Lemn Master PDF

Capitolul 1 Materiale din lemn folosite în construcţii
Capitolul 1
MATERIALE DIN LEMN

FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢII
1.1. Pădurea ca ecosistem şi sursă de materii prime şi energie
Pădurea, noţiune cu valoare de simbol, ce semnifică însăşi ecosfera, reprezintă o

întruchipare a existenţei umane, condiţia primară pentru apariţia, menţinerea şi dezvoltarea omului.
De-a lungul evoluţiei societăţii, relaţiile dintre om şi pădure s-au derulat sub multiple aspecte,
cuprinse între confruntare şi armonizare şi continuând să aibe semnificaţii noi, complexe şi de
durată. Pentru lumea de azi şi de mâine, aceste relaţii au un rol deosebit de important, pădurile
constituind prin produsele şi funcţiile lor ecoprotective un patrimoniu al umanităţii.
După datele communicate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(F.A.O.), pădurile ocupă aproximativ o treime din suprafaţa continentelor (tab. 1.1), din care numai
50% este luată în exploatare, restul constituind încă zone virgine, cuprinzând imense rezerve de
“aur verde” siberiene, braziliene şi africane. Pădurile de răşinoase, a cărui lemn este folosit cu
preponderenţă în construcţii reprezintă aproximativ o treime din totalul suprafeţei împădurite.
Repartiţia actuală a resurselor forestiere pe mari regiuni geografice

Tabelul 1.1.
Suprafaţa Păduri de răşinoase Păduri de foioase
geografică
Suprafaţa
forestiere
Regiunea
uscatului
Terenuri
(mil. ha)
(mil. ha)
de pădure
Suprafaţa Volum pe Suprafaţa Volum pe
pe
picior picior
locuitor
(mil. ha) (mil. ha) (mil. ha) (mil. ha)
(ha)
Europa 471 145 0,31 82 8 100 59 5 400
Ţările fostei
Uniuni 2 144 1 245 3,21 796 66 000 185 13 000
Sovietice
Asia 2 700 550 0,19 90 3 600 410 11 400
Africa 2 970 698 2,34 4 200 694 4 200
America de
1 875 750 3,34 440 34 000 273 10 800
nord
America
272 76 0,92 37 200 36 700
centrală
America de
1 750 867 5,28 20 600 847 76 000
sud
Zona
842 255 5,40 4 600 249 3 800
Pacificului
TOTAL 13 034 4 592 1,83 1 473 113 300 2 753 125 300
Fondul forestier public din România este constituit din totalitatea suprafeţelor de teren cu
destinaţie forestieră, aflate în proprietate privată sau a statului. Regia Naţională a Pădurilor este
administratorul acestui fond forestier.
România a fost şi continuă să fie o ţară forestieră (tab. 1.2); pădurile, care constituie fondul
forestier, sunt repartizate neuniform sub raportul teritorial: în zona de munte aproximativ 65%, în
zona de deal – 28% şi în cea de câmpie 7%.
Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.1

Fondul forestier în România

Tabelul 1.2.
Fondul
Fondul forestier Suprafaţa de
Păduri de răşinoase Păduri de foioase
forestier raportat la pădure pe
(mii ha) (mii ha)
(mii ha) suprafaţa locuitor (ha)
uscatului (%)
Molid 1 427 Fag 1 894
Brad 315 Stejar 1 143
6 360 26,8 0,27 Pin 137 Foioase moi 334
Alte specii 43 Alte specii 936
TOTAL 1 922 TOTAL 4 307
Principalele caracteristici ale fondului forestier public în etapa actuală sunt:

➢ Suprafaţa totală - circa 6,3 milioane ha.
➢ Pondere în suprafaţa totală a României - 27%
➢ Masa lemnoasă pe picior - aprox. 1.350 mil. m.c.
➢ Volumul mediu de biomasă - 212 mc / ha
➢ Creşterea medie anuală - 5,6 mc / ha
➢ Volum comercial actual - aprox. 15 mil. mc / an
➢ Distribuţia funcţională - 44% păduri de protecţie
- 56% păduri de producţie.
În ceea ce priveşte structura fondului forestier pe categorii administrative, situaţia se

prezintă astfel:
➢ Suprafaţa ocupată de păduri - 5.869,8 mii ha (97,85%)
➢ Suprafaţa destinată producţiei - 22,3 mii ha (0,37%)
➢ Suprafaţa destinată administraţiei - 38,1 mii ha (0,63%)
➢ Suprafaţa destinată culturilor forestiere - 3,6 mii ha (0,06%)
➢ Suprafaţa destinată reîmpăduririi - 18,5 mii ha (0,31%)
➢ Suprafaţa neutilizabilă - 37,0 mii ha (0,62%)
➢ Litigii - 8,3 mii ha (0,14%)
➢ Suprafaţa temporar transferată altor firme - 1,2 mii ha (0,02%)
Structura pe specii a fondului forestier, redată în diagrama din figura 1.1 relevă că pe
primul loc se situează fagul, care reprezintă 31,7% din totalul pădurilor, urmat de molid (23,5%),
Fag
31,7% Molid
23,5%
Stejar
Brad
Salcâm
Plop si salcie
Pin
17,8%
11,5% Tei
1,8% 2,4% 4,3% 5,1%
Alte specii
1,9%
Fig. 1.1. Structura pe specii a fondului forestier public

stejar (17,8%), brad (11,5%), salcâm (4,3%), plop şi salcie (2,4%), pin (1,9%), tei (1,8%) şi alte
specii care reprezintă 5,1% din fondul forestier.
În perspectivă se preconizează creşterea fondului forestier prin reîmpădurirea zonelor
exploatate în exces şi a pădurilor îmbătrânite.
Destinaţia masei lemnoase recoltate anual din fondul forestier public este prezentată în
figura 1.2.
70%
Industrie
Populaţie
Cota RNP
6% 24%
Fig. 1.2. Destinaţia masei lemnoase recoltate anual
Pădurile României se caracterizează printr-un potenţial productiv superior; comparativ cu

date similare înregistrate pe arborete din centrul Europei, din Ucraina şi din partea europeană a
Rusiei, pădurile realizează la aceeaşi vârstă înălţimi şi creşteri medii superioare cu 15…20%. Din
volumul total de masă lemnoasă pe picior, lemnul existent în trunchi, care reprezintă 75…85%
poate fi utilizat pentru prelucrare.
Pădurea reprezintă baza economică a producţiei de lemn, dar cel puţin tot atât de important
este faptul că prin existenţa lor, pădurile au o contribuţie esenţială la asigurarea şi îmbunătăţirea
regimului hidrologic, a purităţii şi îmbogăţirii resurselor de apă subterană. La nivelul majorităţii
naţiunilor pădurea este considerată ca un factor economic care serveşte la menţinerea existenţei
umane. Mutaţiile ce au loc în evoluţia tehnică, economică şi demografică, fac ca însuşi destinul
lemnului să fie evaluat printr-o viziune nouă. Întreaga activitate de exploatare şi industrializare a
lemnului trebuie să fie corelată cu potenţialul productiv al fondului forestier pentru a asigura
generaţiilor viitoare continuitatea producţiei de masă lemnoasă şi multitudinea funcţiilor
ecoprotective ale pădurilor.
Ultimul indicator statistic elaborat pentru anul 2008 relevă că în anul respectiv s-a exploatat
un volum mai mic cu 4.7%, faţă de anul 2007 (tab. 1.3.).
Volumul de lemn exploatat, în anul 2008 comparativ cu anul 2007, pe specii lemnoase
Tabelul 1.3.
Diferenţe (±)
2007 2008 Anul 2008 faţă de anul 2007
mii m.c.
Total 14608 13977 -631
Lemn rotund – total 13005 12472 -533
-Răşinoase 5670 5045 -625
-Fag 3957 4080 +123
-Stejar 1054 1207 +153
-Diverse specii tari 1114 1168 +54
-Diverse specii moi 1210 972 -238
Coajă 1078 720 -358
Alte sortimente 525 785 +260
1.2. Lemnul ca material modern de construcţie
Material de construcţie tradiţional şi regenerabil, lemnul este folosit în ultimele decenii la

realizarea unor clădiri de locuit, social-culturale, sportive şi administrative, datorită calităţilor sale
de bază, precum şi a tratamentelor pe care tehnica şi tehnologia actuală i le aplică.
Pătrunderea lemnului în existenţa omului a constituit o adevărată istorie a cunoaşterii şi
folosirii lui, întâi gospodăreşte şi apoi industrial, care a generat zeci de meşteşuguri, importante
ramuri industriale şi de artă, cu semnificaţii adânci pentru viaţa spirituală, culturală şi economică în
diferite ţări. Premergător metalului şi betonului armat, ca material de construcţie, folosit cu multă
artă la construcţia de locuinţe, biserici şi poduri (fig. 1.3), lemnul a supravieţuit în competiţia cu
celelalte materiale de construcţie şi este astăzi utilizat la realizarea unui fond important de locuinţe.
În epoca contemporană, caracterizată printr-o rapidă dezvoltare economico-socială şi o
reanalizare a necesităţilor, aspiraţiilor şi exigenţelor omului, când lemnul serveşte atât la construcţia
şi amenajarea locuinţei, în industrie şi transport, la obţinerea unor produse de uz curent şi când în
acelaşi timp este irosit cu multă uşurinţă, reducerea lui a declanşat în ultimele decenii o îngrijorare
la fel de alarmantă ca şi criza energiei. Pentru refacerea fondului forestier şi asigurarea cantităţii
necesare de lemn pentru industrializare şi pentru construcţii, în foarte multe ţări se depun eforturi
susţinute pentru a creşte suprafaţa şi calitatea pădurilor, paralele cu valorificarea superioară a masei
lemnoase tăiate.
Datorită caracteristicilor fizico-mecanice superioare, precum şi a multiplelor avantaje de
ordin tehnic şi constructiv pe care le prezintă, lemnul va constitui şi în viitor unul dintre principalele
materiale de construcţie care va sta la baza realizării unui volum important de construcţii.
Materialul lemnos, mai ales sub forma produselor moderne răspunde cu prisosinţă actualelor cerinţe
din domeniul construcţiilor, în ceea ce priveşte reducerea greutăţii proprii a elementelor de
construcţie şi a reducerii consumului de energie înglobată.
Importanţa lemnului ca material de construcţie mai ales sub formă de produse moderne
(lemn lamelat încleiat, lemn densificat, stratificat, plăci din aşchii şi fibre de lemn) îl situează în
grupa principalelor materiale utilizate în construcţii.
În rapoartele prezentate de Comitetul Exploatării Forestiere şi de Comitetul Comisiei
Economice Europene se evidenţiază tendinţele actuale privind utilizarea lemnului şi a produselor
noi pe bază de lemn în construcţii, prioritate având casele prefabricate din lemn.
Pe plan mondial s-a trecut printr-o activitate de consolidare a cuceririlor în domeniul ştiinţei
şi tehnologiei construcţiilor moderne din lemn sub aspectul perfecţionării soluţiilor constructive şi
tehnologice şi al îmbunătăţirii metodelor de calcul. Paralel s-au desfăşurat cercetări pentru
perfecţionarea tehnologiilor privind executarea elementelor încleiate şi a măsurilor chimice de
protecţie a lemnului împotriva biodegradării şi a focului, pentru utilizarea de noi materiale –
composite (lemn – beton) sau armate (lemn – oţel sau lemn – materiale plastice) cu caracteristici
superioare, care să asigure o îmbunătăţire a performanţelor elementelor şi structurilor din lemn, sub
aspectul eficienţei tehnico-economice, precum şi a durabilităţii şi siguranţei în exploatare. Se
remarcă, de asemenea, o preocupare susţinută pentru economisirea materialului lemnos, în special a
cherestelei, prin reducerea consumurilor şi folosirea pe scară largă a înlocuitorilor (placaj, plăci
aglomerate şi fibrolemnoase, lemn densificat), precum şi prin folosirea lemnului lamelat încleiat,
care permite utilizarea raţională a materialului lemnos de calităţi diferite şi a celui de mici
dimensiuni.
Lemnul lamelat încleiat, şi mai nou lemnul lamelat încleiat asociat cu bare din oţel constituie
în prezent un material important de construcţie atât pentru case de locuit, cât şi pentru construcţii cu
deschideri libere medii şi mari.
În ţara noastră, la realizarea elementelor de construcţie şi a caselor integral prefabricate din
lemn se utilizează prioritar lemnul masiv şi mai rar lemnul lamelat încleiat, lemnul stratificat
(densificat), placajul de construcţie şi plăcile din aşchii sau fibre de lemn.

Fig. 1.3. Tradiţii în construcţia de lemn în ţara noastră
Lemnul, mai ales sub forma unor produse moderne, ameliorate şi tratate contra biodegradării
şi a focului va constitui în viitor unul dintre principalele materiale de construcţie pentru casele
integral prefabricate, graţie caracteristicilor fizico-mecanice superioare şi a avantajelor de ordin
tehnic şi constructiv pe care le prezintă.
Cantitatea de material lemnos utilizată sub diverse forme, la nivel mondial, în etapa actuală
echivalează cu cea a oţelului (aproximativ 700 miliarde tone, ceea ce reprezintă circa 1,5 miliarde
m3).
Structura utilizării lemnului pe consumatori este foarte diferită în diversele ţări ale lumii;
astfel în Germania la nivelul anului 1995, structura era următoarea: industria mobilei – 45%,
ambalaje şi transporturi – 19%, construcţii – 27%, diverse – 9%, iar în S.U.A. consumul mare îl
deţine industria construcţiilor, aproximativ 70%. În Canada şi S.U.A. consumul de cherestea în
construcţii este de 3…4 ori mai mare decât în multe ţări dezvoltate din Europa (tab. 1.4).

Consumul mediu de lemn şi produse pe bază de lemn pentru locuinţe în diverse ţări şi zone
geografice (m3/1000 locuinţe)
Tabelul 1.4.
Lemn rotund şi ecarisat Produse pe bază de lemn
Ţara,
Lemn de Lemn de
Regiunea Total Placaj PAL PFL
răşinoase foioase
S.U.A. 493 417 76 88 21 25
Rusia 347 286 61 12 15 5
Europa 187 146 41 11 30 11
1.3. Specii de lemn utilizate în tehnica construcţiilor
Principalele specii de lemn indigen utilizate sunt:
Lemn de răşinoase:
➢ bradul care se încadrează în categoria lemnului uşor şi moale, cu contrageri mici şi
rezistenţe mecanice medii; prelucrările mecanice se fac fără dificultăţi dar relativ mai
greu decât la molid din cauza smulgerilor de fibre;
➢ laricele, caracterizat ca un lemn potrivit de greu, moale, cu rezistenţe mecanice foarte
mari pentru specia de răşinoase;
➢ molidul, caracterizat ca un lemn uşor şi moale, cu contragere totală mică şi rezistenţe

mecanice medii; prelucrarea mecanică a lemnului de molid se realizează fără dificultăţi;
➢ pinul, care se încadrează în categoria lemnului greu şi moale, cu rezistenţe medii la
solicitări mecanice.
Lemn de foioase:
➢ carpenul, care se încadrează în categoria lemnului greu şi tare, cu contrageri mari şi
rezistenţe mecanice medii superioare fagului;
➢ fagul, lemn greu şi tare, cu contrageri mari şi proprietăţi mecanice medii; prezintă
dificultăţi la uscare, având tendinţa de a se crăpa şi a se deforma;
➢ frasinul, care se încadrează în categoria lemnului greu şi tare, cu contracţii mari;
➢ paltinul de câmp sau de munte, lemn relativ greu şi tare, cu rezistenţe încadrate în
categoria medie;
➢ plopul, din clasa indigenă, negru sau tremurător şi din clona adaptată la condiţiile de
vegetaţie din ţara noastră (euroamerican), lemn uşor şi moale, cu contrageri reduse şi
rezistenţe mecanice reduse;
➢ salcâmul de plantaţie, care este un lemn greu şi tare, cu contrageri şi rezistenţe
mecanice mari.
Domeniile de utilizare în tehnica construcţiilor ale diverselor specii de lemn de răşinoase şi

de foioase sunt prezentate în tabelul 1.5.
Domeniile de utilizare pentru diferitele specii de lemn, prezentate în tabelul 1.5 nu sunt
restrictive. Pentru diversele categorii de construcţii se pot utiliza şi alte specii, cu respectarea
condiţiilor de rezistenţă, stabilitate, comportare la umiditate şi biodegradare.

Domeniile de utilizare ale diverselor specii de lemn indigen la realizarea elementelor structurale
Tabelul 1.5.
Specia Domenii de utilizare
Brad, molid, pin Case prefabricate, construcţii provizorii, elemente structurale la clădiri
civile, cu deschideri medii şi mari, şarpante de acoperiş, panouri de cofraj,
tâmplărie, lemn lamelat încleiat
Larice Case prefabricate, elemente structurale la şarpantele acoperişurilor, stâlpi
pentru eşafodaje şi susţineri
Carpen, frasin Elemente structurale supuse la solicitări reduse, şarpantele acoperişurilor
cu deschideri mici şi medii
Fag Elemente de rezistenţă la construcţii provizorii, stâlpi pentru eşafodaje şi
susţineri
Mesteacăn Elemente structurale la diferite categorii de construcţii
Plop Elemente structurale în cazul unor solicitări mecanice reduse
Salcâm Elemente structurale la construcţii agrozootehnice, stâlpi pentru eşafodaje
şi susţineri
Cer, gorun Stâlpi de rezistenţă, structuri la panouri portante, şarpante de acoperişuri
pentru deschideri mici şi medii, tâmplărie
Stejar Elemente structurale cu solicitări mecanice importante la construcţii cu
diferite destinaţii, case integral prefabricate din lemn, tâmplărie
1.4. Casa prefabricată din lemn – avantaje, priorităţi
Creşterea producţiei de construcţii din lemn pe plan mondial rezidă din posibilităţile largi de
realizare şi diversificare a elementelor structurale prin procedee tehnologice simple, industrializate,
precum şi a uşurinţei de a se adapta multiplelor forme şi necesităţi constructive. Se conferă astfel un
domniu larg şi variat de aplicare a lemnului, atât la construcţiile civile, cât şi la unele construcţii
industriale şi agricole.
Cercetările efectuate în cadrul Comisiei Economice Europene arată o scădere a consumului
mediu de cherestea, crescând în schimb consumul produselor noi pe bază de lemn (placaj, PAL,
PFL, lemn lamelat încleiat, lemn densificat-durolemn), care valorifică superior masa lemnoasă (tab.
1.6).
Domenii de utilizare a lemnului şi a produselor pe bază de lemn în ţările membre CEE
Tabelul 1.6.
Lemn ecarisat (%) Produse pe bază de lemn (%)
Domenii de utilizare
1990 2000 1990 2000
Construcţii 58,1 60,6 48,6 63,4
Ambalaje 16,1 19,9 0,9 6,5
Mobilă 6,3 9,3 37,1 26,6
Transporturi 2,3 0,5 1,2 0,2
Minerit 3,1 0,5 11,4 3,0
Alte domenii 14,1 9,2 0,8 0,3
% 100,0 100,0 100,0 100,0
TOTAL
mil. m3 93,2 135,0…146,0 21,6 71,0…92,0
Indice de creştere 2000/1990 - 1,45…1,57 - 3,29…4,26

În marea majoritate a ţărilor din Europa şi îndeosebi în SUA, Canada şi Rusia, lemnul
lamelat încleiat, tratat insectofungicid şi ignifug a căpătat o extindere tot mai mare în construcţii, la
realizarea caselor prefabricate şi a structurilor de rezistenţă pentru acoperişurile clădirilor cu
deschideri medii şi mari.
Casele prefabricate din lemn, amenajate astfel încât să asigure interioare în care să se
desfăşoare activităţi de viaţă şi odihnă ale oamenilor, în mod temporar sau permanent, realizate atât
în mediul urban cât şi în cel rural, constituie o soluţie preferată în multe ţări europene, precum şi în
SUA şi Canada, datorită avantajelor pe care le prezintă: casele familiale (parter sau etajate) din
prefabricate uşoare din lemn şi produse noi pe bază de lemn se execută într-un timp redus (10…15
zile), cu minimum de manoperă, consum de materiale şi energie înglobată (50…60% din consumul
de energie înglobată la clădirile din zidărie sau beton armat), cost convenabil, valorificând la
maximum avantajele micii mecanizări.
În diversele ţări se consideră că argumentele puternice în favoarea promovării şi extinderii în
viitor a caselor familiale integral prefabricate din lemn şi produse pe bază de lemn se datorează:
➢ greutăţii proprii reduse, în raport cu caracteristicile mecanice pe care le prezintă, ceea ce
conduce la un coeficient de calitate superior metalului şi betonului;
➢ rapidităţii montajului şi posibilităţii de montare şi demontare simplă şi rapidă indiferent
de condiţiile de climă;
➢ posibilitatea de realizare industrială prin prefabricare a elementelor şi subansamblelor
constructive;
➢ consumului redus de energie înglobată – cantitatea de energie necesară producerii şi
punerii în operă a unui m3 de cherestea este de aproximativ 5 ori mai redusă în
comparaţie cu cea necesară pentru un m3 de zidărie sau beton;
➢ posibilităţilor multiple de asigurare a unor condiţii superioare de confort interior;
➢ reducerii consumului de energie în exploatare.
Se remarcă în foarte multe ţări dezvoltate tendinţa actuală de a se trece de la clădirile
multietajate la cele familiale parter sau parter şi unul sau două etaje, casele realizate din panouri
prefabricate din lemn şi produse derivate pe bază de lemn în combinaţie cu alte materiale moderne
concurând cu cele realizate din zidărie de cărămidă sau beton.
Cercetările intreprinse în diverse ţări, în ultima perioadă, sunt intreprinse în direcţia
promovării unei producţii realizate integral industrializate, cu secţiuni tipizate, urmărindu-se
asigurarea protecţiei insecto-fungicide şi ignifuge a materialului lemnos şi perfecţionarea sistemelor
de îmbinare.
Într-un mare număr de ţări din Europa (Belgia, Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Anglia)
ponderea caselor pentru una sau două familii se situează între 65 şi 70%, iar în SUA ele reprezintă
aproximativ 60% din totalul locuinţelor. În Canada se realizează anual aproximativ 100.000 case
din panouri prefabricate din lemn şi produse pe bază de lemn. În ţara noastră, în condiţiile în care
fondul construit pentru locuinţe este deficitar, casa prefabricată din lemn, destinată locuirii, va
constitui o opţiune, datorită avantajelor pe care le conferă.
1.5. Avantajele si dezavantajele utilizarii lemnului în construcţii
1.5.1. Avantajele construcţiilor din lemn
▪ Densitatea aparentă redusă faţă de rezistenţa relativ mare.

Comparativ cu densitatea celorlalte materiale principale de construcţie (zidărie, beton armat,
oţel, etc.) se poate constata că lemnul este de 3,5 … 16 ori mai uşor iar raportul dintre rezistenţă
şi densitate are valoarea comparabilă pentru lemn şi oţel, atat la compresiune cat şi la intindere.
▪ Greutatea redusă a lemnului face ca toate construcţiile realizate din acest material să
prezinte o comportare favorabilă la acţiunea seismică, să poată fi amplasate cu mai multă
uşurinţă pe terenuri dificile de fundare şi să necesite consumuri mai reduse de materiale în
structurile de fundaţii.

▪ Prelucrarea şi fasonarea uşoară a lemnului atat în uzină cat şi pe şantier, datorită

rezistenţelor reduse la prelucrare, cu posibilitatea executării construcţiilor în orice anotimp, fără ca
să necesite măsuri speciale de execuţie. Viteza de execuţie este mare, prin eliminarea lucrărilor
umede specifice construcţiilor din beton armat sau zidărie, iar darea în exploatare a construcţiilor de
lemn este posibilă imediat după terminarea lucrărilor.
▪ Existenţa mai multor sisteme de asamblare, cu posibilitatea demontării şi a refacerii
parţiale sau totale a elementelor şi construcţiilor.
▪ Posibilitatea realizării unor forme şi gabarite deosebite care sunt dificil sau chiar
imposibil de realizat cu alte materiale de construcţie. Există construcţii din lemn sub formă de arce
sau cupole cu deschideri ce ating 100 m.
▪ Proprietăţile termice sunt favorabile pentru construcţii.
În comparaţie cu oţelul, betonul şi chiar cărămida, lemnul are:
- coeficientul de conductibilitate termică ( λ ) mult mai redus, ceea ce justifică folosirea lui ca
material pentru izolaţie termică cu bună eficacitate. Lemnul opune o rezistenţă termică, la trecerea
unui flux de căldură prin el, de 300 – 400 ori mai mare decat oţelul şi de 7 – 10 ori mai mare decat
betonul;
- coeficientul de dilatare termică liniară in lungul fibrelor ( α ) redus face să nu fie necesare
rosturi de dilataţie termică la construcţiile din lemn şi să prezinte o comportare bună din punct de
vedere a rezistenţei la foc.
Pentru lemnul de răşinoase, de exemplu, coeficientul α este de 4・10-6…5・10-6, adică
aproximativ de 2-3 ori mai mic decat coeficientul de dilatare termică a oţelului şi al betonului
armat.
▪ Durabilitatea mare a construcţiilor din lemn, aflate intr-un regim optim de exploatare,
din punct de vedere a condiţiilor mediului ambiant
Cheltuielile de intreţinere sunt cele de tip curent cu excepţia finisajului exterior care necesită
întreţinere periodică (vopsea la 7…8 ani). Intervenţiile asupra elementelor de lemn, pentru
consolidare sau refacere, se fac uşor şi la faţa locului.
▪ Comportarea relativ bună din punct de vedere a rezistenţei la foc.
Lemnul, deşi este un material combustibil, se comportă bine din punct de vedere a
rezistenţei structurale la foc deoarece elementele masive se consumă relativ lent, cu o viteză de 0,5
… 0,7 mm / minut, ceea ce presupune o scădere a secţiunii transversale de 1 cm pe fiecare faţă
într-un sfert de oră timp în care temperatura incendiului poate să ajungă la 700 – 800°C. Pe de altă
parte, rezistenţa şi rigiditatea lemnului în interiorul secţiunii carbonizate răman practic neschimbate.
▪ Posibilitatea refolosirii lemnului, după o perioadă de utilizare, la realizarea altor elemente
de construcţii şi utilizarea lui pentru producţia de energie face ca deşeurile să fie reduse, respectiv
reciclabile.
▪ Caracteristicile arhitecturale deosebite şi senzaţia de căldură pe care o dă lemnul făcand
să fie folosit nu numai ca şi material structural dar şi ca material de finisaj sau aparent, cu efecte
estetice deosebite.
▪ Posibilitatea asocierii lemnului cu oţelul sau cu betonul şi formarea unor structuri mixte
eficiente.
1.5.2. Dezavantajele construcţiilor din lemn
Lemnul, ca şi produs natural, de natură organică, avand structura neomogenă şi anizotropă

pe langă calităţi are şi o serie de inconveniente şi dezavantaje cum ar fi:
▪ Variabilitatea foarte mare a caracteristicilor atat intre specii cât şi în cadrul aceleiaşi
specii datorită unor surse de variabilitate foarte diverse
▪ Variaţia caracteristicilor mecanice şi fizice pe diferite direcţii faţă de direcţia fibrelor.
Datorită neomogenităţii structurii lemnului rezistenţele sunt diferite în lungul trunchiului
lemnului şi pe secţiune transversală, variaţia acestora fiind cuprinsă între 10 … 40 %.

▪ Influenţa mare a umidităţii asupra caracteristicilor fizico-mecanice, a dimensiunilor şi

durabilităţii lemnului. Spre exemplu variaţia umidităţii de la 5 pană la 15% duce, la unele specii
de lemn, la scăderea cu aproape de 2 ori a rezistenţei la compresiune. Creşterea umidităţii
favorizează, de asemenea, degradarea biologică a lemnului , în special datorită acţiunii ciupercilor şi
crează probleme de sănătate pentru ocupanţii construcţiilor.
▪ Sortimentul limitat de material lemnos atât în ceea ce priveşte dimensiunile secţiunii
transversale cât şi în privinţa lungimilor. Folosirea unor elemente, sub formă de grinzi sau stalpi, cu
dimensiuni transversale mari (de obicei peste 20 cm) sau cu lungime mare ( peste 5-6 m) duce, de
multe ori, la preţuri ridicate. Această deficienţă se poate elimina prin folosirea unor elemente
compuse sau a unor elemente realizate din scânduri încleiate.
▪ Defectele naturale ale lemnului (defecte de formă şi structură, crăpături etc.), defectele
cauzate de ciuperci, insecte sau de unele substanţe chimice precum şi efectele fenomenelor de
contracţie şi de umflare reprezintă inconveniente importante ale materialului lemnos de construcţie.
▪ Degradări produse de ciuperci şi insecte atunci cand nu există un tratament
corespunzător împotriva acestora.
1.6. Condiţii de calitate
1.6.1. Factori care influenteaza calitatea lemnului
Calitatea lemnului variază atat intre specii cat şi in cadrul aceleiaşi specii. Sursele de
variabilitate in cadrul unei specii sunt diverse, iar o sinteză a lor şi a consecinţelor acestora se
prezintă in fig. 1.4.
DEFECTE ALIERAŢII
de ex. datorită
ciupercilor
DE NATURĂ DE GEOMETRIE
Noduri Fisuri si crăpături
Sănătoase Putrezite Apărute în Datorita Curbura Răsucirea Înclinarea

perioada uscării trunchiului fibrelor trunchiului
de creştere
plAfectarea caracteristicilor mecanice

Concentrarea contracţiilor
Înclinarea locală a fibrelor Utilizare deficitară sau neutilizare
CONSECINŢE MECANICE
Fig. 1.4. - Surse de variabilitate la lemn şi consecinţele lor
Pot exista, o serie de defecte cum ar fi crăpăturile sau defectele produse de insecte şi de
ciuperci, defecte ce influenţează calitatea materialului şi duce la împartirea acestuia în clase de
calitate.

1.6.2. Procedee de clasificare a lemnului pe clase de calitate
Exista două procedee de clasificare a calităţii lemnului:

➢ clasificarea tradiţională se realizează in urma unui examen vizual şi are in vedere factorii de
reducere a rezistenţei care pot fi examinaţi (in principal nodurile şi lăţimea inelelor anuale);
➢ clasificarea mecanică se realizează pe baza unor incercări mecanice (procedeul mecanic sau
cu maşina).
Normele europene EN 388-1994 sortează lemnul pentru construcţii în 9 clase pentru
rasinoase şi 6 clase pentru foioase.
Clase de calitate
Tabelul 1.7.
Clase de rezistenţă
Specia
C10 C18 C24 C30 C40
Molid, brad, larice, pin x x x - -
Stejar, gorun, cer, salcam - x x x -
Fag, mesteacan, paltin, frasin, carpen - x - x x
Plop, anin, tei x x - - -
Clasa de rezistenţă a lemnului, conform tabelului 1.7., se defineşte prin valoarea

rezistenţei caracteristice la întindere din încovoiere, exprimată în N/mm2.
1.7. Lemnul natural ca material de construcţie
În functie de modul în care se pastrează structura materialului lemnos pentru produsele

utilizate în tehnica constructiilor se disting doua categorii importante:
➢ produse care pastreaza structura materialului lemnos – lemn brut, lemn ecarisat, lemn
lamelat incleiat, placaj, lemn stratificat, panel, lemn laminat, lemn densificat;
➢ produse care nu pastreaza structura lemnului – placi din aschii de lemn (PAL), placi
din fibre de lemn (PFL, PAF), placi din aschii de lemn dublu orientate (O.S.B. –
Oriented Strand Board).
1.7.1. Produse din lemn brut
Produsele brute din lemn se obtin din trunchiuri care au fost curatate de craci si decojite,
utilizate la schele, esafodaje, stâlpi pentru linii aeriene, lemn pentru mină, elemente pentru structuri
de rezistenţă la cladiri (popi, pane, grinzi, stâlpi) şi piloţii utilizaţi la fundaţii, diguri, incinte
îndiguire şi poduri.
Conicitatea lemnului este o caracteristică specifică a lemnului natural, care se exprimă
conform specificaţiei din fig. 1.5.
Fig. 1.5. Piesă din lemn brut

Dmax − Dmin
C=
2 L

unde:
Dmax – diametrul la capatul gros;
Dmin – diametrul la capatul subţire;
L – lungimea piesei.
Conicitatea se limiteaza la:

- 0.8 cm/m pentru elemente de construcţie civile, industriale şi agricole;
- 1.0 cm/m pentru esafodaje, schele şi poduri.
Lemn rotund pentru construcţii

Bile, manele, prăjini
Tabelul 1.8.
Diametrul d, fara coaja (cm) Lungimi
Specia Categorie
la capatul subtire la capatul gros (m)
bile 12 ... 16 - 6,00 ... 9,00
răşinoase manele 7 ... 11 max. 14 2,00 ... 6,00
prăjini 3 ... 7 max. 8 1,00 ... 4,00
bile 12 ... 18 20
foioase manele 8 ... 11 17 ≥2,50
prăjini 3 ... 7 14
Cu treapta de lungime
-
din 0,10 în 0,10
Tot în categoria lemnului brut pot fi incluşi şi piloţii cu diametrul la jumătatea lungimii
cuprins intre 20 ... 40 cm şi cu lungimea de 3.00 ... 15.00 m.
1.7.2. Produse din lemn semiecarisat
Piesele din lemn semiecarisat asigură o utilizare mai eficientă a lemnului şi sunt folosite
pentru construcţii provizorii, clădiri de locuit în mediul rural, schele si esafodaje.
În funcţie de modul de debitare pot fi:
• cioplitură care are muchiile rotunjite (fig. 1.5., a);
• lemn semirotund obţinut prin tăierea în jumătate a lemnului brut (fig. 1.5., b);
• calote, margini sau restroller, obţinute ca resturi de la debitarea lemnului ecarisat (fig. 1.5., c).
a b c
Fig. 1.5. Piese din lemn semiecarisat
Lungimile de fabricatie ale lemnului semiecarisat nu sunt standardizate, fiind similare

lemnului brut sau lemnului ecarisat.

1.7.3. Produse din lemn ecarisat
Produsele din lemn ecarisat se obţin prin debitarea buştenilor paralel cu axa longitudinală,
cu ajutorul gaterelor, ferăstraielor panglică sau ferăstraielor circulare şi au toate fetele netede cu
muchii drepte.
Cheresteaua ecarisată se poate clasifica după urmatoarele criterii:
✓ după specia lemnului: cherestea de raşinoase (brad, molid, pin, etc.), cherestea de
foiase tari (fag, stejar, carpen, paltin, ulm, etc.), cherestea de foiase moi (plap, tei,
anin, salcie, etc.);
✓ în funcţie de lungime există următoarele sortimente de cherestea: lungă, normală,
scurtă şi subscurtă;
✓ după pozitia piesei de cherestea în raport cu inelele anuale există cherestea:
▪ radială - unghiul dintre tangentă la inelele anuale şi faţa exterioară este
cuprins între 60° si 90°;
▪ semiradială - unghiul dintre tangenta la inelele anuale şi faţa exterioară
este cuprins între 45° si 60°;
▪ tangenţială - unghiul dintre tangenta la inelele anuale şi faţa exterioară
este cuprins între 0° si 45°;
✓ după calitate, lemnul se clasifică în funcţie de prezenţa defectelor (numărul şi
mărimea lor), precum şi în funcţie de calitatea prelucrării;
✓ după dimensiunile pieselor şi raportul între lăţime şi înălţime: scânduri, dulapi, şipci,
rigle, grinzi (tab. 1.9., tab. 1.10., tab. 1.11.).
Şipci şi rigle din lemn de răşinoase

Dimensiuni nominale
Tabelul 1.9.
Grosimi Lăţimi Lungini (m)
(mm) (mm) scurte lungi
24 38 48 - -
38 - - 58 - 1,00 ... 2,75; 3,00 ... 6,00;
48 - 48 - 96 din 0,25 în 0,25 din 0,50 în 0,50
58 - - 58 -
Scânduri şi dulapi din lemn de răşinoase

Dimensiuni nominale
Tabelul 1.10.
Grosimi Lăţime Lungimi (m)
Sortimente
(mm) (mm) scurte lungi
12
18 60 ... 300; 1,00 ... 2,75; 3,00 ... 6,00;
Scanduri
22 din 10 în 10 din 0,25 în 0,25 din 0,50 în 0,50
24
28
38 70 ... 300;
48 din 10 în 10 3,00 ... 6,00;
Dulapi -
58 din 0,50 în 0,50
68 80 ... 300;
75 din 10 în 10

Grinzi din lemn de răşinoase

Dimensiuni nominale
Tabelul 1.11.
Grosimi Lăţimi Lungini (m)
(mm) (mm)
100 120 150 - - -
120 120 150 - - -
150 - 150 170 190 250 3,00 ... 6,00;
190 - - - 190 250 din 0,50 în 0,50
250 - - - - 250
300 - - - - 300
1.7.4. Furnir
Furnirul este un produs obţinut prin tăierea, longitudinală sau tangenţială, a trunchiului
arborelui în foi subţiri (0,08 … 7 mm).
După modul lor de utilizare furnirele sunt: furnire estetice, pentru mobilier (STAS 5513- 87)
şi furnire tehnice (STAS 9406-84) de faţă sau miez.
Furnirele tehnice, destinate fabricării placajelor, panelelor, lemnului stratificat, produselor
mulate din lemn, etc. se obţin din lemn de foioase şi răşinoase prin derulare centrică în foi subţiri cu
ajutorul unor maşini speciale.
Dimensiunile nominale conform STAS 9406-84, măsurate la umiditatea lemnului de
(10±2)% sunt:
- grosimi (mm): 0,5; 0,8; 1,1; 1,5; 2,1; 3,1; 4,2; 5,2; 6,0;
- lăţimi (mm): de la 100 la 1000 (din 50 in 50 mm); 1300; 1330; 1610; 1910; 2080; 2280; 2520;
- lungimi (mm): 980; 1300; 1330; 1610; 1910; 2080; 2280; 2520.
După defectele naturale şi de prelucrare admisibile, conform STAS 9406-84, furnirele se
sortează în patru calităţi (A, B, C, D).
1.7.5. Placaje
Placajele (STAS 1245-90) sunt panouri de diferite dimensiuni, realizate dintr-un număr
impar (minimum trei) de straturi de furnir, încleiate prin presare la cald la o temperatură de 90°C …
150°C cu diverse tipuri de adezivi. Foile de furnir folosite la placaje se obţin prin derulare
longitudinală a trunchiului şi au grosime de 1…4 mm.
Fibrele foilor exterioare sunt dispuse în acelaşi sens, iar fibrele foilor intermediare în sensuri
alternative simetric faţă de axa mediană (fig 1.6). În mod obişnuit fibrele sunt dispuse perpendicular
unele pe altele la două foi alăturate.
Fig. 1.6. Alcatuire placaj

Compoziţia placajelor limitează variaţiile dimensionale şi umflarea şi asigură proprietăţi

egale după diferite direcţii în planul produselor.
Placajele se caracterizează prin cateva particularităţi faţă de lemnul din care sunt realizate
foile de furnir şi anume: densitate superioară, variaţie mai redusă a umidităţii cu variaţia umidităţii
mediului ambiant, variaţii dimensionale reduse (0,02% pentru 1% variaţie de umiditate), deformaţie
de curgere lentă mai mare, variaţie mai redusă a durabilităţii funcţie de specia de lemn.
Umiditatea placajelor variază mai puţin decat cea a lemnului masiv de răşinoase cu
umiditatea mediului ambiant (tabelul 1.12).
Umiditatea de echilibru a placajelor

Tabelul 1.12.
Mediu ambiant cu temperatura de 20°C şi
30% 65% 85%
umiditate relativă de:
Umiditatea de echilibru a placajelor 5% 10% 15%
Umiditatea de echilibru a lemnului de răşinoase 6% 12% 17%
Comportarea elastomecanică este condiţionată de direcţia fibrelor şi depinde de unghiul faţă

de orientarea fibrelor foilor exterioare.
Durabilitatea placajelor este influenţată de grosimea foilor, compoziţia panoului (atunci când
se folosesc foi provenite de la diferite specii de lemn), cantitatea şi calităţile adezivului.
Caracteristicile placajelor sunt influenţate de:
✓ parametrii geometrici (compoziţie, numărul şi grosimea elementelor componente);
✓ caracteristicile materialului (esenţa, utilizarea diferitelor tipuri de materiale într-un
panou, conţinut de umiditate);
✓ cantitatea şi proprietăţile adezivilor;
✓ condiţiile de solicitare (direcţia eforturilor faţă de direcţia fibrelor elementelor de
faţă, durata încărcării, etc.).
Placajele se împart în:
- placaje obişnuite sau de uz general, folosite în industria mobilei;
- placaje de exterior sau cu utilizări speciale, folosite în construcţii, aviaţie, construcţii de
nave etc. (STAS 1245-90, STAS 7004-86).
Valorile caracteristice ale rezistenţelor şi densităţilor produselor de placaj realizate în
diferite ţări, după documentul CEN / TC 112406 ,, Panouri pe bază de lemn – Valori caracteristice
pentru produse reformate” sunt prezentate în tabelul 1.14 iar cele ale modulului de elasticitate în
tabelul 1.15.
Valorile din tabelele 1.14 şi 1.15 sunt date pentru placaje de clasa I şi II clasificate după
EN635 ,,Placaje – Clasificare după aspectul suprafeţei” partea 2 pentru foioase şi partea 3 pentru
răşinoase.

Caracteristicile fizico-mecanice ale placajelor de exterior din furnir de fag

Tabelul 1.13.
Tipul de placaj
Nr. F(încleiat cu filme de S (încleiat cu
Caracteristica
crt. răşină soluţie de răşină
fenolformaldehidrică) formaldehidică)
1. Densitatea aparentă ρa ( kg/ m3) min. 680 650 - 740
2. Conductibilitatea termică (W / m. grd ) 0.20 0.20
Modulul de elasticitate la încovoiere la
încărcare perpendiculară pe straturi, axa
longitudinală a epruvetei fiind paralelă cu
3.
direcţia fibrelor straturilor exterioare (N/mm2):
- în stare uscată ( U =7% ) 7 700 8 370
- în stare umedă (după 24 h imersie în apă) 4 600 5 000
Modulul de elasticitate la încovoiere la
încărcare paralelă cu straturile, axa
longitudinală a epruvetei fiind paralelă cu
4.
direcţia fibrelor straturilor exterioare (N/mm2):
- în stare uscată ( U =7% ) 11 100
- în stare umedă (după 24 h imersie în apă) 2 897
Rezistenţă la compresiune paralelă cu
straturile, axa longitudinală a epruvetei fiind
paralelă cu direcţia fibrelor straturilor
5.
exterioare (N/mm2):
- în stare uscată (U =7% ) 40.0 43.5
- în stare umedă (după 24 h imersie în apă) 12.0 15.5
Rezistenţă la încovoiere la încărcare
perpendiculară pe straturi, axa longitudinală
a epruvetei fiind paralelă cu direcţia fibrelor
6.
straturilor exterioare (N/mm2):
- în stare uscată ( U =7% ) 73.0 78.0
- în stare umedă (după 24 h imersie in apă) 39.5 43.0
Rezistenţă la incovoiere la incărcare paralelă
cu straturile, axa longitudinală a epruvetei
fiind paralelă sau perpendiculară cu direcţia
7.
fibrelor straturilor exterioare (N/mm2):
- in stare uscată ( U =7% ) - 56.0
- in stare umedă (după 24 h imersie în apă) - 32.5 - 36.0
Rezistenţă la întindere paralelă cu straturile
(N/mm2), axa longitudinală a epruvetei fiind:
-paralelă cu direcţia straturilor exterioare
8.
(U =7% ); 43.5 57.0
-perpendiculară pe direcţia straturilor 38.5 45.0
exterioare (U =7% )
Rezistenţă la forfecare perpendicular pe
straturi (N/mm2), cu direcţia forţei:
- paralelă cu direcţia fibrelor straturilor
9. - 11.5
exterioare, în stare umedă;
- pendiculară pe direcţia fibrelor straturilor
- 14.0
exterioare, în stare umedă.

