IN HONOREM ANCA IRINA IONESCU

ANCA IRINA IONESCU

OMAGIU
LA 70 DE PRIMĂVERI

VOLUM ÎNGRIJIT DE
OCTAVIA NEDELCU

EDITURA LIDER INTERNAȚIONAL, 2016

 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Anca Irina Ionescu: Omagiu la 70 de primăveri / Volum îngrijit de
Octavia Nedelcu - Bucureşti: Lider, 2016
Conține bibliografie
ISBN 978-973-629-375-7

I. Nedelcu, Octavia (ed.)

81(498) Ionescu, A.I.

929 Ionescu, A.I.

Concept grafic copertă: Geta Costache - Biblioteca Centrală Universitară

„Carol I”

Lucrare sponsorizată de IRINA TRAD SERV SRL

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin

Editurii LIDER INTERNAȚIONAL,
Editor CASANDRA ENESCU

EDITURA LIDER INTERNAȚIONAL

OP 5 CP 15 Sector 4, Bucureşti
Tel/Fax: 021.316.32.55
E-mail: lider@e-xtreme.ro
Site: www.edituralider.ro
 CÎTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA FOLOSIRII LITERELOR Â ȘI Î

Sorin PALIGA
Universitatea din București

Preliminarii
Revenirea la grafia cu â alături de î, printr‑o decizie mult dezbătută și, în
cele mai multe locuri respinsă, a Academiei Române a fost lăsată mult timp,
peste două decenii, numai în seama româniștilor, pornindu‑se probabil de la
premisa că, de vreme ce a fost luată, această decizie trebuie să fi fost
argumentată cumva de specialiști. Ne propunem să arătăm că decizia cu pricina
nu a fost luată de specialiști și a condus, prin caracterul său intempestiv, la
confuzie și la haos, avînd și consecințe politice nedorite, apariția a două norme
ale limbii române: una ante 1993, folosită în Republica Moldova, dar și de multe
edituri de prestigiu, cum ar fi Humanitas; una post 1993, folosită oficial în
România de majoritatea instituțiilor, în măsura în care multe instituții ale
statului, dar și notari ori alți juriști, folosesc texte fără semne diacritice, deși
acest lucru încalcă legislația în vigoare (Legea nr. 183 din 16 mai 2006 privind
folosirea limbii române).
Credem că problema a devenit una serioasă, de vreme ce – după mai bine
de 20 de ani – este respinsă de largi categorii de filologi și de lingviști. De fapt,
fusese respinsă de la bun început de majoritatea specialiștilor: lingviști, filologi,
profesori de limba română. Rândurile de mai jos le scriem și în amintirea celor
scrise prin 1991–1992 pe când autorul făcea și ziaristică la săptămânalul
Tinerama. Problema grafiei cu â și/sau cu î este, de fapt, a noastră a tuturor și
privește, nu în ultimul rînd, și problema folosirii acelorași norme ortografice în
România și în Republica Moldova.

1953–1964–1989: sînt, Romînia, România

Frămîntații ani 1990–1992 au fost marcați, între altele, nu numai de
dispute politice și de convulsii sociale, ci și – oarecum neașteptat – de discuțiile
privind revenirea la o „ortografie necomunistă”; ce altceva putea fi scrierea cu
î, introdusă prin reforma din 1953? După 1948, prevala principiul că revoluția
politică trebuia urmată de revoluția culturală și, deci, și de reforma „ortografiei
capitaliste” în favoarea unei „ortografii noi, comuniste”. Este evident că
reforma din 1953 avea iz politic. Ea nu a fost însă făcută fără argumente, fără
precedente și fără justificare. A o considera exclusiv o „ortografie comunistă”
ar fi o gravă eroare. Că a fost o reformă bazată pe principii ideologice se vede
clar din prefața lucrării Limba romînă [sic] contemporană, datorată chiar celui care
a impus reforma:
405
 Lucrările lui I.V. Stalin cu privire la lingvistică, apărute în 1950, au determinat
o cotitură radicală în știința limbii nu numai în Uniunea Sovietică, ci și în țările de
democrație populară, printre care se numără și Republica Populară Romînă [...].
(Iordan 1954:3)
Este drept că, mai departe, după ce trece peste cîteva citate din Stalin,
Iorgu Iordan abordează și probleme mai serioase, referindu‑se și la Saussure și
la alte chestiuni de lingvistică și, concret, despre limba română. Atunci, imediat
după reforma din 1953 pînă în 1964, s‑a scris și romîn, romînesc, Romînia, așa cum
făcea, de altfel, și Nicolae Iorga în perioada interbelică, dar și alți cărturari.
Facem această precizare pentru a înlătura din capul locului părerea că a scrie cu
î, inclusiv cuvintele derivate de la romîn, ar fi fost o inovație a lui Iorgu Iordan.
După Unirea Principatelor, toate reformele ortografice au fost pe linia
simplificării normelor ortografice inițiale. Toate aceste căutări, ezitări, polemici
și atitudini mai mult sau mai puțin serioase reflectau, de fapt, lupta dintre
tendința etimologizantă, predominantă în sec. 19, și tendința notării fonetice
sau, mai exact, a unei notări cît mai simple și mai clare, cu unele concesii, logice,
făcute etimologiei. Aceste simplificări graduale se refereau, între altele, la:
– Renunțarea la ŭ final neetimologic și nepronunțat, reflex al îndelungatei
folosiri a ierurilor în poziție finală, nepronunțate de facto – uleiŭ, pronunțat
[ulei̯], Mateĭ, pronunțat [Mateĭ] etc. Mulți pronunță, incorect, cu u final numele
lui MateiU Caragiale, considerînd că e de bon ton să pronunți astfel, fiind de fapt
un snobism frecvent.
– Renunțarea graduală la notarea etimologică a vocalei mediane închise
[ɨ] prin toate vocalele – â, ê, î, ô, ô – vênt – vânt, în final vînt; fôntână – fântână –
fîntînă etc.
Ultima reformă „lină”, nepolitică sau, în orice caz, minimal politică, a fost
în 1948 și a fost coordonată de Sextil Pușcariu („ultima reformă Pușcariu”).
Mergea pe linia unei și mai mari simplificări, dar cu păstrarea dubletului â/î și
a apostrofului, folosit diferit de liniuța de unire, incorect numită cratimă: s’au,
m’au v. mi-au etc. Confuzia terminologică dintre liniuța de unire și cratimă s‑a
menținut pînă azi, inclusiv în terminologia IT. De fapt, denumirea „științifică”,
în acord cu tehnologia actuală, a liniuței din forme precum s-au, mi-au etc. nu
este cratima, echivalată cu minus-hyphen în engleză, ci liniuța de unire, englez
non‑breaking hyphen, a cărei însușire este că, acolo unde apare, nu desparte, ci
unește obligatoriu formele din stînga și din dreapta sa, care nu trebuie
despărțite la cap de rînd, așa cum se întîmplă adesea în multe texte culese acum,
inevitabil, pe calculator. A fost, de fapt, și unul dintre punctele discuțiilor din
anii 2002–2003 organizate de ASRO (Asociația de Standardizare din România,
asro.ro), la care am participat.

