alături de El.
Singurul care mântuieşte este Hristos, iar sfinţii prin rugăciunile lor, cer mântuirea
noastră, dar nu o dau ei însăşi ca Hristos. De aceea, noi, nu ne închinăm la sfinţi şi la
îngeri ca la Dumnezeu.2 În Biserică, noi cinstim pe sfinţi pentru că aceştia au colaborat cu
Dumnezeu prin harul Lui şi s-au învrednicit de o viaţă virtuoasă. Dacă îi cinstim pe sfinţi,
cinstim indirect pe Dumnezeu: ”Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cine
Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (Matei X, 40). Sfinţii
sunt numiţi prieteni ai lui Dumnezeu:”Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă
poruncesc”(Ioan XV, 14; Iacov II, 23), şi casnicii Lui: ”Deci dar nu mai sunteţi străini
şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cu sfinţii şi casnici ai lui
Dumnezeu”(Efeseni II, 19); sfinţii sunt numiţi şi judecători ai lumii: ”Oare nu ştiaţi că
sfiţtii vor judeca lumea?”(I Corinteni VI, 2). Sfinţii încă pe pământ fiind, aveau darul
proorociei. Ei încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. 3 Este
necesar să-i invocăm pe sfinţi în rugăciunile noastre spre a ruga pe Domnul Hristos să ne
ierte păcatele şi să ne ajute în necazurile noastre. O facem aceasta pentru că ei încă în
viaţă fiind s-au rugat pentru semenii lor. Astfel Sfântul Pavel, în multe multe din
epistolele sale mărturiseşte că se roagă pentru creştinii din comunităţile înfiinţate de el,
căci totdeauna, spunea el: ”În toate rugăciunile mele, mă rog pentrru voi toţi cu
bucurie”(Filipeni I, 4; Tesaloniceni I, 2-3; II Tesaloniceni I, 11; II Timotei I, 3).
Sfinţii pot da răspuns rugăciunilor noastre, căci încă din această viaţă ştiau gândurile şi
2
Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă, Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 1991, p. 72
3
Ibidem, p. 72--73

6
nevoile oamenilor şi făceau minuni pentru a-i ajuta. Sfinţii Petru şi Pavel au săvârşit
astfel de minuni, înviind chiar pe unii din morţi. Sfinţii, după moarte duc o viaţă
conştientă şi chiar de acolo cunosc nevoile şi necazurile noastre. Viaţa acestora după
moarte este asemănătoare cu a îngerilor, precum şi dragostea lor pentru semeni: ”Zic
vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”
(Luca XV, 10). De asemenea, ei au posibilitatea de a mijloci pentru noi la Dumnezeu
pentru mântuirea noastră, iar Părintele ceresc primeşte rugăciunile lor: ”Să vă rugaţi
unul pentru altul ca să vă vindecaţi că mult poate rugăciunea stăruitoare a
dreptului”(Iacov V, 16),
În Vechiul Testament vedem că şi drepţii şi profeţii se roagă pentru semeni. Este
cazul arhiereului Onia şi profetului Ieremia care se roagă pentru poporul lui Israel şi
Sfânta lor cetate, Ierusalim (II Macabei XV, 14-15). Sfinţii sunt cinstiţi şi pentru faptul că
ei servesc ca exemple de viaţă creştinilor de totdeauna: ”Aduceţi-vă aminte de mai marii
voştrii, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu ; priviţi cu luare aminte cum şi-au
încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa“(Evrei III, 7). Pentru toate motivele arătate, Biserica
îi cinsteşte pe sfinţi , de altfel ei au fost cinstiţi atât în Vechiul Testament cât şi în Noul
Testament, aşadar avem cazuri concrete de cinstire a sfinţilor, deşi abia în Noul Testament
avem cazuri de adevărat de sfinţi, iar Mântuitorul Hristos ne arată că ei trebuie cinstiţi
(Matei X, 40). Biserica dintru începuturile ei a cinstit pe sfinţi şi i-a invocat în rugăciunile
ei, i-a cinstiti prin icoane şi picturi, i-a sărbătorit şi pomenit prin laude şi cântări,
proslăvindu-le virtuţiile şi dându-i ca exemplu spre urmare.

7
 CAPITOLUL I: CINSTIREA SFINŢILOR ÎN BISERICA
ORTODOXĂ

A. Hristos modelul sfinţeniei

În Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament abundă textele care se

referă la sfinţi şi sfinţenie,dar cele mai importante sunt acele în care însuşi Dumnezeu
vorbeşte de sinţenia Sa, direct sau prin glasul profeţilor. Astfel, în cartea Leviticului stă
scris: ”Că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; să nu vă pângăriţi sufletele voastre cu vreo
vietate din cele ce se târăsc pe pământ. Că Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din
pământul Egiptului, ca să vă fiu Dumnezeu. Deci fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt
sfânt” (Levitic 11, 4-5). Sfinţenia lui Dumnezeu este puritate sau curăţie desăvârşită.
Orice întinare este contrară sfinţeniei, este negarea ei, antipodul ei. Pentru aceea
Dumnezeu porunceşte poporului Său Ales să fie sfânt, şi să nu-şi pângărească în niciun
chip, nici măcar prin mâncărurile oprite. Sfinţenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfinţenie de
la cei ce se apropie de sfinţenia Lui. În special drepţii sunt chemaţi de Psalmist să laude
să laude sfinţenia lui Dumnezeu: “Veseliţi-vă drepţilor întru Domnul şi lăudaţi
pomenirea sfinţeniei Lui” (Psalmul 98, 13). Este sfinţenia proprie lui Dumnezeu şi care,
prin Revelaţie, s-a făcut cunoscută credincioşilor. Ea nu este o sfinţenie ascunsă, astfel
încât atunci când pronunţăm numele lui Dumnezeu ne gândim şi la sfinţenia Lui.
Afirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu de către Dumnezeu însuşi se face, deci,pentru ca
Poporul Ales să ia aminte de ea şi să o urmeze în planul uman, pământesc. Este drumul
asemănării noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia să-l parcurgă Adam şi Eva, drumul
desăvârşirii, al sfinţeniei. Dumnezeu este sfânt în sine. El este cunoscut de sfinţii îngeri
ca sfânt în sine. De aceea, în vedenia arătată lui Isaia, profetul a văzut pe Dumnezeu:
“Stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii
stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îsi acopereau feţele, cu