Tabelul 1.14.
Tip de placaj
Rezistenţa caracteristică la:
S FIN US CAN D
Încovoiere cu încărcare perpendicular
23.0 37.2
pe planul panoului cu axa longitudinală 23.5 19.0 77k1
21.6 34.8
paralelă cu fibrele plăcilor exterioare (fm,0,k ) 14.8 15.8
Încovoiere cu încărcare perpendicular pe planul 12.2 7.3 77(1-k1)/k3
11.4 27.6
panoului cu axa longitudinală perpendiculară la 10.1 8.7
12.4 29.0
fibrele plăcilor exterioare (fm,90,k )
Întindere paralelă cu fibrele plăcilor 15.0 38.9 13.6 9.9 77k2
exterioare (ft,0,k ) 15.4 37.2 10.5 10.6
Întindere perpendiculară pe fibrele 12.0 32.9 7.2 6.3 77(1-k2)
plăcilor exterioare (ft,90,k ) 11.4 34.1 6.9 6.6
Compresiune paralelă cu fibrele 15.0 19.9 13.9 12.6 58k2
plăcilor exterioare (fc,0,k ) 15.4 19.3 10.6 14.1
Compresiune perpendiculară pe 12.0 17.5 8.1 9.0 58(1-k2)
fibrele plăcilor exterioare (fc,90,k ) 11.4 18.1 7.7 9.7
Forfecare din încovoiere după paralel cu fibrele
2.9 9.8
plăcilor exterioare (fν,k ) 3.2 3.2 8.0
Forfecare din încovoiere cu încărcare 0.9 0.9 3.0
0.9 2.5
perpendicular pe planul panoului, (fr,k )
NOTĂ: fk – rezistenţa caracteristică, N/mm2
S – placaje suedeze P30; grosime 12.0 mm respectiv 24.0 mm
FIN – placaje finlandeze; grosime 12.0 mm respectiv 24.0 mm
US – placaje americane din minimum 5 foi; grosime 12.5 mm respectiv 21.0 mm
CAN – placaje canadiene; grosime 12.5 mm respectiv 25.5 mm
D – placaje germane; grosime 12.5 mm respectiv 21.0 mm
Valori caracteristice pentru modulul de elasticitate

Tabelul 1.15.
Tip de placaj
Caracteristică:
S FIN US CAN D
Modulul de elasticitate la încovoiere cu
încărcare perpendicular pe planul panoului, 9200 9800 10300 9200 11000k1
cu axa longitudinală paralelă cu fibrele 8700 8900 7800 6700
plăcilor exterioare (Em,0,mediu )
Modulul de elasticitate la încovoiere cu
încărcare perpendiculară pe planul panoului 4600 6200 2500 2000 11000(1-k1)
cu axa longitudinală perpendiculară la fibrele 5000 7100 2500 3300
plăcilor exterioare (Em,90,mediu )
Modulul de elasticitate la întindere şi
7200 8500 6800 6000 11000k2
compresiune paralelă cu fibrele plăcilor
7400 8300 5200 6300
exterioare (Et(c),0,mediu )
Modulul de elasticitate la întindere şi

4800 7500 4600 4400 11000(1-k2)
compresiune perpendiculară pe fibrele
4600 7700 3900 4300
plăcilor exterioare (Et(c) ,90,mediu )
Densitatea caracteristică, ρk ( kg/ m3) 410 550 410 410 550
NOTĂ: Modulul de elasticitate caracteristic (Ei,k ) are valoarea 0.8 Ei, mediu , ( N/mm2 )

EL= 0,41E0 pentru încovoiere perpendiculară la fibrele plăcilor exterioare;

- pentru întindere şi compresiune în planul panourilor:
EII = 0,60E0 pentru eforturi paralele la fibrele plăcilor exterioare;
EL = 0,40E0 pentru eforturi perpendiculare la fibrele plăcilor exterioare.
Valorile medii ale modulului deformaţiilor transversale Gv, variază de la 500 N/mm2 pentru
răşinoase la 700 N/mm2 la foioase.
1.7.6. Panel
Panelul (STAS 1575-88) este un produs alcătuit dintr-un miez de şipci de lemn masiv lipite
sau nu intre ele şi acoperite pe ambele feţe cu foi de furnir sau placaj. Fibrele foilor de furnir sunt
perpendiculare pe direcţia fibrelor şipcilor (fig.1.7). Orientarea fibrelor şipcilor de lemn este
considerată ca fiind sensul de rezistenţă principal.
În Romania panelul se fabrică cu şipci lipite între ele şi are:
- grosime de 16; 18; 19; 22 şi 25 mm;
- formate (lungime x lăţime) de 1220x2200 mm; 1220x2440 mm; 1250x2000 mm.
Fig. 1.7. Alcatuire panel
1.7.7. Produse din lemn lamelat încleiat
Lemnul lamelat încleiat este un material de construcţie de înaltă tehnologie, având

numeroase avantaje comparativ cu lemnul masiv.
Produsele de lemn lamelat incleiat sunt realizate din mai multe piese de lemn ecarisat (in
mod curent scanduri sau dulapi) aşezate, de obicei, orizontal, unele peste altele şi imbinate prin
intermediul unor pelicule de incleiere, prin presare.
Elementele componente cu lăţime de maximum 20 cm sunt suprapuse şi incleiate cu
concavitatea inelelor anuale orientată in sus (fig. 1.8.) cu excepţia primului element care este plasat
invers.
Fig. 1.8. Produse din lemn lametal încleiat

Dispunerea astfel a elementelor reduce la minimum contracţia transversală şi eforturile de

întindere transversală din variaţii climaterice care acţionează asupra lemnului şi în îmbinările
încleiate.
Dacă lăţimea produsului depăşeşte 20 cm este recomandabil să se plaseze două elemente
unul langă altul cu decalarea rostului de îmbinare pe o distanţă de minimum de 2 ori grosimea
elementelor.
Elementele încleiate pot fi realizate de lungimi şi înălţimi foarte mari, dimensiunile fiind
limitate în general de posibilităţile de transport. În mod curent se pot realiza elemente de 30 … 35
m lungime şi până la 2,2 m înălţime.
Pentru realizarea elementelor structurale de lungime mare, elementele componente
(scândurile, dulapii) se prelungesc prin încleiere pe o suprafaţă dreaptă (figura 1.9, a), înclinată cu
lungime de minimum 10 ori grosimea elementului (figura 1.9, b), sau prin joante de încleiere sub
formă de dinţi (figura 1.9, c). Îmbinările se decalează la distanţă de minimum 50 cm de la o
scândură la alta pe înălţimea elementului (figura 1.9d).
Fig. 1.9. Îmbinarea longitudinala de prelungire a elementelor încleiate:

a. – cap la cap; b. – pe suprafaţă teşită; c. – cu dinţi; d. – decalarea îmbinărilor
Îmbinarea pe o suprafaţă dreaptă (figura 1.9, a) se foloseşte la elemente comprimate iar cea
pe suprafaţă teşită (figura 1.9, b) la toate tipurile de elemente (întinse, comprimate şi încovoiate).
Joantele, pentru îmbinările din figura 1.9, c, se caracterizează prin lungimea ,,dinţilor” (l),
pasul (p), grosimea extremităţii dinţilor (bt) şi jocul de îmbinare (lt).
Dimensiunile de realizare a dinţilor conform figuri 1.8 sunt recomandate de diferite norme.
Produsele de încleiere sunt răşini sintetice, aplicate pe ambele feţe ale pieselor şi se aleg
funcţie de condiţiile climaterice la care urmează să fie supuse elementele şi funcţie de mărimea
solicitărilor mecanice.
Procesul de priză a cleiurilor şi rezultatul încleierii depinde de o serie de factori, dintre cei
mai importanţi sunt: caracteristicile materialului de încleiere (natură, concentraţie, viscozitate,
temperatură, etc.); caracteristicile materialului lemnos (specia, forma şi aspectul suprafeţei,
umiditatea, temperatura, etc.); caracteristicile mediului ambiant (umiditate, temperatură, presiunea
vaporilor, etc.); tehnologia de execuţie şi altele.

Avantajele deosebite ale utilizării elementelor de lemn încleiat constau în:

✓ dimensiunile teoretic nelimitate ale elementelor, în practică producandu-se în mod curent
piese cu înălţime de maximum 2 m şi lungime de 30…40 m, dimensiunile fiind limitate
din condiţii arhitecturale, de capacitatea de prelucrare a maşinilor, de dimensiunile
atelierelor de fabricaţie şi de condiţiile de transport;
✓ forma elementelor, care poate fi dreaptă sau curbă, cu secţiunea transversală constantă
sau variabilă (figura 1.10);
Fig. 1.10. Geometrii curente ale grinzilor din elemente de lemn încleiat:
a) – cu pantă; b) – curbe cu moment de inerţie constant; c) – cu două pante;
d) – în două pante cu intrados curb şi cu moment de inerţie variabil
✓ ameliorarea rezistenţei şi a rigidităţii prin reducerea influenţei nodurilor şi realizarea

unui material cu omogenitate mai mare;
✓ folosirea raţională a lemnului disponibil pe secţiune transversală prin plasarea unor
elemente componente de clasă mai mare de rezistenţă în zonele mai puternic solicitate şi
de clasă mai redusă în zonele slab solicitate; de exemplu la elementele încovoiate spre
exterior se foloseşte lemn de bună calitate iar la interior, spre axa neutră, lemn de calitate
mai redusă;
✓ eliminarea, în exploatare, a deformaţiilor datorate uscării deoarece la realizarea
elementelor structurale părţile componente sunt uscate la o umiditate de 12%, valoare
aproximativ egală cu umiditatea de exploatare din interior fapt ce realizează o umiditate
de echilibru a lemnului care variază intre 9 şi 12%;
✓ precizia dimensională a elementelor datorită uscări în prealabil şi datorită procedeului
industrial de fabricare.
Execuţia acestor elemente presupune şi folosirea unui personal calificat şi existenţa unor
sectoare cu instalaţiile necesare (sector de pregătirea pieselor; atelier unde temperatura şi umiditatea
pot fi menţinute între anumite limite şi controlate; sector de ambalare a pieselor; sector cu instalaţii
de încleiere a pieselor între ele, cu posibilităţi de realizare a elementelor drepte sau curbe, etc.).
Elementele încleiate care se folosesc la realizarea grinzilor sau a stalpilor au, în mod curent,
secţiune rectangulară. Se pot realiza şi elemente ca secţiuni transversale I şi sub formă de cheson, cu
unele dificultăţi în procesul de fabricaţie care insă sunt compensate prin avantajele în planul
stabilităţii şi al flambajului elementelor (figura 1.11.).
Grinzile din elemente de lemn încleiate pot fi drepte sau curbe, cu moment de inerţie
constant sau variabil. Geometria cea mai des folosită pentru grinzi este cea cu o singură pantă, curbe
cu secţiune constantă cu două pante şi cu intrados curb (fig. 1.10.).
Aceste grinzi sunt realizate cu extrados din elemente tăiate şi un intradosul din elemente
continue drepte sau curbe.
La elementele solicitate la înconvoiere raportul înălţime /deschidere este în general 1/3…1/8
şi nu este mai mic de 1/10.

Fig. 1.11. Sectiuni pentru piese din lemn lamelat încleiat:

a) – dreptunghiulară; b) – secţiune I; c) – secţiune chesonată.
La realizarea elementelor, pentru a evita apariţia tensiunilor suplimentare din curbare, se

recomandă ca raza de curbură rin a elementelor componente să nu fie mai mică decat 200 ti (ti – fiind
grosimea scândurilor sau a dulapilor), dacă elementele au grosime ti <30 mm; această rază poate să
ajungă la 150 ti cu condiţia ca ti = 625+0,4 rin - 25 mm.
Se urmăreşte:
▪ limitarea razei medie de curbură r;
▪ stabilirea unei corelaţii între grosimea elementelor componente (ti) şi raza minimă de
curbură (rin);
▪ reducerea eforturilor maxime longitudinale şi transversale în funcţie de raportul între
înălţimea secţiunii (ha) şi raza de curbură medie (r).
Norma DIN 1052 impune corelarea raportului de curbură (άi = rin / ti) cu grosimea
elementelor (ti). Astfel pentru 150 < άi < 200 se recomandă ca grosimea elementelor să se reducă la
valoarea maximă ti = 10 + 0,4 (rin –150).
Alte norme internaţionale recomandă ti ≤ 0,01 rin pentru rin < 1000mm şi ti ≤ 0,006 rin + 4mm
pentru rin > 1000 mm.
Caracteristicile elementelor din lemn incleiat, pentru elemente omogene realizate din acelaşi
tip de elemente componente, se pot determina pe baza caracteristicilor lemnului din elementele
componente conform relaţiilor date în tabelul 1.16.
Caracteristicile mecanice ale lemnului din elemente incleiate

Tabelul 1.16.
Caracteristica: Notatie Valoare (conf. EN11949)
Rezistenţa la încovoiere ( N/mm2) fm,g,k 1,2 + ft,0,l,k
Rezistenţa la întindere ( N/mm2)
ft,0,g,k 9 + 0.5 ft,0,l,k
Pa - paralelă cu fibrele
ft,90,g,k 1.15 ft,90,l,k
- perpendiculară pe fibre
Rezistenţa la compresiune paralelă cu
fc,0,g,k (1,5 – 0.01 fc,0,l,k) ft,0,l,k
fibrele ( N/mm2)
Densitate ( kg/m3 ) ρ g,k 0.95 ρ l,med
Se constată că majoritatea caracteristicilor mecanice ale elementelor din lemn lamelat

încleiat sunt superioare celor ale lemnului din elementele componente, lucru explicat prin:
▪ reducerea efectelor defavorabile datorate defectelor excentrice, cum sunt nodurile, care la
piesele individuale introduc eforturi din incovoiere;
▪ reducerea efectului slăbirii secţiunii datorită nodurilor, prin consolidarea produsă de
elementele adiacente;

▪ asigurarea unui element mai omogen cu efect pozitiv asupra rezistenţelor şi asupra densităţii
generale, care se apropie mult de densitatea medie a elementelor componente.
Clase de rezistentă a lemnului din elemente încleiate

Tabelul 1.17.
CLASE DE REZISTENŢĂ
Caracteristică: Notaţie
GL20 GL24 GL28 GL32 GL36
Rezistenţa la încovoiere (N/mm ) 2
fm,g,k 20 24 28 32 36
Rezistenţa la întindere (N/mm2)
ft,0,g,k 15 18 21 24 27
Pa - paralelă cu fibrele
ft,90,g,k 0.35 0.35 0.45 0.45 0.45
Rezistenţa la compresiune
fc,0,g,k 21 24 27 29 31
- paralelă cu fibrele ( N/mm2)
fc,90,g,k 5.0 5.5 6.0 6.0 6.3
Rezistenţa la forfecare (N/mm2) fv,g,k 2.8 2.8 3.0 3.5 3.5
Modulul de elasticitate (N/mm2)
E0,me,k 10 11 12 13.5 14.5
- mediu x 103
E0,05,k 8 8.8 9.6 10.8 11.6
- minim x 103
Densitate (kg/m3) ρ g,k 360 380 410 440 480
Norma EUROCODE 5 ia în considerare valorile din tabelul 1.16 aplicate la elemente cu:
- o înălţime şi lăţime egală cu 600 mm pentru încovoiere şi întindere paralelă cu fibrele;
- un volum de referinţă de 0,01 m3, pentru întindere perpendiculară pe fibre.
La caracteristici diferite de cele menţionate trebuie să se ia in considerare efectul de scară.
În ceea ce priveşte clasele de rezistenţă a lemnului lamelat încleiat în EN 1194 se propun 5
clase conform tabelului 1.17.
Pentru realizarea claselor date în tabelul 1.17, elementele componente trebuie să satisfacă
clasele de rezistenţă date în tabelul 1.18.
Condiţii pentru compoziţia lemnului din elemente încleiate

Tabelul 1.18.
Tipuri de Clase de rezistenţă a elementului
Condiţii pentru:
elemente GL20 GL24 GL28 GL32 GL36
Elemente
Toate scandurile C18 C22 C27 C35 C40
omogene
-Scânduri externe (1/6 din C22 C24 C30 C35 C40
Elemente înălţimea elementului la faţa
neomogene superioară şi inferioară)
-Scânduri interne C16 C18 C22 C27 C35
1.7.8. Produse din lemn statificat
Lemnul stratificat, făcand parte din produsele de lemn reconstituit, a apărut în anii 1960 şi
s-a dezvoltat mult în anii 1980. El a fost realizat din necesitatea reducerii efectelor negative a
defectelor asupra rezistenţelor produsului final. Producţia unor astfel de produse era în anul 1993 de
circa 440 000 mc în America, 51 000 mc în Europa şi 40 000 mc în restul ţărilor. El poartă marca de
Micro - Lam LVL în America şi Kerto LVL în Europa.
În tabelul 1.19 se dau, pentru exemplu, caracteristicile geometrice ale lemnului stratificat
Kreto-LVL produs în Finlanda; lungimea produselor poate depăşi 20 m.

Produse din lemn lamelat Kreto
Tabelul 1.19.
Grosime (mm)
Lăţime (mm)
27 33 39 45 51 63 75
200 x x x x x x x
260 x x x x x x
300 x x x x x
360 x x x x
400 x x x
450 x x
500 x x
600 x
900 x
Lemnul stratificat se caracterizează, faţă de lemnul natural, prin: durabilitate comparabilă,

umiditate de echilibru în serviciu cu 2% mai mică, caracteristici mecanice superioare, variaţii
dimensionale în funcţie de umiditate mai mici. Densitatea caracteristică este ρk = 500 kg/m3, iar
densitatea medie are valoarea ρm = 520 kg/m3.
Având în vedere că un lemn fără defecte are rezistenţe de 2…4 ori mai mari decat cel cu
defecte s-a căutat eliminarea neajunsurilor datorate defectelor prin desfacerea lemnului în lamele
fine, de tipul furnirului, care apoi sunt lipite între ele pentru a se realiza un nou material.
Realizarea lemnului stratificat a pornit şi de la constatarea că un produs realizat din lemn
incleiatat o rezistenţă mai mare decat lemnul component. Acest avantaj este mai mare dacă lemnul
şi, implicit, defectele mari ale acestuia se împart în defecte mici prin divizarea lemnului în foi de
1… 5 mm grosime. Foile astfel realizate sunt lipite cu adezivi şi presate la o temperatură de 150˚ C.
Lemnul stratificat se diferenţiază de placaj prin aceea că orientarea fibrelor tuturor foilor,
sau a majorităţii lor este paralelă, astfel încat se pot obţine dimensiuni cu mult mai mari.
Valorile caracteristicilor de calcul pentru lemnul laminat Kreto-LVL sunt date in tabelul
1.20.
Valorile caracteristicilor pentru lemn laminat Kreto – LVL
Tabelul 1.20.
Caracteristica: Notatie Valoare ( N/ mm2)
Încovoiere
- pe cant fm,k 51
- pe suprafaţă 48
Întindere
- paralelă cu fibrele ft,0,k 42
- perpendicular pe fibre ft,90,k 0.6
Compresiune paralelă cu fibrele fc,0,k 42
Compresiune perpendiculară pe fibre
- paralelă la planul de încleiere fc,90,k 9
- perpendiculară la planul de încleiere 6
Forfecare
- pe cant fν,0,k 5.1
- pe suprafaţă fν,90,k 3.0
- între plăci din încovoiere cu încărcare fr,k 1.5
perpendiculară pe suprafaţă
Modulul de elasticitate
- minim E0.05 12 400
- mediu E0.mediu 14 000
Modulul de forfecare
- minim G0.05 820
- mediu G0.mediu 960
În figura 1.13 se prezintă o comparaţie a caracteristicilor de rezistenţă pentru lemnul masiv,

lemnul încleiat şi lemnul laminat iar în figura 1.12 sunt prezentate trei secţiuni transversale realizate
cu cele trei materiale pentru aceeaşi capacitate portantă la încovoiere.
În Romania lemnul laminat, denumit lemn stratificat, se obţine prin încleierea furnirelor
tehnice de fag. Acest produs, după gradul de presare, poate fi:
✓ lemn stratificat nedensificat (LSN), cu densitate de 800 kg/m3;
✓ lemn stratificat densificat (LSD), cu densitate de 1200kg/m3.
După modul de orientare a fibrelor straturilor de furnire tehnice lemnul stratificat se împarte
în trei tipuri:
▪ tipul A având straturile cu fibrele orientate paralel cu una din laturi;
▪ tipul B cu grupe de zece straturi respectiv cinci pană la zece, la cel durificat, orientate paralel
cu una din laturi, alternând cu un strat cu fibrele orientate perpendicular pe aceeaşi latură;
▪ tipul C cu straturile alăturate orientate perpendicular.
Fig. 1.12. Secţiune cu aceaşi capacitate de rezistentă la încovoiere:

a) – lemn masiv (C24); b) – lemn încleiat (GL32); c) – lemn laminat (LVL)
Fig. 1.12. Valorile caracteristicilor lemnului masiv (C24),

lemnului lamelat încleiat (Gl32) şi ale lemnului laminat (LVL)
E - modul de elasticitate; fm , ft , fc , fv – rezistenţele caracteristice la încovoiere,

întindere, compresiune, respectiv forfecare.
Lemnul stratificat nedensificat (STAS 10031-80) se produce cu grosimi de 10…40 mm din

5 in 5 mm şi cu formate de 1250 x 920 mm şi 2000 x 920 mm, iar lemnul densificat (STAS 10032-
80) se produce cu grosimi de 10…50 mm din 5 în 5 mm şi cu formate de 1250 x 920 mm, 1250 x
2000 mm şi 1250 x 2220 mm.
Principalele caracteristici ale celor două categorii de lemn stratificat sunt date in tabelul
1.21.
Caracteristicile lemnului stratificat produs în Romania
Tabelul 1.21.
Lemn nedensificat Lemn densificat
Caracteristica:
Tip A Tip B Tip C Tip A Tip B Tip C
Umiditatea la livrare (%) 8 8
Densitatea aparentă (g/cm )3
8 1.2
Absorţia de apă după 24 de ore de
- 14
imersie (%)
Rezistenţa la compresiune paralelă
70 80 55 140 130 100
cu fibrele straturilor exterioare (N/mm2)
Rezistenţa la încovoiere statică
100 100 80 180 130 100
perpendiculară pe straturi (N/mm2)
Rezistenţa la tracţiune paralelă cu
- - - 220 200 100
fibrele straturilor exterioare (N/mm2)
1.7.9. Produse din lemn fasonat
În tehnica construcţiilor sunt utilizate in mod curent diferite piese din lemn fasonate precum:
✓ scânduri sau dulapi pentru pardoseli, lambriuri si închideri la tavan, cu canturi drepte
rindeluite pe o faţă (fig. 1.14., a);
✓ scânduri sau dulapi pentru pardoseli, lambriuri şi închideri la tavan, cu canturi profilate cu
nut si fader (fig. 1.14., b);
✓ scânduri sau dulapi pentru lambriuri şi închideri la tavan, cu canturi înclinate şi profilate cu
nut si fader (fig. 1.14., c si fig. 1.14., d);
✓ stalpi şi balustrade pentru scări prefabricate din lemn (fig. 1.14., e);
✓ lamele pentru parchet cu nut si fader (lambă si uluc) realizate din lemn de stejar, fag, brad,
sau esente nobile (fig. 1.14., f);
✓ parchet laminat stratificat cu grosimea de 0.6 ... 1.2 cm, lăţimi de 6 ... 12 cm şi lungimi de
1.00 ... 1.50 m, cu faţa finisată din fabricaţie;
✓ plăci de şiţă, şindrilă sau draniţă utilizate pentru învelitori la construcţii civile şi uneori la
finisajul exterior al pereţilor (fig. 1.14., g).

Fig. 1.14. Produse din lemn fasonat
1.8. Produse derivate pe bază de lemn, utilizate în tehnica construcţiilor
Produsele care nu păstrează structura lemnului au apărut din necesitatea de a înlătura

inconvenientele lemnului legate de dimensiunile naturale şi de anizotropie şi complectează
produsele din lemn compozit care păstrează structura lemnului (lemn încleiat, placaje, lemn
stratificat).
Panourile din lemn compozit sau din lemn reconstituit prezintă, în raport cu lemnul masiv, o
serie de avantaje şi anume:
✓ nivelul de dispersie a caracteristicilor mult redus;
✓ anizotropie redusă;
✓ stabilitate a dimensiunilor în plan ;
✓ o varietate mai mare a dimensiunilor.
Panourile pe bază de lemn au o gamă largă de aplicare în numeroase industrii dar peste 50%
se folosesc în construcţii pentru planşee, acoperişuri, şarpante, cofraje, scări, uşi, etc.
Pentru a înlătura inconvenientele lemnului legate de dimensiuni şi anizotropie în timp au
fost căutate noi soluţii de utilizare a lemnului. O primă cale de rezolvare în acest sens o constituie
placajele şi lemnul stratificat care au la bază furnirele şi adezivi de legătură. O a doua rezolvare o
constituie elementele tip realizate din particule din lemn (fibre, lamele, aşchi, etc.) aglomerate cu
aditivi, asigurând astfel punerea în valoare a tuturor rezervelor forestiere, inclusiv a deşeurilor şi a
elementelor mici de lemn elemente, în care particulele reprezintă aproximativ 85% din volumul
panoului şi au la bază în principal lemnul de răşinoase.
1.8.1. Panouri din aşchii de lemn (PAL)
Plăcile din aşchii de lemn sunt produse semifabricate care se obţin prin presarea la cald a
particulelor mici, fine sau a lamelelor de lemn amestecate cu un liant.
Normele Europene CEN disting panourile propriu-zise din particule de lemn şi panourile din
lamele de lemn ( OSB – Oriented Strand Board).

La panourile propriu-zise alcătuite din particule de lemn, sunt folosite elemente de lemn
(aşchii) care pot fi fine, normale (lungime maximă 20 mm) şi mari (lungime minimum 32 mm). În
masa panoului pot exista un singur tip de particule sau tipuri diferite; structura plăcilor poate fi
omogenă sau stratificată cu trei sau cinci straturi. În cazul folosirii tipurilor diferite la suprafaţă se
folosesc particule foarte fine, sub acestea se folosesc particule fine (maxim 30 mm) iar particulele
mari formează zona centrală; orientarea particulelor fiind aleatorie.
Ca liant se folosesc răşini sintetice conţinutul fiind de aproximativ 11% din masa totală,
pentru straturile exterioare şi 5% pentru zona centrală. Presarea se realizează perpendicular pe feţe
sau paralel cu feţele (extrudare).
În produs pot fi introduse diferite substanţe pentru îmbunătăţirea unor caracteristici iar
suprafaţa exterioară poate fi prelucrată (şlefuită) sau acoperită cu alte substanţe (caşerată, furniruită,
armată, melaminată, emailată etc.). Pe plan mondial se produc panouri cu grosimi de 6mm…40mm,
densităţi de 450 kg/m3 ….700 kg/m3 şi dimensiuni de pană la 5m lungime şi până la 2,5m lăţime;
elementele sunt debitate la dimensiuni de 2,4m x 1,2m pentru pereţi şi 2,4m x 0,6m pentru planşee.
În Romania, în funcţie de densitate, plăcile din PAL (STAS 6769-87) sunt clasificate în:
▪ uşoare, cu densitatea sub 400 kg/m3;
▪ semigrele, cu densitatea de 400 kg/m3…800 kg/m3;
▪ grele, cu densitatea peste 800 kg/m3.
Plăcile din aşchii de lemn se pot folosi în interior sau exterior pentru mobilier, înnobilare sau
pentru construcţii.
Plăcile din interior antiseptizate şi ignifugate PAL-AI (STAS 10146-80), se fabrică in 3
clase de calitate (A, B, C) avand grosimea de 8; 10; 12; 16; 18; 22 mm şi dimensiuni de 3660x1830
mm şi 1830 x 1830 mm.
Principalele caracteristici fizico-mecanice ale plăcilor de interior sunt date in tabelul 1.22.
Caracteristicile fizico-mecanice ale plăcilor de interior

Tabelul 1.22.
PAL cu feţe normale PAL cu feţe fine
Caracteristică:
Cal. A, B Cal. C Cal. B Cal. B Cal. C
Densitatea ( kg/m3 ) 550 - 800 680 -850
Umiditate la livrare (% ) 8±2 8±2
Umflarea în grosime după
Max 14 Max 16
2h imersie în apă (% )
Rezistenţa la încovoiere
statică (N/mm2) pentru:
- plăci de 8-12 mm 20.0 18.0 20.5 20.5 19.0
- plăci de 16-18 mm 18.0 16.0 18.5 18.5 17.0
- plăci de 22 mm 16.0 14.0 16.5 16.5 15.0
Plăcile de exterior PAL – CON ( STAS 10371-86), încleiate cu răşini fenolice, au grosimi de
8; 12; 16; 18; 22; 25 mm şi dimensiuni de 2500x1220 mm şi 3000x1220 mm. Plăcile de exterior se
produc în două tipuri:
▪ I.100, cu încleiere rezistentă la fierbere în apă;
▪ I.100, cu încleiere rezistentă la fiertul în apă, la atacul ciupercilor şi al insectelor.
Plăcile din aschii de lemn pot fi realizate cu structura omogenă (figura 1.15, a), stratificate,
materialul mai dens fiind dispus către zonele extreme (figura 1.15, b) sau stratificate, realizate cu
goluri (figura 1.15, c). Canturile placilor pot fi drepte sau cu lamba si uluc (nut si feder).
Fig. 1.15. Plăcile din aschii de lemn

1.8.2. Panouri OSB (Oriented Strand Board)
Panourile OSB se realizează din lamele de lemn legate cu răşini sintetice, care reprezintă
2 … 4 % din masa totală.
În America se folosesc lamele de dimensiuni mari având secţiune pătrată cu latura de 75 mm
şi grosime de 0.4 mm … 0.6 mm iar în Europa lamelele folosite sunt cu secţiune rectangulară de
lungime 50 mm …70 mm şi lăţime de 20 mm …30 mm.
Panourile se realizează din trei straturi. Straturile exterioare, egale ca grosime, au lamelele
orientate paralel cu lungimea panoului iar stratul interior, care reprezintă aproximativ 50% din
volum, are lamelele orientate perpendicular pe lungimea panoului.
Grosimea panoului este de 6 ... 40 mm (uzual de maximum 25 mm), iar densitatea este de
550 …750 kg/mc.
În Europa, panourile OSB sunt realizate de grupul elveţian KRONO iar în Romania se
folosesc produsele KRONOPOL (Polonia) care au caracteristicile din tabelul 1.23.
Conform standardului european produsele OSB se fabrică în următoarele sortimente: OSB2,
de uz general utilizate în mediu uscat, la interior; OSB 3, utilizate la interior şi exterior în mediu cu
umiditate moderată; OSB 4, utilizate ca elemente structurale în medii cu umiditate ridicată.
Plăcile se pot folosi la realizarea pereţilor structurali, la realizarea elementelor planşeelor
(plăci, grinzi cu inimă plină sau cu goluri, etc.) sau ca astereală la şarpante.
Caracteristicile panourilor KRONOPOL

Tabelul 1.23.
Tipul produsului
Caracteristică:
OSB2 OSB3 OSB4
>10... >10... >10...
Grosime (mm) 6...10 18...25 6...10 18...25 6...10 18...25
<18 <18 <18
Densitate (kg/m3) 620 600 580 680 660 640 700 690 680
Rezistenţa la
încovoiere
(N/mm2)
- longitudinal 22 20 18 22 20 18 30 28 26
- transversal 11 10 9 11 10 9 16 15 14
Rezistenţa la
0.34 0.32 0.30 0.34 0.32 0.30 0.50 0.45 0.40
întindere (N/mm2)
Modulul de
elasticitate
(N/mm2)
- longitudinal 3500 3500 4800
- transversal 1400 1400 1900
Umflarea în
grosime după 20 15 12
24h (%)
1.8.3. Panouri lemn – ciment
Aceste tipuri de panouri s-au dezvoltat între anii 1950 şi 1960 şi se obţin din aşchii fine de
lemn sau particule de lemn legate cu ciment. Particulele, care au o orientare aleatorie, se amestecă
cu ciment şi apă în raport 3:1:1 şi cu eventuale substanţe acceleratoare de priză.

Amestecul se pune în operă de obicei în 3 straturi presate, după care panourile se usucă la 70
... 80°C timp de 6 … 8 ore, iar apoi se taie la dimensiuni şi se lasă 12 ... 18 zile pentru a se realiza
priza cimentului.
Grosimea panourilor este de 6 … 40 mm şi au densitate de aproximativ 1200 Kg/mc.
1.8.4. Panouri din fibre de lemn (P.F.L)
Panourile sunt fabricate din fibre lignocelulozice, a căror coeziune se realizează fie prin
presare la cald sau uscare, fie datorită proprietăţilor adezive proprii, fie prin adăugare de lianţi. In
acest produs pot fi incorporaţi diferiţi adjuvanţi (adezivi, hidrofuganţi, antiseptizanţi, ignifuganţi,
etc), în scopul modificării uneia sau a mai multor proprietăţi.
Pe plan internaţional se fabrică, prin procedeul umed sau uscat, 7 tipuri de panouri,
diferenţiate în funcţie de densitatea şi proprietăţile lor (tabelul 1.24).
Prin procedeul umed, fără a folosi presarea, se pot realiza:
- panouri izolante cu grosime de 9…25 mm şi densitatea de 200…400 kg / mc;
- panouri semidure, cu grosimi de 6…13 mm şi densitate de 400…900kg/ mc;
- panouri dure, cu grosime de 3…8 mm şi densitate de 900…1100 kg / mc.
Panourile semidure şi dure se obţin prin presare la temperatură de 160…180 C.
Se pot obţine şi panouri extra - dure din panourile dure prin tratare într-o baie de huilă caldă
cu amelioratori de rezistenţă sub formă de răşini.
Tipuri de panouri din fibre de lemn

Tabelul 1.24
Densitatea
Procedeul de
obţinere Scazuta Medie Mare
<400 kg/m3 400 ... 900 kg/m3 ≥900 kg/m3
Mediu
Izolant SB Dur HB
Densitate scazuta MLB
Umed
Mediu
Impregnat SBI Extra-dur MBI
Densitate mare MBH
Uscat MDF
Procedeul uscat foloseşte ca lianţi răşini sintetice în proporţie de 10% din masă şi tehnologia
presării. Produsul obţinut are grosimi de până la 40 mm şi densitate de 600…1100 kg / mc.
În Romania plăcile din fibre de lemn PFL (STAS 6986-88) pot fi realizate cu structură
omogenă, dintr-un singur strat sau cu structură stratificată (STAS 8561-80) compusă dintr-un miez
şi două straturi exterioare. Pentru fabricare se folosesc trei procedee (STAS 6964-88): umed, uscat
şi semiuscat.
Plăcile fibrolemnoase realizate în ţară se împart în următoarele sortimente:
- plăci moi, nepresate cu densitate mai mică de 350 kg/m3 realizate în trei tipuri (standard –
S, bitumate – B, bitumate şi antiseptizate – BA);
- plăci semidure, presate, cu densitate de 350 Kg/m3…800 kg/m3;
- plăci dure, presate, cu densitate mai mare de 800 kg/m3.
1.9. Exigenţe şi criterii de performanţă aferente construcţiilor de lemn
Pe plan internaţional, conceptul de performanţă a fost abordat pe linie ISO de o multitudine

de norme: ISO 6240-1980, ISO 6241-1984, ISO 6242-1992. Conceptul de performanţă în
construcţii, prezentat de norma ISO 6240-1980, este structurat pornind de la „Condiţiile necesare de
utilizare” (cerinţele utilizatorilor), cărora le corespund „exigenţele de performanţă”, care traduc
aceste cerinţe în calităţi ale construcţiei în exploatare, respectiv ale dotărilor sau părţilor de
construcţie.
Norma ISO 6241-1984 detaliază conceptul de performanţă prin:

➢ categoriile de exigenţe de performanţă ce corespund cerinţelor utilizatorilor;
➢ tipurile de construcţii care răspund la diferite necesităţi de utilizare;
➢ natura factorilor care influenţează performanţele.
Norma ISO 6241-1984 prezintă exigenţele utilizatorilor ca fiind următoarele:
➢ exigenţe de stabilitate;
➢ exigenţe de siguranţă la foc;
➢ exigenţe de etanşeitate;
➢ exigenţe higrotermice;
➢ exigenţe privind puritatea aerului;
➢ exigenţe acustice;
➢ exigenţe vizuale;
➢ exigenţe tactile;
➢ exigenţe dinamice;
➢ exigenţe privind igiena;
➢ exigenţe de adaptare a spaţiilor funcţionale;
➢ exigenţe de durabilitate;
➢ exigenţe economice.
În completarea conceptului de performanţă în construcţii, în anul 1992, a fost elaborată
norma ISO 6242 în care se utilizează termenul de „obiectiv al utilizatorului” cu semnificaţii de
cerinţe ale utilizatorului.
Categoriile de construcţii realizate parţial sau integral din lemn şi/sau produse pe bază de
lemn, grupate în „clase de clădiri” pentru care apare necesitatea elaborării unui sistem de prescripţii
privind exigenţele utilizatorilor şi criteriile de performanţă pot fi:
➢ clădiri de locuit;
➢ clădiri comerciale, magazine, clădiri pentru alimentaţie publică;
➢ clădiri pentru învăţământ, şcoli, grădiniţe, internate, cămine;
➢ clădiri din reţeaua sanitară – dispensare, policlinici, cămine pentru vârstnici,
creşe, spitale;
➢ clădiri pentru manifestări culturale – săli acoperite, muzee, expoziţii, biblioteci;
➢ clădiri pentru turism – hoteluri, moteluri;
➢ clădiri administrative;
➢ săli de sport, bazine de înot.
Sistemul de prescripţii tehnice privind criteriile de performanţă trebuie să aibă în vedere:
➢ exprimarea specificaţiilor de performanţă;
➢ metodele de evaluare a performanţelor în faza de concepţie;
➢ metodele de verificare „în situ” sau în laborator a construcţiei sau elementelor de
construcţie.
În domeniul prescripţiilor privind criteriile de exigenţe în construcţii, acestea necesită a fi
organizate după un algoritm care să cuprindă:
➢ prescripţii „pe verticală”, care să trateze o anumită categorie de exigenţe pentru
toate nivelurile de structurare, luând în considerare toate clasele de clădiri;
➢ prescripţii „pe orizontală” care să trateze un anumit nivel de structurare din
punct de vedere al tuturor categoriilor de exigenţe, luând în considerare toate
clasele de clădiri;
➢ prescripţii „pe clase de clădiri” în funcţie de destinaţia acestora.
În algoritmul din figura 1.14 este prezentată o schemă logică privind criteriile care stau la
baza alegerii soluţiilor arhitectural-tehnologice şi a celor pentru structura de rezistenţă, în corelare
cu exigenţele şi criteriile de performanţă pe care trebuie să le îndeplinească o construcţie realizată
din lemn.

biodegradării şi a focului
Concepţie arhitecturală
Funcţionalitate, gabarit
(interioară, exterioară)
Microamplasament,
Iluminare, instalaţii
Protecţie împotriva
Protecţie termică şi
Condiţii geotehnice
configuraţie teren
acustică
⚫ ⚫ ⚫ ⚫ ⚫ ⚫ ⚫
Soluţii Soluţii pentru
arhitectural structura de
tehnologice rezistenţă
Alegerea
⚫ ⚫ Fundaţii
materialelor
Distribuţia
Forma în elevaţie
⚫ ⚫ încărcărilor
şi secţiune
în plan
Mod de Distribuţia
⚫
asamblare, detalii ⚫ încărcărilor în
elevaţie
Elemente de
⚫
închidere Sisteme construc-
tive principale şi
⚫
Prefabricarea secundare (formă
⚫
elementelor şi deschidere)
Transport, Sisteme construc-

⚫
montaj tive terţiare
⚫
(formă şi
deschidere)
Impregnare,
⚫
ignifugare
Asigurarea
stabilităţii spaţiale
⚫
a structurii de
rezistenţă
Fig. 1.16. Exigenţe şi criterii de performanţă

Capitolul 2 Agenţi agresivi biologici, chimici şi fizici care acţionează asupra lemnului
Protecţia lemnului împotriva biodegradarii
Capitolul 2
AGENŢI AGRESIVI BIOLOGICI, CHIMICI ŞI FIZICI CARE

ACŢIONEAZĂ ASUPRA LEMNULUI. PROTECŢIA
LEMNULUI ÎMPOTRIVA BIODEGRADARII
2.1. Agenţi de degradare a lemnului
Existenţa construcţiilor din lemn, uneori cu vechimi de sute de ani, arătă că deşi lemnul este
un produs natural în condiţii optime de exploatare poate dura o perioadă foarte lungă de timp fără
degradări notabile.
Pentru a identifica măsurile preventive şi curative în vederea înlăturării riscurilor în
activitatea de proiectare iniţială sau pentru reabilitarea structurilor din lemn un rol important revine
evaluării factorilor care pot produce, respectiv au produs degradări (totale sau parţiale) cu efecte
asupra structurii. Există o gamă largă de acţiuni şi factori, legaţi în principal de condiţiile de
exploatare dar şi apăruţi suplimentar în viaţa construcţiilor, care influenţează durabilitatea lemnului
şi degradarea sa.
Viteza de producere a degradărilor şi implicit durabilitatea lemnului pot fi controlate prin
concepţia elementelor şi modul de folosire a lemnului, existând în acest sens mai multe direcţii
principale în care trebuie să se acţioneze şi anume:
✓ concepera şi studiul detaliilor astfel încât să se evite pe cât posibil umezirea lemnului,
situaţiile de umiditate ridicată sau sursele punctuale de umiditate;
✓ evitarea staţionării apei în anumite zone (îmbinări, reazeme, etc.);
✓ asigurarea unei ventilaţii corespunzătoare a lemnului pentru evacuarea rapidă a apei atunci
când este imposibil de a se evita o umezire temporară;
✓ selectarea tipului de lemn cu o durabilitate naturală în concordanţă cu mediul de utilizare;
✓ realizarea unui tratament iniţial şi în timp adecvat pentru conservarea a lemnului.
Din ansamblul de factori care duc la degradare, rolul cel mai important revine agenţilor
legaţi de condiţiile de serviciu, peste care se pot suprapune factori suplimentari apăruţi în viaţa
construcţiilor (cutremure, temperaturi înalte şi foc, modificări de funcţiuni, încărcări suplimentare
etc.).
Lemnul este expus, deasemenea acţiunii agenţiilor biologici xilofagi ( ciuperci, insecte) şi a
agenţiilor termici (foc).
2.2. Acţiunea umidităţii
Umiditatea reprezintă principalul factor care influenţează asupra tuturor caracteristicilor

fizico - mecanice ale lemnului şi implicit asupra durabilităţii sale în timp prin favorizarea
dezvoltării agenţilor de degradare biologică. În cazul structurilor, umiditatea are un efect important
şi asupra elementelor metalice folosite la îmbinări.
Este foarte important ca lemnul pus în operă să aibă o umiditate apropiată de umiditatea de
echilibru estimată, iar variaţiile de umiditate în timp să fie cât mai limitate. Nesatisfacerea acestor
condiţii duce în timp la apariţia unor crăpături sau fisuri provenite din contracţie care crează condiţii
pentru penetraţia apei, a sporilor de ciuperci, a larvelor de insecte şi favorizează în final degradările.

Concepţia structurilor din lemn trebuie să aibă în vedere efectul condiţiilor mediului ambiant
de exploatare asupra umidităţii lemnului şi alte situaţii care pot provoca o creştere importantă a
umidităţii lemnului cum ar fi:
▪ contactul dintre lemn şi sol sau între lemn şi alte părţi ale construcţiei (zidărie, elemente din
beton, etc.);
▪ prezenţa lemnului într-o atmosferă caldă şi umedă cum ar fi de exemplu zonele slab
ventilate în care debuşează conductele de evacuare de la ventilaţile mecanice controlate;
▪ condensarea vaporilor în interiorul elementelor (pereţi, planşee);
▪ acumularea importantă a zăpezii în anumite zone şi infiltraţiile de apă de la zonele umede
(duşuri, săli de baie, bucătării);
▪ pătrunderea apei în lemn, în timpul depozitării pe şantier sau în timpul montării elementelor,
înainte de a se realiza acoperirea construcţiei.
Întrucât penetraţia mare a apei în lemn se face după direcţia fibrelor este foarte important să
se asigure o protecţie a extremităţilor prin menţinerea acestora la o anumită distanţă de zona umedă,
astfel încât să se evite o absorbţie prin capilaritate sau tratarea lor cu diferite substanţe şi protecţii
care opresc ascensiunea umidităţii.
În ceea ce priveşte nivelul de expunere la umiditate normele EUROCOD 5 şi normele
naţionale diferenţiază 3 clase de serviciu şi 5 clase de risc.
Normele Europene EN 335-1 referitoare la "Durabilitatea lemnului şi a materialelor din

derivate din lemn. Definiţia claselor de riscuri la atacurile biologice - Generalităţi" şi norma
naţională SR EN 335-1 definesc următoarele clase de risc:
Clasa de risc 1 - Situaţii în care lemnul sau produsele din lemn sunt la adăpost, acoperite, protejate
în totalitate de intemperii şi ferite de toate posibilităţile de umezire;
Clasa de risc 2 - Situaţii în care lemnul sau produsele de lemn sunt la adăpost, acoperite, protejate
în totalitate de intemperii dar unde umiditatea ridicată a mediului poate duce la o
umezire ocazională, dar nepersistentă;
Clasa de risc 3 - Situaţii în care lemnul sau produsele pe bază de lemn sunt la exterior, neadăpostite
dar nu sunt în contact cu solul dar ele pot fi continuu expuse la intemperii sau pot fi
protejate de intemperii dar expuse unei umeziri frecvente;
Clasa de risc 4 - Situaţii în care lemnul sau produsele pe bază de lemn sunt în contact cu solul sau
apa dulce, fiind expuse în permanenţă la umezeală;
Clasa de risc 5 - Situaţii în care lemnul sau produsele pe bază de lemn sunt expuse în permanenţă la
apă sărată.
Clasa 1 şi 2 asigură un nivel de durabilitate naturală mare şi tratamente relativ simple.