406
 În final, s‑a convenit ca, deocamdată (în urmă cu mai bine de zece ani), nu
se poate impune folosirea caracterului non‑breaking hyphen (cod unicode
U+2011), deoarece sistemele de operare și aplicațiile nu suportau asemenea
detalii „tehnice”. Între timp, problema s‑a rezolvat pe toate platformele, astfel
încît problema ar trebui reluată. Pentru limba română, acest detaliu este extrem
de important, deoarece liniuța de unire (non‑breaking hyphen) apare cu o
ocurență ridicată, spre deosebire de alte limbi, unde fie pur și simplu nu este
specificată în normele ortografice, fie are o ocurență redusă, cum ar fi franceza
ori ceha (în cazul particulei aglutinante -li). Să precizăm că frecventa confuzie
dintre cratimă (minus‑hyphen) și liniuța de unire (non‑breaking hyphen sau,
într‑o traducere mai bună, linia inseparabilă) se datorează și faptului că,
„ochiometric”, arată la fel. Așa este, numai că funcțiile lor sînt radical diferite:
una separă (obligatoriu), alta unește (tot obligatoriu). Tratarea superficială a
unor asemenea detalii a fost și nu este specifică, din păcate, numai Institutului
de Lingvistică al Academiei, ci societății românești în ansamblul său.
Să revenim însă la reforma din 1953, care fusese precedată de tentative de
a elimina apostroful (s-a în loc de s’a etc.) și de folosi doar î pentru toate
ocurențele acestei vocale închise, inclusiv pentru grafierea numelui țării –
Romînia. Urmînd, e drept, un traseu politic, reforma din 1953 a marcat maxima
simplificare în istoria grafiei limbii române, păstrînd însă principiile de bază,
așa cum fuseseră stabilite în sec. XIX de Titu Maiorescu și de lingviștii care o
promovaseră. Ca atare:
– Se folosea numai litera î pentru a se nota fonemul [ɨ], se scria așadar,
precum Iorga în perioada interbelică, Romînia, romîn etc.
– Se folosea litera cu diacriticul breve pentru a se nota vocala mediană [ə]:
ă. Aceeași convenție se folosește, în textele științifice, pentru a nota caracterul
bulgar ъ, deoarece notează același fonem [ə].
– Se renunța complet la apostrof, folosindu‑se doar liniuța de unire (nu
cratima, cum incorect se spune adesea), atît pentru situațiile unei sincope a unei
vocale neaccentuate cît și pentru pronunțarea diftongată a două vocale din
cuvinte diferite: ne-au (spus), mi-au (adus), s-au (dus), m-au (chemat) etc. – în
ultimele două situații grafia fusese s’au, m’au.
– Se foloseau formele sînt, în loc de sunt, pentru pers. I singular și a III‑a
plural în flexiunea verbului a fi; se prefera, așadar, grafia fonetică, ce reflecta
pronunțarea reală. Pronunția [sunt] pentru [sɨnt] este hipercorectă și marchează
și azi, ca și în trecut, acel snobism cultural etimologizant, de bună tradiție în sec.
19 și pe care îl ironiza Hasdeu.
– Se introduceau modificări în grafia unor forme uzuale precum de
asemenea în loc de deasemenea, o dată cu (ceva, cineva) diferențiat față de adverbul