8
două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul zicând: “Sfânt, sfânt,
sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui” (Isaia VI,1-3).
Sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenie absolută şi veşnică. De aceea serafimii o proclamă
fără încetare. Iar pentru că este sfinţenie absolută, ea se vesteşte, ea se vesteşte mereu
întreit de către îngeri, prin întreitul: ”sfânt, sfânt, sfânt”. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi
este astfel menţionată ca sfinţenie în sine, iar Treimea ca unitate de fiinţă e întreit sfântă.
În revărsarea iubirii Sale către lume, Sfânta Treime îşi releveză sfinţenia Sa către îngeri.
Aceştia se apropie de sfinţenia lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, urmează sfinţenia,
şi ei înşişi sunt sfinţi prin harul şi puterea lui Dumnezeu, deşi nu sunt sfinţi prin fiinţă, ca
Dumnezeu. Sfinţenia lor este diferită de sfinţenia absolută a Dumnezeirii, dar este
sfinţenie adevărată potrivit cu firea creată. Faţă de sfinţenia care contemplă în Dumnezeu,
sfinţenia îngerilor este o sfinţenie prin asemănare, iar faţă de sfinţenia pe care o poate
atinge credinciosul, ea este o sfinţenie model.
În Noul Testament ideea de sfinţenie este îmbinată cu ideea de desăvârşire.
Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos, în Predica de pe Munte, îndeamnă pe ascultători să fie
desăvârşiţi, ca fii ai Tatălui ceresc: “Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl Cel ceresc
desăvârşit este” (Matei V, 48). Cvântul grecesc care desemnează desăvârşire,
perfecţiunea, avea în vechime şi sensul de “sfânt, sfinţit, sacru”. Acest sens se
întrebuiţează mai rar, dar el arată că sfinţenia înseamnă totalitate impecabilă, neştirbită,
neatinsă, nepătată şi inepizabilă. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvântului
lui Dumnezeu: ”Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac” (Luca 1, 70).
Sfinţenia este plinătatea în Duhul Sfânt, este umplere a persoanei umane cu Duhul Sfânt,
aşa cum ni se spune despre Sfântul Arhidiacon Ştefan: “Iar Şefan fiind plin de Duhul
Sfânt...” (Fapte VII, 55). Aşadar, Duhul Sfânt plineşte prin harul Său persoana sfântului
până la treapta desăvârşirii, dar şi o “umple”, cele cu lipsa. Pe de o parte sfântul este
primitor al Duhului Sfânt, iar pe de altă parte Duhul sfinţeniei, Duhul Sânt, întregeşte în
chip tainic pe cel îmbrăcat cu Hristos la Botez şi care a îmbrăcat chipul lui Hristos, adică
chipul desăvârşit sau perfect al sfinţeniei în trup. Acest adevăr ne este dezvăluit pe larg de
Sfântul Apostol Pavel, în cea de a doua Epistolă a sa către Corinteni, unde descrie
trăsăturile sfinţilor lui Dumnezeu astfel: “Fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă
îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu…,nedând nicio sminteală întru

9
nimic, ca slujirea noastră să nu fie defăimată. Ci în toate înfăţisându-ne pe noi înşine
ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multa Sa răbdare, în necazuri, în nevoi, în srâmtorări,
în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în
cunoştinţă, în îndelunga-răbdare, în bunătate, în Duhul Sânt, în dragoste nefăţarnică,
în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de-a
dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte
amăgitori, deşi iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe
pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar
pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au
nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni, VI, 1-10).
Sfântul nu este nicidecum un fugar din lume, ci un alergător către Hristos, către
Dumnezeu, în mijlocul lumii, în văzul şi cu ştiinţa tuturor. El nu este o fiinţă ascunsă, ci
una care înfruntă toate asprimile vieţii cu îndelunga răbdare şi cu credinţa în Creatorul
său. Iar fiindcă nu urmăreşte un scop material, imediat şi pământesc, aşa cum majoritatea
oamenilor urmăresc, sfântul rămâne în primul rând un slujitor al lui Dumnezeu înzestrat
cu harul Duhului Sfânt. Comportarea sfântului faţă de semeni pare ciudată, străină de
maniera obişnuită: el nu renunţă nicidecum la curăţia sufletului, adică nu se întinează cu
foloase necuvenite din partea semenilor, este conştient de locul său în faţa lui Dumnezeu
şi înaintea oamenilor, se manifestă cu bunătate faţă de oricine, în dragoste sinceră, ca
vieţuitor în Duhul Sfânt. Astfel sfântul nu comite nedreptăţi nici faţă de semeni, nici faţă
de sine şi cu atât mai puţin faţă de Dumnezeu.
Sfinţenia este manifestarea îndumnezeirii omului. Importanţa minunilor ţine de
faptul că ele sunt semne ale acestei transparenţe, ale acestei lumini, ale acestei bunătăţi a
lui Dumnezeu arătate în sfinţi. Bunătatea este o forţă pătrunzătoare care depăşeşte forţa
legii. Sfântul iradiază lumina lui Hristos Cel Înviat. ”Sfinţenia este totdeauna o iradiere a
lui Dumnezeu Care s-a arătat mai presus de legi în Cel Înviat şi Care este şi cu noi într-o
lepădare de Sine, într-o participare la suferinţele noastre.”4
Sfinţenia este iubire fără de sfârşit. Ochii sufletului aleargă după marginile ei,
dar ea îşi întinde orizontul mereu către infinitul iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. De
aceea, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenţia Galatenilor că însăşi legea se reduce la un

4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, DEISIS, Sibiu, 1995, p. 44

10
singur cuvânt: iubire, iubire de semeni, iar că faptele contrare iubirii de aproapele sunt
păcătoase şi inadmisibile pentru orice creştin: “Căci toată Legea se cuprinde întrun
singur cuvânt, în aceasta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă
muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi între voi. Zic dar: În
Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Galateni V, 14-16).
Sfinţenia lui Dumnezeu este des arătată în Sfânta Scriptură, unde însuşi
Dumnezeu face referire la sfinţenia Sa, arătând că este mai presus ca oricine. Astfel
Creatorul se numeşte: “Împăratul împăraţilor” (Apocalipsa, XIX, 16), “Domnul
domnilor” (Deuteronom, X, 17), “Dumnezeul dumnezeilor” (Deuteronom, X,
17;Psalmul49, 1; 83, 8; 135, 2).
Umblarea în Duhul este concordanţa principală a sfinţeniei. Duhul este mai
presus de literă şi ne face să viem în El. Iar fiindcă Duhul este Dumnezeu, lucrarea celui
ce umblă în Duhul este lucrare a omului şi a lui Dumnezeu, este lucrarea de desăvârşire
în limitele conlucrării credinciosului cu harul lui Dumnezeu: “Căci Dumnezeu este Cel
ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a lui bunăvoinţă” (Filipeni II,
13).

B. Diferenţa între cinstirea Sfinţilor, a Maicii Domnului şi

cinstirea lui Dumnezeu

Biserica Ortodoxă afirmă că acelor persoane alese care în timpul vieţii

pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală, şi care, după
trecerea lor la cele veşnice, duc o viaţă fericită în cer, gustând o parte din din fericirea pe
care o vor primi deplin după judecata universală, li se cuvine o cinstire şi o închinare
relativă, manifestată în sărbătorile lor, în bisericile ridicate în cinstea lor, în preamărirea
vieţii lor şi a faptelor lor, în slujbele rânduite de Biserică în cinstea şi pomenirea lor, în
venerarea moaştelor lor şi icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci la
Dumnezeu pentru noi.