Clasele 3, 4, 5 corespund riscului cel mai mare cu privire la atacul biologic şi necesită măsuri care
să menţină piesele, pe cât posibil, în clasa de risc cea mai redusă.
Conform normelor enumerate, lemnul este supus la patru grade de risc de biodegradare şi
anume:
Gradul 1 - lemnul utilizat în interiorul construcţiilor, unde nu există pericolul de umezire care să
favorizeze instalarea şi dezvoltarea ciupercilor xilofage (lemn utilizat la amenajări
interioare, scări interioare, grinzi şi stâlpi aparenţi, parchet);

Gradul 2 - lemn utilizat la construcţii acolo unde sunt condiţii minime de degradare sub atacul
ciupercilor xilofage (lemn utilizat la elemente sub acoperiş: căpriori, grinzi, stâlpi,
astereală, şipci, pereţi interiori);
Gradul 3 - lemn utilizat în construcţii cu risc de biodegradare de către ciupercile xilofage, în situaţii
în care umiditatea acestuia poate atinge valoarea de 30% şi alternarea umezirii cu
uscarea (lemn utilizat la elemente de construcţii exterioare: lambriuri exterioare,
rame, traverse şi montanţi pentru panourile de pereţi exteriori, pereti din lemn rotund
sau ecarisat, scări exterioare, balcoane, balustrade, etc.);
Gadul 4 - lemn utilizat în construcţii în condiţii favorabile de biodegradare care este în permanent
contact cu solul (piloţi pentru fundaţii, tălpi inferioare pe pământ sau pe socluri de
zidărie, grinzi, traverse şi rame de panouri de pardoseală) sau care este permanent
expus intemperiilor fără a fi finisat peliculogen (şiţe şi şindrile de acoperiş).
Posibilitatea apariţiei agenţiilor biologici de degradare, funcţie de situaţia lemnului este dată
în tabelul 2.1 (conform SR EN 335-1) şi în tabelul 2.1 (conform Eurocode 5).
Condiţiile apariţiei agenţilor biologici

Tabelul 2.1.
Domenii de Condiţii de expunere Aparitia agenţilor biologici
Clasa de risc
utilizare a lemnului la umezire Ciuperci Insecte
Fără contact cu solul,
1 Nu - Da
sub adăpost
Fără contract cu
2 solul, sub adăpost, cu Ocazional Da Da
risc de umezire
Fără contact cu solul,
3 Frecvent Da Da
neacoperit
În contact cu solul
4 Permanent Da Da
sau cu apa dulce
5 În apa sărată Permenent Da Da
2.3. Acţiunea agenţiilor biologici
Lemnul este susceptibil de a fi atacat în principal de două tipuri de agenţi biologici (insecte
şi ciuperci) dar în situaţii particulare poate fi atacat şi de organisme maritime. Atacul ciupercilor
este condiţionat de prezenţa umidităţii, pe când toate tipurile de lemn pot fi atacate de insecte.
Pentru fiecare situaţie de folosire şi amplasare a lemnului este necesar de a se evalua riscul
în funcţie de esenţa lemnului şi de locul de lucru a lemnului în cadrul construcţiei (tab.2.1). În
funcţie de clasa de risc evaluată se iau măsurile preventive şi de protecţie adecvate.
2.3.1. Acţiunea ciupercilor
Există o gamă mare de ciuperci capabile să atace lemnul, atunci când există condiţii
favorabile legate în principal de prezenţa apei şi a oxigenului. Dezvoltarea ciupercilor se produce
atunci când umiditatea lemnului depăşeşte 20% şi uneori în cazul absenţei luminii, slabei ventilaţii
şi în mediu alcalin.
Există ciuperci care provoacă putrezirea lemnului din pădure sau din depozit denumite
ciuperci de depozit şi ciuperci de casă cum sunt: Stereum, Leuzites şi Paniophora. Cea mai

periculoasă grupă de ciuperci este cea care provoacă putrezirea lemnului de construcţie din care fac
parte: Merulius lacrymans, Polyporus vaporarius, Coniophora cerebella, Panillus aqueruntius,
Leutinus aquamosus.
Se prezintă în continuare câteva aspecte referitoare atacul principalelor ciuperci.
Stereum atacă în principal răşinoasele dar şi unele foioase după tăiere sau pe şantier când sunt
supuse intemperiilor. Ea este semnalizată în secţiune transversală printr-o pată de culoare de
mărime variabilă şi situată aproximativ în centrul secţiunii ("inimă roşie" la fag). Proprietăţile
mecanice se diminuează rapid şi lemnul atacat nu se foloseşte la structuri.
Merulius lacrymans (buretele de casă) atacă în principal răşinoasele şi se dezvoltă la o temperatură

de 15 ... 30°C când umiditatea lemnului depăşite 20%. În prima fază apare sub formă de fâşii albe şi
gri la suprafaţa iar apoi pătrunde în adâncime producând crăpături numeroase în sensul fibrelor şi
perpendicular pe acestea. Lemnul se descompune în mici paralelipipede şi prinde o culoare uşor
galbenă. În stare înaintată de putrezire lemnul se taie uşor, iar când este uscat devine casant putând
fi uşor strivit între degete şi transformat într-un praf cărămiziu.
Polyperus vaporarius (buretele alb de casă) se întâlneşte sub diferite forme şi atacă mai ales
foioasele provocând o putrezire uscată şi fibroasă. În prima fază atacul apare sub formă de pată
albicioasă iar după ce ciuperca îmbătrâneşte capătă un aspect castaniu. Atacul este asemănător cu
cel produs de merulius dar este mai puţin virulent deoarece ciuperca necesită o mare cantitate de
apă. Datorită locului unde se manifestă ciuperca mai poartă denumirea de buretele de beci.
Coniophora cerebella este o ciupercă care se întâlneşte sub forme de pojghiţe, ţesuturi pufoase sau
gelatinoase. Această ciupercă denumită şi "ciuperca beciurilor" acţionează asemănător cu merulius
atacând lemnul cu umiditate foarte mare (de obicei peste 40%). Lemnul distrus se prezintă ca
perforat şi în comparaţie cu lemnul atacat de merulius sau polyporus este mult mai închis la culoare
şi cu mai puţine crăpături longitudinale şi transversale. Evoluţia să se poată stopa prin reducerea
umidităţii.
2.3.2. Acţiunea insectelor
Acţiunea şi riscul atacului insectelor asupra lemnului variază foarte mult funcţie de
condiţiile de temperatură. Activitatea insectelor este favorizată de temperatura ridicată care permite
dezvoltarea şi reproducţia lor iar atacul se produce, în mod obişnuit asupra lemnul uscat dar există
şi insecte care pot tolera un anumit procentaj de umiditate.
Pentru a se realiza un tratament preventiv sau curativ adecvat împotriva fiecărei specii de
insecte este necesar să se cunoască condiţiile de viaţă şi de dezvoltare a lor şi dauna care o pot
cauza.
Principalele insecte care atacă lemnul de răşinoase sunt: xiloterus lineatus, sirex gigas,
anobium domesticum, camponotus herculeanus, camponotus ligniperda, hylecoetes dermestoides,
hylotrupes bajulus.
Xiloterus Iineatus (cariul de pădure al lemnului de răşinoase), este o insectă care atacă toate
speciile răşinoase. Femela sapă iniţial o galerie în trunchiul arborelui, urmărind aproape direcţia
razelor iar din această galerie o serie de ramificaţii dispuse în acelaşi plan şi având acelaşi diametru,
în care depune ouăle. Larvele prelungesc cavităţile galeriilor, se hrănesc cu seva lemnului din
pereţii acestor galerii şi cu miceliile unei ciuperci (Ambrosia) ai căror spori sunt aduşi de insectă.
Vătămările pricinuite lemnului constau în galeriile caracteristice de culoare neagră (datorită
ciupercii Ambrosia), care străbat lemnul în diverse direcţii. Insecta evită lemnul complet uscat şi
atacă trunchiurile proaspăt tăiate şi decojite dar poate ataca şi arborii în picioare. Degradarea se
produce la interiorul trunchiului, deprecierea fiind abia perceptibilă la suprafaţă. Pentru a evita
atacurile acestei insecte se recomandă ca doborârea arborilor să se facă în perioada repausului
vegetativ (iarna) iar trunchiurile să fie imediat decojite, în vederea grăbirii uscării materialului.
Sirex gigas (viespea lemnului de răşinoase) este una dintre cele mai mari insecte xilofage europene.
Femela depune ouăle pe trunchiurile arborilor aflaţi în picioare sau doborâţi, cu sau fără scoarţă.
Larvele ieşite din ouă sapă galerii sinuoase în tot interiorul lemnului. Viespea caută adeseori lemnul
şarpantelor din construcţii, perfect sănătoase, uscate sau cu sevă. Nu atacă niciodată lemnul putred.
Anobium domesticum (cariul lemnului de răşinoase) atacă de preferinţă lemnul absolut uscat şi
caută inele exterioare de album, mai bogate în amidon. Este remarcat în lemnul din diferite
construcţii şi mobilă. Larva sapă galerii în toate sensurile, fără a ieşi la suprafaţa lemnului unde se
observă doar orificiul de ieşire a insectei mature. Lemnul atacat de aceste larve poate fi transformat,
în decursul timpului, aproape integral în "făină de lemn".
Camponotus hercule anus şi Camponotus ligniperda sunt două specii de furnici care trăiesc în
tulpinile de răşinoase preferând arborii care la bază sunt atinşi de putregai. Ele sapă în lemn galerii
sinuoase cu diametrul de 1-5 mm, care se întind până pe la 10 m din înălţimea arborilor.
Hylecoetes dermestoides atacă cu predilecţie lemnul de brad făcând găuri asemănătoare cu cele de
Sirex, dar orificiile sunt puţin mai mici. Larvele pătrund în interiorul lemnului (aproximativ 25 cm)
prin galerii curbe, a căror suprafaţă se înnegreşte datorită ciupercii Ambrosia, care însoţeşte insecta.
Hylotrupes bajulus se localizează cu predilecţie în lemnul de brad utilizat în construcţii, în aer

liber. Caută mai ales inelele de album, bogate în amidon şi pricinuieşte pagube dintre cele mai mari,
datorită faptului că larvele sale au dimensiuni foarte mari (20 - 22 mm).
Foioasele, refăcându-şi anual aparatul foliaceu, suferă mai puţin din cauza atacurilor de
insecte. Un număr apreciabil de insecte xiloface atacă totuşi şi speciile foioase ( mai ales stejarul şi
gorunul) cărora le pricinuiesc mari defecte.
Principalele insecte care atacă de preferinţă lemnul de foioase sunt: cerambyx cerdo,
lymexylon navale, xyleborus monographus, platypus cylindriformis, ptilinus pectinicomis, zeuzera
pyrina, cossus cossus.
Cerambyx cerdo (croitoru1 mare al stejarului) poate fi întâlnit în lemnul mai multor specii de
stejar şi în special la arborii de la marginile pădurilor, expuşi la soare. La început atacul este greu de
identificat deoarece larva este mică şi se dezvoltă în scoarţă, mai târziu însă, când ea ajunge în zona
cambială, atacul este de natură fiziologică şi se soldează cu uscarea parţială a coronamentului. Din
scoarţă larva pătrunde în lemnl sănătos, săpând o galerie ovală, cu diametre de 15 - 45 mm.
Pagube1e cauzate de croitori sunt de temut deoarece afectează puternic rezistenţa lemnului.
Cheresteaua rezultată prin debitarea lemnului de stejar care a suferit atacuri din partea croitorilor
este de obicei inutilizabilă.
Lymexylon navale este o insectă care depune ouă pe trunchiurile de stejar sau de castan comestibil
aflate în picioare sau doborâte, precum şi pe lemnul ecarisat, preferând lemnul de construcţie cu
mult album, bogat în amidon. Larvele sapă galerii transversale şi oblice, atacul fiind recunoscut
după rumeguşul de culoare brună-gălbuie, care iese din orificiile galeriilor.
Xyleborus monographus este o insectă la care femela sapă o galerie de intrare de 2-8 cm lungime
din care se ramifică mai multe galerii orizontale. Larve1e rod suprafaţa galerii lor fără a săpa altele
şi se hrănesc cu sucurile din interiorul camerei lor. Galeriile săpate de Xyleborus sunt însoţite de
ciuperca Ambrosia, din care cauză pereţii lor sunt înnegriţi.
Platypus cylindriformis sapă galerii sinuoase în lemnul sănătos de stejar, fag şi alte foioase,
provocând deprecierea materialului lemnos.
Ptilinus pectinicornis (cariul lemnului de stejar) atacă în general lemnul de stejar şi de fag, mai rar
pe cel al altor foioase şi sapă galerii în toate direcţiile.
Zeuzera pyrina (sfredelitoru1 punctat al ramurilor de frasin) este cel mai prolific lepidopter,
atacând deopotrivă lemnul de frasin, salcie, paltin, ulm, nuc, tei, stejar, fag, castan, cireş, mesteacăn
şi chiar lemnul pomilor fructiferi. Larva roade lemnul în regiunile unde are loc circulaţia sevei iar
pagubele sunt în general mici şi se produc mai mult izolat.
Cossus cossus_(sfredelitoru1 roşu al tulpinilor) este unul dintre cei mai frecvenţi fluturi ai pădurilor
şi larva sa este cea mai mare dintre distrugătorii ce se pot întâlni în pădurile Europei. Atacă aproape
toate speciile foioase şi evită în general coniferele. Larvele găuresc întâi scoarţa, apoi lemnul
sănătos sau cu un început de putrezire, urcând în trunchi prin galerii sinuoase.
2.3.3. Acţiunea mediilor agresive
Compoziţia anatomică şi chimică a lemnului îl face să prezinte o foarte bună rezistenţă în

medii agresive în comparaţie cu oţelul sau betonul, amplasate în aceleaşi condiţii. În timp ce
structurile metalice au nevoie de aplicarea periodică a unor materiale de protecţie iar structurile din
beton necesită o verificare permanentă a stării lor, pentru evitarea fisurilor care pot duce la
coroziunea armături, structurile din lemn folosite în mediu agresiv au nevoie de o întreţinere foarte
redusă, localizată în principal la elementele de asamblare.
Rezistenţa naturală a lemnului este suficientă pentru a evita atacul chimic şi nu sunt necesare
măsuri particulare de conservare fiind uneori chiar recomandabil ca suprafaţa prelucrată a lemnului
folosit în medii agresive să nu fie acoperită cu produse de protecţie care prin fisurare pot crea
condiţii de depozit pentru agenţi chimici agresivi.
În situaţia când se produce un atac chimic de la suprafaţă (coroziune) reducerea de rezistenţă
a lemnului se localizează pe adâncime în primii 10 ... 20 mm în timp ce restul de secţiune rămâne
intactă.
Agenţii corozivi atacă în principal lignina şi hemicelulozele şi niciodată celuloza motiv
pentru care lemnul de răşinoase, care are o cantitate mai mare de lignină prezintă în general o
rezistenţă mai mică la coroziune decât lemnul de foioase.
Efectul diferitelor substanţe chimice asupra lemnului depinde de esenţa lemnului,
agresivitatea produsului şi timpul de expunere şi temperatură.
Astfel s-a constatat că mediile cu valori ale pH = 3 ... 10 precum şi soluţiile de sare nu au
nici un efect asupra lemnului, iar mediul bazic duce la distrugerea lemnului mai ales în prezenţa
unor temperaturi ridicate. Gazele corozive cum sunt amoniacul şi formaldehidele nu au efect asupra
lemnului dar bioxidul de sulf poate ataca lemnul când acţiunea sa este combinată cu umiditate şi
temperatură înaltă.
Un aspect deosebit îl prezintă elementele compuse realizate prin încleiere la care rezistenţa
în medii agresive este influenţată de tipul de aditiv folosit.
O acţiune particulară de atac chimic şi cu efect asupra comportării mecanice a lemnului
poate să intervină în zonele unde există un contact nemijlocit între lemn şi piese metalice (elemente
de îmbinare) pe suprafaţă mai mare. În aceste cazuri se recomandă ca piesele metalice să fie
galvanizate, acoperite cu substanţe de protecţie sau să se realizeze din oţel inoxidabil.
2.3.4. Acţiunea radiaţiilor
Lemnul expus radiaţiilor solare şi în general sub acţiunea razelor ultraviolete îşi modifică
structura într-o zonă superficială de la suprafaţă (max.l mm grosime) printr-o coloraţie de suprafaţa
în gri, realizându-se astfel o pseudo - carbonizare.

Efectul radiaţiilor solare se poate manifesta însă prin încălzirea lemnului şi variaţii de
umiditate care au ca efect apariţia deformaţiilor.
Alte tipuri de radiaţii ca şi radiaţiile Gama, X sau micro-unde pot să ducă la modificări în
structura internă a lemnului dar numai la nivele superioare de radiaţii care nu se întâlnesc în mod
normal.
2.4. Protectia lemnului
Măsurile de protecţie a lemnului şi a derivatelor din lemn urmăresc conservarea lui şi

protecţia împotriva distrugerilor provocate de ciuperci (putreziri) şi insecte.
Se poate spune ca în condiţii optime de exploatare, lemnul poate să dureze perioade
îndelungate fără deteriorări notabile şi fără măsuri speciale de protecţie. Dacă însă condiţiile de
lucru nu sunt corespunzătoare lemnul necesită tratamente de protecţie în special împotriva agenţilor
biologici. Trebuie realizate protecţii şi împotriva altor agenţi distructivi cum ar fi de exemplu focul.
Aceste măsuri pot fi conceptuale sau sub formă de tratamente chimice de protecţie.
Planificarea măsurilor de protecţie şi punerea lor în operă în special în cazul tratamentelor
chimice trebuie să aibă în vedere următoarele:
• natura şi gravitatea riscului (influenţa umidităţii, risc de incendiu, etc);
• tipul de lemn şi corelaţia lui cu destinaţia;
• tipul tratamentelor realizate anterior;
• efectele secundare pe care le pot avea produsele chimice utilizate, funcţie de destinaţia de
folosire a lemnului;
• locul şi timpul de execuţie a tratamentelor (înainte sau după punerea în operă a lemnului);
• accesibilitatea elementelor pentru un eventual tratament ulterior;
• posibilităţile şi experienţa executanţilor;
• condiţiile de verificare a măsurilor de protecţie realizate.
2.4.1. Durabilitatea naturală
Alegerea corespunzătoare a lemnului prin prisma durabilităţii naturale proprii, fără

tratamente de protecţie, reprezintă una din măsurile preventive de bază. Durabilitatea naturală
trebuie coreletă cu agentul de degradare şi variază de la specie la specie dar şi în cadrul aceleiaşi
specii funcţie de o serie de defecte.
Faţă de atacul ciupercilor xilofage există conform Eurocode 5 speci de clasa I- foarte
durabile (cireş, stejar); specii de clasa II - durabile (frasin, salcâm); specii de clasa III- mijlociu
durabile (pin, larice, cer); specii de clasa IV- puţin durabile (molid, brad, carpen, paltin, ulm); specii
de clasa V - nedurabile (fag, mesteacăn, tei, anin, plop, salcie).
Faţă de atacul insectelor xilofage există: specii de clasa D - durabil; specii de clasa M
durabilitate medie; specii de clasa S - sensibile.
La ora actuală există pe plan internaţional normele EN 350-1, şi EN 350-2 care unesc toate
informaţiile şi rezultate cercetărilor din lume privind durabilitatea lemnului.
2.4.2. Măsuri preventive structurale
Măsurile preventive structurale au ca scop limitarea conţinutului de umiditate din lemn prin
reducerea riscului de umezire şi prin crearea condiţiilor de evacuare rapidă a umidităţii (în cazul
umezirilor temporare) astfel încât să se evită depăşirea limitei de umiditate de 20% sau să se
limiteaze zonele umezite.
Măsurile structurale trebuie precedate de măsuri iniţiale cum ar fi:
➢ uscarea lemnului până la o umiditate optimă înainte de punerea lui în lucru;
➢ realizarea unor condiţii optime de transport, stocare şi montaj care să nu permită o creştere
mare a conţinutului de umiditate în aceste faze.
Având în vedere că umiditatea lemnului rezultă dintr-un bilanţ între apa absorbită şi cea
evacuată este deosebit de important ca măsurile luate să evite sau să întârzie penetraţia, iar pe de
altă parte să favorizeze evacuarea.
Dacă în anumite situaţii este imposibil de a opri penetraţia apei este necesar de a prevedea
un sistem de evacuare rapidă a apei pentru a evita depăşirea umidităţii de 20%. Acest lucru poate fi
realizat de exemplu prin adoptarea unor îmbinări cu decompresiune care să îmbunătăţească
ventilaţia (fig. 2.1).
Fig.2.1. Realizarea îmbinărilor între panourile pentru pereţi de lemn

a - îmbinarea etanşă la aer; b- element de îmbinare mecanică;
c - îmbinare de decompresie.
Măsurile structurale trebuie să aibă în vedere în mod deosebit locul de amplasare a

elementelor (exterior, interior, în contact cu solul, în contact cu alte elemente de construcţie, etc.)
din care rezultă majoritatea surselor care produc umezirea.
2.4.2.1. Măsuri preventive structurale pentru lemnul folosit la exterior
Când lemnul este folosit la exterior în zone de influenţă a precipitaţiilor nu este suficient să
se realizeze numai măsuri de protecţie chimică şi trebuie luate măsuri pentru eliminarea umezirii,
cum ar fi:
✓ realizarea unor streaşine suficient de largi;
✓ evacuarea corespunzătoare a apelor de pe acoperiş cu prevederea de jgheaburi şi burlane;
✓ realizarea unei distanţe de minimum 30 cm dintre partea superioară a solului şi partea
inferioară a peretelui din lemn, pentru evitarea stropirii;
✓ executarea elementelor şi realizarea îmbinărilor între elemente expuse precipitaţiilor astfel
încât apa să se scurgă fără a atinge elementele situate în vecinătate sau sub acestea;
✓ evitarea sau acoperirea colţurilor, canturilor şi îmbinărilor unde se poate acumula apa;
✓ alegerea profilelor corespunzătoare pentru construcţii şi placaje;
✓ asigurarea condiţiilor ca elementele umezite să se usuce rapid;
✓ acoperirea suprafeţelor orizontale şi oblice;
✓ protejarea tuturor extremităţiilor lemnului care ies spre exterior;
✓ utilizarea de elemente metalice zincate sau din metal inoxidabil pentru fixare;
✓ realizarea unor îmbinări de elemente care să permită lucrul şi deformarea fără consecinte
dăunătoare.
În cazul lemnului folosit la exterior o atenţie deosebită trebuie acordată îmbinăriilor dintre
elemente pentru a evita pătrunderea apei în aceste zone, precum şi pentru asigurarea conditiilor de
ventilare a lor.
În toate cazurile de placaj exterior este recomandabil să fie asigurată aerisite acestuia pe
toată suprafaţa interioară prin crearea unui strat de aer interior. În fig. 2.2 şi 2.4 sunt prezentate
soluţiile de placări exterioare care asigură un strat de aer continuu vertical pe faţa interioară atât în
situaţia scândurilor aşezate vertical cât şi a celor aşezate orizontal.

Depărtarea placajului de la suprafaţa elementului şi realizarea unor orificii de intrare şi

evacuare asigură circulaţia de jos în sus a aerului din stratul interior favorizând evacuarea umezelii.
Este recomandabil ca orificiile de intrare a aerului, plasate la partea inferioară şi cele de evacuare de
la partea superioară să aibă o suprafaţă de minimum 1/500 din suprafaţa peretelui.
Amplasarea verticală a scândurilor de placare este mai avantajoasă şi este preferată deoarece
dă o posibilitate de ventilaţie şi prin circulaţia orizontală a aerului şi asigură o evaporare mai rapidă
a apei. Scândurile pot fi fixate simplu fără o prelucrare deosebită a îmbinărilor verticale (fig.2.2,a),
prin folosirea diferitelor tipuri de îmbinări cu piese suplimentare (fig.2.2,b) sau prin prelucrarea
canturilor (fig.2.2,b si c).
Fig.2.2 - Placări cu scânduri asezate vertical:

a - îmbinare simplă cu scânduri aşezate pe două rânduri şi fără prelucrarea cantului;
b - îmbinarea scândurilor aşezate pe un rând cu elemente de îmbinare şi cu prinderea vizibilă
sau cu agrafe invizibile; c - îmbinare cu lambă şi uluc,
1- agrafă metalică; 2 - element de fixare (cui, horşurub,etc.);3 - baghetă de
îmbinare( din lemn, mase plastice, etc.); 4 - rigle orizontale; 5 - scânduri;
6 - scânduri verticale prelucrate pe cant; 7 - scânduri verticale cu lambă şi uluc.
Se pot realiza îmbinări verticale şi cu prelucrarea canturilor în lambă şi uluc folosind fixări
vizibile sau cu agrafe invizibile (fig. 2.2,c).
O atenţie deosebită trebuie acordată, în cazul placărilor cu scânduri verticale, modului de
realizare a îmbinărilor la colţuri. (fig. 2.3)

Fig.2.3 - Soluţii de realizare a îmbinărilor la colţuri

1 - rigle orizontale; 2 - rigle verticale; 3 - scânduri verticale.
Folosirea scândurilor aşezate orizontal este recomandabil să se facă prin suprapunerea lor pe
o distanţă de cel puţin 12% din lăţime şi minimum 10 mm (fig.2.4).
Rosturile verticale formate între scândurile aşezate orizontal reprezintă de asemenea, zone
care impun o tratare specială. În principal este recomandabil ca extremităţile scândurilor să nu fie
prelucrate şi lăsate libere pentru a putea fi controlate în orice moment şi eventual să poată fi tratate
ulterior. Rosturile dintre scânduri se închid cu diferite materiale de etanşare care trebuie să permită
şi eventualele mici deplasări.(fig2.5).
Îmbinările la colţuri ale elementelor orizontale se realizează după aceleaşi principii ca şi la
scândurile montate vertical (fig.2.6 )
Fig. 2.4- Placări cu scânduri aşezate orizontal

1 - riglă verticală; 2 - scânduri orizontale simple sau având un cant prelucrat; 3 - element de
fixare (cui, horşurub); 4 - elemnnt de fixare la partea inferioară; 5 - şipcă distanţer
Fig. 2.5 Realizarea rosturilor verticale la scânduri asezare orizontal

a- cu fâşie de etanşare din lemn rezistent; b- cu profil cu gol interior;
c- cu profil din metal sau mase plastice; d- cu material elastic de etanşare.
1 - rigle verticale; 2 - scânduri orizontale; 3 - material de etanşare a rostului.

Fig. 2.6 Realizarea îmbinărilor la colţuri la scânduri asezate orizontal

1- riglă verticală; 2- scânduri orizontale; 3 - riglă verticală de colţ.
Din condiţii de asigurare a contravântuirii şi în anumite situaţii scândurile pot fi aşezate şi

înclinat la 45%. În aceste condiţii este preferabilă aşezarea scândurilor în "V" creându-se astfel
posibilitatea evacuării apei prin greutate şi prin evaporare la capetele scândurilor (fig. 2.7 ).
Fig. 2.7 Placări cu scânduri asezate în V
2.4.2.2. Măsuri preventive structurale la contactul lemnului cu alte materiale
Pentru prevenirea infiltraţiilor de apă provenite de la alte materiale este necesară o izolare,
hidrofugă a lemnului în zonele de contact (fig. 2.8., fig. 2.9.) între:
- grinzi, stâlpi sau panourile de lemn şi zidărie sau beton;
- părţile masive şi elementele planşeelor realizate din lemn.
Fig.2.8. Realizarea rezemării grinzilor pe elemente masive (zidărie, beton)

1 - grindă; 2 - perete; 3 - hidroizolaţie; 4 - termoizolaţie; 5 - strat de aer ventilat.

Fig.2.9 Protecţia hidrofugă a lemnului la contactul cu elemente masive (ziduri, fundaţii)

a - planşeu pe un suport masiv; b - planşeu cu zonă de aer între elementul masiv (teren, beton) şi
elemente din lemn; c - panouri de pereţi rezemate pe fundaţii; d - pane de streaşină rezemate pe
centurile zidurilor; 1 - elemente de lemn;
2 - element masiv (placă de beton, teren, fundaţii, zidării); 3 - izolaţie hidrofugă;
4 - orificii de ventilare (minimum 1/500 din suprafaţa zonei de sub planşeu).
Pe lângă separarea propriu-zisă a zonelor de contact cu folii hidroizolatoare este

recomandabil să se ia măsuri constructive ca aerul să poată circula la suprafaţa părţilor din lemn
(capete de grinzi sau stâlpi). În acest sens la capetele grinzilor încastrate în elemente masive
(zidărie, beton) se prevede un strat de aer ventilat de 1 ... 2 cm, iar la capătul grinzii se va realiza o
izolaţie termică (fig. 2.8).
La stâlpii care se reazemă pe fundaţii este recomandat ca să se realizeze o distanţă între
capătul lor şi fundaţie, iar când se folosesc piese metalice acestea nu trebuie să închidă complect
baza stâlpului, pentru a asigura o ventilaţie corespunzătoare a lemnului (fig. 2.10).
Fig.2.10 Soluţii de realizare a rezemării stâlpilor pe fundaţii

1 - stâlpi de lemn; 2 - fundaţii; 3 - elemente metalice exterioare;
4 - elemente metalice de rezemare interioară; 5 - buloane.
2.4.2.3. Măsuri constructive de prevenire a umezirii din condens şi din încăperile umede
În cazul elementelor de închideri exterioare sau la elementele care separă încăperi cu

microclimat diferit în zonele de îmbinări sau în cele cu nervuri se pot produce fenomene de
condens. Fenomenele de condens se evaluează în funcţie de condiţiile de exploatare rezultând
dimensiunile necesare pentru materialele şi soluţiile de izolare termică. Trebuie să se adopte însă şi
măsuri constructive cum ar fi:
- prevederea unui ecran împotriva vaporilor la faţa interioară a elementelor şi o barieră de
vapori la faţa caldă a termoizolaţiei;
- prevederea unei zone de aer bine ventilată între elementele de lemn sau în structura
elementelor.
În locurile cu umiditate ridicată (bucătării, băi) sau în cele unde lemnul poate să vină în
contact direct cu apa, măsurile constructive, care completează tratamentele chimice absolut
necesare, constau în ventilaţia corespunzătoare a lemnului, alegerea esenţelor de lemn sau a
derivatelor din lemn corespunzătoare, realizarea unor îmbinări etanşe sau bine ventilate.
2.4.3. Protecţia chimică
În afară de măsurile preventive legate de durabilitatea naturală şi alcătuirea structurală

corespunzătoare a elementelor de lemn, modul de comportare în timp a lor depinde mult de
măsurile de protecţie chimice preventive. Aceste măsuri se aplică la elementele portante dar în
anumite cazuri ele pot fi aplicate şi la elementele neportante şi se fac în mod normal înainte de
punerea în operă a lemnului, existând însă şi situaţii când realizarea se face ulterior.
Eficacitatea tratamentelor chimice depinde de esenţa lemnului, tipul produsului, cantitatea
de produs absorbită de lemn, repartiţia produsului la suprafaţa lemnului şi de adâncimea de
impregnare.
În privinţa posibilităţiilor de impregnare se disting patru clase de lemn şi anume:
• Clasa l - lemn uşor de tratat, când lemnul debitat poate fi penetrat cu un tratament sub
presiune, fără dificultăţi;
• Clasa 2 - lemn destul de uşor de tratat, când o penetrare complectă nu e posibilă dar după
un interval de 2-3 ore cu un tratament sub presiune se atinge o adâncime de impregnare mai
mare de 6 mm;
• Clasa 3 - lemn dificil de tratat, când cu un tratament sub presiune de 3-4 ore se obţine o
impregnare de 3 .. 6mm;
• Clasa 4 - lemn imposibil de tratat, când o cantitate foarte mică din produsul de impregnare
este absorbită după 3 ... 4 ore de tratament sub presiune.
Produsele folosite la tratare se pot grupa în trei categorii şi anume: produse pe bază de huile;
produse organice în fază de solvent; soluţii de săruri solubile în apă.
Produsele pe bază de huilă sunt derivaţi organici insolubili în apă şi se obţin în principal prin
distilarea carbonului. Cele mai importante produse din această grupă sunt gudronul de huilă, uleiul
de creuzot, gudronul de lemn din şisturi bituminoase şi de turbă, ţiţeiul. Produsele se folosesc la
lemnul uscat sau semiuscat deoarece penetrarea se face prin capilaritate. Aceste produse au o serie
de dezavantaje legate de miros, tocxicitate, greutate de vopsire ulterioară şi din aceste cauze ele sunt
limitate şi folosite doar pentru lucrări exterioare (stâlpi de telecomunicaţii şi transport energie,
poduri, traverse de cale ferată, etc.).
Produsele organice solubile în apă (fungicide sau / şi insecticide) sunt soluţii cu solvent care
poate fi volatile sau nu. Cele mai des folosite sunt produsele care utilizează ca solvent volatil white-
spirtul. Caracteristicile principale ale acestor produse sunt posibilitatea de penetrare când sunt
aplicate la suprafaţă şi absenţa variaţiilor dimensionale.

Soluţiile pe bază de săruri folosesc săruri metalice dizolvate în apă (clorură de zinc, sulfat de
cupru, clorură de mercur, fluorura de sodiu, fluosilicat de sodiu, etc.). Produsele penetrează normal
sub presiune în lemn şi tratamentul necesită uscarea ulterioară a lemnului. Soluţiile de săruri sunt
cele mai utilizate la structurile din lemn atât la exterior cât şi la interior şi dau rezultate foarte bune
la clase de risc mare pentru lemn. Produsele folosite pot avea inclus în ele diferiţi agenţi
impermeabilizanţi şi coloranţi, iar pelicula formată la suprafaţă poate fi opacă sau transparentă.
Există la ora actuală şi alte tipuri de produse şi anume:
- produse mixte care conţin săruri metalice (80-90%) şi derivaţi organici solubili în apă;
- substanţe antiseptice gazoase (anhidridă sulfuroasă, aldehidă formică) folosite pentru
dezinfecţie la suprafaţa lemnului;
- paste pe bază de fluorură de sodiu sau fluosilicaţi, folosite la lemn care nu este direct sub
acţiunea umidităţii.
Tratamentul cu substanţe chimice cuprinde un ansamblu de metode şi tehnici şi are ca scop
penetrarea produsului în lemn şi obţinerea unei suficiente adâncimi de penetrare şi a unei repartiţii
uniforme a cantităţii de produs de protecţie. Tratamentul se execută iniţial sau după ultima operaţie
de finisare a elementelor şi de montajul lor. Dacă, în mod excepţional, tratamentul se aplică după
montaj, suprafeţele de contact între elemente şi zonele inaccesibile trebuie tratate anterior.
Aplicarea tratamentului poate fi realizat fără presiune, (pensulare, pulverizare, scufundare,
difuzie) sau cu presiune (impregnare cu vid, impregnare cu vid şi presiune).
Procedeele fără presiune asigură o bună protecţie şi sunt suficiente pentru marea majoritate a
elementelor de lemn. Aplicarea tratamentului prin pensulare sau pulverizare se face în două etape.
Tratamentul prin scufundare se face în mod curent într-o singură fază care durează de la
câteva secunde la câteva minute (cantitatea de produs absorbit depinde de suprafaţa lemnului şi este
de aproximativ 200 ml/mp la lemnul brut şi 80 ... 120 ml/mp la lemnul prelucrat). Pentru a mări
cantitatea de produs absorbită scufundarea se poate repeta după o uscare prealabilă.
Impregnarea prin difuzie se realizează prin imersarea lemnului, timp de câteva ore sau zile,
în lichidul protector conţinut într-o cuvă deschisă. Cantitatea de produs absorbit depinde de tipul
lemnului, dimensiunile pieselor şi concentraţia produsului. Penetrarea poate fi accelerată prin
impregnarea la cald - rece care constă în imersarea alternativă într-un lichid rece şi apoi într un
lichid cald, cu temperatura de 60°C .... 80°C.
Procedeele sub presiune se aplică în cuve închise (autoclave) în mai multe etape şi cu
presiuni diferite. În metoda cu vid şi presiune lemnul este introdus în autoclavă şi supus unei
subpresiuni (30 minute) pentru a elimina aerul din celule. Produsul de protecţie este introdus sub
forma lichidă şi se aplică o presiune de 0,8 ... 1,5 N/mmp timp de minimum 60 de minute. În faza
finală se aplică o subpresiune care asigură îndepărtarea excesului de lichid de la suprafaţa lemnului.
Procedeul poate fi modificat prin renunţarea la subpresiunea iniţială şi umplerea autoclavei cu
produsul de impregnare la presiunea atmosferică şi aplicarea ulterioară a presiunii de impregnare
timp de 2 ... 12 ore.
Procedeul cu dublu vid constă în supunerea iniţială a lemnului la subpresiune timp de
minimum 10 minute, apoi produsul de impregnare este introdus iar impregnarea se face sub
presiune atmosferică sau la o presiune scăzută (maximum 0,2 N/mmp). Timpul de subpresiune
finală este mai lung decât în procedeul cu vid şi presiune.
Impregnarea în cuvă sau sub presiune este necesară pentru: lenmul folosit la construcţii
închise şi care poate atinge umiditate peste 18%, la lemnul folosit acolo unde poate să apară
condensul şi la elemente de lemn cu grosimi peste 4 cm supuse precipitaţiilor.
In ultima perioadă de timp au apărut elemente noi referitoare la tehnologiile şi substanţele de
tratare a lemnului legate de preţul produselor şi efectul produselor folosite asupra mediului şi asupra
omului. Astfel normele din diferite ţări interzic unele produse sau limitează folosirea altora. De
asemenea au apărut noi produse mai puţin dăunătoare.

Exigenţele referitoare la mediu şi sănătate impun ca:

- produsele de protecţie să fie netoxice pentru om şi mediu;
- tratarea trebuie să se realizeze la produse finite când dimensiunile sunt aproape de cele de punere
în operă pentru a limita deşeurile de lenm tratat;
- operaţiunile de tratare trebuie să excludă emisiunile tonice şi nu trebuie să contamineze solul,
aerul sau apele;
- excedentul lemnului tratat trebuie reciclat sau eliminat cu minimum de efect asupra mediului.

Capitolul 3 Comportarea şi protecţia lemnului la acţiunea focului
Capitolul 3
COMPORTAREA ŞI PROTECŢIA LEMNULUI

LA ACŢIUNEA FOCULUI
3.1. Rezistenţa la foc a elementelor de construcţie din lemn
3.1.1. Noţiuni despre rezistenţa la foc şi principalii indici
În cazul unui incendiu, elementele de lemn se carbonizează la suprafaţa lor; în decursul

timpului, grosimea stratului de lemn carbonizat creşte cu viteza medie de 0,6-7,0 mm/min.
În urma carbonizarii lemnulului, secţiunea utilă a elementelor se micşorează; în acelaşi timp,
datorită încălzirii se reduce şi rezistenţa părţilor de lemn din secţiunea care nu a fost afectată de
incendiu. În concluzie, în timpul unui incendiu elementele de rezistenţă ale construcţiilor din lemn
îşi pierd treptat capacitatea lor de rezistenţă. Pereţii structurali, pereţii despărţitori şi planşeele, se
degradează, fie din cauza arderii în toată grosimea, fie datorită încălzirii lor prea mari.
Gradul de rezistenţă la foc al elementelor de construcţie se caracterizează prin intervalul
de timp, în decursul căruia, în cazul unui incendiu, ele işi mai păstrează calităţile principale
necesare exploatării. De exemplu, s-a stabilit în mod experimental că foile de uşi din panel cu
grosimea de 54 mm în cazul acţiunii dintr-o singura parte a flăcării şi a unei temperaturi până la
9000C, au o limită de rezistenţă la foc, egală cu o ora, după trecerea căreia se constătă arderea în
toată masa lemnoasă. Grinzile de lemn din esenţa de răşinoase, cu secţiunea iniţială de 18 x 18 cm,
încărcate până la efortul unitar din încovoiere de 10 N/mm2, sunt distruse în cuptor sub acţiunea
unui incendiu standard, după un interval de 40 minute. Stâlpii de lemn cu secţiunea de 290 x 290
mm, supuşi la un efort unitar din compresiune Nc / A de 6,6 N/mm2, işi pierd capacitatea de
rezistenţă după 50 minute.
Indicii limitei de rezistenţă la foc a elementelor masive de lemn neprotejate, depăşesc, de
regulă, cu mult indicii corespunzători ai elementelor de oţel neprotejate şi ai elementelor de beton
armat, insuficient protejate.
3.1.2 Procesul de ardere a lemnului
În cazul construcţiilor din lemn pericolul de incendiu depinde de gradul de combustibilitate

al lemnului şi de alcătuirea construcţiei, care poate favoriza sau, dimpotrivă, întârzia extinderea
incendiului.
Prima fază, de ardere cu flacără, este caracterizată prin deplasarea în exterior a gazelor
combustibile volatile (CO2, CO, C2H2, C3H8CH4), care se formează ca rezultat al descompunerii
termice a lemnului, şi prin arderea lor cu flacără (dacă sunt încălzite până la temperatura de 225-
2500C) în oxigenul din aerul înconjurator.
Cărbunele rămas după separarea gazelor este capabil de asemenea, să se combine cu
oxigenul; totuşi, în principiu, el se poate oxida numai în urma pătrunderii oxigenului din exterior.
Acest proces constituie faza a II-a a arderii lemnului – mocnirea (arderea fără flacără)
cărbunelui, care se caracterizează prin deplasarea din exterior în grosimea lemnului a oxigenului
din aer.
Arderea fără flacără în masa cărbunelui este caracteristică îndeosebi pentru lemnul speciilor
de foioase, bogat în vase lungi şi, relativ largi, care conduc aerul în grosimea lemnului. Speciile de
răşinoase, care au celule mici şi aproape complet închise, mocnesc numai la suprafaţă. În condiţiile
unui incendiu arderea fără flacără a elementelor mari din lemn de răşinoase se întrerupe de obicei
repede, din care cauză, după incendiu, de la elementele de construcţie masive executate din lemn de
răşinoase cu umiditate iniţială de 10-12%, rămâne de obicei un cărbune nears în cantitate de 18-
20% din greutatea iniţială a lemnului.
Rumeguşul de orice esenţă arde complet, fără flacără, deoarece fiind necoeziv, aerul
pătrunde prin toate elementele sale.
Lemnul absolut uscat se caracterizează printr-o putere calorică totală de cca. 4400 kcal/kg.
Cantitatea cea mai mare de căldură, degajată de elementele de construcţii din lemn de răşinoase în
timpul unui incendiu corespunde fazei de ardere cu flacără care reprezintă ceva mai puţin decât 2/3
din puterea calorică totală a acestor elemente. Arderea lemnului începe cu faza pregătitoare în care
acesta se încălzeşte de la o sursă exterioară (lemnul adsoarbe căldura – proces endotermic). Pentru
diferite specii de lemn, la o încălzire rapidă această temperatură este de 260-2900C.
Observaţie: La temperatura de cca. 1000C începe descompunerea termică a lemnului cu

degajare de gaze combustibile (proces exotermic); dacă încălzirea se face repede, temperatura la
care începe degajarea gazelor este mai înaltă. Aprinderea gazelor se face în contact cu o flacără la
215-2600C, iar la 350-4500C gazele se autoaprind.
Pentru ridicarea temperaturii necesare aprinderii, un lemn mai umed şi mai dens are nevoie
de un consum mai mare de căldură, deoarece căldura preluată de suprafaţa unui lemn umed mai bun
conducător de căldură, este condusă mai rapid în toată masa lui. Un lemn umed se aprinde mai
dificil decât unul uscat, capetele se aprind mai greu decât mijlocul lemnului, lemnul geluit – mai
greu decât lemnul negeluit care are o suprafaţă mai mare; elementele masive – cu mai multă
greutate decât cele cu dimensiuni mici; feţele elementelor – mai greu decât muchiile acestora.
În cazul unei încălziri îndelungate, faza exotermică debutează la o temperatura mai puţin
înaltă. S-au stabilit experimental caracteristicile de ardere a epruvetelor de lemn, până la formarea
cărbunelui şi a cenuşii, după menţinerea lor timp de 20 de ore la temperatura de 166 0C. Pericolul de
aprindere a elementelor de lemn, care vin în contact direct cu sobele sau cu coşurile de fum, este
mult mai mare deoarece aceste elemente sunt în permanenţă încălzite.
După îndepărtarea sursei exterioare de aprindere, aprinderea elementelor din lemn se
dezvoltă doar în acele sectoare care continuă să se încălzeasca între ele, sau la care pierderea de
căldură este foarte mult limitată. Suprafaţa orizontală a duşumelelor din esenţe tari, fără crăpături,
nu poate fi adusa în stare de ardere continuă chiar şi în cazul în care sursa de aprindere o constituie
încărcături, care dezvolta temperaturi de aproximativ 25000C.
Dimpotrivă, în crăpăturile, interspaţiile şi golurile mici dintre suprafeţele lemnoase care ard,
pierderile de căldură prin radiaţie sunt atât de mici încât chiar cea mai mică ardere este întretinuta
cu o stabilitate mare, iar lichidarea unui focar de incendiu ascuns, necesita măsuri active de stingere.
În cazul unui flux suficient de aer, arderea între spaţiile dintre căptuşeala exterioară şi cea
interioară a pereţilor de lemn, dintre podină şi tavanele planşeelor de lemn obişnuite etc, se dezvoltă
foarte repede.
Lemnul se poate aprinde şi fără flacără, prin autoaprindere, dacă este supus unei încălziri de
durată (la 165-1700C) sau, dacă este încălzit la temperaturi mai înalte (360-4700C).
3.2. Măsuri de protecţie a elementelor de construcţie din material lemnos împotriva

focului
În vederea evitării sau a limitării pericolului izbucnirii unui incendiu, trebuie luate măsuri de
protecţie a elementelor de construcţie din lemn natural sau din produse derivate pe bază de lemn.
Măsurile de protecţie pot fi:
• constructive;
• chimice.