407
odată, cu sensul de „cîndva, odinioară” (problemă redevenită confuză după
ultimul DOOM 2).
– Numeroase alte și variate simplificări.
Asupra unor detalii s‑a revenit ulterior. De exemplu, în 1964 Academia a
luat decizia grafierii formelor derivate de la român (românesc, românește,
România) cu â, nu cu î, cu argumentul că, astfel, se marchează mai clar originea
romană a poporului român. Decizia combina politicul și etimologicul, marcînd
o nouă etapă a comunismului românesc, trecerea spre național‑comunism, ce
avea să se finalizeze în 1971, după vizita lui Nicolae Ceaușescu în China și în
Coreea de Nord.
Au fost și alte ezitări, de exemplu a se scrie fonetic filozofie, filozofic, cum
se stabilise inițial, sau filosofie, filosofic, cum s‑a propus ulterior; nici astăzi nu au
încetat discuțiile, respectiv dacă să acceptăm că filozofia înseamnă „iubire de
întuneric” sau într‑adevăr „iubire de înțelepciune”. Din 1953 și pînă azi, au fost
cel puțin trei reveniri și re‑reveniri în privința grafierii acestor forme și a altora
din aceeași categorie a neologismelor „științifice”.
Anul 1989 poate fi luat ca termen de referință, deoarece atunci – în august
– a avut loc un eveniment care nu poate fi trecut cu vederea: în Republica
Moldova, încă republică sovietică, s‑a revenit la alfabetul latin adoptîndu‑se,
evident, normele ortografice valabile atunci în România, respectiv grafia cu î
pentru aproape toate situațiile, exceptînd formele derivate de la român (după
decizia din 1964), grafia cu sînt, nu cu sunt etc. Timp de aproape 3 ani, în
România și în Republica Moldova s‑au folosit aceleași norme ortografice. Cei
care au trăit acele momente, își aduc aminte entuziasmul cu care toți exclamau
că, în sfîrșit, românii de pretutindeni folosesc aceeași limbă. Entuziasm de
scurtă durată.

Momentul 1991–1992
Pe cînd România era măcinată de disputele interne privind viitorul său în
perioada postrevoluționară, cu momente dureroase denumite convențional
„mineriade”, de relațiile cu Republica Moldova și de alte probleme esențiale ale
României, Academia a început un demers, oarecum confidențial, de revenire la
normele ortografice ante 1953. Argumentația era preponderent, dacă nu
exclusiv, politică: să marcăm și grafic sfîrșitul perioadei comuniste, ale cărei
simboluri erau formele sînt și vocala î! În acea perioadă nu au fost, de fapt,
discuții privind revenirea sau nerevenirea la o ortografie ante 1953. Erau, mai
degrabă, zvonuri, uneori reflectate și în mass media. Erau voci care se opuneau
unei asemenea reveniri, argumentul principal, invocat de aproape toți lingviștii
fiind: nu se justifică două semne grafice (litere) pentru a se nota același fonem,
acceptîndu‑se decizia din anul 1964 că grafia cu â poate fi justificată pentru

408
derivatele de la român, dar nu prin extinderea sa asupra altor forme.
Argumentul era corect, avînd și o paralelă: disputele din țările germanofone
dacă să se mai folosească sau nu ß (scharfes es), fiind suficientă grafia ss.
Disputele nu s‑au încheiat nici acolo, deși situația nu este, desigur, identică celei
din România și din Republica Moldova.
Și autorul acestor rînduri a avut atunci o atitudine critică privind plănuita
decizie a Academiei. Argumentam (în săptămînalul Tinerama) că – pe linia
simplificării ortografiei – nu are rost să se revină la grafii precum a omorî, dar
omorât; a vârî, dar vârât etc. adică la folosirea literei î la început și la final de
cuvînt, dar a literei â în interiorul cuvîntului. Atenție: se scrie învins dar, tot cu
î, neînvins, conform principiului „prefixul nu‑l schimbă pe î în â! Simplu, nu? Și,
mai ales, logic?!
Am și amintiri tragi‑comice din acea perioadă, 1991–1992. Publicasem
cîteva scurte articole privind civilizațiile sud‑est europene în publicația lunară
Academica, editată, așa cum spune și numele, de Academia Română. După ce
am luat atitudine împotriva ideii de a se reveni la grafia cu â și cu sunt, nu mi
s‑au mai publicat studiile, cu argumentul că atitudinea mea anti‑reformă a fost
criticată în ultima ședință de redacție, iar conducerea revistei decisese să nu mi
se mai accepte studiile. Decizia fusese luată pe baza părerii (eronate) că un
foarte critic articol împotriva revenirii la â și la sunt, apărut în Tinerama sub
semnătura unui coleg, proaspăt absolvent de filologie (Cătălin Bădulescu),
fusese considerat, de fapt, al meu sub pseudonim! În van am încercat să explic
redacției că autorul a semnat cu numele său real și că e altă persoană decît mine.
E drept, le‑am mai spus că, în linii mari, sînt de acord cu ideile expuse acolo și
care erau, de fapt, păreri susținute de aproape toți lingviștii.
Tot atunci (1992), își expusese părerea împotriva revenirii la â/sunt și un
mare lingvist și românist străin, Alf Lombard. Ulterior, aceeași părere și‑a
expus‑o, ceva mai discret, și un alt românist, cehul Jiří Felix (Felix 2009). Nimic
nu a clintit decizia Academiei: de la 1 ianuarie 1993 se revenea la â/sunt cu o
perioadă de grație de un an. Reacțiile negative nu au întîrziat să apară, evident:
numeroase publicații și numeroase edituri (pînă azi) au refuzat să adopte
decizia Academiei. Au refuzat, așadar, să subscrie «argumentului» „nu scrii cu
â/sunt, ești comunist”.
A fost și o urmare politică a acestei decizii, știută atunci ca și acum: s‑au
creat două norme ale limbii române, una valabilă în România (â/sunt) și alta în
Republica Moldova (î/sînt), ultima continuînd, de fapt, normele în vigoare în
România la momentul revenirii la alfabetul latin. Cele două norme sînt azi
cunoscute sub denumirea „ante 1993”, totodată cele din Republica Moldova; și
„â/sunt”. Așa apar și în corectoarele ortografice pentru procesoarele de text.