11
 Aceştia dimpreună cu îngerii, formează ceata sfinţilor, dintre care cea mai
vrednică de cinstire este Maria, maica Domnului, căreia Biserica îi dă un cult de
preacinstire.5
Străin pentru ochii obişniţi mai înainte să vadă strâmbătatea şi să o socotească
dreptate firească, departe de viaţa petrecută în plăceri şi aproape în fiecare clipă de ceasul
morţii, sfântul trece prin lume ca un pedepsit, ca un osândit fără vină, dar încă nestrivit
de răutatea omenească. Trist pentru păcatele săvârşite, sfântul se bucură de lumina
chemării dumnezeieşti la ospăţul împărăţiei cerurilor împreună cu Hristos, cu Apostolii,
cu martirii, cu mărturisitorii, cu asceţii şi cu toţi sfinţii îngeri. Trăieşte ca un sărac
neavând nevoie să adune bogăţii, căci ştie că toată lumea aparţine, de fapt, lui Dumnezeu
dimpreună cu oamenii. Din această perspectivă, el deplânge goana după aur, după bani,
după posesiuni drepte şi nedrepte, după bucuriile pământeşti, care sunt trecătoare. Sfântul
pare că nu are nimic, dar el are totul pentru că totul se află în jurul său. Chiar dacă vreun
lucru se află în custodia temporară a cuiva, sfântul ştie că şi acel lucru îşi va schimba
posesorul prin curgerea lentă a anilor sau prin întâmplări neprevăzute. El ştie că şi cel ce
are, de fapt nu are, sau că acela socotit de oameni sărac poate fi nespus de bogat prin
dragoste şi deschidere către ceilalţi şi către Dumnezeu care l-a adus pe lume. Sărăcia
sfântului îi îmbogăţrşte pe mulţi, pentu că sfântul nu concurează cu cei ce adună bogăţii şi
averi materiale. El lasă pentru ceilalţi grijile pământeşti ale bogăţiei şi grijile ieşite din
comun, a lucrurilor trecătoare care fug apoi de la posesorii lor. Dar cu adevărat sfântul îi
îmbogăţeşte sufleteşte pe cei care, urmând pilda lui, se apropie de Dumnezeu deprind
exercitatea virtuţilor, îşi curăţă inimile de păcat şi îşi luminează mintea cu înţelepciunea
Sfintei Scripturi. Sfântul, prin urmare, are de toate, pentru că sfinţenia le cuprinde pe tote
cele folositoare şi necesare pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Desigur, nu trebuie să confundăm cinstirea pe care le-o dăm sfinţilor cu
cinstirea pe care i-o acordăm lui Dumnezeu, iată şi diferenţele: cinstirea ce I se cuvine lui
Dumnezeu se numeşte adorare, pe când cea adresată sfinţilor se numeşte venerare. Maica
Domnului însă nu putea fi comparată cu sfinţii aşa că Biserica îi oferă un mod special de
cinstire numită supravenerare sau preacinstire.

5
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru
Seminariile teologice, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p.261

12
 Pentru a sublinia importanţa Sfintei Fecioare Maria, numele ei este citat în
Simbolul de credinţă, în articolul care se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu “de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. De asemenea numele ei este invocat deseori în
cursul Liturghiei ortodoxe, de pildă în Antifonul II se arată importanţa şi sfinţenia
Născătoarei de Dumnezeu: “Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce
eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te Întrupa din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi Pururea-Fecioara Maria”; şi din rugăciunea de mijlocire,
care se zice după prefacerea darurilor euharistice: “Mai ales, pentru Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-
Fecioară Maria”. Fecioara Maria este unul din subiectele preferate ale imnologiei şi
poeziei liturgice.6
Sfânta Fecioară Maria trebuie cinstită şi datorită faptului că a cooperat la Taina
Întrupării Fiului. Fecioara Maria are locul ei istoric şi rolul ei particular în naşterea după
trup a Cuvântului lui Dumnezeu. Venirea trupească a fost cu putinţă datorită
consimţământului Fecioarei Maria, dat la Bunavestire: “Iată roaba Domnului. Fie mie
după cuvântul tău” (Luca I, 28). Ea este conştientă de rolul şi destinul ei, lucruri care le
acceptă cu bucurie: “Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de
Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum
mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi Sfânt este
numele Lui” (Luca I, 46-49); iată deci că din aceste cuvinte pe care le rosteşte Maica
Domnului, cuvinte prin care este conştientă de rolul ei, ne arată în acelaşi timp şi
sfinţenia lui Dumnezeu.
Credincioşii cinstesc şi se închină lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor,
dar Biserica Ortodoxă ne învaţă că nu trebuie să confundăm cinstirea sfinţilor, a Maicii
Domnului cu cinstirea dată lui Dumnezeu. El este Creatorul tuturor şi de aceea noi
oamenii trebuie să-I acordăm o cinstire mai mare decât Sfintei fecioare Maria şi sfinţilor.
Acest tip de cinstire se numeşte adorare.
Adorarea este o cinstire absolută care I se cuvine numai lui Dumnezeu, izvorul
întrgii existenţe, Căruia noi ne dăruim cu întraga noastră fiinţă ca Acelui Care este
Creatorul, Proniatorul şi Binefăcătorul nostru. Prin adorare, noi dăm expresie îndeosebi