3.2.1 Măsuri constructive de protecţie împotriva acţiunii focului
Lemnul care arde într-un exces de aer de patru ori mai mare decât cel necesar procesului de
combustie dezvoltă temperaturi de aproximativ 8000C; această temperatură se dezvoltă, cel mai
frecvent, în timpul incendiilor clădirilor mici. În cazul în care sunt cuprinse de incendiu, simultan,
suprafeţe mari, pierderile de căldură micşorându-se, sau când suprafeţele care ard se încălzesc
reciproc, în condiţiile unui tiraj de aer puternic, temperatura incendiului poate depaşi 10000C.
Creşterea vitezei de deplasare a aerului şi a gazelor arse contribuie, de obicei, la accelerarea
aprinderii succesive a elementelor de lemn. Impiedicarea accesului de aer micşorează intensitatea
incendiului şi limitează zonele lui de răspândire.
Durata incendiului depinde de numărul elementelor din lemn, de dimensiunile secţiunilor,
precum şi de succesiunea în care sunt incluse în procesul de carbonizare. Arderea simultană a
acestor elemente depinde de un număr mare de condiţii:
• caracteristicile constructive ale elementelor şi ale construcţiei în ansamblul ei;
• poziţia reciprocă a elementelor care ard;
• straturile de protecţie care există pe elementele de construcţie din lemn;
• direcţia de deplasare a flăcării, ş.a.
Din cele expuse mai sus, în scopul protejării construcţiilor de lemn împotriva pericolului de
incendiu, rezultă necesitatea de a respecta, în primul rând, urmatoarele principii de proiectare:
1. Construcţiile de lemn trebuie să aibă planşee şi pereţi, pe cât posibil, fără goluri.
2. În cazul în care structura construcţiei nu permite evitarea golurilor interioare, se
recomandă împărţirea acesteia în compartimente, care să nu comunice între ele.
3. Întrebuinţarea izolaţiilor termice combustibile, la elementele de lemn ale construcţiilor
definitive, trebuie să fie limitată la minimum; răspândirea cea mai largă trebuie să o
capete elementele incombustibile de tipul vatei minerale, care dau posibilitatea unei
umpleri etanşe a golurilor.
4. La clădirile de locuit de lemn, cu parter şi etaj, este obligatorie folosirea straturilor de
finisaj interioare ignifuge (tencuială uscată de ipsos, tencuială pe şipci, ş.a.), care
impiedică flacăra să vină în contact cu suprafeţele de lemn şi să pătrundă în grosimea
peretelui sau a tavanului.
5. La folosirea elementelor de lemn portante trebuie utilizate cu preponderenţă cele cu
secţiune plină, cu secţiuni mari; se recomandă totodată ca muchiile acestor elemente să
fie rotunjite sau teşite, iar feţele să fie geluite.
6. La elementele suprastructurilor de lemn alcătuite din piese suprapuse, trebuie evitată
întrebuinţarea lemnului umed, care în momentul uscării, poate să crape. Crăpăturile sunt
periculoase, deoarece permit acumularea prafului organic (uşor inflamabil) şi arderea
ascunsă mocnită; la construcţiile definitive trebuie să se tindă spre trecerea de la
construcţiile din piese prinse cu tije elastice (cuie) la construcţii monolite încleiate.
7. La construcţiile situate în centrele oraşelor extinderea incendiilor la construcţiile
învecinate realizate din material lemnos trebuie să fie preîntâmpinată prin respectarea
intervalelor între ele prevăzute de normele în vigoare; se recomandă stabilirea unor zone
de protecţie contra incendiului, ocupate cu clădiri din zidărie. O mare importanţă o are
de asemenea şi întrebuinţarea învelitorilor şi a cornişelor incombustibile. Clădirile cu
mare întindere în plan trebuie să fie împărţite în compartimente izolate, prin executarea
de calcane rezistente la foc. Pentru învelitori de lemn se recomandă întrebuinţarea
vopselelor ignifuge şi rezistente la apă.
8. Trebuie dezvoltată pe scară mai mare tratarea elementelor de lemn cu soluţii ignifuge.
Îmbibarea cu aceste soluţii trebuie folosită, în primul rând, la părţile exterioare ale
clădirilor şi la elementele de lemn cu secţiuni mici. Acestea se aprind uşor de la sursa
îmtâmplătoare de incendiu şi prin arderea lor violentă provoacă aprinderea celorlalte
elemente ale clădirii. Se recomandă să se efectueze, în primul rând, o îmbibare ignifugă
în adâncime a următoarelor obiecte şi elemente: mobila de lemn, căptuşeala de scânduri
şi de placaj la pereţi şi tavane, panourile de învelitori, pervazurile ferestrelor şi cornişele
exterioare ale caselor de locuit şi ale clădirilor industriale de lemn.
3.2.2 Măsuri chimice de protecţie
• Acţiunea ignifugă a sărurilor

Acţiunea ignifugă a sărurilor de amoniu constă în următoarele: la descompunerea termică a
acestor săruri (la t  155  3880C) se degajă acizi puternici (acid fosforic, sulfuric, clorhidric, s.a.);
aceştia deshidratează lemnul îmbibat, absorbind din compoziţia lui oxigenul şi hidrogenul.
Carbonul rămas are o capacitate de volatilizare mică.
Calculul consumului suplimentar de căldură pentru evaporarea apei din masa lemnoasă, ca şi
pentru descompunerea sării ignifuge, conduce la concluzia că în timpul arderii , un lemn corect
impregnat, practic nu degajă căldură; cu alte cuvinte, îşi pierde capacitatea de a participa activ la
dezvoltarea incendiului.
Pentru elementele de construcţie de lemn de răşinoase a cărui ardere fără flacără este limitată
de particularităţile microstructurale, este suficientă utilizarea sărurilor care asigură numai
deshidratarea lemnului. Pentru protecţia lemnului de foioase, precum şi a lemnului de răşinoase în
stare fărâmiţată (rumeguş, talaş) trebuie luate măsuri suplimentare în vederea excluderii arderii fără
flacără (mocnirii) a cărbunelui format. Acest lucru se realizează prin întrebuinţarea suplimentară a
unor astfel de subtanţe, care în urma descompunerii lor termice, formează o peliculă care are rolul
de a împiedica apoi accesul oxigenului din aer la pereţii celulelor carbonizate. În caz contrar, se
produce ardere fără flacără a întregului cărbune, şi în bilanţ final, lemnul degajă, deşi într-un ritm
încet, aceeaşi cantitate de căldură ca şi în cazul arderii până la cenuşă a lemnului neprotejat.
Multe dintre substanţele ignifuge, luate izolat, sunt eficace doar pentru o singură fază de
ardere a lemnului; de aici rezidă necesitatea unei întrebuinţări combinate a mijloacelor de
ignifugare.
La temperaturi a căror valoare depăşeşte temperatura flăcării incendiilor obişnuite, cu alte
cuvinte pentru t > 800  9000C, solubilitatea cărbunelui creşte şi conduce la arderea lui cu flacără.
Lupta contra participării active a lemnului la extinderea incendiului, conduce, în linii generale, la
măsuri constructive de impiedicare a încălzirii acestuia, cu ajutorul unor căptuşeli ignifuge,
tencuieli, s.a.
În condiţii curente, o protecţie chimică împotriva incendiului, se realizează prin tratarea cu
bifosfat acid de amoniu (NH4)2HPO4 într-o cantitate de cca. 9% (sare uscată) din greutatea lemnului
care se impregnează (la o umiditate a lemnului de cca. 10-12%). În cazul în care este introdus în
masa lemnoasă în cantitate de cca. 15%, sulfatul de amoniu (NH4)2SO4 creează aproximativ acelaşi
grad de protecţie împotriva incendiului. Bromura de amoniu (NH4Br) şi boraxul, după greutatea
anhidra (Na2B4O7), se introduc în lemn în cantitate de 12%; la 1 m3 lemn, cantitatea necesară de
săruri ignifuge este destul de mare: 45-75 kg şi uneori chiar mai mult.
O întrebuinţare practică mai largă o are metoda simplă de protecţie împotriva incendiului
prin aplicarea superficială pe materialul lemnos ecarisat a unei soluţii ignifuge, cu ajutorul
pensulelor sau al pulverizatoarelor. O astfel de tratare superficială protejează împotriva acţiunii
flăcărilor elementele de lemn pentru o perioada de 10-15 minute. Aceasta are rolul de a uşura în
mare măsură stingerea incendiilor.
• Fenomene secundare ce apar în urma impregnării ignifuge a lemnului

Toate sărurile de amoniu care sunt întrebuinţate în mod obişnuit pentru impregnarea
ignifugă a lemnului, la o valoare crescută a umidităţii aerului, se dizolvă în umezeala absorbită de
ele higroscopic şi au rolul de a umezi suplimentar lemnul impregnat.
Umiditatea relativă critică a aerului, la care începe dizolvarea acestor săruri, la temperatura
0
de 20 C, este pentru fosfatul acid de amoniu de aproximativ 92%, pentru sulfatul acid de amoniu de
81% (pentru sarea de bucătărie de cca. 74%).

Prin impregnarea ignifugă lemnul devine mai casant: rezilienţa se micşorează cu 20-40%;
indicii celorlalte rezistenţe mecanice, variază puţin cu impregnarea, dacă lemnul este protejat
împotriva umezirii higroscopice cu lac, vopsea (“aramol”) sau cu alte mijloace. Într-un aer umed
(80%, şi chiar mai mult), lemnul impregnat, neprotejat împotriva umezirii, “prinde umezeală”,
mărindu-şi astfel greutatea specifică, respectiv micşorându-şi rezistenţa şi rigiditatea.
Soluţiile de bifosfat acid de amoniu, în amestec cu sulfat acid de amoniu, într-o proportie de
cel puţin 3:7, nu provoacă o coroziune prea mare a metalelor feroase.
La soluţiile acelor săruri ignifuge care nu au ele însele proprietăţi antiseptice, trebuie
adăugate întotdeauna subtanţele antiseptice corespunzătoare. Prin aceasta se asigură protecţia
combinată a lemnului împotriva focului şi a putrezirii.
Îmbibarea ignifugă a elementelor de construcţie din lemn trebuie executată după terminarea
prelucrării mecanice. O astfel de ordine a lucrărilor asigură cea mai mare eficacitate în protejarea
lemnului, deoarece în acest fel se păstrează straturile superficiale care sunt cel mai bine îmbibate.
Prelucrarea mecanică a lemnului deja îmbibat, care contine după uscare o mare cantitate de cristale
de săruri, nu este recomandabilă şi datorită faptului că provoacă o uzura rapidă a mijloacelor de
prelucrare.
3.2.3 Vopsele ignifuge
Vopselele ignifuge se împart în două grupe principale: sub acţiunea temperaturilor înalte
unele formează o spumă măruntă, cu rol de izolator termic, iar altele formează o peliculă plastică,
cu “băşici” care îndepărtează acţiunea flăcării, de la suprafaţa elementului vopsit.
Din prima grupă de vopsele ignifuge fac parte:
• extractul sulfo-ligninic;
• melasa;
• zahărul din celuloza;
• amidonul, ş.a.
Dacă sunt aplicate pe elementul din lemn într-un strat cu grosimea de 1 mm, acestea
formează sub acţiunea focului, o spumă cu bule mici, groasă de cca. 30-40 mm. Sub acţiunea unui
foc puternic, pe o perioadă de 30 minute, pe suprafaţa lemnului acoperit cu aceasta spumă, nu
începe încă distilarea uscată. Aceste vopsele sunt solubile în apă şi sunt higroscopice până la un
anumit grad; ele pot fi întrebuinţate doar în încăperi uscate cu φ < 90%.
Din grupa a doua de vopsele ignifuge fac parte cele pe bază de silicaţi, şi anume: sticla
solubilă şi un filer; ca filer se întrebuinţează:
• cretă;
• talc;
• praf de cărămidă;
• nisip de cuarţ măcinat, ş.a.
Aceste subtanţe nu prezintă, de regulă, nici ele rezistenţă crescută la apă. În legătura cu
descompunerea chimică treptată a sticlei solubile, de către bioxidul de carbon din aer, apar cu
timpul pe suprafaţa vopsită a lemnului, pete prăfoase albe de sodă care produc o cojire locală a
vopselei. Pentru mărirea rezistenţei vopselelor ignifuge, se recomandă adăugarea în sticla solubilă a
glicerinei, a albului de var şi a emulsiei de cloroparafină.
3.2.4 Paste şi tencuieli ignifuge
Caracteristica principală a pastelor şi a tencuielilor ignifuge constă în grosimea mare a

stratului în care acestea sunt aplicate pe elementul realizat din material lemnos. Efectul ignifug al
pastelor se bazează în primul rând pe acţiunea lor de izolant termic.

Rolul de pastă ignifugă de mare eficacitate îl îndeplineşte tencuiala obişnuită. Rezultate mai
bune dau tencuielile de:
• var;
• var cu ipsos;
• var prăfos curat.
Pe baza rezultatelor numeroaselor experiente, au fost stabiliţi următorii indici ignifugi pentru
tencuiala de var: sub stratul de var temperatura suprafeţei protejate rămâne sub 1600C, atât timp cât
nu se produce deteriorarea tencuielii. Durata acestui proces, în cazul acţiunii pe suprafaţa tencuielii
a unei temperaturi de 950 - 11000C, depinde de condiţiile de răcire ale suprafeţei opuse a
elementului ; dacă această suprafaţă aderă bine la materialul protejat, procesul de calcinare durează,
la grosimea stratului de 20 şi de 30 mm, respectiv 20 şi 43 minute.
Din momentul în care calcinarea varului s-a terminat, temperatura creşte repede şi stratul de
tencuială crapă şi cade de pe suprafaţa elementului din material lemnos. Prin căderea tencuielii, care
se produce atunci când nu are adeziune permanentă cu suprafaţa protejată, încetează de asemenea
acţiunea ignifugă. O adeziune mai bună este asigurată în cazul în care tencuiala este aplicată pe
şipci de lemn, cu secţiunea trapezoidală sau cu secţiunea T, pe rogojini confectionate din aceste
şipci sau pe o plasă de sârmă. În afară de tencuielile obişnuite (var şi ipsos), sunt întrebuinţate şi
alte tipuri de tencuieli şi de paste:
• argilă;
• argilă şi var;
• argilă cu var şi ipsos;
• ipsos cu zgură, ş.a.
În tabelul 3.1 sunt prezentate produse ce pot fi aplicate în diverse tipuri de tratamente
(preventive sau combative), în funcţie de compatibilitate şi în funcţie de efectul de protecţie care se
doreşte să se obţină.
Produse ignifuge utilizate în România
Tabelul 3.1
Nr.
Produs Tip Domeniul de aplicare Mod de aplicare
crt.
Soluţie omogenă, La interior pe lemn de
1 IGNIFUGANT IL Impregnare prin imersie
verzuie răşinoase
Soluţie incoloră,
Lemn pentru construcţii Impregnare prin imersie
2 IGNIFUG FC limpede, miros de
şi amenajări interioare sau prin vid-presiune
amoniac
Vopsea pe bază Lemn şi produse pe
3 I 107 de silicaţi, maro bază de lemn, la Pensulare
deschis interiorul construcţiilor
Lemn şi produse pe Pensulare cu două
Vopsea pe bază
4 DIASIL bază de lemn, la componente în straturi
de silicaţi
interiorul construcţiilor succesive
ROSIL Vopsea pe bază La interiorul clădirilor,
5 Pensulare, pulverizare
TASIL de silicaţi nu se aplică pe fag
Vopsea pe bază La interiorul clădirilor,
6 VITAL RO de silicaţi; lichid pe lemn şi produse pe Pensulare, pulverizare
alb sau colorat bază de lemn
Produse
La interior pe lemn
peliculogene, Pensulare, cu perie sau
7 UNITHERM masiv şi pe suprafeţe
ignifuge, rulou, pulverizare
furniruite
termospumante
Vopsea ignifugă, La interior, pe orice Pensulare, cu perie sau
8 UNIFLAMME
termospumantă suport de lemn rulou, pulverizare
LACURI Lac ignifugant, La interior, pe orice Pensulare, cu perie sau
9
INTUMESCENTE termospumant suport lemnos rulou, pulverizare

Capitolul 4 Tehnologia de realizare a lemnului lamelat încleiat
Capitolul 4
TEHNOLOGIA DE REALIZARE A
LEMNULUI LAMELAT ÎNCLEIAT
4.1. Avantaje şi proprietăţile lemnului lamelat încleiat

Lemnul lamelat încleiat este un produs modern, cu calităţi superioare lemnului masiv
obişnuit, obţinut în urma procesului de asamblare (încleiere) a mai multor piese din lemn ecarisat
(scânduri, dulapi, rigle) şi prin respectarea anumitor reguli şi condiţii tehnice de execuţie. Acest
procedeu stă la baza realizării unei game foarte largi de tipuri de elemente de rezistenţă pentru
construcţii civile, industriale şi agricole (săli de sport, piscine, magazine şi centre comerciale, biserici,
poduri pietonale şi auto, stâlpi de înaltă tensiune sau telegraf, monumente sau elemente de design interior).
Prin încleiere se înţelege operaţia în urma căreia două sau mai multe piese din lemn sunt
îmbinate între ele prin intermediul unei pelicule de clei sau adeziv. Lemnul încleiat se consideră,
din punct de vedere al proprietăţilor mecanice, ca un monolit, deoarece prin intermediul rosturilor
încleiate se realizează practic o legătură perfect rigidă între piesele asamblate. Pentru realizarea
elementelor din lemn lamelat încleiat se utilizează, de obicei, cleiuri rezistente la acţiunea
umidităţii, la intemperii şi biodegradare, iar lemnul folosit trebuie să corespundă anumitor cerinţe
privind conţinutul de umiditate, clasa de calitate şi dimensiunile în secţiune transversală.
Caracteristica principală a lemnului lamelat încleiat constă în faptul că se poate realiza o
varietate foarte largă, practic nelimitată, de elemente şi structuri de rezistenţă, atât în ceea ce
priveşte tipurile costructive (grinzi, ferme, arce, cadre, etc.), cât şi forma secţiunii transversale
(foto 1, foto 2, foto 3, foto 4).
Deoarece lemnul lamelat încleiat se obţine prin încleierea unor lamele subţiri şi elastice se
pot produce uşor diferite sisteme sau elemente curbe, ceea ce pentru alte materiale de construcţii
este un proces costisitor. Cu ajutorul acestor tipuri de structuri (arce sau cadre curbe, dublu sau
triplu articulate) este posibilă economisirea materiei prime şi, în acelaşi timp, obţinerea unor soluţii
arhitecturale deosebite (v. fig. 1.10 si fig. 1.11).
a
Foto 4.1.
Ferme de acoperiş de formă dreptunghiulară, cu talpi şi montanţi din lemn lamelat
încleiat şi diagonale din bare de oţel beton galvanizat sau inox:
a – vedere acoperiş în timpul execuţiei; b – detaliu fermă.
Foto 4.2.
Fermă de acoperiş în timpul montării, cu tălpi curbe,
înălţime variabilă realizată din lemn lamelat încleiat.

Foto 4.3.
Detaliu fermă, depozitată la sol
Foto 4.4.
Structură de rezistenţă acoperiş în timpul execuţiei
Chiar şi grinzile drepte, cu o înãlţime transversală constantă, se pot modela în procesul de

fabricaţie cu contrasăgeată, raza de curbură fiind necesară pentru compensarea săgeţii de
încovoiere a grinzilor, avantaj care asigură o imagine suplă şi mlădioasă grinzilor, fără a le mări
costul de producţie.
O altă caracteristică importantă a lemnului lamelat încleiat constă în aceea că poate fi
realizat din piese de dimensiuni mici şi de calităţi diferite, asigurâdu-se astfel folosirea raţională şi
valorificare superioară a cherestelei. Totodată, prin încleiere se obţin îmbinări fără slăbiri ale
secţiunii transversale, iar forma acesteia se poate realiza astfel încât să permită folosirea cât mai
raţională a materialului, în funcţie de natura şi mărimea solicitării (v. fig. 1.11).
Lemnul lamelat încleiat se foloseşte cu succes, în combinaţie cu alte produse pentru
închideri şi compartimentări (panouri termoizolante tip sandwich), pentru obţinerea unor
construcţii uşoare, cu deschideri mari, fără stâlpi intermediari. Acest avantaj asigură halelor
industriale, depozitelor sau sălilor de sport flexibilitate şi posibilitate de utilizare superioară (foto 1
... foto 5).
Greutatea proprie redusă a lemnului lamelat încleiat conduce şi la reducerea cheltuielilor de
închiriere a utilajelor de ridicat şi transport deoarece în majoritatea cazurilor se pot folosi macarale
şi camioane de capacităţi mici de ridicare. Acest avantaj oferă posibilitatea producerii de elemente
prefabricate din lemn lamelat încleiat de dimensiuni mari în comparaţie cu elemente similare
produse din alte materiale, de exemplu din beton.
Atât lemnul cât şi lemnul lamelat încleiat au rezistenţe bune la umiditate şi coroziune.
Acesta este şi motivul principal pentru care atât sălile cu bazine de înot acoperite, depozitele de
sare şi depozitele de îngrăşăminte chimice se realizează cu structuri de rezistenţă din lemn lamelat
încleiat în combinaţie cu elemente de îmbinare rezistente la coroziune, produse din materiale
galvanizate sau din inox.
În cazul în care lemnul lamelat încleiat se tratează prin metoda constructivă combinată cu
tratamentul de impermeabilizare a suprafeţelor, acesta se poate folosi cu succes şi la construcţiile
în aer liber.
Deoarece, în general, adezivii folositi în construcţii se caracterizează prin rezistenţă la
forfecare superioară rezistenţei la forfecare a lemnului obişnuit, lemnul lamelat încleiat poate fi
considerat practic un monolit perfect. În cazul unei alcătuiri corecte a secţiunii, lemnul lamelat
încleiat se bucură de proprietăţi fizico-mecanice superioare lemnului obişnuit. Sporul de rezistenţă
se obţine pe seama unei dispuneri raţionale a materialului de calităţi diferite pe înălţimea secţiunii
transversale, ţinând seama de natura şi mărimea eforturilor unitare, determinate de solicitările la
care este supus elementul de construcţie.
Totodată, prin folosirea lamelelor cu dimensiunile secţiunii transversale relativ mici,
efectul negativ al diferitelor defecte, specifice materialului lemnos (noduri, crăpături, etc.), asupra
rigidităţii şi capacităţii de rezistenţă a unui element din lemnul lamelat încleiat este cu mult mai
redus decât în cazul unui element identic, executat din lemn obişnuit. Reducerea efectului negativ
al defectelor se poate explica prin aceea că în cazul lemnului lamelat încleiat, influenţa acestora se
manifestă numai pe o înălţime mică a secţiunii, egală cu grosimea unei lamele (scânduri sau
dulapi), deoarece suprapunerea lor în aceeaşi secţiune este, practic, puţin probabilă. În situaţia în care
elementul conţine o lamelă defectă eforturile din aceasta se transmit la lamelele vecine.
Datorită dimensiunilor secţionale mari lemnul lamelat încleiat arde greu. Focul se stinge
singur într-o grindă de lemn lamelat încleiat atâta timp cât aceasta nu se află sub acţiunea directă şi
constantă a flăcărilor, stratul carbonizat protejează grinda împotriva arderii interioare a acesteia şi
partea necarbonizată a grinzii îşi păstrează capacitatea portantă în timpul unui incendiu. Din acest
motiv construcţiile din lemn lamelat încleiat sunt rezistente la foc şi se poate ajunge uşor la
îndeplinirea condiţiilor stabilite prin calcul sau tratament de ignifugare.
Foto 4.5. – Grindă din lemn lamelat încleiat după un incendiu de 40 de minute

La fel ca şi lemnul natural, lemnul lamelat încleiat este neutru din punct de vedere al emanaţiilor de CO2
şi de aceea se poate refolosi/recicla sau se poate incinera fără probleme.
Lemnul lamelat încleiat are o acţiune plăcută asupra mediului interior contribuind la creerea unei
atmosfere ambientale placute.
Având in vedere condiţiile specificate, lemnul lamelat încleiat, tratat cu substanţe
antiseptice şi ignifuge, apare în etapa actuală ca unul dintre materialele moderne de construcţii.
Datorită calităţilor lui tehnico - constructive deosebite şi a posibilităţilor mari de
industrializare a execuţiei, elementele şi structurile de rezistenţă din lemn lamelat încleiat satisfac
în mare măsură exigenţele actuale în construcţii privind reducerea greutăţii proprii şi, îndeosebi, a
consumului de energie înglobată.
4.2. Tehnologia de realizare a lemnului lamelat încleiat
Ca materie primă cel mai des este folosit molidul, deoarece are rezistenţa bună, aspect luminos şi
uniform, se usucă relativ încet şi are o comportare bună la modificările de umiditate. La comandă se pot folosi şi
alte sortimente de lemn, cum ar fi: pin, stejar, mahon, etc., acestea conferind produsului o altă înfăţişare, precum
şi alte proprietăţi.
Foto 4.6. – Pădure de molid
Procedeele de fabricaţie a lemnului lamelat încleiat pot fi diferite în diverse ţări, urmărindu-se
însăşi operaţii tehnologice, prezentate in fig. 4.1.
4.2.1. Îmbinări încleiate
Îmbinările încleiate se realizează în general prin intermediul unui adeziv, care în timpul
procesului de întărire trece din stare vâscoasă, lipicioasă, în stare solidă şi confera adeziunea
într-un tot monolit a elementelor încleiate şi presate. Îmbinările încleiate, spre deosebire de
celelalte tipuri de îmbinări, sunt solicitate, în general, la forfecare în lungul rosturilor încleiate.
Deşi cleiul, ca mijloc de îmbinare, a fost cunoscut şi folosit cu mult timp în urmă, abia în
secolul trecut s-au putut realiza, pe baza dezvoltării chimiei maselor plastice, adezivi de
construcţie rezistenti la umiditate şi la acţiunea biodegradării.
Caracteristica de bază a îmbinărilor încleiate constă în aceea că înlătură posibilitatea
deformaţiilor independente ale pieselor componente, asigură o comportare monolită a elementelor
încleiate, rosturile realizând, practic, o legătură rigidă.
Fig. 4.1. – Schema tehnologică de fabricaţie a lemnului lamelat încleiat:

A – sector pentru prepararea scândurilor şi a dulapilor;
B – sector pentru realizarea lamelelor din scânduri sau dulapi;
C – sector pentru încleiere şi presare piese; D – sector pentru finisare şi depozitare piese;
1 – depozit cherestea, cu eventuala posibilitate de condiţionare până la umiditatea de 15%;
2 – zonă de rindeluire; 3 – clasificarea mecanică pe clase de calitate; 4 – verificarea prezenţei
nodurilor; 5 – depozitarea provizorie a pieselor pe clase de calitate; 6 – debitarea pieselor la
capete în funcţie de sistemul de îmbinare în lung; 7 – presarea pieselor in lung; 8 – transportul
lamelelor spre depozitul 9; 10 – transportul lamelelor; 11 – rindeluirea lamelelor în zonele de
îmbinare pentru eliminarea bavurilor şi a denivelărilor; 12 – bancuri pentru încleierea şi
presarea pieselor din lemn lamelat încleiat drepte (12.1) sau curbe (12.2); 13 – depozitarea
temporară a elementelor din lemn lamelat încleiat; 14 – finisarea prin lăcuire a pieselor din
lemn lamelat încleiat; 15 – depozitarea elementelor din lemn lamelat încleiat.
Pentru dezvoltarea construcţiilor din lemn, îmbinările încleiate prezintă o importanţă

asemănătoare cu îmbinările sudate pentru construcţiile metalice. În plus, se mai poate adăuga
faptul că elementele de lemn încleiate, raţional executate, se bucură de proprietăţi elastice şi
mecanice superioare elementelor realizate din lemn obişnuit. Sporul de rezistenţă a elementelor
încleiate se realizează pe seama unei dispuneri corecte a materialului lemnos de diferite calităţi (I,
II, III) în alcătuirea secţiunii transversale, în raport cu mărimea şi natura solicitării (eforturilor
unitare) din secţiune, şi anume, în zonele puternic solicitate, dispunându-se materialul de calitate
superioară (I, II), iar în zonele mai puţin solicitate un material de calitate inferioară (III).
Un alt avantaj, de o importanţă practică deosebită a îmbinărilor încleiate, constă în
posibilitatea realizării diferitelor tipuri de secţiuni de dimensiuni mari, din elemente cu secţiuni şi
de dimensiuni reduse, asigurându-se prin aceasta folosirea raţională şi o valorificare superioară a
materialului lemnos. Prin încleiere se realizează îmbinări fără slăbiri, iar forma secţiunii
transversale poate fi realizată astfel încât să corespundă solicitărilor. Dimensiunile secţiunii
transversale, practic nu sunt limitate.

h/3
h h/3
h/10
Fig. 4.2. – Modul de dispunere a cherestelei de calităţi diferite pe înălţimea secţiunii

transversale în cazul elementelor solicitate la încovoiere.
4.2.2. Cleiuri. Adezivi. Clasificarea acestora

Adezivul trebuie să permită realizarea încleierii cu o rezistenţă şi o durabilitate suficiente
pentru a asigura comportarea corespunzătoare a ansamblului pe timpul întregii durate de viaţă
prevăzute pentru structură. Adezivul uscat nu emană gaze nocive nici măcar în caz de incendiu.
Adezivii folosiţi pentru încleierea lemnului se pot clasifica după mai multe criterii, şi
anume:
- natura chimică a materiei prime;
- domeniul de folosire;
- termoreactivitatea;
- starea de agregare fizică;
- temperatura de încleiere;
- rezistenţa la apă a peliculelor;
- durabilitatea peliculei.
Rezistenţele minime admise la forfecare ale îmbinărilor încleiate

(STAS 857-83)
Tabelul 4.1.
Rezistenţa de rupere la forfecare, în
Nr. daN/cm2, pentru:
Felul încercării
Crt. Foioase tari,
Răşinoase
stejar şi fag
Încercarea probei în stare uscată cu
1 60 80
umiditatea normală de 15%
2 Încercarea probei după 24h imersie în apă 40 50
4.2.3. Desfăşurarea procesului de încleiere

Procesul încleierii cuprinde următoarele operaţii distincte: pregătirea soluţiei de adeziv;
aplicarea soluţiei de clei; încleierea propriu-zisă.
Pregătirea soluţiei de adeziv. Această operaţie constă în trecerea adezivului comercial în
soluţie, care se face după o anumită reţetă. În general, o soluţie de încleiere se caracterizează prin
vâscozitate şi prin durata de folosire, care depind de umiditatea şi temperatura mediului ambiant.
Prin durata de folosire se înţelege intervalul de timp scurs din momentul pregătirii soluţiei până în
momentul când aceasta, datorită unei reacţii chimice, variaţiei de temperatură etc., pierde
proprietatea adezivă.

Antisepticele sunt substanţe fungicide, insecticide şi termicide, care se adaugă în soluţia de

adeziv pentru a conferi peliculelor rezistenţă la atacul ciupercilor şi insectelor xilofage, iar rolul
hidrofugantului este de a conferi produselor încleiate stabilitate la acţiune apei şi a umidităţii
atmosferice.
Concomitent cu pregătirea soluţiei de adeziv are loc şi pregătirea suprafeţei lemnului,
operaţie care constă, de obicei, în rindeluirea, eventual dinţarea (se aplică la esenţe tari) şi
ştergerea de praf a acesteia.
Aplicarea soluţiei de adeziv. Această operaţie constă în aplicarea directă a soluţiei sau
peliculei de adeziv pe suprafaţa lemului; intervalul de timp scurs între aplicare şi faza următoare a
procesului de încleiere-presare se numeşte durata perioadei de impregnare.
Încleierea propriu-zisă. Încleierea sau presarea este operaţia prin care suprafeţele din lemn
pe care s-a aplicat soluţia de adeziv sunt supuse presiunii, şi are un triplu scop: formarea peliculei
de adeziv prin contactul intim între suprafeţele încleiate; fixarea pieselor din pachet una faţă de
alta; mularea pieselor în forme dorite şi încleierea propriu-zisă.
Presarea poate avea loc la temperatura ambiantă (presarea la rece) şi la o temperatură mai
ridicată (presarea la cald).
După operaţia de presare are loc operaţia de depozitare a pieselor încleiate, care trebuie să
se facă în anumite condiţii de temperatură şi umiditate. Această operaţie are un dublu scop:
maturarea, adică desăvârşirea în timp a prizei adezivului; climatizarea pieselor (pachetelor)
încleiate, până la umiditatea corespunzătoare condiţiilor de exploatare, pentru echilibrarea
completă a tensiunilor interioare.
4.2.4. Dispozitive şi utilaje de presare

Presarea pieselor încleiate se poate realiza mecanic, hidraulic şi pneumatic, în funcţie de
mărimea pieselor, valoarea presiunii specifice şi de tipul operaţiei de încleiere. În cazul folosirii
utilajelor de presare acţionate mecanic, nu poate fi asigurată realizarea unei presiuni sigure şi
controlabile. Cel mai răspândit sistem de presare în industria lemnului este cel hidraulic, care
permite realizarea unei game foarte largi de presiuni (de la 5 până la 350 daN/cm 2).
Presarea pieselor încleiate se poate face la rece sau la cald. Cel mai frecvent se utilizează
presarea la rece, deoarece reclamă investiţii reduse şi permite folosirea unui material cu rugozitate
şi umiditate mai mare, în schimb necesită o durată de presare şi de condiţionare mai lungă, precum
şi un consum mai mare de adeziv. Presarea la cald reclamă investiţii de utilaj mai mari, umiditatea
materialului mai redusă şi condiţii de execuţie mai îngrijite, însă permite realizarea unor încleieri
mai rezistente, a unui consum mai redus de adeziv şi o durată de presare şi condiţionare mai
redusă.
Pentru realizarea elementelor de construcţie (liniare sau curbe) se utilizează, de regulă,
presarea la rece, cu ajutorul unor dispozitive de tip presă cu şurub.
Fig. 4.3. – Dispozitiv metalic pentru confecţionarea grinzilor încleiate

Foto 4.7. – Aspect dintr-o fabrică pentru lemn lamelat încleiat
4.2.5. Defecte de încleiere şi remedierea lor
Defectele încleierii se pot datora mai multor cauze, dintre care cele mai importante sunt
următoarele: pregătirea necorespunzătoare a suprafeţelor care urmează să fie încleiate; prepararea,
depozitarea şi aplicarea necorespunzătoare a adezivului; nerespectarea limitelor de umiditate şi de
temperatură a aerului; nerespectarea condiţiilor de presare şi condiţionare.
Pregătirea necorespunzătoare a suprafeţelor conduce la neuniformitatea grosimii peliculei
în rosturile încleiate, ceea ce conduce, în general, la reducerea rezistenţei încleierii.
În urma analizării defectelor de încleiere a lemnului masiv, indiferent de tipul de adeziv
folosit, se constată, de regulă, ori lipsa continuităţii peliculei de adeziv, ori prezenţa unei pelicule
foarte groase.
În primul caz, defectul se datorează unei cantităţi mult prea reduse de adeziv, fie din cauza
unei pregătiri necorespunzătoare, ceea ce face ca adezivul să fie stors din peliculă, fie din cauza
folosirii unor soluţii prea diluate. În al doilea caz, defectul se datorează fie aplicării unei soluţii
mult prea vâscoase, fie pregătirii necorespunzătoare a suprafeţei lemnului sau datorită unor lufturi
prea mari. Caracterizarea defectelor de încleiere se poate face astfel:
- încleiere săracă, prin lipsa totală sau parţială a adezivului în pelicule (rosturi);
- încleiere în peliculă cu grosime mare şi neuniformă şi cu o rezistenţă scăzută la acţiunea
apei.
Un alt defect important îl constituie băşicile de aer, care pot interveni mai ales în cazul
tehnologiei de încleiere la cald. Prin încălzirea pachetului de materiale în presă, la temperaturi
peste 1000C, apa existentă în soluţie şi în lamelele de lemn se transformă în vapori, care sunt
evacuaţi pe la margini, după reducerea presiunii.
Pentru eliminarea tuturor acestor defecte, care pot afecta considerabil calitatea încleierii,
ducând în general la reducerea rezistenţei acesteia, se impune respectarea cu stricteţe a tuturor
condiţiilor privind: pregătirea suprafeţelor şi conţinutul de umiditate a lamelelor; compoziţia,
modul de pregătire, depozitarea şi aplicarea adezivului, precum şi cele cu privire la presarea
pachetelor şi condiţionarea elementelor după încleiere.

4.2.6. Prevederi constructive privind realizarea îmbinărilor încleiate
Elementele de construcţii încleiate se realizează numai din lemn ecarisat (scânduri, dulapi,
rigle, etc.). Suprafeţele de încleiere trebuie să fie netede şi fără impurităţi. Alegerea categoriei de
cherestea pentru realizarea elementelor încleiate se face în funcţie de destinaţia piesei, natura şi
mărimea solicitării, conform STAS 857-83, iar cele care nu îndeplinesc aceste condiţii se casează.
Alegerea clasei de calitate în funcţie de tipul solicitării

Tabelul 4.2.
Categoria de calitate
Solicitarea şi destinaţia pieselor şi elementelor încleiate
a pieselor de lemn
Piese întinse la un efort unitar > 70% din rezistenţa admisibilă(de calcul),
I precum şi în zonele întinse ale pieselor încovoiate pe o înălţime de cel
puţin 1/15h
a) Zonele periferice ale pieselor comprimate şi ale celor încovoiate,
exceptând zona întinsă
II
b) Piesele întinse, cu un efort unitar cel mult 70% din rezistenţa
admisibilă(de calcul)
Zona din treimea mijlocie a secţiunii transversale a pieselor comprimate şi
III
încovoiate
Tipurile de elemente încleiate din lemn folosite în construcţii moderne pot fi foarte variate
(grinzi drepte sau curbe, arce, cadre, ferme, etc.).
Îmbinarea scândurilor şi dulapilor din piesele încleiate se poate face în trei moduri: cap la
cap; pe suprafaţă teşită, cu o înclinare de 1/10-1/20; în formă de dinţi (v. fig. 1.9.).
Îmbinările cap la cap se folosesc la elemente comprimate şi la elemente încovoiate, drepte
sau curbe, în zona comprimată, precum şi în zona centrală slab solicitată.
Foto 4.8. – Îmbinarea în lung a lamelelor cu dinţi – pană

Foto 4.9. – Detaliu dinţi – pane pentru îmbinarea în lung
Îmbinările pe suprafeţele teşite şi în dinţi-pană se folosesc la elementele întinse şi în zonele

întinse, puternic solicitate, ale elementelor supuse la încovoiere, încovoiere cu compresiune sau
flambaj.
Îmbinările executate pe suprafeţe teşite permit realizarea pieselor întinse cu un efort capabil
apropiat de cel al lemnului plin, în cazul în care lungimea suprafeţei teşite este de cel puţin 10 ori
grosimea scândurii a; îmbinările cap la cap se comportă bine la solicitări de compresiune;
îmbinările în formă de dinţi se pretează la executarea elementelor întinse.
Cercetările experimentale efectuate pe un număr mai mare de grinzi încleiate (cu 8, 11 şi 17
rânduri de scânduri), supuse la încovoiere, la care îmbinarea scândurilor din zona întinsă s-a făcut
în formă de dinţi-pană şi după suprafeţe teşite (1:5, 1:8, 1:12), au arătat că din punctul de vedere al
rezistenţei, cele două tipuri de îmbinări nu prezintă diferenţe prea mari; îmbinarea în formă de dinţi
prezintă însă avantajul unei lungimi de îmbinare mai reduse şi a unei siguranţe mai mari. Totodată
s-a constat că în cazul îmbinărilor pe suprafeţele teşite cu inclinare de 1:20, se poate ajunge la 95%
din rezistenţa obţinută pe epruvete de control.
Într-o singură secţiune transversală a elementului încleiat, numărul scândurilor (dulapilor)
întrerupte nu trebuie să depăşească 1/4 din numărul total.
Fig. 4.4. – Norme privind îmbinarea scândurilor pe înălţimea secţiunii transversale şi în

lungul elementelor încovoiate: a – la grinzi; b – la arce.
Lungimea minimă a scândurilor, dulapilor şi riglelor care se utilizează la confecţionarea

elementelor încleiate trebuie să fie de 2,5 m, iar grosimea de maximum 50 mm. În cazul arcelor,
grosimea scândurilor nu trebuie să fie mai mare de 1/300 din raza de curbură.
În general, îmbinarea pe suprafeţe teşite se utilizează pentru realizarea elementelor întinse
sau în zonele întinse ale elementelor încovoiate şi, respectiv, comprimate-încovoiate pe o înălţime
de 0,10 - 0,15 din înălţimea secţiunii transversale şi trebuie să cuprindă cel puţin două rânduri de
scânduri sau dulapi.
În cazul elementelor curbe ale arcelor, se recomandă ca îmbinarea scândurilor în lungul
elementelor să se realizeze în formă de dinţi-pană sau pe suprafeţe teşite pe o adâncime de cel
puţin 0,1h în ambele zone marginale, iar restul îmbinărilor, cap la cap. La grinzi, teşirea se face cu
o pantă a/l=1/10, iar la arce cu panta a/l=1/6, a fiind grosimea scândurii, iar l lungimea teşirii.
Distanţa dintre îmbinările cap la cap învecinate trebuie să fie de cel puţin 20 grosimi de scândură
(20a), iar din axele îmbinărilor teşite, de minimum 10 grosimi de scândură (10a).
Foto 4.10. – Grinzi curbe (arce) din lemn lamelat încleiat
Particularităţile de execuţie a elementelor încleiate constau în aceea că realizarea lor se

face, de regulă, în fabrici sau ateliere specializate, înzestrate cu amenajări speciale pentru uscarea
şi condiţionarea lemnului. Pentru ca lucrările de încleiere să poată fi realizate în condiţii optime,
temperatura aerului din secţiile de încleiere şi de condiţionare trebuie să fie cât mai constantă şi de
minimum 150C, iar umiditatea aerului să fie cât mai apropiată de umiditatea lemnului încleiat şi de
cea a mediului de exploatare a construcţiei care urmează a fi realizată din elementele respective.
Cheresteaua folosită sub formă de scânduri sau dulapi nu trebuie să depăşească grosimea
maximă admisă (de 5 cm, în cazul elementelor drepte şi 1/300 din raza de curbură, în cazul
elementelor curbe). În vederea reducerii tensiunilor interioare în rostul încleiat, aşezarea
scândurilor, dulapilor, în timpul efectuării operaţiilor de încleiere, trebuie făcută astfel încât inelele
anuale să fie orientate în acelaşi sens.

Fig. 4.5. – Modul de realizare a pachetelor de scânduri încleiate cu aşezarea alternantă

(incorectă) a inelelor anuale şi aşezarea convergentă (corectă) a inelelor anuale.
La elementele încleiate (grinzi, arce) cu lăţimea secţiuni transversale mai mare de 14 cm, în
vederea reducerii tensiunilor interioare suplimentare în rosturile încleiate, se recomandă ca
alăturarea acestora să se realizeze prin ţesere în lăţime şi înălţimea scândurilor cu lăţime redusă.
Fig. 4.6. – Modul de ţesere în lăţime şi pe înălţime a pieselor în cazul

elementelor încleiate cu lăţimea secţiunii transversale > 14 cm.

După realizarea elementelor prin încleiere, acestea se pot prelucra, proces care cuprinde
următoarele operaţii: şlefuire, fasonare, tratarea suprafeţelor exterioare, montajul conexiunilor
metalice, etc.
Foto 4.11. – Fermă cu zăbrele în procesul de fabricaţie
4.3. Informaţii tehnice

În principiu, grinzile din lemn lamelat încleiat sunt produse cu o secţiune transversală de
formă rectangulară. Cea mai economică metodă de construcţie este folosirea secţiunilor
rectangulare mari, cu următoarele dimensiuni:
- înălţimea corespunzătoare îmbinării unui număr întreg de lamele, h = n·a (mm),
h = înãlţimea grinzii, n = numărul de lamele, a = grosimea lamelei.
- lăţimea b corespunzătoare lăţimii scândurilor deja tăiate la dimensiuni, minus pierderea la
şlefuire de circa 10-15 (mm).
Lăţimile standard folosite cel mai des sunt: 65-90-115-140-160-185-215 (mm). Se pot
produce grinzi cu lăţimi mai mari folosind scânduri mai late sau folosindu-se două sau mai multe
scânduri pentru o lamelã. Ultima metodă menţionată este mai complicată ceea ce va determina
obţinerea unui produs mai scump. Lăţimi mai mici de 65 mm se obţin prin secţionarea
longitudinală a unei grinzi de lăţime dublă, dar aceasta va reduce rezistenţa grinzii.
Pentru grinzi drepte şi pentru grinzi curbe cu o razã de cel puţin 5.50 m, înălţimea standard
este multiplu de 45 mm = grosimea maximă a lamelei. Pentru elemente curbe cu o rază mai mică
de 5.50 m se folosesc lamele mai subţiri. În cele mai multe cazuri, luându-se în considerare
rezistenţa şi stabilitatea elementului, se alege ca raportul dintre înălţime a/h şi lăţime a/b să fie cât
mai mic posibil. Cu cât raportul h / b este mai mare, cu atât este mai important ca rigidizarea
elementului la flambaj lateral să fie rezolvată constructiv. În cazul unei rigidizări obişnuite şi
efectuate corespunzător se va folosi în mod normal un raport h / b de maximum 6. Pentru grinzile
mai înalte se impun condiţii speciale.
Dimensiunile maxime ale grinzilor din lemn lamelat încleiat sunt impuse de utilajele de
producţie şi de perioda de timp trecută de la încleierea primei lamele şi până la încleierea ultimei
lamele. În mod obişnuit, se ţine cont de faptul că produsele de lemn lamelat încleiat care au mai
mult de 10 m3 şi o lungime mai mare de 25 m, vor necesita condiţii speciale de producţie.

Se mai impun anumite limite dimensiunilor elementelor datorită posibilităţilor de transport
ale acestora pentru a evita costurile unor transporturi speciale. De exemplu, înălţimea calculată de
la nivelul carosabilului şi până la punctul de înălţime cel mai mare al produsului, nu va trebui să
depăşească 4.4 m.
Dacă elementele din lemn lamelat încleiat nu sunt în contact direct cu apa atunci umiditatea normală a
acestora va fi egală cu umiditatea aerului din mediul înconjurator. Dacă umiditatea internă a elementelor din
lemn lamelat încleiat este diferită de umiditatea în stare de echilibru, atunci modificarea acesteia va fi lentă, şi cu
cât volumul elementului este mai mare cu atât această modificare a umidităţii va fi mai neobservabilă. În mod
normal, la dimensiuni mari variatţile de umiditate ale aerului, în decursul zilelor şi săptămânilor, aproape că nu
au nici o influenţă asupra umidităţii interne a elementului de lemn lamelat încleiat .
Elementele din lemn lamelat încleiat, la fel ca oricare alt element din lemn, se vor dilata la creşterea
umidităţii şi se vor contracta la reducerea acesteia. În mod normal, se poate lua în calcul, că o modificare de 1% a
umidităţii lemnului va determina urmatoarele modificări ale dimensiunilor:
✓ înălţime şi lăţime 2,0 0 00
0
✓ lungime 0,1 00 .
Umiditatea elementelor din lemn lamelat încleiat la livrare va fi de circa 12%, în mod normal,
umiditatea acestora variază cu 4 – 5% în decursul anului. În cazul în care elementul din lemn lamelat încleiat este
supus acţiunii directe a apei şi nu este situat în spaţii cu aerisire bună, atunci umiditatea lemnului va creşte până la
18 – 20%. O umiditate atât de mare se va obţine în cazul în care lemnul lamelat incleiat va fi depozitat o perioadă
lungă de timp, pe un şantier de construcţii, pe timp de toamnă sau iarnă, fără a se lua măsuri de protejare şi
depozitare a acestuia.
În cazul în care se foloseşte lemn lamelat încleiat umed atunci nu se recomandă încălzirea rapidă a
acestor construcţii. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci umiditatea acestuia va varia, deoarece suprafaţa
exterioara se va usca şi se va strânge mai repede decât suprafeţele interioare. Pe măsură ce grinda se va usca şi în
interior, cele mai multe fisuri se vor micşora şi, în mod normal, acestea nu vor mai influenţa rezistenţa grinzii.
Uscarea brutală/rapidă a grinzilor supuse unor sarcini mari va determina încovoierea acestora.
Elementele din lemn lamelat încleiat trebuie sa respecte urmatoarele abateri admisibile:
Abateri admisibile la elementele din lemn lamelat încleiat

Tabelul 4.3.
1 2 3
Lăţime + 2 mm Toate lăţimile
- 2 mm
Înălţime + 4 mm h ≤ 400 mm
- 2 mm
+1% h > 400 mm
- 0,5 %
Lungime + 2 mm l ≤ 20 m
- 2 mm
+ 0,1 % 2 m < l ≤ 20 m
- 0,1 %
+ 20 mm l > 20 m
- 20 mm
Perpendicularitate a Abaterile de la unghiul drept nu pot fi mai mari de
secţiunii transversale 1:50 transversale
Toate dimensiunile şi toleranţele prezentate sunt valabile pentru un element din
lemn lamelat încleiat cu o umiditate de 12 %.