409
 Marile probleme ale ortografiei limbii române
În sec. al XIX‑lea, Titu Maiorescu și cei implicați în stabilirea unor norme
pentru scrierea limbii române erau conștienți de dificultăți, deoarece inventarul
fonetic al românei este, la o analiză serioasă și de amănunt, mult mai bogat decît
al altor limbi romanice, inclusiv decît al limbii portugheze, de care româna se
apropie cel mai mult prin ocurența vocalelor mediane [ə] și [ɨ]. Nu numai
acestea însă pun probleme:
– Grafemul (litera) i notează cel puțin trei foneme distincte: i vocalic
(propriu‑zis), i semivocalic (notat y în spaniolă, j în limbile slave care folosesc
alfabetul latin etc.) și semipalatalizarea consoanei precedente, urmată de o
foarte scurtă iotizare. În schimb, nu se notează preiotarea vocalei inițiale [e] în
forme precum e, este, dar se notează în iepure (scris ante 1953 epure, grafie
vizibilă în unele nume de familie), desigur din argumente „patriotice”, ca să se
vadă că e, este provin din lat. est;520 se grafia sunt pentru a se observa, tot din
argumente patriotice, că sînt provine din lat. sunt (pronunția de facto este,
desigur, sɨ̃t, cu ɨ nazal). În forme precum lupi, slabi pronunția este [luṕ, slab́],
unde litera i notează, de fapt, palatalizarea consoanelor [b] și [p].
– Nu se notează grafic ocurențele rare ale fonemului [ö] în forme precum
pleosc, leoarcă (în ultimul caz, fiind vorba chiar de semivocala ö).
– Nu se notează sonantele [ṃ] și [ṇ] în secvențe precum împărat [ṃpə'rat],
lîngă [lṇgə] etc., acestea asimilîndu‑se vocalei mediane [ɨ] notată prin î. Astfel,
se acceptă ca o singură literă cu circumflex, î, să noteze două realizări
poziționale ale fonemului median [ɨ], nenazal și nazal, precum și sonantele [ṃ]
și [ṇ] în secvențele îm, în.
Reforma din 1953 simplifica astfel la maximum aceste situații, ulterior
„corectată” prin concesia de a nota vocala [ɨ] prin â în cazul derivatelor de la
român. A se reține că această vocală mediană, considerată „neromânească”, era
notată inițial prin toate cele 5 vocale cu accent circumflex, ulterior prin două, î
la început și la final de cuvînt și â în interiorul cuvîntului. Argumentul era
etimologic, deoarece – statistic – la început de cuvînt apare secvența în, îm
provenind din lat. in, iar în interiorul cuvintelor statistica arată că, majoritar,
fonemul [ɨ] provine din lat. a. A se reține că tot litera i cu o liniuță (i with stroke)
este și simbolui IPA pentru a nota vocala mediană î, â care este, de fapt, un [i]