6
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit, p. 167

13
dependenţei şi supunerii totale faţă de Dumnezeu, în timp ce prin venerare , care este o
cinstire relativă, noi îi cinstim pe sfinţi pentru vrednicia lor deosebită. Mai mult,
cinstindu-i pe sfinţi, noi îl cinstim în mod indirect pe Dumnezeu, Care a dat acestora
harul Său, cu ajutorul căruia şi prin ostenelile lor au devenit persoane bine plăcute lui
Dumnezeu. Este de o importanţă deosebită să-i cinstim pe sfinţi pentru că astfel îi
aducem laudă lui Dumnezeu, precum ne Îndeamnă şi Psalmistul: “ Lăudaţi pe
Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmul 150, 1).7
Făcând parte din aceeaşi comuniune a Bisericii, relaţia noastră cu sfinţii e o
relaţie de dragoste frăţească, noi având îndrăzneală către ei, iar ei ca prieteni şi casnici ai
lui Dumnezeu au îndrăzneală către Dânsul ca să se roage pentru noi. Sfinţii duc o viaţă
conştientă, cunoscând prin harul lui Dumnezeu trebuinţele celor de pe pământ, se bucură
ând aceştia se pocăiesc şi se întristează, când oamnii perseverează pe calea păcatului.
Interesul şi dorinţa sfinţilor şi a îngerilor este să crească numărul celor ce vor locui în
corturile drepţilor, căci astfel se sporeşte şi comunicarea celor ce vieţuiesc în dragostea
cea fără margini a lui Hristos. Sfinţii fac obiectul unui cult important, mai ales după lor.
Părintele Cleopa spune că: “Avem mulţi sfinţi, dar aceştia, nedorind să fie cunoscuţi, şi-
au ascuns sfinţenia”8. Sfinţii sunt importanţi şi prin ceea ce ne transmit formând biserica
vie. Îi venerăm şi pentru că sunt plini de Dumnezeu , adică sunt plini de harul Duhului
Sfânt, pentru că Dumnezeu este cel dintâi Sfânt: “Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 4). Sfinţii sunt oameni care au atins
culmile foarte înalte ale îndumnezeirii. Se interesează de uman aşa cum se interesează de
Hristos; sunt împreună cu Hristos aşa cum sunt îngerii. Se spune că împreună cu Hristos
îngerii arată un mare interes pentru mântuirea noastră, iar sfinţii care sunt şi oameni, o fac
cu atât mai mult. Despre ei Sfântul Apostol Pavel spune că nu vor avea toată fericirea
decât împreună cu noi, când vom fi cu toţi împreună. Ei se roagă pentru noi, iar când ne
rugăm pentru vrăjmaşi, ei se roagă cu şi mai multă osârdie. De aceea este important să le
cerem rugăciunile.9
Există trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscători pentru ceea ce ne-
au transmis, pentru starea lor de îndumnezeire şi pentru rugăciunile lor pentru noi. De

7
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, p. 261
8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 45
9
Ibidem, p. 46

14
aceea spunem totdeauna: “Sfinte…, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi,
păcătoşii”. Prin aceste cuvinte noi nu le cerem mântuirea. Doar Maicii Domnului i-o
cerem, zicând astfel: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”. Nu
este vorba de mântuire în sensul în care ne-a dat-o Mântuitorul Hristos, dar există atâtea
greutăţi în viaţa noastră, încât o rugăm să ne ajute, să ne de-a posibilitatea să lucrăm
pentru mântuirea noastră. Ea ne mântuieşte în virtutea unirii sale desăvârşite cu Fiul său,
Mântuitorul nostru. În acest sens se constituie cultul sfinţilor care iradiază, fiindcă
iradierea lor ajunge până la noi. Nu credem că există două Biserici, o Biserică
pământească şi o Biserică cerească. Există o singură care se prelungeşte de pe pământ în
cer. Nu suntem rupţi de viaţa pământească pentru că avem privirile îndreptate spre cea de
dincolo. Înaintăm spre cea de dincolo luptând aici pentru a ajunge acolo încununaţi acolo
deprezenţa lui Hristos, a Duhului Sfânt în noi. Creştem aici, trebuie să lucrăm aici, în
perspectiva vieţii de dincolo. Fără viaţă pământească nu putem creşte. Este ceea ce fac
sfinţii. Ei trăiau pe pământ ca în cer, făcând voia lui Dumnezeu.

C. Temeiurile cinstirii sfinţilor în Biserica Ortodoxă

Sfinţii sunt oameni care încă din viaţa lor pământească au bineplăcut lui
Dumnezeu, iar după moarte au fost învredniciţi de o parte din fericirea veşnică, pe care în
mod deplin o vor primi numai după obşteasca judecată. Pentru viaţa lor virtuoasă, pentru
suferinţele îndurate pentru credinţa în Hristos, pentru dragostea lor faţă de Dumnezeu şi
faţă de semeni, în Sfânta Scriptură ei sunt numiţi prieteni ai lui Dumnezeu :”Voi sunteţi
prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”(Ioan XV, 14; Iacov II, 23), şi casnicii
Lui : ”Deci dar nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cu
sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”(Efeseni II, 19). De asemenea în Sfânta Scriptură ni se
mai arată că sfinţii vor fi judecători ai lumii: ”Oare nu ştiaţi că sfintii vor judeca
lumea?”(I Corinteni VI, 2).
Încă din viaţa pământească, sfinţii au fost înzestraţi de Dumnezeu cu felurite
daruri, fapt pentru care oamenii le-au dat o cinstire deosebită. Astfel, când Apostolul
Petru a intrat în casa sutaşului Corneliu, acesta a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat

15
(Fapte, X, 25); temnicerul din Filipi s-a prosternat în faţa lui Pavel şi a lui Sila
(FapteXVI, 29); acelaşi Pavel, pe insula Malta, după mai multe vindecări pe care le-a
făcut, a primit o cinstire deosebită de la locuitorii insulei (Fapte XXVII, 9). În Vechiul
Testament, proorocul Ilie era venerat pentru minunile pe care le făcea (3 Regi XVII, 7).
Biserica noastră învaţă că atât în această viaţă, cât şi după moarte, sfinţii se
roagă pentru oameni, atât pentru cei vii cât şi pentru cei morţi. Aflându-se în apropierea
lui Dumnezeu şi cunoscând nevoile celor ce se află în viaţă, de asemenea, ascultând
rugăciunile celor vii, sfinţii intervin pe lângă Dumnezeu pentru ca cererile lor bune şi
folositoare pentru mântuirea lor şi trăirea în curăţie să fie împlinite. Deci cu alte cuvinte
sfinţii fiind prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu pot să mijlocească pentru noi cei păcătoşi
deoarece şi în Scriptură Sfântul Iacov ne arată prin cuvintele: “…mult poate rugăciunea
stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16).
Noi nu putem cunoaşte în ce măsură aceste rugăciuni şi cereri ale noastre sunt împlinite
de Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor, dar după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “Vă
îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru
toţi oamenii...căci aceasta lucru bun şi primit înaintea Dumnezeu...” (I Timotei II, 1-
3).
Aşadar avem credinţa că mijlocirile sfinţilor pentru noi către Dumnezeu nu rămân
neascultate, El fiind milostiv.
Sfinţii în această viaţă s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfinţenia lui
Iisus Hristos, devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Din acest motiv ei sunt pentru
noi exemple sau modele vrednice de urmat. Sfântul Apostol Pavel le adresează creştinilor
din Filipi această chemare: “Fiţi împreună următori mie, fraţilor, şi uitaţi-vă la aceia
care umblă astfel cum ne aveţi pildă pe noi” (Filipeni III, 17), iar celor din Corint le
scrie: “Fiţi următori mie, precum şi eu îi sunt lui Hristos” (I Corinteni XI, 1).
Toţi Sfinţii Părinţi, începând cu Sfântul Iustin Martirul, Sfântul Vasile cel Mare
şi Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Ioan Damaschin împreună cu toată
tradiţia bisericească arată temeinicia cinstirii sfinţilor . Sfântul Ioan Gură de Aur aduce
mereu în faţa credincioşilor chipuri ale sfinţilor, îndemnându-i să le urmeze pilda, căci,
zice el, cel mai bun fel de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor. Fericitul Augustin este unul
dintre cei mai însufleţiţi îndemnători ai creştinilor de a-i imita pe sfinţi, de aceea el zice:

16
“Dacă îi iubim pe sfinţi, să-i imităm. Sfinţii mucenici L-au urmat pe Hristos până la a-
şi da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele mai mari chinuri. Dar ei
nu sunt singurii; după ei izvorul sfinţeniei nu a secat. Deci în grădina Domnului nu
sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera soţilor, violetele
văduvelor. Să învăţăm dar de la aceşti sfinţi cum, fără a înfrunta suferinţele
martiriului, un creştin trebuie să-L imite pe Hristos”.10
Pentru toate aceste motive, sfinţii merită cinstire din partea noastră, iar prin
cinstirea lor, noi Îl preamărim pe Acela care i-a făcut vase ale sfinţeniei. De altfel, pe
temeiul vechii practici a Bisericii, Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787 din Nicea a
hotărât: “Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care
am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de
Dumnezeu, sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe
Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea
lor, pentru că ei ne pot face plăcuţi lui Dumnezeu, împăratul tuturor”. Acelaşi sinod a
mai hotărât: “Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât
cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinstire după trup şi după
suflet, ori nu face rugăciuni către sfinţi, ca şi către unii care voiesc să mijlocească
pentru lume potrivit tradiţiei bisericii, să fie anatema”.

D. Cultul de cinstire a sfinţilor

Datorită importanţei cinstirii sfinţilor, în Biserica Ortodoxă avem felurite

moduri de a-i cinsti pe sfinţi şi anume: prin închinarea credincioşilor adusă către ei prin
ajutorul sfintelor icoane, prin moaşte, rugăciuni şi acatiste alcătuite de Biserică, prin
zidirea de biserici în cinstea lor, prin icoane, precum şi prin purtarea numelor sfinţi de
către către credincioşi.
Astfel noi ceştinii îi cinstim pe sfinţi prin ajutorul sfintelor icoane, care sunt
reprezentări sensibile fie a lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos,
fie ale îngerilor sau ale sfinţilor. Prin faptul că cinstim icoana, noi cinstim şi pe cel ce este

10
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, p. 263

17
prezentat grafic în icoană. Iar dacă cel ce este pictat în icoană este sfânt atunci înseamnă
că şi icoana este sfântă şi trebuie cinstită ca atare.
Mulţi creştini au combătut Biserica Ortodoxă că prin faptul că noi cinstim
icoanele contravenim poruncii a II-a a Decalogului: “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă
asemănare...şi să te închini lor”. (Ieşire XX, 4). Însă prin cinstirea icoanelor nu
contravenim deloc poruncii a II-a din Decalog deoarece noi nun e închinăm materialului
din care este fabricată icoana, ci ne închinăm şi îi acordăm cinstire celui ce este
reprezentat în icoană prin pictură. Icoana nu este chip cioplit, nu este un idol care nu are
existenţă reală, ci este reprezentarea unei persoane care există în realitate, iar noi nu ne
închinăm materiei din care e făcută icoana, ci persoanei reprezentate în icoană. Prezenţa
icoanelor în biserici şi în casele credincioşilor e cu atât mai necesară, cu cât prin ele, ca
reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu si ale sfinţilor, se menţine mai vie legătura dintre
credincioşi şi cei pe care ei îl reprezintă, cei dintâi având mai viu în suflet chipul celor din
icoane, pe care îi cinstesc şi de care se simt mai apropiaţi. De aceea s-a spus adeseori că
icoanele sunt Biblia neştiutorilor de carte.
Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a
Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru
început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru ce motiv, oare, ne închinăm
unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După
cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile, cel prea renumit în cele dumnezeieşti,
”Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”.11 Tot în rândul sfintelor icoane
intră şi cinstirea Sfintei Cruci, obiect de batjocură în vechime, iar acum obiect de cinstire
deoarece a fost sfinţit de Însuşi Mântuitorul Hristos prin scump Sângele Său la
Răstignire.
De altfel credincioşii acordă cinstire şi moaştelor lor. Şi în legăură cu cinstirea
sfinţilor stă şi cinstirea sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt rămăşite pământeşti din
trupurile sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a învrednicit de nestricăciune, de asemenea
îmbrăcămintea şi orice alte obiecte rămase de la sfinţi, de care ei s-au folosit în viaţă. Una
dintre mărturiile mai vechi despre cinstirea şi preţuirea sfintelor moaşte ne-o dă epistola
Bisericii din Smirna, în legătură cu martiriul Sfântului Policarp: ”Noi am strâns
11
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, către cel întru sfinţi Amfilohe, Episcopul Iconiei, MG,
XXXII, Col. 149 C

18
osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am
aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să
sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre
întărirea altor luptători”12

D. Canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă

În aghiologia ortodoxă, ca şi în dreptul biserices ortodox, prin canonizare se

înţelege ”actul prin care Biserica recunoaşte, şi declară şi aşează pe eroii dreptei
credinţe adormiţi întru Domnul, în rândul sfinţilor, pe care îi venereză, pe temeiul
învăţăturii sale dogmatice”. În Biserica primelor veacuri canonizarea s-a dezvoltat în
stânsă legătură cu cultul martirilor, care a cunoscut o evoluţie continuă şi a dus la
statornicirea uniu cult al acestora. Cu sens apropiat este folosit şi în Biserica apuseană,
care înţelege prin canonizare actul sau sentinţa definitivă prin care Papa decretează ca un
servitor a lui Dumnezeu, deja numărat printre fericiţi să fie înscris în catalogul sfinţilor şi
venerat în Biserica universală prin cultul stabilit tuturor canonizaţilor. La început
canonizările se făceau de către fiecare Biserică locală, care avea în fruntea ei un episcop
şi se bucura de libertate deplină în exercitarea cultului şi a celorlalte activităţi pastoral-
misionare şi adminiustrative. Acesta împreună cu clerul eparhiei sale recunoştea starea de
sfinţenie ţi rânduiau trecerea în calendarul local a acelor martiri, cuvioşi şi drept-slăvitori
creştini care şi-au încheiat viaţa în mod exemplar şi au rămas în evlavia poporului ca
modele de vieţuire şi de mărturisire a adevărului mântuitor, fapt pentru care poporul i-a
cinstit prin rugăciuni şi slujbe, considerându-I mijlocitori către Dumnezeu. Biserica a
moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine,
”sângele martirilor fiind sămânţa creştinismului”, după cim spunea Tertulian. Aceştia
au fost lăudaţi pentru dragostea şi curajul lor de a apăra credinţa, pentru treapta înaltă de
sfinţenie şi mijlocirea lor către Dumnezeu pentru noi, fiind adevărate modele. Aceată
realitate a determinat ca, pe lângă cinstirea deosebită a martirilor şi a locurilor în care
erau înmormântaţi, locaşurile de cult ale creştinilor să fie construite pe mormintele
martirilor, iar mai târziu rămăşiţele pământeşti să fie folosite la punerea temkeliei unei
12
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, p. 264

19
noi biserici, precum şi la antimise, care au intrat în uz la săvârşira Sfintei Litzrghii. În
felul acesta, prin părticica de sfinte moaşte de pe antimis, Biserica a ştiut să menţinăm
acea practică a creştinilor din Biserica primară care îşi construiau bisericile pe
mormintele martirilor.