4.4. Protecţia elementelor din lemn lamelat încleiat

Lemnul lamelat încleiat se produce din lemn de esenţă moale şi se recomandă să fie protejat
corespunzător deoarece acesta se poate deteriora în timp datorită influenţelor biologice şi climaterice.
Metoda constructivă: este cea mai bună metodă de protecţie pentru menţinerea umidităţii constante a
elementelor din lemn lamelat încleiat dispuse în aer liber. Această metodă este preferabilă deoarece protejarea
lemnului prin impregnare nu este eficientă în cazul elementelor care prezintă crăpături.
Tratamentul de suprafaţă: oferă impermebilitate oferind în acelaşi timp şi protecţie împotriva putrezirii,
mucegaiului şi împotriva radiaţiilor solare ultraviolete.
Impregnarea cu lichid sub presiune: nu se recomandă deoarece prin această metodă lemnul nu va fi
protejat în profunzime împotriva ciupercilor. Alte metode de impregnare prin care se asigură şi protecţia în
profunzime a lemnului sunt mai potrivite
4.4.1. Metoda constructivă
Prin această metodă suprafeţele longitudinale şi transversale ale elementului sunt protejate integral
împotriva umezirii prin acoperire cu alte tipuri de materiale rezistente la acţiunea apei. În cazul în care se
foloseşte şi tratamentul de suprafaţă se va obţine o protecţie foarte bună a lemnului.
Fig. 4.7. – Sisteme constructuve de protejare a elementelor acoperişului

realizat din lemn lamelat încleiat
Picăturile de apă împroşcate datorită contactului acestora cu pămantul pot avea o acţiune negativă
asupra lemnului şi din această cauză se recomandă înălţarea elementelor din lemn lamelat incleiat cu 10 cm
deasupra betonului, asfaltului sau a dalelor şi cu 20 - 30 cm deasupra suprafeţelor cu pământ.
În cazul în care elementele din lemn lamelat încleiat se află sub acţiunea directă a soarelui, se va produce
o uscare rapidă a suprafeţelor neprotejate ale acestora, în timp ce în interior lemnul va rămâne umed. În acest caz,
apariţia fisurilor va fi vizibilă deoarece părţile uscate au tendinţa să se contracte în timp ce partea umedă se va
opune acestei contracţii. Apariţia fisurilor este mai întâlnită la extremităţile elementelor, deoarece transferul
umidităţii este mai rapid în sensul fibrelor lemnului. Din această cauză se recomandă protecţia extremităţilor
elementelor împotriva acţiunii soarelui prin acoperirea cu o scândură sau cu o bucată de metal.
În cazul în care lemnul se umezeşte, este important să fie posibilă ventilarea acestuia pentru o uscare mai
eficientă. Trebuie să se împiedice umezirea lemnului, prin contact cu alte elemente de construcţie umede
(fundaţii sau grinzi din beton), folosindu-se membrane de protecţie făcute, de exemplu, din carton asfaltat sau
elemente metalice.
Foto 4.12 – Detaliu de îmbinare stâlp din lemn lamelat încleiat - fundaţie
4.4.2. Tratamentul de suprafaţă
Scopul tratamentului de suprafaţă nu se limitează numai la impermeabilitatea lemnului, acesta trebuie să

asigure şi o creştere lentă şi uniformă a umidităţii pentru a reduce riscul de apariţie a fisurilor în lemn. Se
recomandă ca tratamentul de suprafaţă să se facă cu pigmenţi de culori neutre, culoarea neagră nu se recomandă
deoarece duce la supraîncălzirea lemnului în zilele însorite, ceea ce va mări riscul de apariţie a fisurilor în lemn.
Pigmenţii protejează lemnul şi împotriva radiaţiilor ultraviolete ale soarelui. Pentru a împiedica
schimbarea culorii din cauza mucegaiului, trebuie ca suprafaţa să se grunduiască cu un grund rezistent la
putrezire şi ciuperci (grund pe bază de terebentină). Numai suprafeţele exterioare vor fi protejate, deoarece
pătrunderea grundului în lemn este foarte redusă. Acolo unde lemnul tratat la suprafaţă este supus acţiunii
condiţiilor atmosferice, trebuie aplicat periodic un tratament de întreţinere. Cu cât lemnul lamelat încleiat este
mai bine protejat cu atât periodele dintre tratamentele de întreţinere vor fi mai lungi. Un tratament de suprafaţă
aplicat lemnului laminat încleiat care este fisurat şi crăpat poate determina creşterea umidităţii, deoarece apa
poate pătrunde prin fisuri şi în acelaşi timp tratamentul de suprafaţă încetineşte procesul de uscare a lemnului.
4.4.3. Impregnarea
Impregnarea cu lichid sub presiune nu se recomandă pentru elementele din lemn lamelat încleiat. Cea
mai folosită metodă în acest sens constă în încleierea lamelelor din molid impregnate în prealabil dar prin această
metodă se reduce clasa de rezistenţă a lemn lamelat încleiat.

4.5. Protecţia pe şantierele de construcţii
Depozitarea: La stivuire trebuiesc folosite distanţiere între elemente. Stivuirea trebuie făcută pe o
suprafaţă uscată şi plană, în caz contrar se poate întampla ca elementele din lemn lamelat incleiat să se
deformeze, mai ales dacă este vorba de perioade de depozitare îndelungate.
Foto 4.13. – Depozitarea elementelor din lemn lamelat încleiat
Protejarea: În cazul depozitării în aer liber, este necesar ca elementele din lemn lamelat încleiat să fie
protejate cu prelate sau folii de plastic, chiar şi în cazul când acestea sunt împachetate în folii de plastic din
fabrică. Acoperirea elementelor trebuie făcută în aşa fel încât ventilarea acestora să fie posibilă. Este
recomandată depozitarea, cât mai rapid posibil, în zone acoperite pentru a asigura o protecţie bună împotriva
apei/umezelii, în perioada de construcţie. Lemn lamelat incleiat suportă apa bine, dar apar probleme datorită
modificărilor de formă prin încovoiere sau a fisurilor care pot apărea la uscarea acestuia.
Foto 4.14 – Protejarea elementelor din lemn lamelat încleiat cu folii din material plastic
Ventilarea: În cazul în care folia de material plastic se umezeşte la interior, din cauza condensului,
aceasta trebuie scoasă, pentru ca lemnul să se usuce în aer liber. Acolo unde este numai puţină apă sub folie, este
suficient ca folia să se perforeze în locul respectiv pentru a fi posibilă înlăturarea apei.
Protejarea marginilor: şufele macaralei trebuie să fie late şi marginile elementelor trebuiesc protejate cu
colţare care să nu se strivească lemnul sau să nu lase urme pe lemn la ridicarea acestora cu macaraua (fig. 4.8.).
Fig. 4.8. – Protejarea marginilor elementelor din lemn lamelat

încleiat la transportul cu macaraua
Uscarea: Elementele din lemn lamelat încleiat trebuiesc uscate încet în cazul în care umiditatea acestuia
a devenit mult mai mare decât cea de 12 %, care este, în mod normal, umiditatea la livrare. În felul acesta se
evită apariţia fisurilor care se produc prin uscare rapidă. În acelaşi timp se atrage atenţia că încovoierea grinzilor
se măreşte în cazul în care uscarea are loc în acelaşi timp cu supunerea acestora la o sarcină mare.
Elemente de asamblare: Pentru a se evita petele de rugină se recomandă folosirea elementelor de
îmbinare rezistente la coroziune, cum ar fi şuruburi, holşuruburi, cuie sau şaibe galvanizate sau din inox.
Foto 4.13. – Fixarea stalpilor din lemn lamelat încleiat pe fundaţii cu ajustaje metalice

Foto 4.14. – Aparat de reazem pentru stalpi
Foto 4.15. – Montarea cu macaraua a stâlpilor din lemn lamelat încleiat

Foto 4.16. – Stâlpi din lemn lamelat încleiat montaţi cu aparate de reazem
Foto 4.17. – Detaliu rezemare grinzi pe stâlpi, fixate cu plăci metalice si buloane.
Foto 4.18. – Hală cu stâlpi şi grinzi din lemn lamelat încleiat, în timpul montajului.

Capitolul 5 Structuri din lemn utilizate în tehnica construcţiilor
Capitolul 5
STRUCTURI DIN LEMN UTILIZATE ÎN

TEHNICA CONSTRUCŢIILOR
5.1. Clasificarea structurilor de rezistenţă din lemn
5.2. Structuri din elemente liniare (stalpi si grinzi):
Faţă de soluţiile clasice cunoscute în prezentul paragraf se mai prezintă o serie de structuri
moderne realizate din lemn lamelat încleiat, din lemn densificat sau din placaj rulat (anouri):
5.2.1. Stâlpi din lemn
În figura 5.1. se prezintă schemele statice, schemele geometrice şi alcătuirea de detaliu a

unor stâlpi cu secţiune plină, cu zăbrele, respectiv cu anouri.
Fig. 5.1. Scheme statice şi geometrţce la stâlpi:

a - stâlp dublu articulat; b - stâlp încastrat; c - stâlp dublu articulat cu reazem
intermediar lateral articulat; d - idem, cu reazem intermediar lateral încastrat;
e - stâlp pe doua niveluri, articulat la extremităţi; f, g, h, i - stâlpi din mai multe
elemente dispuse simetric, asimetric sau încrucisat; j, k, 1, m, n, o - stâlp cu
zăbrele; p - stâlp cu anouri.
În figura 5.2. se prezintă o serie de alcătuiri constructive pentru stâlpi cu diferite forme ale
secţiunii în plan şi în elevaţie şi cu diferite sisteme de alcătuire constructivă.
Se remarcă în mod deosebit tipurile de stâlpi alcătuiţi cu forme circulare, în cruce sau în
dublu T. Fixarea stâlpilor din lemn pe fundaţii se face în mod curent cu piese metalice speciale care
preiau şi transmit solicitările de la baza stâlpului.
Fig. 5.2. – Alcatuirea constructivă a stâlpilor:

a - stâlp cu sectiune simplă din lemn rotund; b - stâlp cu secţiune compusă din
lemn rotund; c - stâlp din lemn ecarisat cu secţiune simplă: d - stâlp din lemn
ecarisat cu secţiune dublă; e - stâlp în cruce din lemn ecarisat sau din lemn
lamelat încleiat; f - stâlp cu secţiune dreptunghiulară, din lemn lamelat încleiat;
g - stâlp cu sectiune dublu T din lemn lamelat încleiat; h - stâlp cu secţiune
compusă, cu montanţi; i - stâlp cu secţiune compusă, cu placuţe; j - stâlp cu
zăbrele, de tip diagonal; k - stâlp cu zăbrele de tip diagonale şi montanţi.
5.2.2. Grinzi din lemn
Conform elementelor cunoscute, grinzile din lemn pot fi:

- siplu rezemate (fig. 5.3.a.);
- cu consolă (fig. 5.3.b.);
- continue cu deschideri egale sau diferite, fără sau cu console (fig. 5.3.c, fig. 5.3.d, fig. 5.3.e);
- continue cu articulaţii (fig. 5.3. f);
- drepte (fig. 5.3.a ... fig. 5.3.e), frânte (fig. 5.4.a, fig. 5.4.b, fig. 5.4.c) sau curbe (fig. 5.4.d ...
fig. 5.4.g).
Fig. 5.3. – Scheme geometrice la grinzi:

a – cu o deschidere; b – cu o deschidere şi consolă; c – cu două deschideri inegale;
d – cu trei deschideri inegale; e – cu trei deschideri inegale şi console;
f – grinzi cu articulaţii (Gerber)

Fig. 5.4. – Elevaţii la grinzi:

a, b – grinzi cu frângere; c – grindă cu frângeri multiple;
d – grindă curbă; e, f – grinzi cu dublă curbură;
g – grindă cu triplă curbură
Grinzile din lemn lamelat încleiat se pot realiza cu secţiune constantă sau variabilă, drepte
sau curbe (fig. 5.5.).
Fig. 5.5. – Elevaţii de grinzi din lemn lamelat încleiat:

a – cu secţiune variabilă într-o singurăpantă; b – cu secţiune constantă;
c – cu mai multe deschideri şi secţiune variabilă în dreptul reazemului;
d, i – în două pante; e, j – în doua pante cu contrasăgeată; f, k – curbe la partea superioară,
respectiv inferioară; g – în două pante la partea superioară şi curbe la partea inferioară;
h, l – curbe, cu secţiune constantă.
Pentru reducerea deschiderii de calcul şi a secţiunii elementelor grinzile din lemn se pot
realiza cu rezemare pe contrafişe, care pot creea aspecte arhitecturale deosebite (fig. 5.6. si fig.
5.7.).
Fig. 5.6. – Scheme geometrice de realizare a grinzilor cu contrafişe

Fig. 5.7. – Alcătuiri constructive la grinzi cu contrafişe

Pentru obţinerea unui aspect arhitectonic deosibit, contrafişele se pot realiza curbe şi
rigidizate cu anouri (fig. 5.8. şi fig 5.9.).
Fig. 5.8. – Scheme geometrice la grinzi cu contrafişe curbe şi anouri
Fig. 5.9. – Alcătuiri constructive la grinzi cu contrafişe curbe şi cu anouri

5.3. Structuri din elemente plane

5.3.1. Ferme cu zăbrele
OBSERVATIE:
Subcapitolele 5.1., 5.2. si 5.3.1. s-au prezentat detaliat in anul III.
5.3.2. Cadre din lemn
Cadrele din lemn sunt structuri de rezistenţă portante plane prin intermediul cărora se pot
realiza o varietate mare de tipuri de structuri destinate atât pentru cladiri civile, cât şi pentru
construcţii industriale şi agricole cu caracter definitiv sau provizoriu.
În functie de modul de alcatuire cadrele pot fi:
✓ cadre cu inimă plină;
✓ cadre cu zăbrele.
În functie de schema statica adoptată, pot fi:
✓ cadre cu două articulaţii;
✓ cadre cu trei articulaţii.
Cea mai mare raspandire, în practica construcţiilor din lemn, o au cadrele cu trei articulaţii,
deoarece sunt mai raţionale în ceea ce priveste distribuţia eforturilor, mai simple în execuţie şi nu
pun probleme deosebite la transport şi montaj.
Particularitatea constructivă a cadrelor, în general, constă în existenţa unui nod rigid, în zona
de îmbinare a riglei cu stalpul. În acest caz, momentul încovoietor din nodul rigid reduce momentul
inconvoietor în rigla cadrului şi de aceea cu o structura în cadre se pot acoperi deschideri mai mari
decat în cazul utilizării grinzilor. Un alt avantaj al constructiilor cu structura portanta din cadre
consta în faptul ca pot prelua incarcarile orizontale în planul lor şi pot asigura stabilitatea cladirii,
fără să fie nevoie de încastrarea stalpilor în fundaţii şi prevederea unor contravantuiri speciale în
peretii frontali sau transversali.
În funcţie de modul de execuţie se deosebesc:
▪ cadre executate pe santier utilizand tehnologii traditionale – cadre cu contrafişe,
cadre tip ferme, cadre cu inima plina din scânduri incrucişate, batute în cuie;
▪ cadre executate în fabrici sau în atelire specializate, pe bază de tehnologii moderne –
cadre prefabricate din lemn lamelat încleiat.
Cadre tradiţionale
Cadre – sistem cu contrafişe
Sunt sistemele constructive din lemn ecarisat sau rotund, bare drepte (stalpi şi rigle), care se
rigidizează în sens transversal printr-un sistem de contrafişe.
Fig. 5.10. – Sisteme de baza ale cadrelor cu contrafişe

Cadrele cu contrafişe se pot utiliza la construcţii industriale şi agricole (magazii, şoproane,
adăposturi în zootehnie, depozite de furaje etc.).
Avantajul principal al structurilor din cadre cu contrafişe constă in simplitatea execuţiei şi în
posibilitatea utilizarii la executarea lor a materialului lemnos brut, de provenienţă locală. (fig. 5.11.)
Îmbinările între elemente constructive se realizeaza prin chertare şi cu tije.
Fig. 5.11. – Cadru cu contrafişe, executat din lemn rotund, trei deschideri de 6.00 m
Cadre tip ferme

Se realizează de obicei cu doua articulaţii având rigla formata din grinzi cu zăbrele de tip
dulgheresc (cu chertări) sau din grinzi cu inimă plină (din scânduri încrucişate bătute în cuie sau din
placaj, realizate prin încleiere – fig. 5.12.).
Fig. 5.12. – Cadre alcătuite din grinzi cu inima plină sau din grinzi cu zăbrele dulghereşti
Aceste tipuri de cadre se utilizează pentru construcţii cu deschideri libere, de 12.00 ... 18.00
m, pentru săli de sport în şcoli, pentru adăpostirea unor utilaje, ca spaţii de depozitare.
În cazul cadrelor cu doua articulaţii stabilitatea transversală se asigură, în general prin
prevederea unor contrafişe în zona de îmbinare a riglei cu stâlpii cadrului. Contrafişele se dispun de
obicei la 45° şi se calculează atât la acţiunea încărcărilor orizontale, provenite din vânt şi/sau seism.
Cadrele cu două articulaţii, ca sisteme static nedeterminate se calculează ţinând seama de
influenţa cedării legăturilor, respectiv de modul de deformare generala a riglei (fermei) sub acţiunea
încărcărilor. În urma studiilor efectuate s-a constat că, la cadrele cu riglă în formă de grindă cu
zăbrele, datorită deformaţiilor reduse, valoarea împingerii în contrafişe nu se modifică decât într-o
masură redusă (6 ... 8%) pe când la cele cu riglă în formă de grindă cu inimă plină din scânduri

încrucişate bătute în cuie, cedarea legăturilor influenţează în mare măsură distrubuţia eforturilor,
ducând la o creştere importantă a împingerii, pana la 60%.
În fig. 5.13. se prezintă schemele generale şi detaliile caracteristice pentru un cadru cu două
articulaţii, realizat în două varinte constructive.
Fig. 5.13. – Sisteme statice şi detalii constructive pentru o structură tip cadru în varintele:
a – cu rigla în formă de grindă cu inimă plină;
b – cu rigla în formă de grindă cu zăbrele.
Cadre cu inima plină din scânduri încrucişate bătute în cuie

Cadrele din lemn cu inimă plina din scânduri încrucişate bătute în cuie sau cu inima plină
din placaj cu îmbinari încleiate se pot executa cu două sau cu trei articulaţii (fig. 5.14.).
Cadrele cu două articulaţii se pot realiza cu rigla dreaptă sau curbă, având momentul de
inerţie variabil. Din punct de vedere tehnico - economic sunt mai avantajoase cadrele cu rigla curbă.
Cu astfel de cadre se pot acoperi deschideri cuprinse între 15 ... 20 m.

Fig. 5.14. – Tipuri de cadre din lemn cu inimă plină:

a, b – cu două articulaţii; c – cu trei articulaţii.
Cadrele cu trei articulaţii se realizează din două semicadre identice, care se asamblează la
montaj. Cu ajutorul lor se pot acoperi deschideri de 15 ... 24 m.
În cazul cadrelor cu trei articulaţii o atenţie deosebită trebuie acordată ipotezelor de
încarcare asimetrice provenite din acţiunea vântului, din acţiunea nesimetrică a zăpezii şi din
acţiunea seismică. În această ipoteză de încărcare apar în porţiunile comprimate ale talpilor
inferioare eforturi de compresiune mari, care pot duce la pierderea stabilităţii nodului.
Fig. 5.15. – Cadru de lemn cu trei articulaţii cu inima din scânduri încrucişate bătute în cuie
Pentru asigurarea stabilităţii nodului în planul normal pe planul cadrului, structurile din
cadre trebuie prevazute cu contravântuiri spaţiale de rigidizare, care se amplasează, de regulă în
punctul de jos al nodului rigid unde se întâlnesc cele trei elemente puternic comprimate.

Calculul cadrelor cu inimă din scânduri încrucişate bătute în cuie se face după regulile
generale ale mecanicii construcţiilor. Pentru simplificarea calculelor este indicat ca determinarea
eforturilor să se stabilească în raport cu axa tălpii superioare. Stabilirea solicitărilor se face în
ipoteza că eforturile normale din încovoiere sunt preluate numai de tălpi, iar cele de alunecare, de
inimă. Nodul rigid se calculează fără a ţine seama de aportul inimii, presupunându-l ca un sistem de
bare articulate, compus din tălpile riglei, respectiv ale stâlpului şi diagonala mediană comprimată,
care uneşte cele două tălpi (fig. 5.16., a). Efortul de întindere din talpa superioară provenit din
momentul de incastrare din nod este preluat de eclisele metalice prinse de nod cu ajutorul cuielor
sau a suruburilor de lemn.
Talpa inferioară comprimată se prevede de regulă cu un dulap orizontal pentru mărirea
rigidităţii in planul normal pe planul cadrului. În fig. 5.15. se prezintă schema generală şi detaliile
constructive caracteristice pentru un cadru cu trei articulaţii realizat cu inima din scânduri
încrucişate şi îmbinări cu tije.
Calculul cadrelor cu inimă din placaj şi îmbinări încleiate se face considerând caracteristicile
de rigiditate echivalente pentru unul dintre materiale – lemn sau placaj. Aria şi modulul de
rezistenţă echivalente se stabileşte pe baza rezistenţelor de calcul ale celor două materiale respectiv
pe baza valorilor modulelor de elasticitate (fig. 5.16., b).
Fig. 5.16. – Caracteristici de calcul Ac, Ic pentru:

a – cadre cu inima din scânduri încrucişate; b – cadre cu inima din placaj încleiate
Sisteme moderne de cadre
Prin cadre moderne din lemn încleiat se înţeleg sistemele constructive realizate din elemente
prefabricate, bazate pe o execuţie mecanizată în fabrici sau ateliere specializate, cu grad ridicat de
industrializare.
Cadrele din lemn lamelat încleiat constituie în etapa actuală una din soluţiile constructive
care se aplică cu multă eficienţă, aât la realizarea construcţiilor social – culturale, cât şi la
construcţii cu caracter industrial şi agrozootehnic.
Cadrele din lemn lamelat încleiat se caracterizează, în general, printr-o rigiditate şi
capacitate portantă ridicată, se realizează într-o varietate mare de forme si tipuri constructive, în
funcţie de destinaţie, mărimea deschiderii şi de cerinţele funcţionale, fiind realizate cu două sau cu
trei articulaţii, acoperind deschideri care pot ajunge până la 45.00 m.

Cadre cu trei articulaţii

Cadrele din lemn lamelat încleiat se pot realiza într-o varietate mare de tipuri constructive,
atât în ceea ce priveşte alcătuirea secţiunii transversale, cât şi în ceea ce priveşte tipurile de
elemente prefabricate utilizate, menţionându-se:
▪ cadre cu trei articulaţii alcătuite din semicadre realizate dintr-un singur prefabricat
încleiat din pachete de scânduri (fig. 5.17., a);
▪ cadre cu trei articulaţii alcatuite din semicadre realizate din doua sau mai multe
elemente prefabricate încleiate (fig. 5.17., b).
Cadrele cu trei articulaţii alcătuite din semicadre formate dintr-un singur prefabricat se
pretează, în general, la construcţii cu deschideri relativ mari. Datorită continuităţii care se realizeaza
în zona de îmbinare a stâlpului cu rigla cadrului, cu acest tip de cadre se pot acoperi, în condiţii
avantajoase deschideri de la 20.00 pana la 60.00 m.
Fig. 5.17. – Tipuri de cadre din lemn lamelat încleiat, cu trei articulaţii:
a – alcătuite dintr-un singur element prefabricat; b – alcătuite din doua sau mai multe tipuri de
elemente prefabricate
Cadrele cu trei articulaţii având semicadrele alcătuite din două sau mai multe tipuri de
elemente prefabricate din lemn lamelat încleiat sunt indicate pentru construcţii industriale, social –
culturale sau agricole, având deschideri de 12 ... 30 m.
Semicadrele se realizează de obicei cu moment de inerţie variabil, având înălţimea maximă
în nod şi minimă în articulaţii. Înălţimea secţiunii se stabileşte din condiţia de rigiditate şi rezistenţă,
ţinând seama de mărimea deschiderii, modul de realizare a nodului, mărimea şi natura solicitarilor
(fig. 5.18.).
Din condiţia de rigiditate se impune ca înalţimea secţiunii transversale h, în nodul cu
solicitările maxime din încovoiere să fie mai mare sau cel putin egală cu l/35, l fiind deschiderea
cadrului.
La realizarea secţiunii semicadrului, înalţimea secţiunii acestuia la reazem trebuie sa fie
≥0.4h, iar la cheie >1.25b; b este lăţimea secţiunii transversale (fig. 5.19.).

Fig. 5.18. – Modul de realizare a curburii nodului de

racordare dintre stâlp şi rigla semicadrului încleiat
Fig. 5.19. – Realizarea semicadrelor încleiate în funcţie de calitatea materialului
Mărimea razei de curbură R se stabileşte în funcţie de grosimea scândurilor utilizate la

realizarea semicadrelor, cu relaţia:
Rmin ≥ (150 ... 200)a,
a - fiind grosimea scândurilor, în cm.
La realizarea semicadrelor o atenţie deosebită trebuie acordată sortarii materialului pe
calităţi (I, II, III) şi alcătuirii secţiunilor caracteristice, respectând regulile şi principiile solicitatări la
încovoiere sau la încovoiere cu compresiune.
În cazul deschiderilor mari este indicat să se realizeze cadre cu moment de inerţie variabil
având rigla curbă (fig. 5.19.).
Calculul cadrelor lamelate încleiate cu noduri rigide se efectuează în ipoteza cea mai
defavorabilă de încarcare cu sarcini permanente şi temporare de lungă şi scurta durată (zăpadă, vânt,
încarcare seismică).
Verificarea eforturilor unitare normale în secţiunile caracteristice se face la compresiune cu
încovoiere.

Datorită dificultăţilor pe care le prezintă cadrele cu trei articulaţii, cu deschideri mari,
realizate din semicadre curbe, îndeosebi cu privire la tehnologia de execuţie, manipulare şi
transport, în practică, în ultimul timp se utilizează cadrele cu trei articulaţii, asamblate pe şantier,
din două sau mai multe tronsoane prefabricate, drepte. Realizarea separată a stâlpilor şi a riglelor
simplifică în mare măsură tehnologia de execuţie, manipularea şi transportul prefabricatelor, motiv
pentru care la construcţiile cu deschideri medii (12 ... 30 m), acest gen de cadre reprezintă o soluţie
eficientă (fig. 5.20.).
Fig. 5.20. – Schema constructivă a unui cadru cu trei articulaţii – detaliu de execuţie
a nodului de îmbinare dintre stalp si riglă
Cadre din lemn lamelat încleiat cu doua articulaţii

Cadrele încleiate cu două articulaţii, având grinzi drepte sau curbe nu pun probleme
deosebite din punct de vedere tehnic şi constructiv, ele caracterizându-se în general prin simplitatea
execuţiei, atât în ceea ce priveşte elementele componente, cât şi cu privire la structura de ansamblu.
Cadrele încleiate având rigla dreapta sau curbă, cu moment de inerţie constant sau variabil
având inima din scânduri încrucişate (fig. 5.21., c si d), sunt indicate în general pentru realizarea
construcţiilor cu deschideri mari (l = 30 ... 50 m).
Din punct de vedere constructiv aceste tipuri de structuri de rezistenţă se deosebesc de cele
tradiţionale atât prin modul de realizare al inimii, cât şi a tălpilor. La cadrele încleiate inima este
alcatuită din trei rânduri de scânduri, dispuse sub unghiuri diferite şi cu înclinare mică, în vederea
creşterii aportului acestora la preluarea eforturilor de încovoiere.
În cazul deschiderilor mari sunt mai avantajoase cadrele cu rigla curbă, având sageata de 1/8
... 1/10 din deschidere.

Fig. 5.21. – Tipuri de cadre încleiate:

a,b – de tip fermă, cu rigla din grinzi încleiate drepte, respectiv curbe;
c, d – cadre încleiate cu inima din scânduri încrucişate cu rigla în două pante, respectiv curbă.
Fig. 5.22. – Structuri în cadre de tip fermă, cu două articulatii având rigla formată cu
grinzi încleiate drepte (a) sau curbe (b).

Cadre cu zăbrele
Cadre din lemn cu zăbrele se pot realiza cu două sau trei articulaţii (fig. 5.23.).
Fig. 5.23. – Scheme constructive pentru cadre cu zăbrele:

a – cadru cu două articulaţii; b – cadru cu trei articulaţii;
c – cadru cu zăbrele cu pod rulant.
Cadrele cu zăbrele se pot realiza din lemn ecarisat sau din lemn lamelat încleiat; îmbinarile
se pot realiza prin chertare frontală, cu buloane, cu şuruburi, cu pene metalice sau prin încleiere.
Cadrele cu zăbrele sunt indicate pentru deschideri reduse şi medii (9 ... 18 m); la deschderi
mai mari este eficient ca tălpile stâlpilor şi riglelor să se realizeze din lemn lamelat încleiat, iar
zăbrelele din cherestea obişnuită.
5.3.3. Arce din lemn
Arcele fac parte din categoria sistemelor constructive plane cu împingeri şi se pot realiza cu
sau fără tirant.
Sisteme de arce cu tirant se utilizează pentru realizarea acoperişurilor cu raportul f/l = 1/4 ...
1/6, pe stâlpi sau pereţi din zidarie portantă, cu două sau trei articulaţii, cu inimăplina sau cu
zăbrele.
Sistemele cu arce fără tirant se utilizează în general la construcţiile cu deschideri mari (30 ...
90 m) si raportul f/l = 1/2 ... 1/4, iar pentru preluarea împingerilor se prevăd fundatii excentrice, de
tip special.
Arcele cu doua sau trei articulaţii, mai în special cele din lemn lamelat încleiat, reprezintă în
etapa actuală unul dintre cele mai răspândite sisteme constructive pentru realizarea structurilor
inginereşti, în general şi în deosebi a celor cu deschideri mari.
Structurile din arce cu două sau trei articulaţii se pretează la construcţii civile şi industriale
cu deschideri dintre cele mai variate (depozite, săli de spectacole, auditorii, săli de sport , stadioane,
poduri etc).
Sistemele din arce cu doua sau trei articulaţii cu sau fără tirant, se pot realiza într-o varietate
mare de forme si tipuri constructive în funţie de destinaţia şi specificul construcţiei, natura
materialului lemnos folosit, posibilităţile tehnologice de realizare etc.

În funcţie de modul de execuţie construcţiile din arce se pot clasifica în sisteme executate
dupa o tehnologie tradiţinală sau după o tehnologie modernă.
A. Sisteme tradiţionale
Din categoria sistemelor tradiţionale fac parte: arcele cu trei articulaţii din grinzi drepte,
arcele cintru, arcele din grinzi segment de arc.
a. Arcele cu trei articulaţii din grinzi drepte
Se realizează din două grinzi cu secţiunea simplă sau cu secţiune compusă aşezate
oblic (fig. 5.24 si fig. 5.25.).
Fig. 5.24. – Schemele constructive pentru arce cu trei articulaţii:

a – din grinzi drepte; b – din grinzi macaz.
Fig. 5.25 – Schema constructivă si detalii caracteristice pentru un arc

cu trei articulaţii din grinzi drepte.
Prinderea la coamă se realizează prin intermediul unor eclise din lemn sau metal, iar la
partea inferioară se prevede un tirant metalic din otel – rotund sau profilat pentru preluarea
împingerilor.
Arcul cu trei articulaţii din grinzi drepte cu secţiune simplă sau compusă din două sau trei
bare solidarizate cu plăcuţe elastice se caracterizează prin aceea că se compune dintr-un număr
redus de elemente de dimensiuni mari (grinzi si tiranţi) uşor de transportat, asamblate şi montate pe
şantier. Cu asemenea arce se pot acoperi deschideri de 9 ... 15 m.
În cazul deschiderilor mai mari este indicată varianta la care semiarcele se realizează din
grinzi tip macaz sau din grinzi din lemn lamelat încleiat.

Articulaţia de coamă se realizează cu ajutorul a două eclise de lemn sau metalice, fixate cu
şuruburi sau buloane, astfel încat să asigure rigiditatea necesară în timpul montării arcului.
Dintre tipurile de arce cu trei articulaţii din grinzi drepte cele mai raţionale sunt cele din
grinzi macaz.
Avantajul principal al acestui sistem constă în consumul redus de material lemnos, ca
urmare a reducerii deschiderii tălpii superioare şi transformării acesteia dintr-o grinda simplă,
într-un arc.
b. Arce – cintre
Acestea reprezintă o metodă clasică de execuţie a unor elemente portante curbe de tipul
arcelor cu două sau trei articulaţii (fig. 5.26); la partea superioară lamelele pot fi curbe sau cu linii
frânte.
Fig. 5.26 – Arce cintru din lamele standardizate:

a – arc cu tirant; b – arc fără tirant; c – detalii lamele.
Arcele cintru se realizează, de regulă din 2, 3 sau 4 rânduri de lamele tip executate din
scânduri sau dulapi şi îmbinate între ele cu cuie, şuruburi, buloane sau dornuri din lemn de stejar.
Capetele lamelelor care compun cintrul se taie în direcţia razelor arcului. Lungimea lamelelor l se
stabileşte în funcţie de mărimea razei de curbură a arcului R şi de înălţimea lamelei hl. Raportul
optim dintre lungimea şi înălţimea lamelelor se consideră l/hl ≥13.
Arcele cintru pot fi circulare sau ogivale, cu sau fără tirant metalic pentru preluarea
împingerilor. Din cauza capacităţii portante reduse, arcele se dispun la distanţe mici (0.75 ... 1.50
m), ceea ce permite fixarea asterelei direct, fără a necesita alte elemente intermediare (pane sau
căpriori). Limitarea capacităţii portante se datorează în primul rând înălţimii reduse a scândurilor
sau dulapilor din care se execută lamelele (hl = 25 cm), iar în al doilea rând datorită lungimii mari
de flambaj a arcelor.
c. Arce cu trei articulaţii din grinzi segment de cerc
Arcele cu trei articulaţii din grinzi în formă de segment de cerc, cu sau fără tirant metalic se
pot realiza din grinzi cu inimă plină din scânduri încrucişate bătute în cuie sau din grinzi cu inima
din placaj încleiate (fig. 5.27.). Alcătuirea constructivă a secţiunii transversale la grinzile segment
este analoagă cu alcătuirea secţiunii grinzilor cu inimă din scânduri încrucişate bătute cu cuie sau cu
inima din placaj încleiat, cu deosebirea că tălpile superioare fiind curbe, se execută dintr-un pachet
de rigle de secţiune redusă.
Fig. 5.27. – Arce cu trei articulaţii din ferme segment cu inimă plină din
scânduri încrucişate sau din placaj, cu sau fără tirant.
Fig. 5.28. – Arce cu trei articulaţii din grinzi segment cu inima

din scânduri încrucişate bătute în cuie
Arcele cu trei articulaţii din grinzi segment de cerc cu inima plină din scânduri încrucişate
bătute în cuie (fig. 5.28) se încadrează în categoria soluţiilor clasice, care au servit frecvent la
realizarea depozitelor sau podurilor provizorii. Se pot utiliza la deschideri de 20 ... 30 m.
Dezavantajul soluţiei consta în consumul ridicat de manoperă calificată şi durata mare de execuţie
pe şantier. Pentru evitarea acestui inconvenient se recomandă utilizarea arcelor cu grinzi încleiate,
cu inima plină din placaj de construcţii, executate, în ateliere specializate.
Din condiţia de rigiditate, raportul dintre înălţimea secţiunii transversale a semiarcului h şi
deschiderea l a arcului se recomandă să fie h/l ≥ 1/30.
B. Sisteme moderne de arce încleiate
Arcele încleiate se realizează în principiu ca şi grinzile din lemn lamelat încleiat, respectând
reguli privind alcătuirea secţiunii transversale şi modul de dispunere a categoriilor de calitate a
lemnului (I, II, III) pe înălţimea secţiunii în funcţie de natura solicitării.
Sistemele structurale moderne din arce încleiate, reprezintă în etapa actuală una dintre
rezolvările constructive care se aplică cu mult succes mai ales la construcţii social – culturale,
sportive etc., cu deschideri mari, variind între 20 si 60 m, iar în unele cazuri peste 100 m.
Sistemele moderne din arce încleiate se caracterizează printr-o capacitate portantă, rigiditate
şi durabilitate ridicată, în condiţii normale de exploatare; se realizează din elemente prefabricate de
dimensiuni mari, executate în ateliere sau fabrici specializate, cu grad ridicat de mecanizare şi
industrializare.
Arcele din lemn lamelat încleiat se pot realiza într-o varietate mare de forme şi tipuri
constructive, în funcţie de destinaţia construcţiei şi cerinţele arhitecturale. Din punctul de vedere al
schemei statice arcele se pot realiza cu două sau trei articulaţii, cu sau fără tirant (fig. 5.29).
Fig. 5.29. – Scheme constructive pentru arce încleiate cu două

articulaţii şi cu trei articulaţii, cu sau fără tirant
Arcele încleiate cu două sau trei articulaţii, cu tirant se utilizează, în general la realizarea
acoperişurilor construcţiilor cu stâlpi sau pereti portanţi, având deschideri de 20 ... 30 m si raportul
f/l = 1/6. Arcele fără tirant se utilizează pentru raportul f/l = 1/2 ... 1/4 folosind schema statică cu
trei articulaţii şi se pretează la construcţii cu deschideri mari (30 ... 60 m). Indiferent de schema
statică adoptată, conturul tălpii superioare se realizează de obicei după arc de cerc.
În general, arcele încleiate se realizează cu secţiunea transversală având formă
dreptunghiulară. Din condiţia de stabilitate transversală se recomandă ca raportul h/b > 6, iar din
condiţia de rigiditate se impune ca h/l sa fie cuprins între 1/35 si 1/50. Grosimea scândurilor
(dulapilor) trebuie să fie < 1/300 din raza de curbură R şi cel mult 40 mm. Înnădirea scândurilor
marginale se face prin suprafeţe teşite, atât la partea inferioară, cât şi la partea superioară, pe o
înălţime de 0.1h şi cel puţin două scânduri. Restul scândurilor se îmbină cap la cap.
Realizarea arcelor (tronsoanelor) încleiate se face cu ajutorul unor eşafodaje special
amenajate. Presarea arcelor sau semiarcelor din pachete de scânduri (dulapi) se face cu prese
hidraulice, cu comandă centralizată, asigurând presiunea de 5 ... 8 daN/cmp. Încleierea se face în
poziţie verticală (mai puţin folosită) sau în poziţie orizontală (folosită în mod curent), când adezivul
trebuie să fie mai vâscos pentru a putea împiedica pierderea prin scurgere.
Dintre structurile portante din arce din lemn lamelat încleiat, se folosesc cel mai mult arcele
cu trei articulaţii, care au căpătat o largă utilizare, mai ales în cazul construcţiilor cu deschideri
mari: depozite de materiale şi materii prime, ateliere si hale industriale, bazine de înnot, săli
polivalente, săli de sport etc. În fig. 5.30. se prezintă schema şi detaliul de execuţie pentru un arc cu
trei articulaţii din grinzi drepte având deschiderea de 39.00 m.
Fig. 5.30 – Construcţia unui depozit de materii prime cu acoperiş din arce încleiate
de 39 m deschidere: a – schema constructivă, b – detaliu articulaţie.
În fig. 5.31. se prezintă schema şi detaliul de execuţie pentru un arc cu trei articulaţii realizat
din elemente curbe.
Fig. 5.31. – Construcţia unui arc cu trei articulaţii din lemn

lamelat încleiat, având 12.00 m deschidere.
Modul de realizare a articulaţiilor de la reazem şi cheie se alege în funcţie de marimea

deschiderii, destinaţia construcţiei etc. În general, articulaţiile de la reazem şi cheie se bazează pe
utilizarea unor dispozitive metalice speciale, a căror dimensiuni rezultă din calcul.

Fig. 5.32 – Modul de realizare a nodului de reazem:

a – prin intermediul unui dispozitiv special; b – cu ajutorul unui surub (bulon) de
articulaţie
În fig. 5.32. se prezintă modul de realizare a nodului de reazem în două variante: în prima
variantă articulaţia se realizează prin intermediul unui aparat special, iar cea de a doua cu ajutorul
unui surub (bulon) de articulaţie.
Dimensiunile în plan ale plăcii de reazem (de bază) se stabilesc din condiţia de strivire a
lemnului în lungul fibrelor, iar grosimea acestora din condiţia de încovoiere. Grosimea ecliselor şi
diametrul şuruburilor de articulaţie se determină din condiţia de forfecare şi presiunea pe gaură.
Articulaţiile de la cheie se pot realiza în mai multe moduri în funcţie de aspectul arhitectonic
dorit, mărimea solicitarilor, dimensiunile secţiunii transversale a arcului (fig. 5.33.).
Fig. 5.33. – Varinte constructive pentru realizarea articulaţiilor de la cheie.

Dimensiunile pieselor metalice utilizate la realizarea articulaţiilor la cheie se stabilesc din

calcul tinând seama de natura şi mărimea solicitarilor, având la bază schemele de calcul stabilite în
mod asemănător ca în cazul articulaţiilor de la reazem.
C. Arce cu zăbrele
Arcele cu zăbrele pot fi cu două sau trei articulaţii. În practică datorită avantajelor pe care le
prezintă se utilizează mai mult arce cu trei articulaţii. În cazul construcţiilor cu deschideri relativ
mari (25 ... 40 m) cu caracter provizoriu, cele mai indicate sunt arcele cu trei articulaţii din ferme
segment (fig. 5.34), cu tirant metalic sau cu transmiterea împingerii direct la fundaţii.
Valoarea redusă a eforturilor în zăbrelele semiarcelor executate din ferme cu talpa
superioară curbă, simplifică mult realizarea nodurilor.
Fig. 5.34 – Arce cu trei articulaţii din ferme segment, cu şi fără tirant
Pentru asigurarea stabilităţii spaţiale, construcţiile din arce cu zăbrele, ca şi cele din cadre şi
grinzi necesită contravântuirea, atât a tălpii superioare în planul acoperişului, cât şi a tălpii
inferioare comprimate – întinse, în scopul preîntâmpinării flambajului, în planul normal pe planul
lor.
Talpa superioară este de obicei bine rigidizată prin însăşi construcţia acoperişului, în schimb
talpa inferioară trebuie rigidizată cu contravântuiri verticale, dispuse între două arce perechi (fig.
5.35.).
În cazul deschiderilor foarte mari (50 ... 60 m) se pot folosi arce cu ambele tălpi curbe
(fig.5.34,c).

Fig. 5.35 – Schema constructivă a unui arc cu trei articulaţii din ferme poligonale.

Capitolul 6 Tehnologia de realizare a caselor din lemn integral prefabricate
Capitolul 6
TEHNOLOGII DE REALIZARE A CASELOR DIN LEMN

INTEGRAL PREFABRICATE
6.1. Executia elementelor prefabricate in fabrică
6.1.1. Criterii pentru stabilirea fluxului tehnologic
La stabilirea fluxului de producţie a capacitaţii secţiei, precum şi la stabilirea tipurilor de

utilaje alese, se au in vedere urmatoarele criterii:
✓ tipul de casă etalon să prezinte un grad de complexitate cât mai ridicat, astfel încât
tehnologia adoptată să poată asigura producerea de case oricât de pretenţioase ar fi,
inclusiv prin lambrisare;
✓ capacitatea de producţie prezumată, pe baza unui studiu de piaţa;
✓ utilizarea unor materiale şi sisteme constructive acceptate, atât in ţară, cât şi în
străinatate şi agrementate în România;
✓ posibilitatea de realizare a intregului flux tehnologic de la debitarea cherestelei până la
ambalarea şi pachetizarea elementelor componente, inclusiv realizarea protecţiei
lemnului impotriva biodegradării şi a focului;
✓ posibilitatea realizării unor partiuri cât mai variate, folosind aceleaşi elemente
prefabricate tip;
✓ posibilitatea de realizare a unor finisaje diverse – lambrisări, tencuieli umede,
tencuieli uscate;
✓ posibilitatea de montare în interiorul panourilor a tuturor echipamentelor pentru
instalatii – tuburi pentru conductorii electrici, doze, conducte pentru apă caldă – apă
rece;
✓ costul investiţiei.
6.1.2. Sortimente de subansamble si elemente componente ale caselor prefabricate
În secţiile pentru casele prefabricate din lemn se produc următoarele subansamble şi

elemente:
Panouri de pereţi exteriori
Panourile de pereţi exteriori se execută cu urmatoarele dimensiuni:

✓ grosimea: 100 mm, 120 mm sau 160 mm, în funcţie de tipul de termoizolaţie ales,
rezistenţa termică necesara (stabilită pe baza temperaturilor exterioare de calcul pe
timp de iarnă şi pe timp de vară şi a condiţiilor de microclimat care trebuie asigurate
la interior), structura panoului (cu sau fară strat de aer ventilat), tipul materialelor
alese pentru placarea şi finisarea panourilor;
✓ înălţimea: 2.40 ... 3.00 m, în funcţie de destinaţia clădirii şi conditiile arhitecturale
impuse;
✓ lungimea: variabilă în funcţie de tipodimensiunile de panouri, lungimea maximă
posibilă este 6.00 m.
Panourile au structura chesonată şi sunt prevazute cu schelet de rezistentă format din

montanţi şi traverse, care formează un caroiaj cu laturile de maximum 600 x 600 mm, precum a se
evita deformarea placilor sau a scândurilor cu care este placat scheletul de rezistentă.
Secţiunile montanţilor şi traverselor se stabilesc pe baza calculelor statice şi dinamice, în

funcţie de încărcările pe care aceste elemente le preiau.
Grosimea minimă a montantilor şi traverselor este de 44 mm, iar lăţimea de 76, 96 sau 136
mm, în funcţie de grosimea panourilor de pereţi.
La panourile neportante grosimea montanţilor şi traverselor poate fi de minimum 34 mm şi se
pot realiza din cherestea de răsinoase sau de foioase moi (plop).
Termoizolaţia se poate realiza din:

✓ saltele din vata minerală semirigidă;
✓ polistiren expandat;
✓ poliuretan;
✓ plăci moi din fibre de lemn in structura compactă sau în structură chesonată în care
sunt incluse straturi de aer neventilat.
Placarea panourilor se poate realiza:

✓ pe ambele feţe cu plăci aglomerate pe bază de lemn; faţa exterioară se realizează din
plăci incleiate cu răşini fenolice, cu utilizări la exterior in construcţii, iar faţa
interioară se realizează din plăci incleiate cu răşini ureoformaldehidice;
✓ pe ambele feţe cu lambriuri din scânduri geluite pe o faţa şi cu marginile profilate; se
recomandă ca scandurile să fie dispuse perpendicular pe o faţa in raport cu cealaltă
(de obicei, la exterior scândurile se dispun pe orizontală, iar la interior pe verticală);
✓ pe o faţă, plăci, şi pe cealaltă, lambriu din scânduri.
Panouri de pereţi interiori
Panourile de pereţi interiori se execută in grosimi de 78 mm până la 100 mm, lăţimile şi

lungimile fiind similare celor de la pereţii exteriori.
Dispunerea traverselor şi a montanţilor precum şi grosimile acestora sunt similare cu cele de
la pereţii exteriori.
Ferme de acoperiş
Fermele de acoperiş sunt de tipul grinzilor cu zăbrele, alcătuite din tălpi, montanţi şi
diagonale, executate din scânduri de răşinoase, de 24 mm grosime, nerindeluite, asamblate prin cuie.
Planşee
Planşeele pot fi realizate in soluţiile:

▪ panouri prefabricate chesonate cu schelet din rigle de lemn şi feţe din plăci sau
scânduri; care reazemă pe talpa inferioară a fermelor de acoperiş;
▪ grinzi de lemn sau dulapi dispuşi vertical, care reazemă pe panourile portante de
pereţi, tavan + pardoseală din scânduri si fonoizolaţie uşoară.
Elemente auxiliare
In această categorie sunt cuprinse:

▪ scările prefabricate din lemn realizate din trepte, contratrepte, grinzi de vang, grinzi de
podest, balustrade, pilaştrii, mână curentă;
▪ stâlpi si grinzi de lemn dispusi in zonele în care partiurile de arhitectura nu permit
dispunerea panourilor portante;
▪ balustrade, pilaştri şi parapeţi la balcoane, logii şi terase;
▪ scânduri, parchete, frize, pervazuri pentru pardoseli.