520. Nu intrăm în detalii etimologice. Forma este nu se poate explica direct din lat. est, iar sînt (pers. I și
III nom. sing.) nu poate proveni din lat. sunt, ci din forma de conjunctiv sint. De asemenea, nu toate
formele de indicativ prezent ale flexiunii verbului a avea se explică din latină ci, la unele forme, din
idiomul de substrat: am și are. A se nota și păstrarea lui v intervocalic la infinitiv și la formele de pers. I
și II pl.: avem, aveți. Din latină sînt păstrate formele ai și au, precum și forma scurtă a folosită cînd a
avea este auxiliar.
410
închis, lucru care reiese și din vizualizarea alternanțelor i ~ î din flexiune:
mormînt ~ morminte, a vinde ~ vînd etc. (niciodată î nu alternează cu alte vocale521).
– Pentru notarea palatalelor [š] și [ts] s‑a folosit, cu argumente
etimologice, virgula (nu sedila) sub consoanele [s] și, respectiv, [t]. Litera ș a fost
inspiratoare și pentru reforma ortografiei limbii turce de după primul război
mondial, unde s‑a optat pentru ş (s cu sedilă). Confuzia ș (s cu virgulă) față de
ş (s cu sedilă) a persistat pînă foarte recent și în notarea limbii române, deoarece
Academia nu emisese nici un document care să definească ce semn diacritic se
folosește sub literele s și t. Acest lucru s‑a făcut abia în DOOM 2, după ce ani de
zile sistemul de operare Windows, de la 3.x la XP inclusiv a folosit eronat s cu
sedilă, ca în turcă și t cu sedilă (o notare care, de fapt, nu există în nici o normă
ortografică).
– Palatalele [tʃ] și [ǧ] s‑au notat prin ce, ci și respectiv ge, gi, ca în italiană.
Dat fiind faptul că româna are și consoanele semipalatalizate (ḱ] și [ǵ], pentru
acestea s‑a folosit, tot după modelul italian, che, respectiv chi. Se scrie așadar,
ceară [tʃarə] sau, mai exact [tʃjarə], cu o semiiotare a lui [tʃ].
– Pentru notarea vocalei mediane [ə] s‑a folosit, tot cu argumente
etimologice, semnul breve (˘) deasupra literei a. Acest lucru nu a condus, se
pare, la nici o dispută.
În general, modelul urmat în sec. al XIX‑lea a fost ortografia limbii italiene
cu care româna se aseamănă, desigur (strict fonetic, are mai multe similitudini
cu portugheza, dar aceasta nu putea fi un model în acel moment istoric), căreia
i s‑au adus unele modificări legate de notarea unor foneme specifice. Tendința
a fost menținerea unei grafii cît mai simple deși, inițial, erau destule
inconsecvențe, rezolvate însă pe parcurs, pînă la momentul 1948 – ultima
reformă Pușcariu și, maximal, la momentul 1953 – maxima simplificare
posibilă, fără a se aduce modificări radicale, adică „reforma Iordan”
(coordonată și argumentată de Iorgu Iordan).
Trebuie observat, dacă este cazul, că așa‑zisa „reformă din 1992” nu a
propus nicidecum revenirea in toto la reforma Pușcariu din 1948, care – dacă ar
fi fost adoptată, ar fi avut, cît de cît, noimă – ci doar la reintroducerea literei â
în interiorul cuvintelor precum și la grafia sunt în loc de sînt, din rațiuni
„patriotice”, să se vadă care este originea acestei forme; de fapt, așa cum știu
specialiștii, forma sînt continuă, mai degrabă, subjonctivul latin sint, nu
indicativul sunt.

521. Sau „aproape niciodată”, nefiind clară alternanța foarte rară a bate ~ bîtă: relație etimologică sau
păstrare independentă?
411
 Putem discuta și alte chestiuni de amănunt privind inventarul fonetic al
limbii române, dar ne limităm doar la chestiunile importante și relevante
demersului nostru.

De ce?
S‑a pus de la bun început, încă din 1991–1992, întrebarea: de ce toate
acestea? ce a adus bun, profitabil, revenirea la grafia â/î – sunt? Toate
argumentele lingviștilor, pe care le‑am schițat mai sus, inclusiv argumentele
lingviștilor străini au fost în zadar. Nimic nu a clintit decizia Academiei luată
fără nici o discuție serioasă: o masă rotundă, un forum național sau orice formă
similară de comunicare și de schimb de idei. Ne‑am fi așteptat să se organizeze
dezbateri cel puțin la nivelul catedrelor de limba română ale marilor
universități din țară, ca să nu mai spun de discuții la care să participe toți
profesorii de limba română, doar ei sînt cei care predau în școli. Nimic din toate
acestea, s‑a votat, s‑a adoptat, s‑a legiferat.
Discuțiile nu s‑au încheiat o dată cu adoptarea acestei decizii, ele s‑au
amplificat, inclusiv prin refuzul categoric al multor scriitori și ziariști, al multor
edituri de a urma decizia Academiei. Nici nu se puteau încheia, deoarece – de
fapt – așa‑zisa „reformă” nu a reformat nimic. În plus, nu a clarificat
numeroasele inconsistențe ale ortografiei limbii române astfel că, dacă e să
facem o reformă, măcar să o facem coerent. Decizia s‑a luat, am putea spune, pe
genunchi, din motive obscure, dintr‑o încăpățînare demnă de o cauză mai
nobilă. Ce este și mai grav, decizia din 1992 a fost urmată, recent, de un alt
fenomen: DOOM 2, de asemenea o lucrare care normează, cel puțin discutabil,
numeroase incidențe, tot fără discuții prealabile și serioase. Cui folosesc
asemenea lucruri? Greu de spus. Limbii române cert nu, nici – îndrăznesc să
spun – nici relațiilor dintre România și Republica Moldova, altminteri clamate
periodic.
Între timp, DOOM 2 a mai introdus un nivel de amplificare a discuțiilor,
deoarece unele precizări de acolo și unele noi normări au stîrnit, și pe bună
dreptate, critici. Acestea s‑au făcut, după știința noastră, tot fără discuții la
nivelul catedrelor de limba română ale marilor universități și tot fără a‑i implica
în discuții pe profesorii de limba română. Un nou „de ce”? Limba română se
normează acuma cu forța? Cu amenințări și cu amenzi?
Este un comportament greu de admis într‑o lume a dialogului, o manieră
dictatorială de a impune decizii care nici măcar nu au minimă coerență.

Este necesară o reformă ortografică?