20
Capitolul II: DEOSEBIRI INTERCONFESIONALE CU
PRIVIRE LA CINSTIREA SFINŢILOR

A. Învăţătura Romano-Catolică

În Biserica Romano-Catolică ”sfinţenia” şi ”sfântul” sunt noţiuni care se

înţeleg diferit faţă de sensurile aflate în Ortodoxie. Sfântul este un dobânditor de merite.
El este un purtător de valori, asemenea ostaşului roman de odinioară, încărcat de meritele
proprii şi de onorurile conferite asupra lui de împărat. El, sfântul, are chip tridimensional
în sensul că se dăruieşte lui Dumnezeu pentru a dobândi meritele harului şi, deci,
mântuirea sigură, apoi se dăruieşte lumii pentru a o aduce spre ascultare în faţa lui
Dumnezez şi, în final se realizează pe sine ca şi cum el s-ar rupe de comunitate pentru a fi
totdeauna o identitae mereu proprie cu sine, făr asemănare cu Dumnezeu şi cu semenii. O
atare imagine a sfântului şi a stării de sfinţenie este improprie este străină de duhul
Evangheliei. Dar – după cum se ştie ea slujeşte unui anumit mod de afirmare a
catolicismului mai vechi şi mai nou.
Sfântul, în romano-catolicism, este un traumaturg prin excelenţă un factor de minuni cu
puteri specifice – pentru cazuri anume – şi înzestrat cu o anumită cantitate de har. Întrucât
însă harul primit este un adaos, o dobândă dumnezeiască creată, harul acoperă persoana
Sfântului, nu o pătrunde şi de fapt nu-i transformă firea umană, ci o prezintă în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor în această nouă învelitoare. Consecinţa este că însăşi sfinţenia
nu ţine de natura omului declarat sfânt, ci constituie un merit sau o aglomerare de merite
mai mult sau mai puţin prisositoare. Locurile unde se cinstesc sfinţii din romano-
catolicism au şi ele, ca urmare, faimă variabilă – după meritele sfinţilor respectivi, merite
catalogate de Biserica Romano-Catolică. Evident însă că această modalitate de
aconsidera sfinţii, chiar dacă din punct de vedere ortodox este lipsită de plinătatea
adevărului dumnezeiesc, ea nu poate impieta asupra faptului că sfinţii cinstiţi de Biserica
Ortodoxă şi cea Romano-Catolică în comun sunt sfinţi adevăraţi. Trebuie să ţinem seama
însă de acele deosebiri de interpretare doctrinară ce au apărut după schisma cea mare de

21
la 1054 şi care, fiind eronate în catolicism, nu s-au corectat nici până în momentul de
faţă. Mai trebuie reţinut că tridimensionalitatea doctrinară a sfântului din romano-
catolicism a dobândit expresia cea mai neacceptabilă din punct de vedere ortodox în
statuile tridimensionale (lungime, lăţime şi adâncime) prin care sunt reprezentaţi sfinţii în
catolicism.
Şi cu privire la Sfânta Fecioara Maria avem diferenţe interconfesionale.
Romano-catolicii au exagerat cultul Maicii Domnului, dezvoltând aşa-numita doctrină a
mariologiei, care exagerează şi amplifică rolul Sfintei Fecioare Maria în iconomia
mântuirii. Confirmând ca doctrină o teologumenă ce exista încă în veacul VII, dar căreia i
s-au împotrivit marii teologi scolastici, Biserica Romano-Catolică a ajuns ca prin
faimoasa greşeală a papii Pius IX din anul 1854, să oficializeze în dogma imaculatei
concepţii a Sfintei Fecioare Maria: ”Cu harul Atotputernicului Dumnezeu, în vederea
meritelor Mântuitorului, Fecioara a fost păstrată curată de orice întinăciune a
păcatului strămoşesc. Toţi credincioşii sunt datori să creadă în chip statprnic şi fără
nicio şovăială în învăţătura aceasta care a fost descoperită de Dumnezeu”. Această
dogmă cu totul potrivnică învăţăturii despre universalitatea păcatului strămoşesc nu are
niciun susţinător în rândul Sfinţilor Părinţi, nefiind exceptat nici Fericitul Augustin. Fiind
contrară sfintei Scripturi şi Sdintei Tradiţii, Biserica Apuseană prin faptul că ea este
impusă de însăşi figura excepţională a Sfintei Fecioare Maria, care L-a născut pe Fiul lui
Dumnezeu. Singurul text pe care încearcă să se sprijine este cel de la Facere III, 15:
”Duşmănie voi pune între tine şi femeie între sămânţa ta şi sămânţa ei, aceea îţi va
zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”.13 Mergând mai departe cu această exagerare
Biserica Romano-Catolică susţine că Fecioara Maria a fost ea însăşi concepută şi născută
în mod excepţional, adică fără păcatul originar, din Ioachim şi din Ana, ”zămislira
imaculată” a Fecioarei Maria este o învăţătură propusă ca dogmă, după care Maria a fost
exceptată der întinăciunea păcatului originar de la începutul zămislirii ei, aceast printr-un
har special şi în vederea meritelor lui Hristos.
Tradiţia Ortodoxă o cinsteşte şi se roagă Fecioarei Maria ca cea ”plină de har”
(Luca I, 26), o numeşte ”preasfântă”. Ca una ce a participat la misterul iconomiei
mântuirii, primind în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu. Fecioara Maria a crezut în Cuvântul
13
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă, manual pentru
seminariile teologice, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 270

22
lui Dumnezeu, de aceea ea rămâne garantul permanent pentru fidelitatea noastră faţă de
Dumnezeu. Dar aceasta n-a scos-o din condiţia umană, ea nu a devenit înger. Nimeni nu a
fost răscumpărat de păcat înainte de Hristos şi în afară de Jerfa Acestuia. Fecioara Maria
are în comun cu noi umanitatea pe care a curăţit-o numai Hristos. Tocmai de aceasta, ea
este comparată cu o ”scară” sprijinită pe pământ, al cărei vârf atinge cerul (Facere
XXVIII, 11).14