6.1.3. Procesul tehnologic de fabricare a caselor de lemn
În fabrica de case se produc toate elementele prefabricate necesare unei case (panouri
portante şi neportante pentru pereţi, planşee şi pardoseală, ferme de acoperiş, frinzi de planşee, scări,
balustrade etc). Tâmplăria aferentă (uşile si ferestrele) se execută într-o secţie de tâmplarie de binale,
care nu face parte din procesul tehnologic al fabricii de case.
6.1.3.1. Depozitarea materiilor prime
Materia primă se depozitează în spaţii special amenajate în care se asigură condiţii ca

materialul lemnos să nu fie supus acţiunii agenţilor atmosferici. Se recomandă ca:
✓ cheresteaua sa fie depozitata în stive cu spaţiu de aer intre pachetele de piese astfel
încât să se permită ventilarea si uscarea materialului lemnos. Depozitarea se face în
şoproane acoperite, fără pereţi laterali şi prevăzute cu dispozitive de ridicare şi
transport (planşa 6.1.);
✓ plăcile pe bază de fibre sau aşchii, placajul, vată minerală şi polistirenul se
depozitează în spaţii închise, pe paleţi;
✓ materialele auxiliare pentru finisaj, protecţie, piesele metalice etc. se depozitează
într-un depozit special sau într-un compartiment al depozitului de plăci.
Depozitele pentru materii prime trebuie sa fie amplasate in fluxul tehnologic, exterior halei de
producţie.
În cazul unor fabrici de capacitate mai redusă, materia prima poate fi depozitată în
compartimente special amenajate în hala de producţie.
6.1.3.2. Transportul materiilor prime
Transportul materiilor prime, paletizate sau nu, catre hala de producţie se realizează cu
motostivuitoare sau electrocare (planşa 6.1.).
6.1.3.3. Sectorul pentru prelucrări mecanice
Materia prima (cherestea, plăci, saltele din vată minerală, plăci de polistiren) se prelucrează în
prima zonă a halei de producţie, cu utilaje şi scule adecvate (planşa 6.1.).
6.1.3.3.1. Prelucrarea cherestelei
Cheresteaua se prelucrează în funcţie de destinaţia acesteia, parcurgându-se urmatoarele

operaţii (planşa 6.1.):
✓ retezarea la lungime cu fierastraul circular, hidraulic;
✓ spintecarea la grosime cu fierastraul circular simplu;
✓ rindeluirea pe 1, 2, 3 sau 4 feţe, în funcţie de cerinţele de arhitectură;
✓ executarea cepurilor şi a nuturilor necesare îmbinării pieselor scheletului, cu maşina
de cepuit şi scobit;
✓ frezarea locaşurilor necesare îmbinărilor de montaj dintre panouri, cu maşina normală
de frezat şi cu maşina de găurit orizontală.

6.1.3.3.2. Prelucrarea plăcilor pe bază de lemn
Prelucrarea plăcilor pe bază de lemn constă din:

✓ formatizarea cu fierastrău circular dublu;
✓ frezarea cu maşina de scos şi înlocuit noduri pentru realizarea găurilor dozelor de
instalaţii electrice.
6.1.3.4. Sectorul pentru tratamente
Toate piesele de cherestea de trateaza cu săruri solubile în apă, în băi calde – băi reci,
creindu-se posibilitatea de stocare pentru aproximativ 10 zile, în hala de producţie.
Sectorul este prevăzut cu cuve îngropate care au la partea inferioara conducte prin care
circulă un agent termic şi cu spaţiu pentru depozitarea reperelor impregnate.
6.1.3.5. Sectorul de montaj
Într-o tehnologie modernă sectoarele de montaj sunt:

✓ linia de execuţie a panourilor de pereţi şi de tavane;
✓ linia de execuţie a fermelor de acoperiş;
✓ linia de execuţie a scândurilor pentru placare, a scărilor, a balustradelor şi a
parapetilor pentru balcoane, logii, terase;
✓ linia de montare a câmpurilor (când este prevăzută în producţia fabricii aceste tipuri
de construcţii provizorii).
6.1.3.5.1. Sectorul de executie a panourilor
Mesele de montaj pentru execuţia fermelor şi panourilor au lungimea de 10.00 m şi lăţimea

de 2.50 ... 3.00 m. Înălţimea de la sol este de 80 cm.
Masa de montaj panouri este alcătuită dintr-un şasiu metalic cu faţa din tablă de oţel cu
grosimea de 3 mm, încadrată pe fiecare din cele patru laturi cu câte o piesă metalică din profil cornier
100 x 50 x 8 mm, din care două sunt fixe si două mobile. Prin deplasarea cornierelor mobile pe şine
de ghidare şi presarea acestora prin intermediul unor pistoane pneumatice se asigură presarea
elementelor componente (montanţi si traverse) în îmbinări (cepuri în scobituri).
Rama panoului se asamblează pe această masă, dupa cum urmează:
✓ traversa superioară care are scobituri se aşează la latura lungă fixă de sus a mesei;
✓ se montează primul rând de traverse introducându-se cepurile pe care s-a aplicat
adeziv în scobiturile traversei superioare;
✓ se montează primul montant introducându-se cepurile traverselor în locaşurile din
montant;
✓ se montează al doilea montant ş.a.m.d.;
✓ se montează traversa inferioară;
✓ se motează traversele laterale;
✓ se presează rama cu cele doua corniere mobile.
După polimerizarea adezivului, rama asamblată se transferă pe o masă pe care se montează
faţa exterioară.
Masa pe care se montează faţa exterioară are aceleaşi dimensiuni ca şi prima masă. În această
etapă tehnologică se montează faţa exterioară a panoului realizată din plăci pe bază de lemn sau din
lambriuri de scânduri.

În continuare, panoul se transferă pe a treia masa unde, printr-un sistem de cupluri se intoarce
pe cealaltă faţa. În această poziţie, panoului i se montează barieră contra vaporilor de apă şi
termoizolaţia, după care este transferat pe o altă masă unde se montează faţa interioară realizată din
scânduri sau din plăci pe bază de lemn.
Panourile apoi ridicate în poziţie verticală cu ajutorul electropalanului şi preluate de un
transportor cu role libere pentru transport panouri pe verticală. În această poziţie panourile se
finisează cu grund vinarom, cu lacuri, vopsele sau tapete.
Pentru uscarea accelerată a finisajelor, panourile se introduc într-un spaţiu de uscare, unde
temperatura aerului este de aproximativ 30° C. Panourile sunt transportate în şi din camerele de
uscare, cu ajutorul aceluiaşi transportor cu role libere.
Tâmplaria se monteaza după ce se scot panourile din camera de uscare.
6.1.3.5.2. Sectorul de execuţie a fermelor de acoperiş
Fermele se realizează pe o masă de montaj similară celor de la linia de panouri.

Pe masă este trasat şablonul fermei.
Reperele componente ale fermei, croite la dimensiunile necesare sunt pozitionate pe sablon.
Fixarea barelor de lemn se face prin batere in cuie cu ciocanul, prin baterea automată a unor cuie
calibrate sau prin inşurubarea holtzşuruburilor. Mijloacele de îmbinare se dispun în funcţie de epurile
nodurilor.
6.1.3.5.3. Sectorul de execuţie a scândurilor pentru placare, a scărilor şi a

balustradelor pentru balcoane, logii si terase
Scândurile prelucrate pe feţe prin rindeluire şi pe canturi in lamba şi uluc se asamblează intre
ele prin introducerea lambelor in uluce si agrafarea scândurilor alăturate cu ajutorul unor agrafe
similare cu acelea folosite la execuţia ambalajelor.
Dupa realizarea suprafeţelor necesare, acestea se secţionează la dimensiunile din proiect cu
ajutorul unui fierastrau circular rotativ.
Realizarea placajului sub aceată formă reduce foarte mult manopera de execuţie, faţă de
fabricile în care se practică montarea scândurilor bucată cu bucată.
6.1.3.6. Sectorul de ambalare si depozitare
Panourile pentru case, fermele de acoperiş şi elementele auxiliare sunt ambalate şi depozitate
fiind gata pentru expediţie.
Panourile pentru campurile demontabile sau pliabile se transportă în sectorul pentru montare
în modul, se asamblează şi apoi se depozitează.
Riglele, baghetele, tălpile, cosoroabele, frizele, paziile etc. se ambaleaza in legaturi,
consolidate cu benzi din tabla de oţel sau materiale polimerice. În zonele de dispunere a legaturilor
din metal, piesele de lemn se protejează cu carton ondulat sau bitumat.
Piesele metalice de asamblare se livreaza în cutii, avand rame din cherestea şi tablii din PAL
sau PFL.
Cartonul sau panză bitumată, mochetă şi foliile de polietilenă se livrează rulate, înfăşurate
în hârtie de ambalaj şi folie de polietilenă.
Polistirenul expandat livrat în plăci şi saltelele din vată minerală – folosite pentru izolaţii –
se ambalează în saci de polietilenă.
Vopselele, grundurile şi eventualele materiale pentru impregnare şi ignifugare se livrează
în bidoane sau cutii metalice.

6.1.4. Transportul
6.1.4.1. Transportul auto
Transcontainerele utilizate pentru transportul subansamblelor componente ale caselor

prefabricate din lemn, pot fi:
✓ de dimensiuni reduse:
▪ lungimea: 5880 ... 5935 mm;
▪ lăţimea: 2310 ... 2370 mm;
▪ înălţimea: 2175 ... 2258 mm;
✓ de dimensiuni mari:
▪ lungimea: 12040 ... 12069 mm;
▪ lăţimea: 2325 ... 2373 mm;
▪ înălţimea: 2175 ... 2405 mm.
Deschiderea uşilor la transcontainerele închise, care condiţionează lăţimea panourilor de case,

este în general 2145 mm, de unde rezultă că lăţimea maximă a panourilor de case ce poate fi
containerizată nu poate depăşi 2100 mm.
În transcontainerele descoperite, unde se realizează protecţie cu prelate, înălţimea panourilor

poate fi maximum 2700 mm, iar lungimea poate fi până la 6.00 m, cotele cu panouri dispunandu-se
în lungul transcontainerului.
Pentru transport se pot utiliza trailere, prevazute cu stelaje pentru fixarea pe laterală a
coletelor (în acest caz se pot utiliza panouri cu înălţimea maximă de 2700 mm şi lungimea maximă
de 6000 mm) sau autoutilitare special amenajate pentru transport.
În funcţie de unitatea de încărcatură (pachetizare, paletizare, containerizare sau

transcontainerizare) şi de tipul mijlocului de transport utilizat se vor stabili dimensiunile volumului
transportat.
6.1.4.2. Transportul pe calea ferată
Transportul pe calea ferată se poate realiza:

✓ în vagon normal;
✓ în vagon cu gabarit international ,,passe – partout’’.
Gabaritul vagonului normal sau cu platforma permite transportul unor panouri cu lăţimea
până la 3000 mm, de la cota platformei, care este situată la 1300 mm deasupra nivelului şinei pe zona
centrală, panourile pot avea lăţimea de 3350 mm.
În cazul transportului în vagoane descoperite, coletele se protejează cu prelate.
6.1.5. Depozitarea
În fabrică si pe şantiere, panourile se depozitează ferite de intemperii, în stive acoperite sau,

de preferat, în depozite deschise acoperite.
Stivele sunt ridicate de la platforma la aproximativ 25 ... 30 cm şi au o inălţime de maximum
4.00 m. Între panouri se aşeaza şipci dispuse la distanţe stabilite astfel încât să nu se producă
deformarea panourilor peste limitele admise. Sipcile se dispun după aceeaşi linie verticală.

Fig. 6.1. Sisteme de ambalare, depozitare şi transport ale subansamblelor

pentru casele prefabricate

Fermele de acoperiş se depozitează în poziţia de exploatare, pe verticală, rigle de lemn,

aşezate în rasteluri speciale.
Elementele diverse – rigle, baghete, talpi, cosoroabe, frize, pazii – se depozitează în magazii
închise sau în depozite deschise, acoperite.
Materialele pentru izolatii, vopselele, grundurile etc. se depoziteaza în magazii închise.
În cazul depozitarii în spatii deschise, locul de depozitare va fi prevazut cu o platformă plană,
având o inclinare de minimum 3 % pentru asigurarea evacuarii apelor pluviale.
6.2. Montarea elementelor prefabricate pe şantier
Tehnologia de executare se împarte distinct în doua etape:

▪ realizarea infrastructurii;
▪ montarea propriu zisă a construcţiei şi dotarea acesteia cu instalaţii.
6.2.1. Executarea infrastructurii
Infrastructura se proiectează în funcţie de:

✓ natura pamântului de fundare;
✓ tipul construcţiei;
✓ încărcarile din acţiunea forţelor gravitationale şi orizontale, care se transmit la
infrastructură;
✓ poziţia şi tipul elementelor de fixare ale subansamblelor suprastructurii;
✓ dotarea tehnică a constructorului.
În general, având în vedere incarcarile reduse pe care le transmit la fundaţii casele din lemn,
integral prefabricate, fundaţiile adoptate sunt simple utilizandu-se soluţiile:
✓ radier din beton simplu sau din beton armat, în grosime de 20 ... 30 cm, pozat pe un
strat de balast, bine compactat, în grosime de 20 cm; în această soluţie, fundaţia este
la suprafaţa terenului, încărcarile se transmit la stratul superficial şi nu se depăşeşte
adâncimea de îngheţ;
✓ fundaţii continue din beton simplu sub panourile portante, realizate cu bloc şi soclu;
fundaţiile se realizează în acest caz astfel încât să depăşească adăncimea de îngheţ şi
talpa fundaţiilor ajunge până în zona pământului bun de fundare;
✓ fundaţii continue din elemente prefabricate de beton, de tip blocuri, pozate prin ţesere
uscată sau prin monolitizare in şanturile de fundare.
Odată cu executarea fundaţiilor se vor realiza şi canalele pentru instalaţiile sanitare apă –
canal şi instalaţiile termice.
Operaţiile tehnologice pentru realizarea infrastructurii sunt prezentate în schema din figura
6.2.
6.2.2. Executarea suprastructurii
Fisa tehnologică pentru executarea suprastructurii s-a elaborat pentru clădirea explicitată în
figura 6.3. cladirea parter cu pod inalt este modulată pe trama de 1.20 x 1.20 m. Soluţia asigură
prinderi ascunse si eventuala demontare si remontare. De la fabrica de case, panourile se livrează în
urmatoarele elemente componente:
✓ rama panou + faţa exterioară (la panourile pentru pereţi exteriori), respectiv rama
panou + una din feţe (la panourile pentru pereţi interiori);
✓ termoizolaţie + barieră contra vaporilor de apă;
✓ faţa interioară din plăci pe bază de lemn sau panou – lambriuri din scânduri geluite pe
o faţă, profilate pe cant şi asamblate la dimensiuni.
În fisa tehnologică din figura 6.4. se prezintă etapele tehnologice de realizare a suprastructurii
până la recepţia clădirii in ansamblu.

ORGANIZARE DE SANTIER
TRASAREA CONSTRUCTIILOR SI A UTILITATILOR
DECAPAREA STRATULUI VEGETAL SI

TRANSPORTUL PAMANTULUI REZULTAT
TRASAREA SAPATURILOR
EXECUTAREA SAPATURILOR
IN SANTURI
PE SUPRAFATA Pt. solutia – fundatii continue
Pt. solutia - radier
REALIZAREA STRATULUI TURNAREA MONTAREA

DE BALAST CILINDRAT BLOCURILOR DE ELEMENTELOR
FUNDARE PREFABRICATE
Pt solutia - monolit Pt solutia din blocuri
prefabricate
COFRAREA
RADIERULUI
MONOLITIZAREA
ARMAREA COFRAREA ELEMENTELOR
RADIERULUI SOCLULUI PREFABRICATE
MONATAREA PIESELOR
METALICE PENTRU FIXAREA
PANOURILOR FIXAREA CU BOLTURI
IMPUSCATE SAU
SURUBURI
RECEPTIA COFRAJULUI SI A CONEXPAND A
ARMATURII PIESELOR METALICE
PENTRU FIXAREA
TRUNAREA BETONULUI PANOURILOR
DECOFRAREA
RECEPTIA INFRASTRUCTURII
Fig. 6.2. Fişa tehnologică de executie a infrastructurii

Fig. 6.3. Schema de montaj şi plan construcţie modulată – 4.80 x 3.60

1. TASAREA POZITIEI PANOURILOR
2. SUDAREA PIESELOR CORNIER PE PLACUTELE

INGROPATE PENTRU FIXAREA INFERIOARA A
RAMELOR PANOURILOR DE PERETI
P2 PPE
3. MONTAREA RAMEI P1 SI FIXAREA 2P2CORNIERUL SUDAT
DE POSTAMENT TASAREA POZITIEI PANOURILOR fig. 6.4.
16. MONTAREA RAMEI P14 SI FIXAREA

PE POSTAMENT SI DE RAMA P1 fig. 6.5.
15. MONTAREA RAMELOR P2 … P13 SI FIXAREA

ACESTORA PE POSTAMENT SI INTRE ELE fig. 6.6. *
14. MONTAREA STAPILOR S21 … S25 IN ZONA

CERDACULUI
13. MONTAREA FERMELOR IN ELEMENTELE VERTICALE DE IMPANARE
DINTRE RAMELE PANOURILOR SI FIXAREA ACESTORA PE ELEMENTUL
VERTICAL DE IMPANARE CU BULOANE, PRIN INTERMEDIUL PIESELOR
METALICE fig. 5.7.
4. MONTAREA COAMEI DE CONTRAVANTUIRE INTRE FERME, CU
BULOANE, PRIN INTERMEDIUL PIESELOR METALICE fig. 6.8.
12. MONTAREA RIGLELOR DE ACOPERIS, PE FERME
11. MONTAREA SI FIXAREA INVELITORII,

INCLUSIV STRATUL SUPORT, DACA ESTE NECESAR
10. APLICAREA PE INTERIORUL RAMELOR DE PANOU A TERMOIZOLATIEI
9. APLICAREA PE FATA INTERIOARA A FOLIEI PENTRU BARIERA DE VAPORI **
8. MONTAREA FETELOR INTERIOARE DIN PLACI SAU

LAMBRIURI PE RAMELE P1 … P14, CU SURUBURI PENTRU LEMN
7. MONTAREA RAMELOR P15 … P20, PENTRU PANOURILE INTERIOARE SI FIXAREA

ACESTORA IN INFRASTRUCTURA, INTRE ELE SI DE PANOURILE EXTERIOARE fig. 6.9.
6. APLICAREA IN INTERIORUL RAMELOR PANOURILOR PENTRU

PERETII INTERIORI A FONOIZOLATIEI
5. MONTAREA FETEI LA PANOURILE INTERIOARE REALIZATA DIN

PLACI SAU LAMBRIURI, CU SURUBURI PENTRU LEMN

17. MONTAREA RIGLELOR PENTRU TAVAN PE TALPA

FERMELOR SI / SAU PE PERETI fig 6.10
23. MONTAREA ELEMENTELOR PLAFONULUI FALS PRIN SIMPLA ASEZARE,

CONCOMITENT CU APLICAREA FOLIEI (BARIERA CONTRA VAPORILOR DE
APA) SI A TERMOIZOLATIEI DIN VATA MINERALA fig. 6. 10.
22. EXECUTAREA DE RETUSURI SI COMPLETARI ALE FINISAJELOR
21. APLICAREA PROFILELOR ACOPERITOARE DE ROST SI DE

MASCARE A SURUBURILOR SAU CUIELOR DE FIXARE A
PANOURILOR, PE AMBELE FETE fig. 6. 5., 6.6., 6.9.
20. INCHIDEREA TIMPANELOR FERMELOR DE CAPAT PE

SISTEM LAMBRIU SAU CU PANOURI DIN PAL ***
22. INCHIDEREA GOLULUI LA STREASINA
19. MONTAREA INSTALATIILOR ELECTRICE,

SANITARE (APA – CANAL) SI DE INCALZIRE
18. RECEPTIA CLADIRII
Fig. 6.4. Schema tehnologică de execuţie a suprastructurii
În figurile 6.5., 6.6., 6.7., 6.8., 6.9., 6.10. sunt prezentate detaliile de montare a panourilor şi a
fermelor de acoperiş.
OBSERVAŢII
* Ramele panourilor se vor fixa între ele în trei puncte: la partea inferioară şi la partea
superioară cu buloane introduse prin elementul de rigidizare de colţ al ramelor – panou şi la mijloc
cu buloane şi şaibe (fig. 6.6.). La partea superioară odată cu prinderea mentionată va fi fixat şi
elementul vertical de împănare a fermei (2.4 x 8.0 cm), in lungime corespunzatoare inălţimii fermei
în acel punct (fig. 6.8.).
Fixarea de infrastructură se va face cu buloane introduse între cornierele sudate şi elementul de
rigidizare de colt al ramelor panourilor (fig. 6.5.).
** Fixarea foliei pentru barieră contra vaporilor de apă se face prin lipire şi / sau mecanic cu
cuişoare.
*** La unul din capetele clădirii se poate prevedea trapa de acces în pod şi se dispun dulapi pe
talpa inferioară a fermelor, pentru circulaţie şi depozitare usoară.

Fig. 6.5. – Detaliu de montaj panou exterior pe fundaţie
Fig. 6.6. – Detaliu de îmbinare la colţ a panourilor exterioare

Fig. 6.7. – Detaliu fixare panouri între ele şi detaliu acoperire rost
Fig. 6.8. – Detaliu de montare a fermelor de acoperiş pe panourile de pereţi exteriori

Fig. 6.9. – Detaliu de fixare a piesei de coamă pentru contravântuirea fermelor
Fig. 6.10. – Detaliu îmbinare panou interior cu panou exterior

Capitolul 7 Sisteme structurale cu pereţi din panouri de lemn, cu structuri în cadre şi cu pereţi din grinzi de lemn
Capitolul 7
SISTEME STRUCTURALE CU PEREŢI DIN PANOURI DE

LEMN, CU STRUCTURI ÎN CADRE ŞI CU PEREŢI DIN
GRINZI DE LEMN
Sistemele constructive pentru structurile de rezistenţă ale caselor integral prefabricate din
lemn pot fi realizate conform prezentării din capitolul 2 cu panouri portante, cu schelet portant sau cu
pereţi şi planşee din bârne de lemn (grinzi ecarisate sau cioplitură).
În tabelul 7.1 se prezintă valorile termice pentru pereţii din lemn masiv, utilizaţi la
construcţiile civile (conform normei DIN 18910).
Pereţi din bârne de lemn – valori termice

Tabelul 7.1.
Rezistenţa la Coeficientul de
Greutatea
Grosimea (m) transfer termic transfer termic
(kg/m2)
(m2K/W) (W/m2K)
0,10 60 0,71 1,13
0,11 66 0,79 1,01
0,12 72 0,86 1,02
0,13 78 0,93 0,96
0,14 84 1,01 0,91
0,15 90 1,07 0,85
0,16 96 1,14 0,80
0,17 102 1,22 0,74
0,18 108 1,29 0,69
0,19 114 1,35 0,64
0,20 120 1,42 0,60
0,21 126 1,48 0,56
0,22 132 1,57 0,52
Conform normei C107 „Normativ pentru izolarea termică a clădirilor” valoarea

recomandată pentru rezistenţa la transfer termic a pereţilor este 1,80 m2K/W. Se constată că această
valoare este superioară celor date în tabelul 7.1, deci pentru asigurarea rezistenţei termice necesară
pentru pereţii din bârne de lemn apare necesară termoizolarea suplimentară a pereţilor exteriori.
7.1. Structuri de rezistenţă din panouri portante
Structurile verticale de rezistenţă realizate din panouri portante şi de contravântuire pot fi:
➢ cu panouri portante dispuse pe direcţia transversală a clădirii (fig. 7.1, a);
➢ cu panouri portante dispuse pe direcţia longitudinală a clădirii (fig. 7.1, b);
➢ cu panouri portante dispuse în sens transversal şi în sens longitudinal (fig. 7.1, c).
În primele două variante, pe direcţia perpendiculară axelor structurale se dispun panouri
autoportante de contravântuire a clădirii.
În toate cazurile, panourile de planşeu şi de acoperiş reazemă pe liniile structurale de
rezistenţă.

Panourile prefabricate care intră în compunerea caselor din lemn variază în funcţie de:
➢ rolul static – portante, neportante, de contravântuire;
➢ dimensiunilor pe care le au: cu lăţimi reduse sau mari;
➢ modul de compunere în secţiunea transversală – ventilate, neventilate.
a b
Fig. 7.1. Sisteme structurale cu panouri portante[51]:

a – cu panouri portante dispuse transversal; b – cu panouri portante dispuse longitudinal;
c – cu panouri portante dispuse pe ambele direcţii ale clădirii.
În funcţie de dimensiunile şi alcătuirea în secţiune transversală, pot fi:

➢ panouri portante de dimensiuni reduse – 1,00…1,25 m, realizate cu sau fără strat de aer
ventilat, utilizate ca elemente pentru pereţi exteriori şi interiori;
➢ panouri portante de dimensiuni mari, cu lungimi până la 10,00 m, cu structură ventilată
sau neventilată, utilizate ca elemente pentru pereţi interiori şi exteriori, ca elemente de
planşeu sau de acoperiş;
➢ panouri portante de dimensiuni mari, preasamblate în elemente spaţiale;
➢ panouri portante de dimensiuni reduse, cu alcătuire compozită, utilizate ca pereţi
despărţitori interiori.
7.1.1. Sisteme de panouri
7.1.1.1. Panouri portante de dimensiuni reduse
Panourile portante sunt realizate în sistem modulat, cu lăţimea de 1,00…1,25 m şi înălţimea

egală cu cea a etajului.

Structura de bază a panourilor este realizată din:

➢ cadru de lemn, dispus la interior, alcătuit din:
• montanţi dispuşi la distanţe de 50…60 cm;
• rigle amplasate la partea superioară şi la cea inferioară;
• rigle intermediare pentru rigidizarea montanţilor şi pentru delimitarea golurilor de
uşi şi ferestre;
• diagonale de contravântuire;
➢ feţe portante sau neportante alcătuite din:
• scânduri în grosime minimă de 2,2 cm dispuse longitudinal şi transversal
(perpendicular pe cele două feţe ale panoului;
• placaj de construcţie în grosime de 10…12 mm;
• plăci din fibre de lemn (PAL) în grosime de 12 mm, încleiate cu răşini epoxidice,
rezistente la umiditate;
• plăci din boiscement;
• plăci din OSB;
• plăci din ghips-carton în grosime de 10 mm;
• combinaţii ale materialelor prezentate, dispuse diferenţiat pe cele două feţe.
a b
Fig. 7.2. Pereţi portanţi din panouri cu lăţimi

reduse[51]:
a – cu feţe din placaj;
b – cu feţe din betopan;
c - scânduri dispuse vertical.
Elementele componente ale cadrului interior sunt asamblate prin cuie, prin încleiere sau cu
plăcuţe multicuie (Gang-nail).
Încărcările verticale sunt preluate de montanţi, care prin intermediul riglei de bază sunt
transmise la fundaţii sau la panoul de la nivelul inferior. Încărcările orizontale sunt preluate de
ansamblul cadru interior rigidizat cu feţele exterioare prin tije sau încleiere.
Soluţia cu panouri de lăţimi reduse prezintă o serie de avantaje:

➢ panourile respective sunt foarte facile a fi combinate pentru partiuri cu diferite destinaţii;
➢ poziţia grinzilor de la planşeu sau de la acoperiş poate fi corelată cu poziţia montanţilor
verticali ai pereţilor structurali;
➢ dimensiunile de fabricaţie a plăcilor de închidere a panourilor pot fi stabilite în funcţie de
lăţimea panoului (de exemplu plăcile aglomerate pe bază de fibre sau aschii din lemn cu
lăţimea de 1220 mm, fiind utilizate la panouri cu lăţimea de 1200 mm);
➢ subansamblele pentru circulaţie şi iluminare (uşi, ferestre), precum şi radiatoarele pentru
încălzire pot fi uşor corelate cu lăţimea panourilor;
➢ considerentele de ordin economic privind transportul şi montajul panourilor sunt corelate
cu greutatea şi dimensiunile panourilor; panourile cu dimensiuni reduse pot fi stocate pe
orizontală şi pot fi manevrate manual sau cu utilaje de ridicat de capacitate redusă.
7.1.1.2. Panourile portante de dimensiuni mari
Panourile portante cu structura de rezistenţă din lemn au înălţimea unui nivel şi sunt
constituite, în principiu, din panouri de dimensiuni reduse, asamblate (fig. 7.3). În mod curent,
panourile respective pot constitui pereţi prefabricaţi de dimensiunile lăţimii sau lungimii celulei
funcţionale.
Lungimea totală a panourilor se alege în funcţie de distribuţia în plan a pereţilor, de
posibilităţile de transport şi de limitele impuse de capacitatea de ridicare a utilajelor.
În funcţie de lungimea lor, panourile sunt realizate dintr-o serie de montanţi, rigidizaţi la
partea superioară şi la cea inferioară prin rigle continue. Riglele intermediare şi diagonalele dispuse
între montanţi asigură stabilitatea plană a panourilor. Similar panourilor de dimensiuni reduse, cele
cu dimensiuni mari sunt fixate în fundaţii.
La interior, distanţa între montanţi se stabileşte în funcţie de trama de bază adoptată, poziţia
pereţilor perpendiculari, dimensiunea plăcilor utilizate la feţele panourilor şi de sistemul ales pentru
transmiterea încărcărilor de la planşeu. Prin utilizarea panourilor de dimensiuni mari se reduce
numărul de îmbinări verticale dintre panouri şi, în principal, numărul rosturilor etanşate, operaţie
care măreşte mult durata montajului.
Prin configurarea în fabrică a panourilor mari, soluţia se recomandă la ansamble de clădiri
repetitive, cu variante reduse a planurilor de arhitectură.
Elementele spaţiale prefabricate sub formă de celule cu un număr variabil de feţe plane se
montează cu un consum redus de manoperă pe şantier. Majoritatea manoperei, peste 90% se
realizează în fabrică, elementele având montate conductorii şi ţevile pentru instalaţii şi fiind finisate
pe feţe.
Cu acest sistem constructiv se pot realiza pavilioane şcolare, grădiniţe, clădiri de locuit,
birouri, cămine pentru elevi şi studenţi etc (fig. 7.4).
Elementele spaţiale sunt transportate de la fabrică la şantier cu trailere speciale şi sunt fixate
pe fundaţiile realizate în prealabil, respectiv pe celulele montate anterior.
La construcţiile din elemente spaţiale cu un grad mare de prefabricare, transportul este relativ
simplu, montajul se face într-un timp redus şi există posibilitatea ca structura de rezistenţă să poată fi
demontată şi remontată pe un alt amplasament.
Concepţia de stabilire a tipodimensiunilor elementelor spaţiale ia în considerare:
➢ limitele tehnologice de realizare în fabricile de prefabricate;
➢ suprafeţele şi volumele impuse de partiul de arhitectură;
➢ capacitatea mijloacelor de ridicare, transport şi montaj.

a b
Fig. 7.3. Pereţi portanţi din panouri cu lăţimi mari [51]:

a – cu feţe din placaj; b – cu feţe din boisbeton; c – panou mare pentru planşeu
Fig. 7.4. Sistem constructiv cu elemente spaţiale:

a – exemple de planuri de construcţie realizate din elemente spaţiale;
b – sistem constructiv cu elemente spaţiale modulate cu dimensiunile 2,408,40 m.

În figura 7.5. sunt prezentate patru variante de partiuri de arhitectură, realizate din elemente
spaţiale. Partiurile prezentate folosesc module cu dimensiuni la 2,403,60 m , 2,404,20 m şi
2,404,80 m.
Fig. 7.5 Exemple de partiuri de

arhitectură realizate din elemente
spaţiale
În figura 7.6 sunt prezentate diferite sisteme de realizare a unei celule spaţiale cu
dimensiunile 2,407,20 m … 4,809,60 m şi sistemele de contravântuire ale acestora.

Fig. 7.6. Sisteme conceptuale pentru celule spaţiale [51]
7.1.2. Alcătuirea panourilor
Panourile portante sunt realizate dintr-un cadru interior din lemn masiv sau din lemn lamelat
încleiat şi feţe portante.
Elementele cadrului interior – montanţi, rigle superioară şi inferioară, traverse de rigidizare,
eventual diagonale de contravântuire se asamblează cu tije cilindrice (preferabil zincate şi cu spirală),
prin încleiere sau cu plăcuţe metalice zincate (fig. 7.7):
➢ tehnologia de asamblare cu tije cilindrice necesită manoperă mai multă decât celelalte
soluţii şi se utilizează, în general, în atelierele tradiţionale;
➢ îmbinarea elementelor de cadru prin încleiere sau cu plăci metalice se poate aplica în
cazul producerii în fabrică a panourilor cu utilaje speciale.
Fig. 7.7. Tehnologia de realizare a panourilor portante:

a – îmbinarea elementelor de cadru interior cu cuie; b – prin încleiere; c – cu plăcuţe metalice; 1
– riglă superioară; 2 – riglă intermediară; 3 – riglă inferioară; 4 – montanţi; 5 – faţă interioară
din placaj; 6 – faţă exterioară din placaj.
Conectorii metalici se aplică concomitent în toate punctele necesare ale panoului prin presare
hidraulică; se asigură în acest mod un ansamblu rigid.
În secţiune transversală panourile pot fi neventilate (fig. 7.8 a) sau ventilate (fig. 7.8 b). Faţa
exterioară a panoului este prevăzută cu fante la partea superioară şi la partea inferioară pentru
circularea curentului de aer pe faţa rece a termoizolaţiei.
a b
Fig. 7.8. Conceperea panourilor exterioare:

a – neventilate; b - ventilate
7.2. Structuri de rezistenţă cu cadre din lemn
7.2.1. Sisteme constructiv-structurale
Structurile de rezistenţă cu cadre din lemn pot fi alcătuite în diferite moduri de realizare şi
dispunere a elementelor portante şi a celor secundare, precum şi cu diferite sisteme de îmbinări.
➢ Structuri de rezistenţă cu grinzi principale având secţiune simplă (fig. 7.9):
• pe cele două direcţii principale de inerţie ale structurii de rezistenţă, grinzile
principale sunt fixate pe stâlpi, care sunt continui, în acest mod înălţimea stâlpilor
este constantă la interior şi la exterior;
• grinzile secundare sunt dispuse între grinzile principale pe direcţii diferite în
diversele panouri de planşeu astfel încât să se asigure o compartimentare similară
pe direcţia transversală şi pe cea longitudinală a clădirii.
➢ Structuri de rezistenţă cu grinzi principale având secţiune dublă (fig. 7.10):
• grinzile principale ale structurii de rezistenţă a clădirii sunt realizate cu secţiune
dublă şi sunt dispuse la cote diferite pe cele două direcţii principale ale clădirii;
• grinzile secundare se dispun pe o singură direcţie, în planul grinzilor principale
superioare;
• stâlpii cu secţiune simplă sunt continui printre grinzile principale.

Fig. 7.9. Structură de rezistenţă cu grinzi

principale şi stâlpi dintr-un singur element;
grinzile principale dispuse pe direcţii
ortogonale, în diferitele panouri
➢ Structuri de rezistenţă cu stâlpi având secţiune dublă (fig. 7.11):

• grinzile principale pe una din direcţiile principale ale clădirii au secţiune simplă şi
sunt amplasate între stâlpii structurii de rezistenţă, care au secţiune dublă;
• grinzile principale pe direcţie perpendiculară au secţiune dublă şi sunt dispuse
peste grinzile principale anterioare, de o parte şi de alta a stâlpilor structurii de
rezistenţă;
• grinzile secundare sunt dispuse în planul grinzilor principale superioare.

principale simple pe o direcţie şi cu grinzi
principale duble pe cele două direcţii
principale duble pe cealaltă direcţie, precum şi
şi cu stâlpi cu secţiune simplă
cu stâlpi dublii
➢ Structuri de rezistenţă cu stâlpi şi grinzi dispuse la distanţe reduse (fig. 7.12):

• structura de rezistenţă este realizată în acest caz cu elemente structurale – stâlpi şi
grinzi – dispuse la distanţe reduse (60 cm);
• sistemul asigură o rigiditate sporită a structurii de rezistenţă verticală şi orizontală
ceea ce permite preluarea şi transmiterea în condiţii optime a încărcărilor
gravitaţionale şi a celor orizontale din vânt şi seism;
• soluţia constituie un sistem intermediar dintre soluţia în cadre şi cea cu panouri.


principale şi stâlpi la distanţe reduse –
structură cu nervuri
Îmbinările la noduri se realizează astfel încât să se asigure continuitatea elementelor

structurale – stâlpi, grinzi principale, grinzi secundare (fig. 7.13).
a b b
Fig. 7.13. Îmbinări la nodurile structurii de rezistenţă:

a – grindă principală continuă, solidarizată de stâlp cu elemente metalice; b – stâlp şi grindă
principală continuă prin profilarea elementelor; c – stâlp, grinzi principale şi grinzi secundare
amplasate decalat
În figura 7.14 sunt prezentate detaliile de rezemare ale grinzilor principale de planşeu de pe
cele două direcţii, dispuse în acelaşi plan, pe stâlpi continui.
a b
Fig. 7.14. Detalii de îmbinare grinzi-stâlpi cu dispozitive metalice:

a – cu sabot; b – cu furură
7.2.2. Soluţii structurale pentru planşee
În mod curent planşeele la casele din lemn integral prefabricate se realizează:

➢ cu grinzi din lemn dispuse la distanţe reduse (40…60 cm), care reazemă pe riglele
scheletului portant (fig. 7.15 a şi b) şi podini din scânduri pentru pardoseală şi pentru
tavan;
➢ cu grinzi cu inimă plină din placaj, încleiate (fig. 7.15, c);
➢ cu ferme din lemn realizate cu zăbrele metalice.
La soluţiile curent utilizate de case prefabricate din lemn, existente în producţia diferitelor
combinate de prelucrare a lemnului din ţara noastră planşeul dintre parter şi etaj este rezolvat astfel:
➢ talpa inferioară a fermelor de acoperiş, dispuse la interax de 1,20 m constitute şi grinzile
de planşeu peste etaj;
➢ intermediar, între ferme, la nivelul planşeului peste etaj sunt dispuse grinzi transversale;
➢ atât talpa inferioară a fermelor de acoperiş, cât şi grinzile intermediare sunt realizate
dintr-un pachet de scânduri fixate cu cuie;
➢ planşeele peste parter şi peste mansardă, ca elemente de rezistenţă şi de închidere sunt
realizate din scânduri de pardoseală şi de tavan, fixate pe grinzi de rezistenţă;
➢ termoizolaţia şi fonoizolaţia la nivelul planşeului este rezolvată din saltele de vată
minerală semirigidă.
a b c
Fig. 7.15. Sisteme constructive la planşee:

a – grinzi dese din lemn masiv, rigidizate cu distanţieri; b – grinzi dese din lemn, rigidizate cu
contravântuiri; c – grinzi cu inimă plină.
O soluţie modernă de grinzi de planşeu o constituie cea prezentată în figura 7.16, în care:
➢ grinzile de planşeu zăbrelite sunt realizate cu tălpile paralele, din dulapi, rigle sau grinzi
din lemn masiv sau din lemn lamelat încleiat, în funcţie de capacitatea portantă pe care
trebuie să o asigure;
➢ capacitatea portantă a grinzilor cu zăbrele dictează traveea de amplasare si deschiderea,
în funcţie de intensitatea încărcărilor;
➢ diagonalele sunt realizate din lemn, ţeavă metalică sau din profile metalice;
➢ în cazul utilizării diagonalelor din lemn, prinderile la noduri se realizează cu plăcuţe
metalice, cu dinţi sau poansonate;
➢ diagonalele din ţeava metalică sunt profilate la capete sub formă de plăcuţe poansonate,
cu dinţi.
Avantajele principale ale acestor tipuri de grinzi cu zăbrele constau în:
➢ posibilitatea de modulare în secţiune transversală şi pe lungime, astfel încât să se poată
acoperi deschideri diverse, pentru forme oarecare în plan ale construcţiei şi pentru
încărcări diferite pe planşee;
➢ posibilitatea de uzinare a confecţiilor prefabricate şi creerea de stocuri astfel încât
livrarea grinzilor să se facă imediat, la cerere;
➢ posibilitatea de montare simplă pe şantier fără a se folosi utilaje de ridicare; având în

vedere greutatea redusă a pieselor, ridicarea la poziţia de montaj se face manual sau cu
scripeţi şi frânghii;
➢ soluţia permite ca tubulatura şi conductele pentru instalaţii (electrice, apă-canal,
ventilaţie, condiţionare) să se monteze în înălţimea grinzii, prin golurile existente.
a b
Fig. 7.16. Grinzi cu zăbrele pentru planşee [21]:
a – detaliu grindă; b – perspectivă planşeu
Pentru îmbunătăţirea comportării construcţiilor integral prefabricate din lemn la solicitări

seismice sau la solicitări climatice deosebite (vânt cu intensitate mare) se pot utiliza ca soluţie de
planşeu şaibe antiseismice, prin intermediul cărora să se realizeze o transmitere echilibrată a
solicitărilor seismice la elementele structurale de pereţi.
Grinzile planşeului sunt realizate din dulapi sau din grinzi de lemn, dispuse la interax de
50...60 cm (fig. 7.17).
Fig. 7.17. Detaliu de rigidizare a planşeului cu podină din scânduri încrucişate

Şaiba rigidă, care are şi rol de podină pentru circulaţie, este formată din două rânduri de
scânduri cu dimensiunile minime de 152,5 cm, bătute încrucişat la 45 faţă de linia pereţilor.
Fixarea podinei de grinzi se face cu cuie, care trebuie să preia eforturile de lunecare în plan orizontal.
Se recomandă ca faţa superioară a podinei să fie rindeluită, iar scândurile să fie prelucrate pe cant
pentru îmbinarea longitudinală cu lambă şi uluc. Dispunerea acestor dulapi s-a prevăzut la 45 faţă
de direcţiile principale ale pereţilor, astfel încât transmiterea solicitărilor seismice să se realizeze prin
compresiune în planul podinei. Îmbinările în lambă şi uluc dintre dulapii de planşeu au şi rol de
eliminare a deformaţiei relative în timpul circulaţiei sau la montarea unor piese grele de mobilier.
Stratul de fonoizolaţie şi/sau de termoizolaţie dispus între grinzi este susţinut de plăcile sau
scândurile de tavan, fixate cu şuruburi pentru lemn, la partea inferioară a grinzilor de planşeu.
7.2.3. Soluţii structurale pentru acoperiş
Structura de rezistenţă a acoperişului se rezolvă în diferite variante constructive:

➢ cu ferme din lemn, cu consum redus de metal, îmbinările fiind cu cuie sau cu plăcuţe
metalice (fig. 7,18 a);
➢ cu şarpantă pe scaune (fig. 7.18 b);
➢ cu căpriori şi pane rezemate pe pereţii transversali, spaţiul fiind până sub panele
acoperişului (fig. 7.18 c).
a b
Fig. 7.18. Soluţii constructive pentru

structura de rezistenţă a acoperişului:
a – cu ferme cu zăbrele; b – cu şarpantă pe
scaune; c – cu tavan în pantă.
În figura 7.19 se prezintă în detaliu structura de rezistenţă a acoperişului realizat cu ferme cu

consum redus de metal, barele fermei fiind realizate cu secţiune simplă, iar îmbinările fiind din plăci
metalice cu dinţi.

a b
Fig. 7.19. Fermă de acoperiş cu consum redus de metal, îmbinări cu plăci cu dinţi:
a – perspectivă fermă; b – elevaţie fermă
7.2.4. Stabilitatea spaţială a construcţiilor de lemn
Stabilitatea spaţială a construcţiilor din panouri de lemn se asigură prin dispunerea unor
panouri rigide pe cele două direcţii principale de rezistenţă ale clădirii (fig. 7.20 şi 7.21).
Panourile de contravântuire sunt rigidizate cu diagonale duble şi pot fi dispuse:
➢ pe pereţii exteriori şi interiori, acolo unde partiul de arhitectură permite (pereţi plini, fără
goluri de uşi sau ferestre) se recomandă dispunerea unor panouri de contravântuire la
colţurile clădirii (fig. 7.20);
➢ în cadrul unui nucleu central, care constituie o zonă rigidă, iar panourile de pe contur sunt
legate de zona centrală prin intermediul planşeului rigid (fig. 7.21).
Cadrele exterioare şi interioare se tratează în acelaşi mod în ceea ce priveşte preluarea

încărcărilor orizontale.
Fig. 7.20. Asigurarea stabilităţii spaţiale a unei construcţii din lemn prin dispunerea de
contravântuiri la colţurile clădirii şi intermediar, pe pereţii exteriori şi pe cei interiori [51]:
1 – contravântuiri verticale, 2 – panouri rigide de planşeu.