Fără doar și poate, da. Și repede, fie și numai pentru a corecta
inadmisibilul gest din 1992 cînd, fără nici o discuție prealabilă, măcar la nivel

412
de simpozion ori de masă rotundă, Academia Română a impus (ori a reimpus)
scrierea cu â în interiorul cuvintelor, împotriva opoziției aproape tuturor
lingviștilor și profesorilor de limba română.
Dacă vom discuta serios, atunci va trebui să facem lista problemelor
REALE ale ortografiei limbii române care, așa cum am arătat mai sus și cum
vom încerca să arătăm mai jos, nu se referă decît în mică măsură la situația
literei â (a cu circumflex) în raport cu î (i cu circumflex), ambele notînd, în
majoritatea cazurilor, fonemul [ɨ], dar și alte incidențe, precum [ɨ] nazal și, în
secvență inițială, o sonantă [ṃ] și/sau [ṇ]. Nu trebuie să uităm că azi, ca și în
trecut, limba română este folosită și de nespecialiști și, nu în ultimul rînd, de
străini, inclusiv la nivelul instituțiilor Uniunii Europene. Ca atare, normele
trebuie să fie clare, simple și ușor de însușit atît de nespecialiști, cît și de străinii
care învață limba română. Avem la dispoziție cel puțin două texte de referință
scrise de străini: al lui Alf Lombard (românist suedez) și al lui Jiří Felix
(românist ceh). Ambii au adus argumente clare și coerente împotriva
complicării ortografiei prin reintroducerea literei â în alte cuvinte decît cele
derivate de la român, concesie rezonabilă făcută etimologiei, din evidente
rațiuni istorice și politice. Să vedem unde sînt, de fapt, marile probleme ale
ortografiei.
1. Litera i notează, de fapt, trei instanțe complet diferite:
a. i vocalic (i propriu‑zis), de exemplu în bine, cine, (pe) mine, vine etc.
b. i semivocalic (unele gramatici străine consideră acest fonem o consoană,
cum sînt normele limbii cehe); b.1 în silabă deschisă: iapă, iar, iată etc.; b.2. în
silabă închisă: cai, hai, mai etc.
c. semipalatalizarea consoanei precedente, urmată de un fonem de tip
semivocalic ori de semipalatală: cruzi, lupi, oameni etc. Este situația cea mai
dificilă pentru străinii care învață limba română, deoarece acest fonem, transcris
uzual prin j suprascris (cruzj, lupj, oamenj, pentru a folosi exemplele de mai sus)
nu există în alte limbi (cel puțin nu în limbile europene) și, ca atare, este greu
de pronunțat. De exemplu, cehii și polonezii care învață limba română
pronunță secvența -ni din oameni ca /wameň/, pronunție neconformă uzului din
româna literară.522
În practică, aceste trei situații creează confuzii, bine cunoscute profesorilor
de limba română, rezumate prin întrebarea „cînd folosim un i, cînd folosim doi
i (secvența ii) și cînd folosim trei i (secvența iii)”? Răspunsul nu este deloc clar,
cum am putea crede:

522. Am analizat problema și în comunicarea la conferința de fonetică de la Riga, mai 2015, ale cărei
lucrări sînt în curs de pregătire pentru publicare la ora la care scriem aceste rînduri.
413
 – Un singur i se folosește când avem secvența #1.a de mai sus (bine), dar și
secvențele #1.b.1 și #1.b.2 și #1.c, aceasta din urmă numai în poziție finală
absolută.
– Secvența ii apare: a. rar, la început de cuvînt, de exemplu ii, pluralul
formei ie, pronunțată bisilabic la singural, dar monosilabic la plural /iy/; b. tot
rar, în interiorul cuvintelor, de exemplu ființă, conștiință etc.; c. la final de cuvînt,
caz frecvent și care creează și cele mai multe confuzii, interferînd – în unele
situații – cu situația de mai sus (un singur i), dar și cu situația semipalatalizării.
Un cuvînt precum miniștri se pronunță, de fapt, cu /i/ (vocalic), deoarece
secvența ‑ștri nu suportă pronunția semipalatală; se pronunță identic, dar
grafiat miniștrii, cînd este articulat cu articolul hotărît plural. Ca atare, vom
avea: sînt acolo niște miniștri și miniștrii de externe ai Uniunii Europene s-au reunit
la Bruxelles. În ambele situații, pronunția este identică.
– Secvența iii apare numai la plural și se pronunță, de fapt /i‑i/ (bisilabic).
Avem de‑a face, de fapt, cu forma articulată a unui plural nearticulat scris cu ii,
provenind din secvența -il sau -iu la singural:
copil – copii /ko‑piy/, unde fonemul [j] sau [y] notează pluralul nearticulat
– copiii /ko‑pi‑i/, trisilabic, unde al doilea [i] notează pluralul articulat definit.
Similar, în împrumuturi:
geamgiu – geamgii – geamgiii.
Trebuie precizat că pronunția secvențelor finale -i, -ii și -iii fluctuează dacă
forma respectivă are sau nu articol hotărît. Astfel, în exemplul de mai sus, ie
(bisilabic) – ii (/iy/, monosilabic) – iile, /i‑i‑le/, trisilabic, cu semivocala /y/
redevenită vocală plină /i/.
Sînt și alte secvențe problematice. Dat fiind caracterul mai degrabă
rezumativ și concis al acestui text, nu intrăm în detalii, sperăm să o facem
ulterior. Nu putem încă ocoli faptul că, în 1991–1992, cînd Academia relua
chestiunea ortografiei limbii române, aceste situații într‑adevăr problematice au
fost total ignorate! Nu s‑a discutat deloc despre ele, obsesia momentului era
relația â ~ î și sînt ~ sunt.
2. Vocalele neutre ă și â/î nu sînt specifice numai limbii române. Între
limbile romanice, ambele vocale se regăsesc și în portugheză (mai ales în
portugheza lusitană, europeană), fără a fi notate grafic. Fonemul /ə/ apare,
aproape totdeauna, în poziția a neaccentuat, iar fonemul /ɨ/ în poziția e
neaccentuat. Situația este parțial similară celei din română, unde cele două
foneme pot apărea și în poziție accentuată.
Fonemul /ə/ apare și în alte limbi, fiind marcat grafic doar în albaneză (ë)
și în bulgară (ъ, semnul tare sau ierul mare, transcris în textele academice prin
ă, iar la nivel improvizat prin a sau prin u). În alte limbi, cum ar fi engleza ori
slovena, nu este marcat grafic.