B.Învăţătura Protestantă

Protestanţii şi unele denominaţiuni resping cu desăvârşire cultul sfinţilor,

negând posibilitatea acestora de amijloci penrtu noi pe baza textului I Timotei II, 5:
”Unul este Dumnezeu, Unul este şi mijlocitiorul între Dumnezeu şi oameni, Cel ce S-a
făcut om, Iisus Hristos”, ei susţin că nimeni altcineva, deci nici sfinţii nu pot mijloci, în
afară de Hristos la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, nimeni în afară de
iisus Hristos nu este mijlocitor înaintea Tatălui, pentru că nimeni în afară de El nu s-a
adus jertfă pe sine pentru mântuirea lumii. Deci, în afară de Hristos nimeni nu se poate
mântui de păcat. Cinstim pe sfinţi, însă nu-i punem în locul lui Hristos, nici chiar alături
de El. Când Sfinţii se roagă pentru noi, ei tocmai cer lui Hristos ca El să mijlocească
mântuirea noastră. Ei cer de la Hristos mântuirea noastră.
Protestanţii şi mai ales neoprotestanţii generalizează sfinţenia fie la toţi câţi formează o
Biserică protestantă sau o grupare de un tip sau altul, fie ca o ”rezervă” predestinaţilor
necunoscuţi în viaţa aceasta. Dar fiindcă, în general, această interpretare vizează anume
modul ortodox şi îndeosebi cel romano-catolic de a interpreta noţiunea de ”sfânt” şi cea
de ”sfinţenie”, ea se interpretează de izvorul revelaţional şi răstălmăceşte chiar datele din
Sfânta Scriptură: ”În Scriptură sunt multe cuvinte cu anevoie de înţeles pe care cei
neştiutori le răstălmăcesc spre alor pierzare” (II Petru III, 16). Este vorba, deci, de o
interpretare voită de ideea de sfânt şi de sfinţenie cu scopul de a crea o impresie unei
cugetări libere pe marginea textelor scripturistice şi pentru a dezbina pe cei care, din
ortodoxie sau din romano-catolicism, ar socoti această interpretatre mai conformă cu
raţiunea. De fapt neoprotentantismul, sectele creştine de tot felul îşi bazează o parte din
14
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Bucureşti, 1999, p. 169

23
misiunea lor tocmai pe negarea sfinţeniei şi a posibilităţii de a sfinţii, conferită creştinului
prin harul lui Dumnezeu primit în chip special în Biserică, prin Sfintele Taine.
Protestanţii susţin că prin închinarea şi slujirea la sfinţi şi la îngeri, se umbreşte slava şi
cinstea ce i se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră şi opreşte cu asprime
pe coloseni care făceau aşa, căci lăsând închinarea lui Dumnezeu se închinau şi slujeau
îngerilor scriindu-le: ”Nimeni să nu vă smulgă biruinţa, ţinând la smerenie şi la
slujirea îngerilor...în loc să ţină cu putere la Capul (Hristos) de la care tot trupul prin
încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se, sporeşte în creşterea lui
Dumnezeu” (II Coloseni XVII, 19).
Ca răspuns al Bisericii Ortodoxe referitor la această afirmaţie se spune că, nicio
umbrire sau micşorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea şi cinstirea
slugilor Lui. Mai întâi, că alta este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui
Dumnezeu, şi alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi îngerilor şi sfinţilor lui
Dumnezeu. Însuşi Duhul Sfânt ne îndeamnă ca să lăudăm pe Dumnezeu prin Sfinţii Lui
zicând: ”Lăudaţi pe Domnul întru Sfinţii Lui” (Psalmul 150, 1). Noi când cerem
ajutorul şi mijlocirea sfinţilor ţi al îngerilor în rugăciunile noastre, tot pe Bunul
Dumnezeu Îl slăvim deoarece şi sfinţii la rândul lor duc cererile şi rugăciunile noastre
împreună cu rugăciunile lor la Dumnezeu (Fapte IX, 32-42; XX, 19-22; XXVIII, 3-9;
Apocalipsa V, 8). Însuşi Dumnezeu a preaslăvit pe sfinţii Săi (Romani II, 10) şi i-a
îmbrăcat pe ei cu slava Sa: ”Şi Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să
fie una, precum noi suntem una” (Ioan XVII, 22) şi le-a zis lor: ”cel ce vă primeşte pe
voi, pe Mine Mă primeşte şi cela ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe cel ce M-a trimis
pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua şi cel ce
primeşte pe cel drept în nume de drept, plata dreptului va lua” (Matei X, 40-41).
Aceste mărturii dovedesc până unde ajunge hula şi rătăcirea tuturor acelora care,
lepădându-se de cinstirea sfinţilor şi a îngerilor – care sunt slugile iubite ale lui
Dumnezeu – nu-şi dau seama că de fapt ei se leapădă de Însuşi Dumnezeu, Ziditorul
tuturor.15 De alfel, Protestanţii mai susţin că sfinţii chiar dacă pot, nu vor să mijlocească
la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Căci Avraam n-a vrut să mijlocească pentru
bogatul nemilostiv, deşi acesta îl ruga-se stăruitor (Luca XVI, 24-31).

15
Arhim. Ilie Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă, Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 1991, p. 74

24
 De fapt Avraam n-a mijlocit, pentru că bogatul în timpul vieţii sale n-a cerut
ajutorul sfinţilor şi nici măcar nu şi.a adus aminte de Dumnezeu. În citatul Fapte X, 25-
26, Apostolul Petru respinge închinarea ce i-o aduce Corneliu, sub cuvânt că el este om,
mai mul, adică zeu. Sutaşul roman era familiarizat cu noţiunea de zeu, ca unul ce fusese
păgân. Deci, socotind pe Petru ca un trimis a lui Dumnezeu, era foarte înclinat de a-l
socoti ca zeu, sau măcar ca pe un superior celorlalţi oameni, sau semi-zeu, căruia i se
cuvenea nu venerarea, ci adorarea ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat să i se aducă. În
citatul din Fapte XIV, 13-15, Pavel şi Varnava resping închinarea ce li s-a adus, pentru
acelaş motiv ca şi mai sus, căci erau socotiţi ca zei şi li s-a adus adorare şi nu venerare.
Contextul ne spune clar că locuitorii pământului din Listra, uimiţi de minunea vindecării
ologului din naştere de către Pavel, într-un glas au strigat: ”Zeii luând asemănare
omenească s-au pogorât la noi”. Şi ziceau de Varnava că este zeu, iar de Pavel că este
Hermes, devreme ce este ”purtătorul cuvântului” (Facere XIV, 8-12).
Astfel în toate citatele de mai sus, invocate de sectari în motivarea învăţăturilor
lor greşite, refuzul sfinţilor şi al îngerilor de a li se aduce închinare îşi are explicaţie
proprie, şi particulară: Apostolii Petru, Pavel şi Varnava, au refuzat a li se aduce adorare
ca unor zei, iar nu cinstea pe care sfinţii oprimesc. Iar îngerul descoperitor a respins
închinarea lui Ioan pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca împreunâ slujitor a lui
Dumnezeu. În ce priveşte cinstea şi venerarea care se aduce de oameni către sfinţii şi
îngerii lui Dumnezeu, aceste sunt primite de ei, după cum se poate vedea în diferite locuri
ale dumnezeieştii Scripturi.16