Fig. 7.21. Asigurarea stabilităţii spaţiale a unei construcţii din lemn prin realizarea unui nucleu
central contravântuit şi panouri de planşeu rigide în plan orizontal, care asigură stabilitatea
pereţilor exteriori [51]:
1 – contravântuiri verticale, 2 – panouri rigide de planşeu.
Conform normei germane DIN 1052 construcţiile din lemn cu un etaj sunt considerate rigide
dacă:
➢ pereţii exteriori şi pereţii interiori care au un rol portant au lungimea maximă de 12,0 m,
au prevăzute minimum trei elemente rigide cu lăţimea de 1,00 m, iar distanţa dintre
contravântuiri este de maximum 6,00 m (v. fig. 7.20);
➢ la pereţii exteriori elementele de contravântuire să fie dispuse la intersecţia acestora
(colţurile clădirii, v. fig. 7.20);
➢ pentru asigurarea stabilităţii globale a clădirii, îmbinările panouri-fundaţie sunt
dimensionate la rezultanta forţelor orizontale care acţionează pe întreaga clădire;
➢ panourile de planşeu şi/sau cele de acoperiş constituie prin modul lor de conformare şi
prin legăturile cu elementele structurale verticale un ansamblu rigid la forţe care
acţionează în planul lor.
7.3. Structuri de rezistenţă din bârne de lemn
În paragraful 7.1.1 s-au prezentat soluţiile de principiu privind realizarea structurii de

rezistenţă verticală la casele alcătuite din bârne de lemn.
Pereţii acestor categorii de construcţii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
➢ să asigure rezistenţa şi stabilitatea clădirii, la încărcările din exploatare; în mod curent
pereţii cu grosimea de 18…22 cm, dispuşi în sistem fagure satisfac această cerinţă;
➢ îmbinările la colţurile, intersecţiile şi ramificaţiile clădirii să asigure preluarea eforturilor
de lunecare în plan orizontal; această condiţie poate fi satisfăcută prin profilarea
capetelor grinzilor conform detaliilor din figura 7.3;
➢ să asigure preluarea unor eforturi de lunecare în secţiunea transversală a peretelui;
această condiţie se poate satisface prin profilarea grinzilor cu lambă şi uluc (fig. 7.22 a),
cu dornuri plasate între grinzi (fig. 7.22 b) sau prin încleierea grinzilor;
➢ să asigure rezistenţa termică necesară (condiţie impusă la pereţii exteriori), în funcţie de
zona climatică de amplasare a clădirii şi de condiţiile de microclimat interior; în cazul în
care peretele din lemn nu poate satisface această cerinţă, aceasta se plachează cu un strat
de termoizolaţie eficientă (polistiren expandat sau vată minerală semirigidă).

a b
Fig. 7.22. Detalii de pereţi exteriori realizaţi din bârne de lemn:

a – cu bârne profilate; b – cu dornuri pentru împiedicarea deplasării laterale a grinzilor

Capitolul 8 Construcţii spaţiale cu structura de rezistenţă din lemn
Capitolul 8
CONSTRUCŢII SPAŢIALE CU
STRUCTURA DE REZISTENŢĂ DIN LEMN
8.1. Date de bază
În practica construcţiilor de peste hotare, structurile spaţiale din lemn au căpătat o extindere
mare mai ales la realizarea acoperişurilor, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă acestea
faţă de structurile realizate din elemente plane, atât din punct de vedere al economiei de material şi
de costuri, cât şi cu privire la posibilităţile largi de rezolvare funcţională şi arhitecturală. Ele au
început să fie folosite pe scară din ce în ce mai largă, atât la construcţii social-culturale, cât şi la cele
cu caracter industrial.
În cazul construcţiilor realizate din elemente de construcţii plane (grinzi, ferme, cadre, arce
etc.), pentru simplificarea calculelor se consideră că sunt acţionate de încarcări numai în planul lor şi
că lucrează independent unul de altul. În realitate, datorită prezenţei elementelor şarpantei (pane,
astereală etc.) şi a contravintuirilor dispuse în sens longitudinal, acoperişurile realizate din elemente
de construcţii plane apar final ca nişte sisteme spaţiale cu un anumit grad de conlucrare, dar în calcul
însa nu se ţine seamă.
Structurile spaţiale reprezintă o extindere firească a realizărilor constructive bazate pe

utilizarea elementelor de construcţii portante puse pe o singura direcţie la cele cu elementele
structurale dispuse pe doua directii, obţinându-se astfel o serie de efecte pozitive, atât în ceea ce
priveşte conformarea structurii, cât si cu privire la comportarea generală a construcţiei la acţiunea
încarcarilor verticale şi orizontale.
Particularitatea distinctivă a unui sistem spaţial, spre deosebire de sistemele plane, constă în
aceea că distrugerea unui element din structură nu poate să ducă la dărâmarea întregii construcţii. În
acest caz se realizează o redistribuire a eforturilor în celelalte elemente ale structurii legate spaţial cu
elementul distrus.
Distrugerea unei construcţii spaţiale se poate produce din cauza deformaţiilor mari, care duc
la deformarea formei geometrice generale a construcţiei.
În unele situaţii, distrugerea construcţiei se poate produce şi din cauza pierderii stabilităţii
întregului sistem sau a unor elemente separate ale ei, cazul cupolelor sferice având structura portanta
formată din arce cu trei articulaţii.
Folosirea construcţiilor spaţiale din lemn, în general, este raţională în urmatoarele cazuri:
1) La construcţii cu deschideri relativ mari când se urmăreşte utilizarea întregului gabarit

interior al construcţiei, cazul depozitelor de materiale şi materii prime etc.
2) La construcţii cu împingeri la care se urmăreşte ca împingerea să fie transmisă nu concentrat,

ci distribuit pe întreaga lungime a fundaţiilor sau a pereţilor longitudinali.
3) La construcţii cu destinaţii speciale la care este necesar să se prevadă în pereţii longitudinali

goluri pentru porţi, de exemplu la hangare de avioane, când rezemarea se realizează pe pereţii
frontali.

4) La acoperişuri pentru clădiri de formă circulară, pătrată sau poligon regulat, de tipul
cupolelor şi bolţilor închise etc.
În general, utilizarea structurilor spaţiale de lemn nu este raţionala la clădiri cu umiditate

ridicată şi 1a acoperişuri cu dolii, din cauza pericolului de îngrămădire a zăpezii.
Dintre tipurile de structuri spaţiale analizate cele mai indicate sunt acelea care se realizează
pe cale industrială din elemente tip (bolţi si cupole 1amelare, cupole geodezice etc.).
Spre deosebire de structurile realizate din elemente plane, la construţii spaţiale, elementele
principale ale structurii de rezistenţă nu sunt dispuse în acelaşi plan, ci în plane diferite, formând un
sistem spaţial rigid, capabil să preia solicitări în orice direcţie. În consecinţă, calculul privind
determinarea eforturilor, la un sistem spaţial, reprezintă în general o problemă din punct de vedere
static multiplu nedeterminată, a cărei rezolvare practică prin utilizarea metodelor obişnuite nu
întotdeauna este posibilă. De aceea, în vederea simplificării calculului şi proiectării lor, de foarte
multe ori se recurge la metode aproximative, care constau în descompunerea structurii spaţiale în
elemente plane independente sau se transformă într-un sistem de elemente plane echivalente ţinând
seama într-o măsură mai mică sau mai mare de conlucrarea spaţială.
8.2. Clasificarea structurilor spaţiale
Structurile spaţiale din lemn utilizate la construcţii de acoperişuri se pot clasifica după: forma
în plan a construcţiei, forma geometrică a acoperişului şi modul de alcatuire constructivă.
După forma în plan a construcţiei acoperişurilor cu structura spaţială din lemn pot fi de
formă dreptunghiulară, poligonală şi circulară (fig. 8.1).
După forma geometrică acoperişurile cu structura spaţială se pot clasifica în: bolţi cilindrice,
bolţi întretăiate (închise), pânze poligonale sau suprafeţe cutate şi cupole (fig. 8.1).
După modul de alcătuire constructivă, acoperişurile cu structura spaţială se pot realiza sub
formă de: bolţi-membrane subţiri, cu sau fără nervuri de rigidizare; suprafeţe cutate cu nervuri de
rigidizare; bolţi lamelare; cupole-membrane subţiri, cu nervuri de rigidizare; cupole lamelare; cupole
din arce cu trei articulaţii; cupole geodezice.
Structurile spaţiale cu toată diversitatea lor, se pot grupa în următoarele 3 categorii

principale: membrane subţiri curbe, cu sau fără nervuri de rigidizare; pânze sau suprafeţe cutate cu
nervuri pentru sporirea rigidităţii; sisteme lamelare şi din bare drepte sau curbe de tipul arcelor cu
două şi trei articulaţii.
Fig. 8.1. Forma în plan a acoperişurilor cu structură spaţială din lemn şi

forma geometrică a acoperişurilor cu structură spaţială.
Dintre structurile spaţiale utilizate frecvent la construcţii de acoperişuri se numără bolţile

lamelare cilindrice mai ales în cazul clădirilor având formă în plan dreptunghiulară şi a unei rezemări
pe pereţi portanţi sau cadre de beton armat continue, pânzele poligonale de tipul suprafeţelor cutate
şi membranele subţiri care se utilizează de regulă în cazul rezemării discontinue pe stâlpi.
Bolţile închise sunt utilizate în cazul rezemării pe contur, la clădiri de formă poligonală în
plan, iar cupolele în cazul rezemarii continue pe contur la clădiri de formă circulară cu deschideri
mari.
La structuri spaţiale realizate din mai multe straturi, cum sunt bolţile-membrane cu simplă
sau cu dublă curbură şi pânzele poligonale alcătuite din mai multe straturi la care elementele
secundare sunt combinate în general cu elemente de construcţii portante, apare pericolul de
acumulare a umidităţii, în perioadele reci, ca urmare a fenomenului de condens creându-se astfel
condiţii favorabile pentru putrezirea elementelor din lemn. Pentru ca eficienţa acestor sisteme, din
punct de vedere tehnic şi economic, să nu fie anihilată prin distrugerea lor rapidă din cauza putrezirii,
o atenţie mare trebuie acordată măsurilor menite să asigure un regim eficient de ventilaţie a
acoperişului. Totodată se impune prevederea unei învelitori sigure, amplasarea corectă a stratelor de
izolaţie termică şi a barierei contra vaporilor, întrebuinţarea unor materiale izolatoare care nu
putrezesc şi sunt incombustibile, iar materialul lemnos să fie protejat în prealabil împotriva putrezirii
şi a focului. Dintre structurile spaţiale descrise, cele mai eficiente din acest punct de vedere sunt
bolţile şi cupolele lamelare, cupolele din arce încleiate şi cupolele geodezice care nefiind construcţii
combinate, neajunsurile memţionate anterior sunt eliminate prin însăşi structura sistemului
constructiv.
8.3. Bolţile membrane
Bolţile-membrane sunt construcţii cu pereţi subţiri alcătuite din mai multe straturi suprapuse
din scânduri sau din scânduri şi produse noi pe bază de lemn (placaj de construcţie etc.) îmbinate
între ele cu mijloace tradiţionale (cuie) sau moderne (adezivi).
După forma geometrică a acoperişului, bolţile-membrane se împart în: bolţi-membrane

subţiri de formă cilindrică; bolţi-membrane subţiri întretăiate (închise).
Din punct de vedere constructiv, bolţile-membrane subţiri se pot realiza cu sau fără nervuri de
rigidizare. În cazul deschiderilor mai mari, bolţile-membrane se realizează de regulă cu nervuri de
rigidizare, dispuse la 1.5 – 2.5 m interval.
Bolţile-membrane cu pereţii subţiri sunt indicate pentru acoperirea construcţiilor social-

culturale, sportive şi cu alte destinaţii, având deschideri relativ mari.
8.3.1. Bolţi-membrane cilindrice
Acoperişurile de tipul bolţilor cilindrice se folosesc, de obicei, pentru acoperirea

construcţiilor având în plan forma dreptunghiulară, deschiderea de 12.00 – 20.00 m şi un raport
dintre săgeată şi deschidere f/l= l/4 ... l/8 (fig. 8.2).
Pentru realizarea bolţilor cilindrice este indicat să se adopte schema constructivă cu unghiul
la centru 2 α ≥ 120°.
Bolţile-membrane cilindrice se pot realiza cu rezemare pe pereţii portanţi longitudinali sau cu

rezemare pe pereţii frontali. Varianta cu rezemare pe pereţii portanţi frontali se adoptă atunci când
pentru accesul în clădire sunt reclamate goluri cu deschideri mari, care nu pot fi amplasate în pereţii
frontali, cazul hangarelor pentru avioane etc.). În acest caz este necesară întărirea marginilor
longitudinale cu elemente de rigidizare suplimentare dispuse atât în planul acoperişului, cât şi în plan
orizontal. În cazul bolţilor-membrane rezemate pe pereţii frontali se recomandă ca distanţa dintre
reazemele frontale L să nu depăşească 2.5 ori deschiderea l.
Fig. 8.2. Scheme cu bolţi membrane subţiri de formă cilindrică.
Din punct de vedere constructiv bolţile-membrane cilindrice sunt alcătuite din următoarele
straturi (fig.8.3): un strat longitudinal dispus la partea inferioară; doua straturi oblice dispuse la 45°;
un strat longitudinal dispus la partea superioara; nervuri (arce) de rigidizare.
Fig. 8.3. Construcţia bolţilor-membrane subţiri: 1. Astereală longitudinală interioară; 2. Astereală

înclinată; 3. Astereală longitudinală superioară; 4. Nervuri de rigidizare; 5. Arcul fronton.
În vederea asigurării unei conlucrări cât mai corespunzătoare, straturile care intră în
componenţa membranei se îmbină între ele prin intermediul unui adeziv (clei) rezistent la acţiunea
umidităţii şi biodegradării.
Presarea straturilor în timpul încleierii se realizează cu ajutorul cuielor dispuse constructiv.

Distanta între nervurile de rigidizare sunt în general între 2 şi 3 m.
8.3.2. Bolţi-membrane întretăiate
Acest tip de acoperiş se poate adopta în cazul construcţiilor cu pereţi portanţi având forma în
plan poligonală (fig. 8.4). Ele sunt indicate pentru deschideri de 20-40 m, având raportul f/l cuprins
între 1/3 şi 1/6.
Bolţile-membrane închise se realizează de obicei cu nervuri de rigidizare şi cu rezemare

continuă pe pereţii portanţi.
Fig. 8.4. Scheme cu bolţi-membrane întretăiate (închise).
Din punct de vedere constructiv ele sunt alcătuite, ca şi bolţile-membrane cilindrice, din două
straturi orizontale dispuse la partea inferioară şi superioară între care se aşază straturile oblice,
asamblate prin intermediul unui adeziv rezistent la acţiunea umidităţii şi biodegradării. Nervurile de
rigidizare se dispun la intervale de 1.5 – 2.5 m.
8.4. Suprafeţe cutate
Acoperişurile de tipul suprafeţelor cutate sunt construcţii spaţiale, având în general formă
poligonală (v. fig. 8.1). Prin intermediul lor se pot acoperi deschideri variind de la 10 până la ≈ 30 m.
Raportul dintre săgeata f şi deschiderea l poate varia între 1/2 şi 1/3.
Fig. 8.5. Acoperişuri spaţiale formate din suprafeţe cutate: a - dispuse paralel; b - radical.
Din elementele cu pereţi subţiri se pot realiza acoperişuri spaţiale formate din una sau mai
multe suprafeţe cutate dispuse paralel sau radial, rezemate pe pereţii frontali sau pe stâlpi (fig. 8.5).
Acoperişurile formate din una sau mai multe suprafeţe cutate dispuse paralel se utilizează de
obicei la construcţii având formă dreptunnghiulară în plan, la care porţile de acces sunt amplasate în
pereţii longitudinali.
În cazul construcţiilor de formă circulară sau poligonală în plan acoperişul spaţial se obţine
prin dispunerea suprafeţelor cutate în sens radial.
Suprafeţele cutate se obtţin, de obicei, din elemente plane înclinate cu pereţii subţiri alcătuiţi
din două straturi de scânduri încrucişate, având marginile întărite cu dulapi dispuşi în sens
longitudinal şi rigidizări transversale care se dispun la 1,5 - 30 m interval.
În fig. 8.6 se prezintă un exemplu de realizare a unui acaperiş spaţial format dintr-o singură
suprafaţă cutată rezemată pe pereţii frontali rigizi de 18 m deschidere. În acest caz acoperişul spaţial
este alcătuit din două elemente plane identice, cu secţiune compusă de tipul grinzilor cu inimă din
scânduri încrucişate.
Fig. 8.6. Vedere generală şi secţiunea transversală a acoperişului din suprafete cutate.
Elementele plane cu pereţi subţiri sunt alcătuite din două rânduri de scânduri dispuse la 45°,
având marginile longitudinale întărite cu două rânduri de scânduri la partea inferioară întinsă,
respectiv cu dulapi la partea superioară comprimată.
Asamblarea elementelor plane cu pereţii subţiri se face prin intermediul unor rigidizări
transversale de formă triunghiulară dispuse în sens longitudinal.
Fig. 8.7. Construcţie social-culturală cu acoperiş

realizat din suprafeţe cutate dispuse radial.

Fig. 8.8. Vederea generală a unui acoperiş spaţial

în formă de paraboloid hiperbolic din lemn (Anglia).
Pentru prinderea învelitorii, care de obicei este formată din plăci ondulate sau cutate din
tablă, se prevăd şipci de lemn dispuse în sens longitudinal.
Acoperişurile spaţiale formate din una sau mai multe suprafeţe cutate dispuse paralel,
rezemate pe pereţii frontali, sunt indicate pentru construcţii cu caracter industrial, la care prin natura
proceselor ce se desfăşoară în interiorul lor este necesar ca porţile de acces să fie amplasate în pereţii
longitudinali.
În cazul construcţiilor cu caracter social-cultural cu deschideri mari la care pe lângă cerinţele

funcţionale se urmăreşte realizarea unui ansammblu arhitectural şi estetic interior mai deosebit, sunt
indicate acoperişuri spaţiale alcătuite din suprafeţe cutate dispuse radial (fig. 8.7).
Datorită avantajelor pe care le prezintă structurile spaţiale cu pereţii subţiri din punct de
vedere arhitectural şi tehnico-economic, acoperişurile uşoare din lemn, de diferite forme geometrice,
au căpătat în ultimul timp o extindere tot mai mare în practica construcţiilor de peste hotare, mai ales
la construcţiile cu caracter social-cultural. Utilizarea pe scară largă se datorează şi faptului că marea
majoritate a acoperişurilor spaţiale de tipul suprafeţelor cutate se pretează la tipizare şi prefabricare.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui acoperişul spaţial de forma unui paraboloid hiperbolic, cu
dimensiunile în plan de 34.6 x 34.6 m (fig. 8.8) realizat din 4 panouri prefabricate de 17.3 x 17.3 m.
În vederea asigurării unei durabilităţi cât mai ridicate, la proiectarea, executarea şi

exploatarea acoperişurilor spaţiale de tipul suprafeţelor cutate, o atenţie deosebită trebuie acordată
măsurilor de protecţie împotriva focului şi biodegradării. În acest sens, acoperişurile trebuie să se
prevadă cu un sistem eficient de aerisire, iar materialul lemnos utilizat la realizarea lor trebuie să fie
tratat în prealabil împotriva focului şi biodegradarii (putrezirii).
8.5. Bolţile-lamelare
8.5.1. Date de baza
Bolţile lamelare sunt construcţii spaţiale alcătuite din elemente (lamele) prefabricate, tipizate
care se aşază pe două direcţii ce se interseccteaza formând două familii de curbe elicoidale.
Fig. 8.9. Scheme statice şi vederea generală Fig. 8.10. Vedere generală a acoperişurilor
a unui acoperiş lamelar de formă cilindrică. lamelare de tipul bolţilor intretaiate şi
cupolelor sferice

În general, acoperişurile spaţiale de tipul bolţilor lamelare au în secţiune transversală formă

circulară sau ogivală (fig. 8.9). Din acelaşi tip de lamele se pot executa şi alte tipuri de acoperişuri
spatiale, ca de exemmplu bolti-lamelare întretaiate şi cupole-lamelare (fig. 8.10).
În practică, o extindere mai mare au căpătat bolţile lamelare de formă circulară sau ogivală
prin intermediul cărora se pot acoperi deschideri de la 12 până la 60 sau chiar 80 m în condiţii foarte
avantajoase.
În cazul bolţilor-lamelare de formă circulară se recomandă ca raportul f/l ≥ 1/7, iar la bolţile
lamelare de formă ogivală f/l ≥ 1/4.
Structurile lamelare, în general, se caracterizează printr-un grad ridicat de industrializare,

simplitatea şi rapiditatea execuţiei şi posibilitate a fixării învelitorii direct pe reţea.
Bolţile-lamelare, din cauza multiple lor avantaje pe care le prezintă din punct de vedere
tehnico-economic, apar în etapa actuală cele mai eficiente soluţii constructive, mai ales în cazul
deschiderilor mari. Domeniul de utilizare a lor poate fi foarte variat. În mod frecvent ele se folosesc
pentru acoperirea halelor industriale şi la unele construcţii civile, mai ales la cele cu caracter social-
cultural.
Caracteristica distinctiva a tuturor acoperişurilor lamelare consta în:

✓ gradul ridicat de tipizare a lamelelor, care permite realizarea lor pe cale industrială, ceea ce
corespunde întrutotul cerintelor moderne privind industrializarea şi tipizarea construcţiilor;
✓ realizarea structurii spaţiale din lamele de dimensiuni mici, care se pot realiza cu secţiune
simplă sau compusă;
✓ greutatea redusă şi uşurinţa la transport şi manipulare a elementelor care compun structura;
✓ simplitatea şi rapiditatea asamblarii şi demontării;
✓ lipsa contravântuirilor şi posibilitatea executării învelitorii direct, fără să fie necesare alte
elemente auxiliare (pane, căpriori etc.).
Boltile-lamelare nu sunt indicate pentru acoperişuri cu luminatoare sau alte elemente

asemănătoare, deoarece aglomerările de zăpadă în locurile de racordare ale bolţii cu acestea pot
provoca deformaţii mari.
8.5.2. Construcţia bolţilor-lamelare
Bolţile-lamelare se pot realiza de formă cilindrică care din punct de vedere al schemei statice
pot fi aproximate cu un arc cu două articulaţii sau de formă ogivală aproximat cu un arc cu trei
articulaţii (v. fig. 8.9).
Bolţile-lamelare de formă cilindrică (arc cu două articulaţii), din motive de rigiditate trebuie
să aibă săgeata f > 1/7 din deschidere, iar inălţimea secţiunii transversale a lamelelor he=1/100 din
deschiderea l.
La bolţile de formă ogivala (arc cu trei articulaţii), săgeata bolţii f = 1/3 din deschidere, iar
săgeata unei semibolţi fl =1/15 din coarda semiibolţii. Dacă raportul dintre distanţa la care se dispun
arcele frontale rigide L şi lungimea arcului bolţii S este ≤ 2, săgeata bolţii de formă ogivală poate fi
micşorată până la 1/4 din deschidere.
În general, bolţile cilindrice sau de forma ogivală fac parte din categoria sistemelor
structurale care dau împingeri.

În funcţie de destinaţie şi mărimea deschiderii, bolţile lamelare se pot executa cu tirant din
metal pentru preluarea împingerii (fig. 8.9) sau fara tirant, când împingerea este transmisă direct
fundaţiilor sau unor elemente de o construcţie specială (fig. 8.11).
Lamelele tipizate se pot executa din dulapi de lemn lamelat masiv, din lemn încleiat sau din
elemente cu secţiune compusă din lemn şi produse superioare din lemn (placaj de exterior, PFL dur).
În cazul lamelelor executate din dulapi de lemn masiv, datorită sortimentului limitat,
deschiderea bolţii-lamelare nu poate depăşi, în general, 18-20 m.
Fig. 8.11. Diferite rezolvări constructive pentru preluarea împingerii bolţilor lamelare.
Pentru realizarea deschiderilor mai mari este necesară folosirea lamelelor executate din lemn
lamelat încleiat sau cu secţiune compusă (lemn şi placaj de construcţie).
În cazul folosirii lemnului lamelat încleiat sau a elementelor cu secţiune compusă din lemn şi
placaj, dimensiunile lamelelor sunt practic nelimitate, ceea ce conduce la concluzia că din asemenea
lamele se pot realiza deschideri de la 20 până 100 şi chiar peste 100 m. Forma şi dimensiunile
lamelelor executate din dulapi, din lemn lamelat încleiat sau din elemente cu secţiune compusa sunt
prezentate în fig. 8.12.
După forma reţelei spaţiale, bolţile lamelare se pot realiza cu reţea dreptunghiulară sau
rombică (fig. 8.13).
La construcţia reţelei acoperişurilor lamelare se deosebesc trei tipuri de noduri şi anume:

noduri curente în care lamela continuă se îmbina cu lamela întreruptă; noduri de reazem, la care
lamelele se îmbina cu o riglă (cosoraoabă) dispusă de-a lungul peretelui; noduri frontale în care se
realizeaza îmbinarea lamelelor cu arcul fronton.
Nodurile din câmpul curent ale reţelei sunt formate din trei lamele din care una este continuă,
şi trece prin nodul considerat fără să fie întreruptă, iar celelalte două care vin în contact cu lamela
continuă sunt întrerupte.
Bolţile cu reţea dreptunghiulară sunt mai simplu de executat, deoarece nu necesită o tăiere
oblică a capetelor şi a locaşului lamelei, cum este cazul la bolţile cu reţea rombică. Cu toate acestea,
mai ales pentru deschideri mari sunt mai indicate bolţile cu reţea rombică.

Fig. 8.12. Tipuri de lamele: a – din lemn obişnuit; b – din lemn lamelat încleiat;
c – cu secţiune compusă din lemn şi placaj de construcţie.
Fig. 8.13. Boltă lamelară cilindrică cu reţea dreptunghiulară (a) şi reţea rombică (b)
Fig. 8.14. Detalii de îmbinare a lamelelor în noduri:

a – cu cepuri; b – cu buloane; c – cu scoabe de tip special; d – cu piese metalice spaţiale
Dupa modul de îmbinare a lamelelor în noduri se deosebesc urmatoarele 3 sisteme:

1) îmbinări care se realizează sub formă de chertări şi cepuri (fig. 8.14, a);
2) îmbinări realizate cu ajutorul şuruburilor (buloanelor) sau prin intermediul unor scoabe de tip
special (fig. 8.14, b, c);
3) îmbinari realizate prin intermediul unor piese spaţiale din metal sau din poliesteri armaţi cu fibră
de sticlă (fig. 8.14, d).
Primele două sisteme fac parte din variantele tradiţionale, iar cel de al treilea reprezintă o
variantă modernizată. Neajunsul primelor două sisteme (tradiţionale) constă în faptul că conduc la
excentricităţi mari care determină solicitări suplimentare în nodurile reţelei spaţiale. În cazul
ultimului sistem prinderea lamelelor în noduri se realizează centric, evitându-se astfel solicitarile
suplimentare în nodurile reţelei datorate prinderii excentrice a lamelelor.
În cazul primului sistem de îmbinare a lamelelor în noduri, înălţimea locaşului chertării,

respectiv a cepului se ia, de obicei, egală cu 1/4 din înălţimea lamelei. Lungimea cepului, la bolţile
cu reţea dreptunghiulară, trebuie să fie mai mare sau cel putin egală cu grosimea lamelei (de obicei
1,5 grosime), iar la bolţile cu reţea rombica având unghiul ascuţit egal cu 45°, partea scurtă a cepului,
trebuie să fie de cel puţin 1,4 grosimea lamelei, iar partea lunga de cel puţin 2,4 ori grosimea lamelei.
În vederea realizării unui contact mai strâns al lamelelor în locaş, lăţimea acestuia se execută cu 2
mm mai mică decât dublul lăţimii cepului. Totodată extremităţile cepului se execută cu feţele teşite
pentru uşurarea introducerii etanşe în locaş, iar pentru uşurinţa montării se recomandă ca lamelele
întrerupte să fie dispuse astfel, încât cepul lamelei superioare să fie montat în locaş peste cepul
inferior. În fig. 4.15 se prezintă secţiunea transversală, vederea desfăşurată şi detaliile caracteristice
pentru o boltă-lamelară cilindrică, cu reţea pătrată şi rombică având îmbinările rezolvate prin chertari
şi cepuri.

Fig. 8.15. Construcţia bolţii lamelare cilindrice cu îmbinarea

lamelelor în noduri prin cepuri (fără metal)
Fig. 8.16. Construcţia bolţii lamelare cu reţea rombică şi

detaliile de prindere în noduri cu şuruburi (buloane).

Fig. 8.17. Construcţia bolţii lamelare cu reţea rombică şi

detalii de îmbinare în noduri cu piese metalice spaţiale.
În cel de al doilea sistem, îmbinarea lamelelor în nodurile din câmp curent, în zona de reazem
şi de capăt cu arcul frontal, se realizează cu ajutorul şuruburilor sau a scoabelor de tip special
solicitate la întindere. Datorita excentricităţilor (distanţelor) mari dintre capetele lamelelor întrerupte
în zona îmbinărilor din câmpul curent, lamelele continue în nod sunt solicitate suplimentar la un
moment încovoietor, care acţionează în planul normal pe planul lor şi de care trebuie să se ţină seamă
în calcul. Un exemplu de boltă-lamelară cilindrică cu reţea rombică de 15 m deschidere, care
cuprinde pe lângă parţile generale şi detaliile privind realizarea îmbinărilor din nodurile
caracteristice, este prezentat în fig. 8.16.
În cel de al treilea sistem, îmbinarea lamelelor în nodurile din câmpul curent, precum şi din
zona de reazem şi de capat cu arcul fronton se realizează centric prin intermediul unor piese spaţiale
preconfecţionate din tablă de oţel sau din poliesteri armaţi cu fibră de sticlă (fig. 8.17). Datorită
prinderii centrice a lamelelor în noduri în acest caz sunt eliminate solicitările suplimentare, precum şi
o serie de alte neajunsuri privind realizarea acoperişurilor lamelare menţionate la variantele
tradiţionale.
Pentru preluarea împingerilor se pot prevedea tiranţi metalici, care se dispun la anumite
intervale sau elevaţii speciale de tipul zidurilor de sprijin.
Tiranţii din otel rotund prevazuţi pentru preluarea efectului de împingere a bolţii se dispun în
lungul bolţii, de obicei la un interval de 3-5 m. Se recomandă ca distanţa dintre tiranţi să fie multiplul
distanţei dintre centrele nodurilor. Arcele frontale, care încadrează bolta la capetele ei, se pot executa
din două sau mai multe rânduri de lamele tip sau sub forma unui arc din lemn lamelat încleiat. În
primul caz, îmbinarea lamelelor primului rând al arcului se execută la mijlocul lungimii lamelelor din

rândul al doilea. În acest caz, arcele frontale reazemă, de obicei, pe pereţii frontali care pot fi realizaţi
din zidarie de cărămidă sau blocuri mici de beton uşor, cu schelet de beton armat.
Contactul dintre lamelele bolţii şi arcul frontal, de la care începe asamblarea reţelei bolţii, se
execută în centrele nodurilor. La cel de al doilea arc frontal (de capăt), îmbinarea lamelelor se
realizează prin ajustare la faţa locului.
Învelitoarea se fixează de structura lamelară prin intermediul unei podine din scânduri.
Podina (astereala) longitudinală (continuă sau discontinuă) serveşte nu numai ca suport al

învelitorii acoperişului, ci şi ca element necesar pentru preluarea forţei de împingere longitudinale
care se transmite la fronton în direcţia generatoarei bolţii. În afară de aceasta, podina longitudinală
reduce parţial efectul momentului încovoietor care acţionează în planul cu rigiditatea minimă a
lamelei, datorită prinderii excentrice a lamelelor în noduri.
Acoperişurile lamelare, datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă din punct de vedere
constructiv, estetic şi tehnico-economic, au căpătat în ultima perioada o extindere mare în practica
construcţiilor de peste hotare, atât la construcţiile social-culturale, cât şi la cele cu caracter industrial.
Pentru ilustrare, în fig. 8.18 se prezintă o construcţie în curs de execuţie având acoperişul realizat sub
forma unei bolţi-lamelare de 30 m deschidere, cu reţea rombică şi cu îmbinarea lamelelor în noduri
prin intermediul buloanelor (şuruburilor).
Realizări importante în acest domeniu au fost obţinute şi în ţara noastră. În acest sens merită
să fie menţionate preocupările şi studiile teoretice şi experimentale efectuate, în vederea proiectării şi
realizării unor tipuri de acoperişuri spaţiale din lamele de lemn, lemn lamelat încleiat sau cu secţiune
compusă din lemn şi produse noi pe bază de lemn (placaj de construcţie etc.) asamblate prin încleiere
folosind un sistem de îmbinare centrică a lamelelor în noduri. Rezultatele obţinute au fost valorificate
prin proiectarea şi realizarea mai multor construcţii cu acoperiş lamelar din prefabricate încleiate.
Fig. 8.18. Vederea generală a unei construcţii cu acoperiş lamelar de 30 m deschidere (S.U.A.)
În fig. 8.19 este ilustrata una din construcţiile realizate cu acoperiş lamelar, având
deschiderile cuprinse între 12 şi 20 m. Noutatea tehnică a so1uţiilor constructive adoptate constă în
utilizarea pentru prima dată în ţară a unor lamele tipizate sub formă de prefabricate uşoare, cu
secţiune compusă din lemn şi produse noi pe bază de lemn (placaj de construcţie etc.), realizate pe
cale industrială folosind procedeul de încleiere la cald cu ajutorul unor prese special proiectate în
acest scop (fig. 8.20). Îmbinarea lamelelor în noduri este realizată centric cu ajutorul unor piese
metalice speciale.
Fig. 8.19. Vederea generală a unui acoperiş lamelar din produse uşoare cu secţiune compusă din
lemn şi produse noi pe bază de lemn asamblată prin încleiere
Fig. 8.20. Vederea generală cu instalaţia de presare şi încleiere la cald şi depozitul de prefabricate
Dintre realizarile în domeniul construcţiilor lamelare se poate menţiona "Sala de gimnastică"

realizată la Şcoala Sportivă din Municipiul Satu Mare cu dimensiunile în plan de 30 x 36 m, care are
structură lamelară realizată din lamele încleiate, care se descarcă în sens longitudinal pe o elevaţie
înclinata din beton armat.

În fig. 8.21 se prezintă vederea laterală a structurii şi un detaliu privind modul de realizare al
nodurilor.
Stabilirea elementelor geometrice. Dimensiunile principale de gabarit ale acoperişurilor

lamelare: deschiderea l, săgeata f, lungimea L, se stabilesc în funcţie de forma şi destinaţia
construcţiei.
Stabilirea elementelor geometrice ale acoperişurilor lamelare este indicat să se facă pornind
de la împărţirea lungimii arcului frontal S, sau a unghiului de centru φ, într-un numar întreg n
(6...10) părţi egale ΔS sau Δ φ (fig. 8.22). Având stabilite măsurile ΔS sau Δφ se impune grosimea
lamelei b şi se obţine distanţa dintre lamele c de-a lungul generatoarei bolţii, precum şi forma şi
dimensiunile chertărilor de la rezem.
Fig. 8.21. Construcţia acoperişului lamelar de 30 m deschidere executat din elemente

încleiate: a – vedere generală; b - îmbinarea lamelelor în noduri
Dimensiunile lamelelor se stabilesc în funcţie de caracteristicile geometrice ale structurii,

respectând condiţiile:
l/h ≥10; h/b ≤ 4,5
Fig. 8.22. Elementele geometrice ale acoperişurilor lamelare şi

dimensiunile chertării în grinzile de reazem
Unghiul de la centru φ al bolţii circulare este:

sin φ/2 = l/2R;
R = raza suprafeţei exterioare a bolţii;

I = deschiderea bolţii, măsurata între centrele nodurilor reţelei, în dreptul grinzilor de reazem.
Raza suprafeţei exterioare a bolţii (fig. 4.22, a) este:

R = l2/8f + f/2
Distanţa dintre centrele nodurilor de-a lungul arcului bolţii ΔS se stabileşte cu relaţia:
ΔS = 2R Δφ/2 sau ΔS =Δs/n
Δφ = unghiul la centru al lamelei bolţii (Δφ =φ/n);

S = lungimea arcului bolţii.
Pentru obţinerea unor dimensiuni economice pentru lamelele prefabricate, din care se
realizează structura spaţială şi pentru elementele învelitorii, se recomandă ca distanţa dintre centrele
nodurilor c, pe grinda de reazem, să fie luată între 0,7 şi 1,5 m.
Mărimea unghiului φ dintre lamelele reţelei (fig. 8.15) este indicat să se ia de 45°, în care caz
mărimea unghiului α dintre muchiile inferioare ale lamelelor şi generatoarea bolţii rezultă de 67°30'.
În aceste condiţii, caracteristicile geometrice ale reţelei şi ale lamelelor rezultă din calcul, în funcţie
de modul de îmbinare a lamelelor în noduri (centrică sau excentrică).
a) Îmbinarea centrică, în cazul structurilor cu reţea rombică distanţa dintre centrele

nodurilor pe grinda de reazem este:
c = 0.414 ΔS – 1.08 b – grosimea lamelei
Proiectia lungimii lamelei l1 pe faţa inferioară rezultă (fig. 8.23):
l1 = 2.61 c
Înclinarea f1 a feţei superioare a lamelei este :
f1 = R (1 – cos Δφ/2)
Înclinarea frontală f2 a feţei laterale a lamelei este:

f2 = (h – f1) tg β
h = înălţimea secţiunii lamelei la l/2;
Fig. 8.23. Tipuri de lamele caracteristice pentru realizarea acoperişurilor lamelare.
β – unghiul de înclinare care se determină astfel:

sin β =1,08 x Δφ /4
Lungimea lamelei la partea inferioară este:

l2 = ll – 2f2
Dimensiunile chertării în grinzile de reazem (v. fig. 8.22) rezultă din calcul astfel:
➢ unghiul de înclinare al chertării γ faţă de orizontală:

γ = 90° - φ/2
➢ lăţimea chertării ac pe faţa orizontală a grinzii:

ac = e – d;

➢ înălţimea chertării hc, pe faţa verticală a grinzii:

hc = ac’ sin γ;
➢ adâncimea chertării ac’:
ac’ = ac sin γ;
➢ lungimea chertării în direcţia grinzii de reazem:

d = 0,7 b; e = d+2 ac’
b) Îmbinarea excentrică. În cazul îmbinării lamelelor în noduri realizate excentric,

lamelele întrerupte care vin în contact cu lamela continuă se prind cu oarecare
deplasare s, faţă de mijlocul acesteia; mărimea deplasării se alege astfel încât găurile
pentru bulon, executate la capatul lamelelor să nu atingă suprafeţele teşite. Pentru
cazul când unghiurile dintre lamele păstreaza valorile recomandate mai sus (φ=45° şi
α=67°30'), mărimea minimă a deplasării s rezultă din relaţia:
s = 2b + 3 cm
În consecinţă, lungimile lamelelor l1 şi l2 cresc cu mărimea s.
Găurile se execută astfel încât între axa şurubului (bulonului) şi axele lamelelor întrerupte în
nod să se asigure un unghi de 90°. Pentru aceasta, la capetele lamelelor se execută găuri rotunde la
h/2 având lăţimea egală cu diametrul şurubului plus 4 mm, iar la mijloc o gaură alungită, cu aceeaşi
lăţime şi o lungime care să permită introducerea liberă a şurubului sub unghiul dorit (≈ 1,2 b).
În cazul în care înălţimea capătului lamelei este > 20 cm, se recomandă ca prinderea lamelelor
în nod să se realizeze cu două şuruburi amplasate la h/3.
Îmbinarea lamelelor cu grindă de reazem se realizează cu ajutorul cuielor lungi de montaj şi a

şuruburilor de 12-14 mm diametru prin intermediul unor pene de strângere din lemn.
Nodul de capăt, în care se realizeaza îmbinarea lamelelor cu arcul frontal, se formează din
nodul curent prin tăierea acestuia dupa axa care marchează faţa interioară a arcului.
Reţeaua lamelară cu îmbinări centrice sau excentrice se realizează de obicei din 5 tipuri de
lamele (fig. 8.23), din care una principală (stânga şi dreapta), iar celelalte 4 derivate din prima.
8.5.3. Calculul static
Acoperişul lamelar este un sistem de bare în spaţiu multiplu static nedeterminat. Calculul
static exact al reţelei lamelare este complicat şi conduce în general la un volum mare de operaţii
matematice, implicând calculul automat. Din acest motiv, în practica se recurge la folosirea unei
metode aproximative de calcul, bazată pe numeroasele studii teoretice şi experimentale privind
comportarea structurilor lamelare sub acţiunea încarcărilor verticale şi orizontale.
Metoda aproximativă, folosită pentru calculul acoperişurilor lamelare, constă de obicei în

separarea din reţeaua spaţială a unei fâşii transversale de lăţime c (fig. 8.24), care în conformitate cu
construcţia reazemelor şi cu forma conturului acoperişului, se calculează prin metoda obişnuită, ca
un arc cu două sau trei articulaţii încărcat cu sarcinile aferente. În acest caz, arcul convenţional se
consideră cu aria secţiunii transversale A, egală cu secţiunea a două lamele (A = 2A1) şi cu un
moment de inerţie I, egal cu momentul de inerţie al unei singure lamele (1 = 11). În calcul se admite
de asemenea că în fiecare nod al reţelei bolţii lamelare, forţa axiala N0 este preluată de ambele
lamele, iar momentul încovoietor M0 numai o singura lamelă, continuă în nod.

Fig. 8.24. Schema simplificată de calcul a bolţii lamelare.
După această metodă aproximativă de calcul, poziţia oblică a lamelelor în raport cu planul de
acţiune al forţelor care acţionează asupra arcului conventional se ia în consideraţie prin împărţirea
eforturilor N0 şi M0, rezultate din calcul, cu sinusul unghiului α pe care-l face directia lamelelor cu
generatoarea bolţii:
Ml = M0/sin α; N1 = N0/2 sin α
- M0, N0 = momentul încovoietor şi forţa axială determinate pentru arcul convenţional;

- M1, Nl = momentul încovoietor şi forţa axială care revin unui şir din lamelele reţelei
spaţiale.
Datorită comportării spaţiale a lamelei în structura acoperişului şi a prezenţei frontoanelor

care influentează pozitiv rigiditatea generală a structurii lamelare, valoarea momentului încovoietor
Ml, determinat cu relaţia anterioară, suferă unele corecţii. În calcul, acţiunea de descarcare a
frontoanelor rigide, se introduce prin luarea în consideraţie a unui coeficient de corecţie kf a cărui
valori sunt date în tabelul 8.1, în funcţie de raportul L/S, L fiind distanţa dintre frontoane, iar S
lungimea arcului în secţiunea transversala a bolţii (fig. 8.22, a).
Momentul încovoietor de calcul care revine unui şir de lamele se determină cu relaţia:
Ml = M0/kf sin α;
În condiţiile menţionate, verificarea efortului unitar normal în lamela continuă, solicitată la

compresiune cu încovoiere, se face cu relaţia:
σ = N0 / 2An sin α + M0 x σac / (kf ξ sin α) x σai ≤ σac (Rc)
Mo, No = momentul încovoietor, respectiv forţa axială determinate pentru arcul convenţional, în
ipoteza de încărcare cea mai defavorabilă;
An, Wn = aria secţiunii transversale şi modul de rezistenţă nete ale lamelei la mijlocul lungimii ei;
α = unghiul dintre axa longitudinală a lamelei şi generatoarea bolţii;
ξ = un coeficient care ţine seama că lamela lucrează la compresiune prin încovoiere:
ξ = 1- λ2/3100 x N0/(2An sin α σac)
λ = coeficientul de zvelteţe a bolţii;
σac, σai = rezistenţa admisibilă la compresiune, respectiv la încovoiere a materialului din care se
realizează lamelele.
Coeficientul de corecţie kf
L/S 1 1.5 2.0 2.5
k2 2.0 1.4 1.1 1.0
Coeficientul de zvelteţe al arcului fictiv se determină în mod obişnuit, tinând seama de

conlucrarea spaţială a lamelelor care se introduce în calcul printr-un coeficient de corecţie, subunitar
egal cu 0.7:
λ = 3.5 lf / (h sin α)
lf = lungimea de flambaj a arcului bolţii care se ia:

lf = 0,5 S, în cazul încărcării nesimetrice;
lf = 0,6 S, în cazul încarcarii simetrice.
Când valoarea efortului unitar normal din încovoiere nu depăşeşte 10% din valoarea efortului
unitar corespunzator forţei axiale, lamelele se verifică la stabilitate cu formula:
Ref = N0/ φ2Abr sin α ≤ Rc;
φ – este coeficientul de flambaj care se determină pentru acelaşi coeficient de zvelteţe λ.
În cazul structurilor lamelare din elemente prefabricate încleiate, cu secţiune compusă din
lemn şi produse derivate pe bază de lemn (placaj de construcţii etc.), caracteristicile de calcul A şi W
sunt:
A = At + Ai x 1/n; W = 2 Icalc / h;
At, Ai = aria secţiunii transversale a tălpilor şi a inimilor (pereţilor) subţiri;

n = Et/Ei = raportul dintre modulele de elasticitate ale materialelor din care se realizează
tălpile, respectiv inima;
Icalc = It + Ii x 1/n = momentul de inerţie de calcul, It şi Ii fiind momentele de inerţie ale
tălpilor, respectiv ale inimii subţiri.
Se impune, de asemenea, verificarea lamelei la acţiunea forţei tăietoare Q, considerând-o ca o

grindă simplu rezemată, acţionată la mijlocul deschiderii de forţe concentrate. Valoarea forţei
tăietoare se determină din condiţia de echilibru, tinând seama că în orice nod al reţelei, momentul
încovoietor este preluat numai de lamela continuă, precum şi de efectul conlucrării spaţiale şi
solicitării compuse. În aceste condiţii, forţa tăietoare de calcul Q se determină cu relaţiile:
➢ în cazul prinderii centrice:

Q = 2 x M0/ξ x kf x sin α x l1
➢ în cazul prinderii excentrice:

Q = 2 x M0/ξ x kf x sin α x (l1-s)
În cazul lamelelor încleiate cu secţiune compusă, verificarea inimii la forfecare se face astfel:
τ = Q x Sx/Icalc x 2δ ≤ Rf
Sx – este momentul static al secţiunii în raport cu axa neutră:

Sx= At x h0/2 + h’/4n
Verificarea rosturilor încleiate între inimă şi tălpi:

Ref = Q x St/Icalc x 2hr ≤ Rf
St – este momentul static al tălpii în raport cu axa neutră;
hr – înălţimea rostului încleiat (înălţimea tălpii).
Fig. 8.25. Schema de încărcare a lamelelor continue în noduri şi caracterul distrugerii lor
Prinderea asterelii de reţeaua lamelară şi arcele frontale se face astfel încât să se asigure
preluarea efortului longitudinal:
N1 = N0 x ctg α
Construcţia frontoanelor rigide, precum şi racordarea reţelei lamelare de acestea, trebuie să se

verifice la urmatoarea încărcare:
qf = q x L (1 – 2/3kf) / 2
L – este distanţa dintre arcele frontale, considerată în calcul cel mult egală cu 2,5 S.
În cazul în care acoperişul lamelar se descarcă pe cadre longitudinale de beton armat, grinzile
de reazem se verifică la încovoiere oblică în funcţie de modul de rezemare.
8.5.4. Execuţia bolţilor – lamelare
Bolţile lamelare fiind construcţii în spaţiu alcătuite din elemente tipizate (prefabricate) se
caracterizează în general printr-un grad ridicat de mecanizare a lucrărilor de execuţie, atât a
lamelelor, cât şi a acoperişului în ansamblu.
Caracteristica principală a unei structuri lamelare, executată din lamele cu secţiune simplă
(din dulapi), constă în aceea că lucrarile legate de confecţionarea lamelelor se pot realiza în orice
atelier de tâmplărie, fără să reclame o mână de lucru cu calificare superioară. Excepţie de la această
regulă fac structurile realizate din lamele prefabricate din lemn lamelat încleiat sau din lemn şi placaj
de construcţie, care nu pot fi realizate decât în fabrici sau ateliere amenajate şi dotate în mod
corespunzator.
Confecţionarea tipurilor de lamele caracteristice bolţilor lamelare se face cu ajutorul unor

şabloane pregătite în prealabil. De regulă cele 5-7 tipuri constructive de lamele se obţin dintr-un
singur tip de lamelă (tipul de bază) având dimensiunile l şi h stabilite în funcţie de caracteristicile
geometrice ale bolţii.
Dupa confecţionarea tipurilor de lamele caracteristice, corespunzătoare sistemului de

îmbinare ales, se trece la marcarea şi executarea locaşurilor în grinzile de reazem (cosaroabe), iar
apoi la montarea arcelor fronton şi a reţelei spaţiale propriu-zise.
Pentru montarea şi susţinerea reţelei bolţii în timpul asamblării, se utilizează, de obicei,

eşafodaje simple de inventar, schele mobile sau sprijiniri izolate din ţevi metalice. Cele mai indicate
mai ales în cazul deschiderilor relativ mari, sunt eşafodajele mobile (fig. 8.26).