414
 Fonemul /ɨ/ apare și în unele limbi slave moderne, cum ar fi polona
(grafiat y) ori rusa (grafiat ы). În alte limbi slave, a dispărut în cursul evoluției
istorice.
Folosirea diacriticului breve (˘) pentru fonemul /ə/ este logică, pe secvența
fonetică a limbii române aflîndu‑se efectiv alături de fonemul /a/ (vezi anexa).
De asemenea, folosirea diacriticului circumflex (ˆ) pentru fonemul /ɨ/ este cît se
poate de corectă: simbolul folosit IPA (International Phonetic Association) fiind
litera i tăiată de o liniuță. Ca atare, atunci cînd li se explică străinilor, a căror
limbă maternă nu conține acest fonem, care este pronunția corectă a fonemului
/ɨ/, notat așadar prin â sau prin î, este recomandabil să li se spună că fonemul /ɨ/
este un /i/ retras, pronunție care îl diferențiază de /ə/, care este un /a/ retras și
închis. Este un alt motiv, strict științific, că este CORECTĂ alegerea literei i,
căreia i se adaugă un circumflex, pentru a nota fonemul /ɨ/.
Necazul cel mai mare este că literele â și î nu notează NUMAI acest fonem,
care apare NUMAI în secvențe „curate” precum gîde / gâde, rîde / râde etc.,
indiferent dacă scriem cu â ori cu î. În alte situații, avem de‑a face cu foneme
diferite: /ɨ/ nazal și, în poziție inițială mai ales, cu o sonantă de tip /ṃ/ și /ṇ/, la
care ne vom referi în continuare.
În secvențe din interiorul cuvintelor, dacă fonemul /ɨ/ este urmat de o
nazală, avem o pronunție specifică, mai apropiată de pronunția unei sonante,
decît de /ɨ/. Astfel de situații avem în: bînd < a bea < Lat. bibo, bibere; vînt < Lat.
ventum; fîntînă, unde avem o pronunție nazală, apoi un /ɨ/ „curat” < Lat. fontana
etc. Se observă că rom. /ɨ/ provine din orice vocală latină, în anumite secvențe.
Mult mai complicată este pronunția secvenței notate îm-, în- în poziție
inițială. În aceste situații, avem de‑a face, de fapt, cu o sonantă. O formă precum
împărat se pronunță /ṃpərat/, încă se pronunță, de fapt, /ṇkə/ etc. Străinii au
reale dificultăți în a pronunța CORECT aceste cuvinte. În experimentul nostru
cu cîțiva studenți cehi, succesul a fost aproape instantaneu cînd le‑am sugerat
să asimileze secvențele fonetice din împărat ori din vînt cu pronunția cehă ꙟ
academică a formelor sedm și osm, respectiv /sedṃ/, /osṃ/. Faptul că avem aici
un fonem specific este confirmat, de secole, de folosirea literei chirilice în
situații ca cele descrise mai sus. Este o literă specifică NUMAI redacției
românești a slavonei, dovadă peremptorie a faptului că acei cărturari au notat
corect un fonem inexistent în alte limbi.
În mod cu totul inexplicabil, nici despre aceste situații, cu adevărat
importante și, am spune, „serioase”, Academia română nu a inițiat nici o
discuție. Ne abținem de la alte comentarii.
Ni se pare însă evident că, dacă vom aborda serios ortografia limbii
române, ni se conturează mai multe teme de discuții, urmînd să se ia decizii
DUPĂ asemenea discuții serioase, nu impunînd norme diletant elaborate. Este,