Capitolul III: IMPORTANŢA CINSTIRII SFINŢILOR

16
Ibidem, p. 76

25
 A. Necesitatea Cinstirii Sfinţilor

Este necesar să-i cinstim pe sfinţi deoarece ei sunt mijlocitori între

Dumnezeu şi om. Când rostim sau ne gândim la cuvântul ”sfânt” ne gândim la ceva mai
presus de lumea aceasta pentru că Dumnezeu cel sfânt este mai presus de lumea aceasta,
şi sfinţenia al fel, este mai presus de lumea aceasta. Nu există nici un cuvânt de pe
pământ asemănător cu cuvântul sfânt, sau nu există nici un cuvânt prin care am putea
arăta noi ce este sfinţenia. Şi totuşi zicem că Dumnezeu este sfânt. Şi de asemenea
atribuim anumitor persoane denumirea de sfinţi. Prin acestea înţelegem că tot ce este
sfânt în cer şi pe pământ e mai presus de lume şi înţelegem că tot ce e sfânt în cer şi pe
pământ e ceva pus de-o parte pentru Dumnezeu: când e vorba de îngeri, când e vorba e
oameni, când e vorba de sfinţi. Sfinţii sunt aleşii lui Dumnezeu, sunt ceva iese din
obişnuitul vieţii, ceva pus de-o parte anume pentru Dumnezeu.17
În viaţa aceasta, sfinţii s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfinţenia lui
Iisus Hristos, devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. De aceea noi credincioşii
trebuie să îi luăm ca exemplu, să cercetăm vieţile lor şi să facem întocmai lor, să fim ca
ei, pentru a ne putea învrednicii să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Este necesar
oamenilor să avem mijlocitori între om şi Dumnezeu (sfinţii), pentru că şi în Sfânta
Scriptură Sfântul Iacov ne dă încredinţarea cu privire la această mijlocire: ”…că mult
poate rugăciunea stăruitoare a celui drept” (Iacov V, 16).
Cu toate că mulţi creştin nu recunosc şi nu îi cinstesc pe sfinţi, Biserica Ortodoxă acordă
o deosebită importanţă acestui cult şi învaţă să ne rugăm sfinţilor să mijlocească pentru
noi căci Dumnezeu altfel priveşte rugăciunea unui drept care întotdeauna a făcut lucruri
care au bineplăcut lui Dumnezeu, decât rugăciunea unui păcătos care niciodată n-a făcut
nimic bun înaintea lui Dumnezeu. De asemenea noi ne rugăm sfinţilor deoarece ei
(sfinţii) fiind oameni cunosc slăbiciunile noastre care apar în decursul vieţii noastre şi
astfel pot să mijlocească pentru noi. Nu trebuie să confundăm însă cinstirea adusă
sfinţilor cu cinstirea şi închinarea ce o aducem sfinţilor. Este important de ştiut că
închinarea ce o acordăm sfinţilor este o închinare relativă, pe când închinarea ce o
aducem lui Dumnezeu este o închinare absolută, desăvârşită. De altfel Biserica mai învaţă
17
Arhim. Teofil Părăian, Revărsări de gând în zi de Duminică, Negru -Vodă, Făgăraş, 2004, p.106

26
că Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai specială, mai presus de cinstirea
sfinţilor, pentru că prin ea a venit mântuirea lumii, anume Mântuitorul Hristos, ea fiind
asemănată cu o ”scară”, a cărei picioare sunt pe pământ, iar vârful este în ceruri.

Concluzie

27
 Biserica Ortodoxa trăieşte în lume prin credincioşii ei, sfinţenia dată de
Hristos oamenilor prin lucrarea Sa sfinţitoare, prin Cruce, Moarte şi Înviere. Calea
sfinţeniei este calea desăvârşirii în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, într-o
continuă cu nenumărate ispite şi greşeli. Sfinţenia este o realitate. Ea este starea de
desăvâşire la care sunt chemaşi nu doar câţiva aleşi ci toţi credincioşii, toţi câţi ne-am
îmbrăcat cu Hristos, la Botez, prin moartea şi învierea împreună cu El la întreita
cufundare. Pecetea harului duhului Sfânt imprimată pe trupul nostru în pruncie, îndată
după Botez, ne defineşte toată viaţa ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos – Biserica –
şi ne zideşte ca pietre vii în acelaşi edificiu divino-uman, pe care porţile iadului nu vor
birui.
Sfinţenia se dobândeşte de la Dumnezeu printr-o viaţă conformă cu viaţa Mântuitorului
Hristos, iar nu ca recunoaştere de către dumnezeu a unor merite ale noastre. Conformarea
cu viaţa Mântuitorului, trăirea în Hristos, se face prin ascultare de Dumnezeu, de
poruncile Lui şi prin trăirea iubirii jertfelnice cu care Dumnezeu însuşi ne.a iubi şi ne
iubeşte pe noi. Această iubire este netărmurită, este nemăsurabilă, este desăvârşită ţi
sfântă. Din ea ne împărtăşim şi noi cu adevărat, ea transformă firea noastră astfel încât să
dobândim asemănarea cu Dumnezeu prin har, adică sfinţenia. Nu ca scop în sine, pentru
ca dreptatea noastră să iasă în relief înaintea oamenilor, ci ca o comoară ascunsă şi care
ajută pe mulţi fiindcă este, practic, inepuizabilă.
Prin dragostea lor netărmurită, sfinţii lui Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţii îngeri,
sfinţii apostoli, mucenici, pustnici şi ierarhi se împărtăşesc nouă şi se roagă lui Dumnezeu
pentru ca şi noi să fim alături de ei ca fraţi, în împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceea,
noţiunea de ”sfânt” şi cea de ”sfinţenie” se consideră ca lucru cel mai firesc în
Ortodoxie, întrucât astfel se defineşte drumul nostru către Dumnezeu, părintele tuturor,
prin Hristos şi Duhul Sfânt.

BIBLIOGRAFIE:

28
1). Biblia sau Sfânta Scripturǎ, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod,
EIBMBOR, Bucureşti, 2001
2). Todoran Pr. Prof. Dr. Isidor; Zăgrean Arhid. Prof. Dr. Ioan,
Teologia Dogmaticǎ – Manual pentru seminariile teologice; ediţia a patra,
Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003
3). Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2005
4). Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de teologie Dogmatică şi Ecumenică,

Ed. Colecţia Didaskalos, Bucureşti, 1999

5). Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mică Dogmatică vorbită, Ed.
Deisis, Sibiu, 1995
6). Cleopa, Arhim. Ilie, Călăuză în credinţa Ortodoxă, Episcopia
Dunării de Jos, Galaţi, 1991
7). Părăian, Arhim. Teofil, Revărsări de gând în zi de Duminică,
Negru -Vodă, Făgăraş, 2004

29
30