415
de altfel, ceea ce propuneam Academiei încă din anul 1991, fără rezultat, din
păcate. Discuțiile ar trebui să abordeze câteva teme, precum:
– Cît de radicală să fie reforma? Pornim doar de la o cosmetizare „din
mers” sau propunem modificări majore?
– Putem renunța, parțial ori total, la semnele diacritice, dar fără a afecta
acuratețea notării, așa cum se întîmplă în SMS‑uri și, din păcate, și în e‑mailuri?
În fond, ș se poate nota prin sh (ca în albaneză), iar ț prin ts ori prin tz (nu ar fi
situații de confuzie, deoarece asemenea secvențe nu ar apărea altfel decît în
situațiile descrise); fonemul /ɨ/ se poate nota prin y, ca în polonă, dacă nu ne
decidem cumva să folosim litera y pentru semivocala /j/ din iar, iată sau din mai,
hai, cai. Noi credem că situația „celor trei i” ar trebui cumva reglată prin
adoptarea unor norme mai clare, care să diferențieze pronunția /i/ față de /j/
(semivocala) și față de semipalatalizarea din forme precum lupi, oameni, azi. Dar
aceasta numai dacă abordăm serios chestiunea și argumentăm că acest lucru nu
va conduce la o și mai mare confuzie în rîndurile nespecialiștilor și, nu în
ultimul rînd, pentru străinii care studiază limba română. Este și motivul pentru
care a‑i atrage în discuții pe străinii care știu limba română mi se pare un demers
mai mult decît util. De altfel, unii dintre aceștia și‑au exprimat un punct de
vedere, Alf Lombard și Jiří Felix.
– Putem admite norme ortografice diferite în România și în Republica
Moldova? Decizia Academiei din 1992, modificată recent și de DOOM 2, a
condus, de facto, la o asemenea situație.
La aceste întrebări și la altele similare ar trebui să răspundă o conferință
ori un simpozion, printr‑o dezbatere reală și largă, în care să fie implicați, CU
RĂSPUNDERE, profesorii de limba română din toată țara și din Republica
Moldova, inclusiv profesorii de limba română din alte țări.

416
 Anexe

Anexa 1
Cele două triunghiuri fonetice ale vocalelor limbii române. Se observă că
alternanța [i] ~ [ɨ], de exemplu mormînt ~ morminte, nu interferează practic
niciodată cu alternanța [a] ~ [ea] ~ [ə], de exemplu a căra ~ car ~ cărat sau a merge
– să meargă. Aceste detalii se opun ipotezei că româna ar fi avut o singură vocală
mediană, din care ulterior ar fi evoluat [ə] și [ɨ].

417
Anexa 2

Se poate scrie limba română fără semne diacritice? Cert da. Propunem aici
o variantă de discuții care nu reflectă neapărat părerea autorului că așa ar trebui
să fie viitoarele norme ortografice. Am ales, spre exemplificare, un fragment
dintr‑un poem de Nichita Stănescu, mai întîi scris conform ortografiei ante 1993,
ortografie de asemenea actuală în Republica Moldova (folosită și atunci cînd a
publicat Nichita Stănescu poemul său), apoi într‑o posibilă transcriere fără
semne diacritice.

Nichita Stănescu

Elegia întîia
(fragment)

Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I
El începe cu sine şi sfîrşeşte
cu sine.
Nu‑l vesteşte nici o aură, nu‑l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate‑n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucîtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strîmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atîta piele cît sfera.
El este înlăuntrul – desăvîrşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.
418
Nu‑l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii…

Variantă de notare a limbii române fără semne diacritice

î, â = y
ă=w
sh = sh
ț = ts

Elegia yntyia
(fragment)

Ynchinatw lui Dedal, yntemeietorul vestitului neam de artishti, al dedalizilor

I
El yncepe cu sine shi sfyrsheshte
cu sine.
Nu‑l vesteshte nici o aurw, nu‑l
urmeazw nici o coadw de cometw.
Din el nu strwbate‑n afarw
nimic; de aceea nu are chip
shi nici formw. Ar semwna yntrucytva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
ynvelit cu cea mai strymtw piele
cu putintsw. Dar el nu are nici mwcar
atyta piele cyt sfera.
El este ynlwuntrul – deswvyrshit,
shi,
deshi fwrw margini, e profund
419
limitat.
Dar de vwzut nu se vede.
Nu‑l urmeazw istoria
propriilor lui mishcwri, asha
cum semnul potcoavei urmeazw
cu credintsw
caii…

420
 Referințe

Lucrări tipărite
Felix, Jiří 2009. Ortografie și identitate românească. (Cîteva precizări).
Ipostaze ale identității românești. Praga: Asociația Cehia‑România.
Iordan, Iorgu 1954. Limba romînă [sic!] contemporană. Manual pentru
Instituțiile de Învățămînt Superior. București: Ministerul Învățămîntului.
Lombard, Alf 1992. Despre folosirea literelor â și î. Limba română.
Niculescu, Alexandru 2002. Ortografia – o problemă de istorie a culturii
românești. România literară nr. 45.
Popescu, Luiza – Costache, Tatiana – Lăzărescu, Gheorghe 2007. Limba
română. Teste grilă pentru admiterea în învățămîntul superior. București: Meteor
Press.
Pruteanu, George 2002. De ce scriu cu Î din I. România literară, nr. 23 oct.
Vintilă‑Rădulescu, Ioana (coordonator) 2005. DOOM. Dicționarul
ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. București: Univers Enciclopedic.

Webografie

DEXOnline: https://dexonline.ro/articole
Opelarges:
http://www.opelarges.com/t844‑gramatica‑si‑ortografia‑limbii‑romane
Ortografia: http://www.ortografia.ro
Wikipedia:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografia_limbii_române#Ortografia_actual.C4.
83_.C3.AEn_Rom.C3.A2nia

421