Fig. 8.26. Schelă mobilă folosită la executarea bolţilor lamelare.
Datorită simplităţii montajului lamelelor, acoperişurile lamelare se pot realiza într-un timp
relativ scurt, cu o echipă de muncitori cu calificare medie.
8.6. Bolţile-lamelare întretăiate
Prin adaptarea formei lamelelor la suprafaţă cu dublă curbură se pot obţine cupole sau bolţi-
lamelare închise care se pot realiza din lamele tipizate în mod analog cu bolţile lamelare cilindrice.
Prin intersecţia unor bolţi lamelare cilindrice se poate forma o boltă poligonală de tipul
bolţilor închise. Din lamelele prefabricate se pot realiza de asemenea şi cupole de revoluţie.
Îmbinarea lamelelor în noduri, atât în cazul bolţilor întretăiate, cât şi la cupole, se poate face ca şi în
cazul bolţilor lamelare cilindrice, fie sub formă de cepuri, fie cu buloane.
Dezavantajul principal al cupolelor lamelare de revoluţie constă în lipsa caracterului de

tipizare al lamelelor. În cazul cupolelor dimensiuunile lamelelor variază pe masura apropierii de
cheie; din acest motiv este preferabil să se utilizeze varianta sub formă de bolţi închise, la care
lamelele pot fi tipizate.
Fig. 8.27. Schema constructivă şi vederea de sus a unui

acoperiş spaţial de tipul bolţilor lamelare închise.
Acoperişurile lamelare sub formă de boltă închisa (fig. 8.27) se caracterizează prin aceea că
formează atât la bază, cât şi în orice altă secţiune orizontală un poligon regulat. Fiecărei laturi a
poligonului îi corespunde un sector al boltei închise care este partea unei bolţi cilindrice obişnuite.
Sectoarele vecine ale unei bolţi închise se îmbină între ele prin intermediul unor nervuri de rigidizare
de forma specială.
Din considerente constructive se recomandă ca numărul laturilor planului poligonal al unei

bolţi închise să se stabilească în raport cu unghiul ψ adoptat între lamele, astfel încât liniile elicoidale
ale lamelelor vecine cu nervurile să fie pe cât posibil apropiate de feţele laterale ale acestor nervuri.
Această cerinţă este satisfăcută prin respectarea relaţiei:
B/S = tg ψ/2
B = latura poligonului de bază al bolţii;

S = lungimea arcului secţiunii transversale.
Când numarul laturilor planului poligonal este dat, din aceeaşi relaţie se determină unghiul
dintre lamele, care nu trebuie să depăşească limitele unghiului dintre lamele recomandat pentru bolţi
cilindrice lamelare. Adoptând pentru nervuri o lăţime variabilă (în direcţia generatoarelor feţelor
bolţii) corespunzătoare cu linia elicoidală a lamelelor se poate ajunge uneori la o racordare uniformă
a tuturor lamelelor, asigurând prin aceasta tipizarea completă a lor.
Dacă pentru numărul dat n al laturilor poligonului unei bolţi închise nu se reuşeşte să se
obţină un unghi acceptabil între lamele, nervurile se fac cu o lăţime constantă, iar lamelele care se
racordează în mod diferit cu aceste nervuri, se îmbină la faţa locului. Ţinând seama de erorile
posibile la montarea nervurilor, trebuie să se admită că această metoda de îmbinare este mai practică.
Construcţia reţelei însă, precum şi detaliile de racordare a ei la poligoanele superioare şi

inferioare de rezemare, sunt analoage cu cele de la bolţile cilindrice lamelare.
La executarea boltii din lamele întregi, nervurile se execută de obicei sub formă de arce din
scânduri, realizate din lamele cu contur eliptic. Lăţimea variabilă a nervurilor se realizează prin
întrebuinţarea unor eclise cu grosimi diferite, bătute pe feţele laterale ale nervurii în punctele de
îmbinare cu lamelele sistemului.
Inelul de reazem poate fi executat din beton armat sau din metal. Inelul superior se execută de
obicei după principiul unui arc lamelar cu mai multe rânduri.
Diferitele sectoare ale bolţilor lamelare închise lucrează ca bolţile rezemate pe 3 laturi. Cu cât
numarul n al sectoarelor din boltă închisa este mai mare, cu atât este mai aproape solicitarea ei de
solicitarea unor cupole de rotaţie. În cazul în care raportul dintre lungimea B a bazei sectorului şi
lungimea S a arcului secţiunii transversale a bolţii este mai mic decât unitatea (cazul întâlnit frecvent
în practică), bolţile închise pot fi calculate ca şi cupole-membrane de rotaţie.
8.7. Cupole – membrane
8.7.1. Alcătuirea costructivă
Cupolele-membrane sunt construcţii spaţiale care în principiu sunt alcatuite la fel ca şi

bolţile-membrane. În general ele se compun din câteva rânduri de podini inelare şi încrucişate,
executate din scânduri şi fixate între ele prin încleiere sau în cuie, conturul cupolelor membrane fiind
în general de formă sferică (calotă sferică).
În funcţie de rigiditatea mai mică sau mai mare la încovoiere a secţiunii meridiane, cupolele
membrane se împart în: cupole membrane cu pereţi subţiri; cupole cu pereţi subţiri şi arce radiale de
rigidizare.
Cupolele cu pereţi subţiri se utilizează pentru deschideri de la 12 până la 35 m. Elementele de

bază ale cupolei sunt nervurile meridiane, astereală (podină) inelară şi înclinată, inelele de rezemare
de la partea superioară şi inferioară (fig. 8.28).
Nervurile meridiane care preiau eforturile de compresiune se reazemă la partea inferioară pe

inelul de reazem, iar la partea superioară pe inelul superior (lamelar). Nervurile se realizează din
pachete de scânduri aşezate pe lat, încleiate sau solidarizate cu cuie. Distanţa dintre axele nervurilor
pe inelul de reazem este egală cu 0,8 până la 1,5 m. Înalţimea secţiunii nervurilor h, pentru
asigurarea unei rigiditati cât mai corespunzătoare, trebuie să fie de cel puţin 1/200-1/250 din
deschiderea cupolei. Rosturile de îmbinare a scândurilor care alcătuiese nervurile se dispun cu
decalare, iar în cazul scândurilor care se aşază la partea superioara şi inferioară ele nu trebuie să fie
aşezate mai aproape de 3-4 m de la inelul superior şi inferior.
Fig. 8.28. Schema şi detaliile constructive caracteristice pentru

cupole-membrane cu pereţi subţiri: 1 - nervuri (arce) meridiane; 2 - podina inelară;
3 - podină oblică; 4 - inelul superior; 5 - inelul de reazem.
Podină inelară, care preia eforturile inelare de compresiune, la partea superioară şi de

întindere la partea inferioară, se realizează din două rânduri de scânduri; rândul inferior se fixează
direct pe nervurile cupolei, iar rândul superior trebuie să acopere rosturile celui inferior. Rosturile
rândului superior se decalează în raport cu rosturile rândului inferior cu jumătate din lungimea
scândurii. Ambele rânduri ale podinii inelare se prind în cuie de nervurile cupolei.
Grosimea scândurilor podinii (asterelii) inelare se ia de obicei de 1,8 - 2,4 cm, iar lăţimea de
10 - 16 cm. La partea superioară comprimată, astereala inelară dublă se înlocuieşte printr-o astereală
simplă din dulapi cu o grosime egală cu suma grosimii asterelii duble.
Podină oblică, care preia eforturile de lunecare ce apar în cazul unei încărcări asimetrice, se
aşază peste astereala inelară. Ea constă dintr-un singur rând de scânduri cu grosime de 1,8 - 2,4 cm
aşezate sub un unghi ≈ 45° între nervuri, formând pe suprafaţa cupolei un brad.
Inelul superior (lamelar) preia eforturile de compresiune de la nervurile care reazemă pe el.
De obicei acest inel se execută din 2 bucăţi; jumătatea inferioară şi jumătatea superioară, între care
intră scândurile centrale ale nervurilor radiale. Ambele jumătăţi ale inelului, în dreptul nervurilor se
prind cu şuruburi (buloane). Golul inelului lamelar superior se acoperă cu un luminator sau se
închide cu un acoperiş de lemn, ale carui pane portante se aşaza pe inelul lamelar.
Fig. 8.29. Cupolă-membrană cu nervuri şi arce de rigidizare:

1 – arce de rigidizare; 2 – nervuri; 3 – podină inelară;
4 – podină obligă; 5 – inelul superior; 6 – inelul inferior de reazem
Inelul de reazem care lucrează la întindere determinată de împingerea arcelor, se execută de

obicei din beton armat sau din metal, iar în cazul cupolelor cu deschidere până la 20 m din pachete
de scânduri curbate. Capetele nervurilor trebuie să fie ancorate in inelul de reazem, care la rândul lui
se fixează de partea de elevaţie sau de infrastructura construcţiei respective.
Cupolele-membrane întărite cu arce rigide se folosesc în cazul deschiderilor mari de 30-40 m

sau în cazul când apare necesitatea suspendării de cupolă a unor sarcini concentrate.
Conturul cupolelor cu nervuri, proporţiile gabaritului şi elementele de bază sunt aceleaşi ca şi

la cupolele membrane cu nervuri şi pereţi subţiri.
Particularitatea distinctivă a cupolelor cu arce constă în existenţa unor nervuri meridiane

rigide, realizate sub formă de arce cu inima plină, cu zăbrele sau încleiate (fig. 8.29).
În acest caz, în afarǎ de sporirea rigiditǎţii cupolei, arcele rigide contribuie şi la asigurarea
realizǎrii formei corecte a membranei în timpul execuţiei şi uşureazǎ montajul ei. Raportul dintre
înǎlţimea arcelor la mijlocul lungimii lor şi deschiderea cupolei nu trebuie sǎ fie < 1/50 din
deschidere.
Numǎrul total al elementelor meridiane ale unei cupole cu nervuri rigide se stabileşte din
condiţia aşezǎrii lor de-a lungul inelului de reazem inferior la o distanţǎ de ≈ 1,5 - 2,0 m. O parte din
elementele meridiane se executǎ sub formă de arce mici flexibile, la fel ca la cupola cu pereţi subţiri,
iar o altǎ parte sub formǎ de arce rigide care se dispun la distanţe > 3 - 6 m. Între nervurile rigide se
executǎ de obicei contravântuiri transversale, care solidarizeazǎ tǎlpile inferioare ale nervurilor şi
asigurǎ stabilitatea lor.
Podinele inelare la cupolele cu arce şi nervuri se executǎ pentru deschideri mici, la fel ca la
cupole cu pereţi subţiri, iar pentru deschideri mari, când curbura cupolei este mult mai micǎ, ele se
executǎ într-un singur strat din dulapi lungi prinşi în cuie, cu rosturi deplasate la jumǎtate din
lungimea lor.
8.7.2. Calculul cupolelor – membrane din lemn
Calculul cupolelor – membrane din lemn se face în teoria de membranǎ, neglijându-se

momentele încovoietoare. Comportarea bunǎ a cupolelor membrane sub acţiunea încǎrcǎrilor
verticale şi orizontale dovedeşte cǎ calculul în teoria de membranǎ este corespunzǎtor cu condiţia ca
indicaţiile constructive prezentate anterior sǎ fie respectate.
În calcul se admite că elementele meridiane (nervurile) preiau eforturile meridiane N1,

podinile inelare eforturile inelare N2, iar cele oblice eforturile de alunecare T (fig. 8.30).
Fig. 8.30. Schema de calcul a cupolelor-membrană
Eforturile meridiane N1 care apar în arc sau în scândurile podinii meridiane, într-o secţiune
orizontalǎ inelarǎ oarecare a cupolei, a cǎrei nivel se determinǎ prin unghiul φ, mǎsurat de la axa
verticalǎ a cupolei (fig. 8.31, b), se determinǎ cu relaţia:
N1 = Qφ /n · sin φ
Qφ = greutatea porţiunii superioare a cupolei [daN];

n = numǎrul arcelor - nervuri ale cupolei sau ale scândurilor podinii meridiane.
Efortul in podina inelarii N2 corespunzǎtor unei lǎţimi de 1 m este:

N2 = z · R - N1/a
z = z1 + z2 = proiecţia pe normalǎ a încǎrcǎrii totale din greutatea proprie;

z1 = q1 cos φ = proiecţia pe normalǎ a încǎrcǎrii, uniform distribuite pe suprafaţa cupolei
(provenitǎ din învelitoare, podinǎ inelarǎ şi oblicǎ etc.);
z2 = proiecţia pe normalǎ a greutǎţii arcelor sau a podinii meridiane;
R = raza sferei;
N1 = efortul meridian în punctul în care se determina efortul inelar;

a = distanţa dintre axele arcelor meridiane la nivelul considerat.
Notând greutatea unui metru liniar al nervurii cu p1 se poate determina greutatea totalǎ pe un
metru liniar a tuturor arcelor n care va fi egala cu p1· n. În aceste condiţii intensitatea încǎrcǎrii pe
unitatea de suprafaţǎ a cupolei rezultǎ:
g2 = p1 · n /2 π r = p1 · n /2 π R sin φ
Proiecţia acestei încǎrcǎri pe normala z2 este:

z2 = (p1 · n /2r) x ctg φ
În acest caz, expresia finalǎ a efortului N2 devine:

N2 = R( q1 · cos φ + (p1 · n /2r) · ctg φ)) – N1/a
Diagrama efortului inelar N2 are douǎ sensuri: de compresiune în partea superioarǎ a cupolei
sferice; de întindere în partea inferioarǎ.
Eforturile inelare N2 determinate cu relaţiile anterioare sunt reale pentru o cupolǎ închisǎ.
Prezenţa unui gol pentru luminator şi a unei încǎrcǎri liniare la marginea lui provenitǎ din greutatea
luminatorului, modificǎ în oarecare masurǎ starea de eforturi în cupolǎ.
Eforturile de lunecare T sub acţiunea greutǎţii proprii şi încǎrcǎrii din zǎpadǎ pe toatǎ
deschiderea (simetricǎ) sunt egale cu zero.
Eforturile N1 şi N2 provenite din zǎpadǎ se determinǎ tinând seama cǎ intensitatea încǎrcǎrilor

po pe suprafaţa cupolei se schimbǎ dupǎ legea p = po · cos φ şi apare sub forma unei încǎrcǎri
uniforme în plan.
În acest caz, eforturile în arc sau în scândurile asterelii meridiane ale cupolei, pe unitatea din
lungimea circumferinţei, se determinǎ cu relaţia:
N1 = Q · φ / 2 · r · sinφ = π · r2· po / 2 · π · R· sin φ
În consecintǎ, efortul corespunzator unui arc sau a unei singure scânduri a podinii meridiane
devine:
N2 = po · Ra/2
Din cele de mai sus rezultǎ cǎ efortul N1 nu depinde de unghiul φ.
Efortul inelar se determinǎ cu relaţia:

N2 = z·R – N1’ = (po cos φ) cos φ · R – po·R/2 = po·R cos2 φ – po·R/2 = po·R/2 (2 cos2 φ – 1)

Fig. 8.31. Schemele de calcul ale cupolei sferice la acţiunea încǎrcǎrii din vânt.
În final, expresia efortului N2 devine:

N2 = po · R/2 · cos 2φ
Efortul N2 are douii sensuri: de compresiune pentru φ <45°; de întindere pentru φ > 45°.
Eforturile N1 şi N2 provenite din vânt se determinǎ prin înlocuirea diagramei efective a

presiunii vântului (fig. 8.31) cu suma a douǎ diagrame:
W = W1+W2
Diagrama simetricǎ (fig. 4.31, b) este:

W2 =Wo cos2φ
Diagrama cu simetrie obliǎ (fig. 4.31) rezultǎ astfel:

W1 = 0,5·Wo sin2 φ sin2 ψ = 0,5 Wo sin2 φ (0,85 sin ψ - 0,15 sin 3ψ);
Wo - este presiunea dinamicǎ a vântului.
Eforturile sub acţiunea încǎrcǎrii din vânt W2 se determinǎ la fel ca şi cele din zǎpadǎ din
relaţia lui cos2 φ, cu semn invers.
Acoperişurile de tip cupola au în general o formǎ aerodinamicǎ favorabilǎ. Pentru f/D ≤ 1/4
este suficient sǎ se ţinǎ seama numai de sucţiunea simetricǎ, determinind eforturile sub acţiunea ei ca
şi pentru zǎpadǎ, dar cu semn invers, iar pentru cupolele cu f/D > 1/4 trebuie luatǎ în consideraţie şi
încǎrcarea din vânt cu simetrie oblicǎ. Încǎrcarea din vânt cu simetrie oblicǎ produce eforturi de
alunecare, pentru care se calculeazǎ podina oblicǎ.
Cuiele cu care se prinde podina cupolei de arcul sau cu podina meridianǎ se calculeazǎ pentru
diferenţa eforturilor N1 pe lungimea lor. La cupole-membrane cu nervuri, la care nervurile se
utilizeazǎ ca un element de montaj, secţiunea nervurii şi numǎrul cuielor, care unesc tǎlpile cu inima
(sau cu zǎbrele) se verifica la acţiunea încǎrcǎrii de montaj din timpul executǎrii cupolei.
În zona comprimatǎ, podina inelarǎ se verificǎ la strivirea frontalǎ, iar în zona inferioarǎ
verificarea se face la întindere pentru secţiunea Anet = 0,5 Abr.
Cuiele din podina inelarǎ întinsǎ se calculeazǎ din condiţia de acoperire a rosturilor şi se
aşazǎ la cupolele cu pereţi subţiri în punctele de intersecţie a scândurilor podinii inelare cu arcele.

Fiecare scândurǎ din astereala inelarǎ se prinde de arc cu cel puţin un cui. Într-o podinǎ
inelarǎ masivǎ, acoperirea rosturilor se realizeazǎ prin îmbinarea riglelor separate între ele cu
ajutorul cuielor.
Eforturile de lunecare T, care se determinǎ pentru încǎrcarea din vânt cu simetrie oblicǎ, dau
în direcţia podinii oblice efort de compresiune sau de întindere.
lnelul lamelar se verificǎ la compresiune şi la strivire în rosturi.
Forţa de compresiune in inelul lamelar superior este:

Ns = N1 · r1
N1 = efortul maxim meridian de compresiune în dreptul inelului lamelar;

rl = raza inelului.
Efortul de intindere în inelul de la reazem este:

Nt = H1 · r2
H1 =H/2 π r2 = împingerea cupolei pe unitatea de lungime a inelului de reazem;

r2 = raza inelului de reazem.
Împingerea cupolei la nivelul inelului de reazem este:

H = Q·α ctg α;
Qα = întreaga încǎrcǎre pe cupolǎ;

α = jumǎtatea unghiului la centru.
Suprafaţa totalǎ a cupolei se determinǎ cu relaţia:

A = 2·R2(1 – cos α)
8.8. Cupole din elemnte plane
Cupolele din elemente plane dispuse radial sunt construcţii spaţiale realizate dintr-un numǎr
oarecare de arce cu 3 articulaţii. Arcele folosite pot fi cu zǎbrele sau cu inimǎ plinǎ, rezemate la
partea superioarǎ într-un inel rigid, iar la parte a inferioarǎ pe o grindǎ inelarǎ de beton armat sau
metal, care la rândul său poate rezema pe ziduri portante, stâlpi sau direct pe o fundaţie supraînǎlţatǎ
de formǎ specialǎ, când împingerea este preluatǎ de aceasta din urmǎ.
În prezent, datoritǎ avantajelor pe care le prezintǎ lemnul încleiat în practica construcţiilor, o

dezvoltare deosebit de mare au cǎpǎtat cupolele realizate din arce încleiate. Având în vedere
multiplele avantaje pe care le prezintǎ structurile din arce încleiate, în comparaţie cu cele realizate în
varianta tradiţionalǎ (arce cu zabrele sau cu inimǎ plinǎ bǎtute în cuie) utilizarea lor la executarea
cupolelor devine foarte avantajoasǎ, mai ales în cazul deschiderilor mari.

Fig. 8.32. Schema şi detaliile constructive caracteristice unei

cupole realizate din arce încleiate: 1 - arce încleiate; 2 - pane inelare;
3 - podinǎ radialǎ; 4 - podinǎ oblicǎ; 5 - inel superior; 6 - inel de reazem.
În fig. 8.32 se prezintǎ schema şi detaliile constructive caracteristice ale unei cupole din arce
încleiate dispuse radial. Deschiderea, ca şi celelalte caracteristici geometrice de bazǎ ale cupolelor
realizate din arce dispuse radial sunt asemanatoare cu cele ale arcelor cu 3 articulaţii.
Folosirea arcelor încleiate la realizarea cupolelor, mai cu seamǎ în cazul deschiderilor mari,
este din ce în ce mai mare. Un exemplu în acest sens îl poate constitui stadionul acoperit cu o cupola
din arce cu 3 arţiiculaţii din lemn lamelat încleiat de 92,2 m diametru şi cu o sǎgeatǎ de f = 18,7 m
realizat în S.U.A. (fig. 8.33).
Scheletul principal de rezistenţǎ al cupolei este compus din 36 semiarce şi 19 inele dispuse la
2,32 m distanţǎ între ele. Dimensiunile secţiunii transversale a arcelor încleiate fiind numai de 18x41
cm, iar a elementelor inelare de la 18x29 cm pânǎ la 18x41 cm.
Pentru asigurarea unei contravântuiri spaţiale între arcele dispuse radial şi inelele cupolei se
prevǎd elemente de contravântuire din oţel rotund dispuse în cruce. Fiecare semicerc se compune din
3 tronsoane de 15,5 m care se asambleazǎ la faţa locului. La partea superioarǎ semiarcele se reazemǎ
pe un inel central din metal cu D = 5,6 m, iar la partea inferioarǎ pe un cadru format dintr-o grindǎ
inelarǎ din beton armat susţinutǎ de 36 stâlpi tot din beton armat.
Calculul cupolelor sistem radial, în cazul încǎrcǎrilor verticale simetrice, se poate face în mod
simplificat prin descompunerea cupolei în arce cu 3 articulaţii plane, încǎrcate cu sarcini aferente. În
cazul încǎrcǎrii orizontale din vânt sau verticale nesimetrice, arcele trebuie considerate ca elemente
având reazemele elastice.

Fig. 8.33. Construcţia unei cupole din arce încleiate cu D = 92,2 m (S.U.A.).
În scopul asigurǎrii unei rigidizǎri spaţiale cât mai bune a cupolei, cu toate cǎ în calcul se
neglijeazǎ influenţa conlucrǎrii dintre elemenntele secundare ale acoperişului (pane inelare, podinǎ
încrucişatǎ şi asterealǎ) cu elementele principale ale structurii (arce), se impune ca aceastǎ conlucrare
spaţialǎ sǎ fie realizatǎ cu multa grijǎ. În acest sens, panele inelare se îmbinǎ între ele şi se prind de
arcele radiale la partea superioarǎ, obţinându-se poligoane închise, suficient de rigide.
8.9. Cupole geodezice - particularitǎţi constructive
Prin cupola geodezicǎ se întelege o structurǎ spaţialǎ formatǎ din bare, dispuse pe suprafeţe
cu dublǎ curburǎ, care se reazemǎ spaţial unele pe altele şi lucreazǎ în principal la eforturi axiale.
Particularitatea constructivǎ, de o importanţǎ practicǎ deosebitǎ a acestor structuri spaţiale

alcǎtuite din bare, constǎ în faptul cǎ prezintǎ o rigiditate maximǎ la un consum minim de materiale.
Prin aceasta se explicǎ amploarea mare pe care au cǎpǎtat-o aceste structuri moderne, mai ales în
ultimul timp la construcţii cu destinaţii dintre cele mai variate.

Fig. 8.34. Cupolǎ geodezicǎ: a - schemǎ constructivǎ în plan;

b - construcţia nodurilor de bazǎ; c - schemǎ generalǎ a unei cupole cu D = 66 m;
În construcţiile de lemn, cea mai mare extindere au cǎpǎtat-o cupolele geodezice obţinute
prin intersecţia arcelor de cerc dupǎ 3 direcţii sub un unghi de 60° (fig. 8.34, a). Nodurile din câmp
curent a unei cupole geodezice în care se întâlnesc 6 bare, se realizeazǎ cu ajutorul unui dispozitiv
(detaliu) metalic (fig. 8.34, b). Ca exemplu în acest sens poate servi cupola executatǎ de 66 m
diametru (fig. 8.34, c).
Fig. 8.35. Cupolǎ formatǎ din inele, îmbinate prin intermediul nervurilor dispuse dupǎ
douǎ direcţii: a - schemǎ constructivǎ în plan; b – vedere generalǎ a cupolei.
Un alt tip de cupole geodezice se realizează din inele de diferite diametre, îmbinate între ele
prin intermediul unor elemente dispuse după traiectorii curbilinii, formând în plan triunghiuri (fig.
8.36, a). Vederea interioară este prezentată în fig. 8.35, b.
Cupolele geodezice reprezintă soluţii constructive moderne care se pot aplica, foarte bune
rezultate din punct de vedere tehnico – economic, la construcţii de mare deschidere (60 – 100 m),
având forma în plan circulară.

Capitolul 9 Tehnologii de consolidare a construcţiilor din lemn
Capitolul 9
TEHNOLOGII DE CONSOLIDARE A
CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN
La proiectarea şi executarea consolidărilor elementelor structurale ale construcţiilor din

lemn, trebuie respectate următoarele principii:
✓ având în vedere că elementele de construcţie sunt sub încărcare, că în îmbinările
acestora de la noduri şi la îmbinările de înnădire s-au produs o serie de deplasări şi că au
apărut deformaţii sub încărcări, toate elementele utilizate la consolidare trebuie să intre în
lucru imediat după montare şi trebuie să fie prevăzute cu dispozitive de strângere;
✓ se recomandă ca execuţia consolidării (montarea elementelor suplimentare de
consolidare şi strângerea acestora) să se facă, pe cât posibil, la elemente de construcţie care
au fost parţial sau total descărcate;
✓ descărcarea elementelor de construcţie care se consolidează se va face prin
sprijinirea acestora cu popi, eşafodaje, turnuri, prevăzute cu pene sau cricuri;
✓ în cazul imposibilităţii sprijinirii elementelor de construcţie, acestea se vor
consolida în perioade când nu sunt încărcări din zăpadă sau vânt;
✓ detaliile de consolidare vor fi astfel proiectate încât elementele din lemn şi
asamblajele metalice care se introduc suplimentar să poată fi confecţionate în prealabil,
montajul acestora făcându-se cu un minimum de operaţii şi într-un timp redus.
9.1. Sprijinirea elementelor de construcţie în vederea consolidării
Rezemarea suplimentară a elementelor de construcţie care se consolidează, în vederea

descărcării acestora, se proiectează astfel încât să se asigure rezistenţa şi rigiditatea elementelor în
timpul execuţiei:
▪ la grinzile, arcele sau cadrele cu inimă plină din scânduri încrucişate sau din placaj,
reazemele provizorii se amplasează sub talpa inferioară, în dreptul nervurilor de rigidizare
(fig. 9.1, a) şi se concep astfel încât să se asigure în timpul execuţiei stabilitatea transversală
a elementului care se consolidează;
▪ la grinzile cu zăbrele se recomandă ca stâlpii să fie montaţi sub talpa superioară, în dreptul
nodurilor fermei (fig. 9.2, a);
▪ în cazul în care din anumite motive, sprijinirile nu se pot monta sub talpa superioară a grinzii
cu zăbrele, stâlpii de reazem provizoriu se pot monta sub nodurile tălpii inferioare (fig. 9.1,
b şi 9.2, b); în aceste condiţii, este obligatorie consolidarea construcţiei în direcţie
perpendiculară pe planul ei, prin rigidizarea cu eclise care ajung până la pane sau prin
executarea unor contravântuiri provizorii, care solidarizează ferma sprijinită cu cele
învecinate;
▪ pentru elementele de construcţie care se sprijină provizoriu, este obligatorie verificarea
valorii şi sensului eforturilor datorită introducerii unor reazeme noi, suplimentare;
▪ stâlpii utilizaţi pentru sprijinirile provizorii pot fi executaţi simpli sau sub formă de turn,
care nu necesită consolidări în direcţie transversală şi care se folosesc în special la sprijinirea
construcţiilor situate la înălţime mare;
▪ în toate cazurile, la sprijinirea elementelor de construcţie care se consolidează trebuie să fie
asigurată transmiterea reală a încărcărilor de la acestea la stâlpi, ceea ce se realizează prin
împănare; în cazul stâlpilor realizaţi sub formă de turn, penele se pun între partea superioară
a stâlpului şi elementul care se consolidează, iar la stâlpii simpli este mai uşor ca împănarea
să se facă în partea de jos.
Tehnologia lucrarilor de executie si consolidare a constructiilor din lemn 9.1

Fig.9.1. Rezemarea provizorie a grinzilor, arcelor sau cadrelor cu inima plina (a) si a grinzilor cu
zabrele (b): 1 – grinda, arc sau cadru cu inima plină; 2 – reazem provizoriu din lemn sau metal;
3 – rigidizari; 4 – rigidizare in dreptul montantului; 5 – contravantuiri provizorii; 6 – pene de
lemn.
Fig.9.2. Reazeme provizorii sub forma de turnuri:

a – dispuse la talpa superioara a fermei; b – dispuse la talpa inferioara a fermei.

9.2. Soluţii de consolidare a elementelor de construcţie
Soluţiile de consolidare depind de tipul de solicitare la care este supus elementul de

construcţie.
9.2.1. Consolidarea elementelor incovoiate
La elementele incovoiate, degradările frecvent întâlnite pot fi:

▪ putrezirea capetelor grinzilor de lemn ale planşeelor sau ale panelor de acoperiş;
▪ apariţia unor defecte sau crăpături în câmpul grinzilor;
▪ apariţia unor deformaţii mari datorită modificării încărcărilor.
Capetele putrezite ale grinzilor se îndepărtează şi se înlocuiesc cu altele noi, adoptându-se
una dintre variantele propuse în continuare:
dispunerea unor grinzi de lemn la partea superioară (fig. 9.3, a) sau inferioară (fig. 9.3, b) a
grinzii care se consolidează, după îndepărtarea capătului putrezit. Soluţia poate fi utilizată
numai în cazurile în care funcţionalitatea clădirii în această zonă permite amplasarea acestor
elemente de consolidare, care măresc gabaritul grinzilor;
Fig.9.3. Consolidarea capetelor putrezite ale grinzilor cu grinzi din lemn dispuse deasupra (a)
sau dedesubtul elementului consolidat (b); 1 – bulon de rezistenta intins
dispunerea unor eclise laterale din dulapi de lemn, antiseptizate, care se solidarizează de
grindă cu ajutorul cuielor (fig. 9.4, a);
prevederea unor reazeme din profile U, solidarizate de grindă cu buloane (fig. 9.4, b);
realizarea unui element special, din oţel, de tip grindă cu zăbrele, care înlocuieşte capătul
putrezit (fig. 9.4, c).

Fig.9.4. Înlocuirea capetelor putrezite ale grinzilor: 1 – reazem provizoriu; 2 – eclise noi
antiseptizate; 3 – bulon de montaj; 4 – buloane de rezistenta intinse; 5 – profile metalice U
Consolidarea în câmp a grinzilor incovoiate se poate realiza prin:

✓ dispunerea unor eclise din lemn aşezate lateral sau deasupra grinzii care se consolidează, în
zona cu degradări (fig. 9.5), a căror lungime se stabileşte din condiţia de amplasare a tijelor
necesare pentru transmiterea eforturilor din încovoiere;
✓ transformarea grinzii care urmează a se consolida într-o grindă cu tirant (fig. 9.6).
Fig.9.5. Consolidarea grinzilor din lemn solicitate la înconvoiere: a – cu eclise laterale,

b – cu eclisa dispusă la partea superioară: 1 – zona degradată, 2 – eclise din lemn dispuse lateral,
3 – eclisă din lemn dispusă deasupra grinzii degradate

Fig.9.6. Consolidarea grinzilor principale prin transformarea in grinzi cu tirant:

1 – grinda consolidata
9.2.2. Consolidarea elementelor tensionate
Consolidarea elementelor întinse (de exemplu a tălpilor inferioare ale grinzilor cu zăbrele, a
grinzilor cu inimă din scânduri încrucişate etc.), care prezintă defecte locale, trebuie să se execute,
de obicei, cu ajutorul unor elemente metalice prevăzute cu dispozitive de strângere (fig. 9.7, a). În
acest caz, poate să nu fie executată descărcarea specială a elementelor întinse.

Pentru solicitări mai reduse, consolidarea elementelor tensionate se poate realiza cu eclise şi
fururi din lemn, solidarizate cu tije (fig. 9.7, b), caz în care elementul întins trebuie descărcat pentru
ca să se asigure introducerea în lucru a elementelor nou montate.
Fig.9.7. Consolidarea talpilor inferioare degradate ale grinzilor cu zabrele:

a – cu tiranţi metalici; b – cu eclise si fururi din lemn;
1 – zona degradata; 2 – tiranti metalici; 3 – profile tip cornier; 4 – eclise din lemn suplimentare.
9.2.3. Consolidarea elementelor comprimate
Degradarea elementelor comprimate se produce în mod frecvent prin flambarea acestora.

Fenomenul are implicaţii deosebit de grave, întrucât elementul calculat la compresiune centrică se
transformă în cazul deformării sale într-un element comprimat şi încovoiat, în care apar eforturi
unitare suplimentare, neprevăzute în calcul, care cresc în timp şi pot conduce la distrugerea totală a
construcţiei.
Acelaşi fenomen poate să apară în planul încovoierii la elementele comprimate şi încovoiate,
de exemplu la tălpile superioare ale fermelor curbe, la arce etc.
Consolidarea unui element flambat constă în readucerea lui totală sau parţială în poziţia
iniţială şi sporirea rigidităţii lui în planul încovoierii.
Elementele cu secţiunea plină (stâlpi, tălpi superioare la grinzi cu zăbrele, montanţi) se pot
consolida cu eclise din grinzi de lemn, prinse cu buloane (fig. 9.8, a). Elementul comprimat trebuie
să fie descărcat şi, prin strângerea buloanelor, adus în poziţia iniţială.
Elementele cu secţiune compusă, executate din scânduri sau dulapi, se pot consolida cu
eclise şi fururi fixate cu cuie sau buloane (fig. 9.8, c). Dacă elementul care se consolidează are
fururi scurte, acestea se scot şi se înlocuiesc cu fururi continue, pe întreaga lungime a barei.
Stoparea flambării în continuare a unui element comprimat-încovoiat, de exemplu a tălpii
superioare la o fermă în segment de cerc, se poate realiza prin elemente care rigidizează talpa de
diagonale şi montanţi, care la rândul lor se consolidează (fig. 9.9, a).
Talpa superioară comprimată sau comprimat-încovoiată a grinzilor cu zăbrele, care a
flambat între noduri, se poate îndrepta şi consolida prin fixarea cu buloane (care se strâng) a unor
eclise rigide de lemn sau metalice, poziţionate la partea inferioară a tălpii (fig. 9.9, b).
Îndreptarea unor elemente mari, comprimate, poate fi executată şi cu ajutorul unor
dispozitive speciale cu cricuri (fig. 9.10).

Fig.9.8. Solutii de consolidare a barelor comprimate:

a – la bare alcatuite din grinzi de lemn; b – tipuri de sectiuni transversale la bare comprimate;
c – solutii de consolidare cu eclise si fururi;

Fig.9.9. Solutii de consolidare a talpii superioare flambate a unei ferme in segment de cerc:
1 – scanduri (dulapi) de consolidare; 2 – elemente noi din scanduri sau dulapi;
3 – scanduri sau dulapi de consolidare; 4 – otel lat; 5 – buloane de strangere; 6 – talpa
existenta; 7 – elemente de consolidare; 8 – profil metalic (cornier)
Fig.9.10. Consolidarea elementelor comprimate cu piese din lemn si indreptarea lor cu ajutorul
cricurilor; a – talpi de ferme; b – la stalpi; 1 – element flambat; 2 – tiranti; 3 – cric;
4 – element pentru consolidare.

9.2.4. Consolidarea unor tipuri de elemente de construcţie
În cazurile în care elementele de construcţie se găsesc într-o stare în care consolidarea lor pe
porţiuni devine neraţională, se impune schimbarea schemei statice a subansamblului din lemn şi
consolidarea acestuia în întregime, prin introducerea unor elemente de consolidare având
dimensiuni mari, ca de exemplu:
- consolidarea bolţilor sau arcelor pentru mărirea rigidităţii acestora în cazul apariţiei unor
degradări, a unor deformaţii excesive sau a unor încărcări majorate, se poate realiza
utilizând arce cu trei articulaţii, confecţionate cu zăbrele sau cu inimă plină sau prin
transformarea arcului cu tirant într-o grindă cu zăbrele (fig. 9.11);
Fig.9.11. Solutie de consolidare a unui arc cu tirant prin transformarea acestuia intr-o grinda cu
zabrele: 1 – arc care se consolideaza; 2 – coarda existenta; 3 – elemente noi.
- consolidarea fermelor segment se poate realiza prin transformarea acestora într-un arc cu trei
articulaţii, executat din două semiarce în segment de cerc (cu zăbrele sau cu inimă plină) şi
prevăzut cu tirant (fig. 9.12);
- consolidarea fermelor triunghiulare sau trapezoidale cu zăbrele, cu îmbinări prin chertare

sau cu tije, se realizează prin mărirea rigidităţii tălpii superioare şi transformarea fermei
existente într-una cu consum mare de metal, cu talpa inferioară şi diagonalele tensionate, din
metal (fig. 9.13 şi 9.14).

Fig.9.12. Consolidarea fermelor segment prin transformarea

acestora intr-un arc cu trei articulatii si tirant.
Fig.9.13. Consolidarea unei ferme triunghiulare dulgheresti prin

transformarea intr-o ferma cu consum mare de metal
Fig.9.14. Consolidarea unei ferme trapezoidale dulgheresti prin

transformarea intr-o ferma cu consum mare de metal

Capitolul 10 Soluţii de consolidare a subansamblurilor structurale şi a
construcţiilor din lemn analizate prin studii de caz
Capitolul 10
SOLUŢII DE CONSOLIDARE A SUBANSAMBLURILOR

STRUCTURALE ŞI A CONSTRUCŢIILOR DIN LEMN
ANALIZATE PRIN STUDII DE CAZ
10.1. Structuri de rezistenţă tip arc realizate din lemn masiv
Într-un studiu de caz întreprins pentru Sala de sport Floreasca, s-au făcut următoarele
observaţii şi constatări:
✓ la şarpanta din lemn a acoperişului precum şi la reazemele arcelor nu s-au constatat
degradări datorate mişcărilor seismice;
✓ neîntreţinerea curentă a învelitorii acoperişului şi exploatarea deficitară a elementelor de
construcţie din lemn au condus la biodegradarea asterelei pe o zonă a acoperişului şi a
nodului de reazem al arcului;
✓ eforturile care apar în elementele de construcţie din combinaţiile de încărcări în care sunt
incluse şi actiunea seismică, având în vedere reducerea încărcării din zăpadă cu 60 %, sunt
inferioare celor rezultate din combinaţia de încărcări fundamentale (încărcări permanente +
încărcarea din zăpadă);
✓ combinaţia de încărcări în care se include acţiunea din zăpadă asimetric distribuită pe
jumătate din deschiderea arcului, conduce la apariţia unor eforturi unitare efective, cu valori
aproape duble faţă de cele rezultate din combinaţia de încărcări cu zăpadă uniform
distribuită.
Soluţia propusă pentru consolidarea arcelor constă în (fig. 10.1):
✓ suplimentarea tălpilor (superioară şi inferioară) cu câte doi dulapi de 3,6 cm grosime şi
înălţimea de 20 cm, similari celor existenţi;
✓ suplimentarea inimii cu câte două rânduri de scânduri de 2,4 cm grosime, bătute în sistem de
zăbrele, similar inimii existente, pe cele două feţe ale arcului.
S-a folosit la consolidare lemn de răşinoase, calitatea 1, având umiditatea mai mică de 15 %.
Din investigaţiile efectuate în zona de reazem, s-a constatat o puternică degradare, prin
putrezire, a tălpii inferioare a arcului şi a inimii acestuia pe înălţimea tălpii, pe o lungime de 1,00-
1,20 m, fenomen datorat umezirii repetate din cauza apelor din precipitaţiile pătrunse prin
învelitoarea degradată, care a distrus în totalitate materialul lemnos; în această zona nu se mai poate
conta, din punctul de vedere mecanic, pe rezistenţa elementului structural.
Soluţia propusă pentru consolidarea reazemului constă în înlocuirea totală a arcului pe zona
degradată (fig. 10.2), după descărcarea prin sprijinire a acestuia.
Tălpile se înlocuiesc în trepte, având lungimea de 50 cm, decalate la fiecare dulap în parte.
Zăbrelele inimii, distruse prin biodegradare, se înlocuiesc.

Fig. 10.1. Solutie de consolidare a arcului: 1 – astereala dubla (2x2.5 cm); 2 – termoizolatie;
3 – pane (14x14 cm sau 2x2.5x14 cm); 4 – dulapi (4x3.6x20 cm);
5 – dulapi suplimentari (2x3.6x20 cm); 6 – scanduri 2.5 cm montate la 45°;
7 – montanti; 8 – patru dulapi (3.6x20); 9 – scanduri 2.4 cm montate in X suplimentar
Fig. 10.2. Solutie de inlocuire a arcului in zona reazemului degradat: 1 – diagonale care se
inlocuiesc; 2 – zona de arc degradata care se scoate si se inlocuieste; 3 – innadire in trepte a
talpilor; 4 – zona de arc nedegradata.
10.2. Structuri de rezistenţă cu grinzi din lemn lamelat încleiat
La investigarea unei hale de producţie din cadrul Combinatului de Prelucrarea Lemnului

Focşani s-au făcut următoarele observaţii şi constatări:
▪ construcţia în ansamblu nu prezintă urme de degradare datorită acţiunilor din exploatare;
▪ grinzile din lemn lamelat Încleiat s-au comportat foarte bine în timp, nesemnalându-se
fenomene de dezlipire a lamelelor de pelicula de adeziv, sau apariţia unor deformaţii mari;
▪ prin exploatarea deflcitară a acoperişului ca element de închidere în astereală, se observă
fenomene incipiente prin umezire repetată;
▪ în urma verificării efectuate pentru grinzile acoperişului realizate din lemn lamelat încleiat,
luând în consideraţie prevederile din STAS 10101/21-92 în ceea ce priveşte încărcarea cu
zăpadă, a rezultat că pe o zonă extinsă din deschiderea grinzii (aproximativ 10,00 m),
eforturile unitare efective depăşesc rezistenţele admisibile, iar săgeata grinziior în condiţiile
încărcării cu zăpadă având intensitatea maximă, depăşeşte săgeata admisibilă.
Soluţia propusă pentru consolidarea grinzilor din lemn lamelat încleiat, în vederea
satisfacerii condiţiilor de siguranţă structurală în conformitate cu prescripţiile tehnice actuale,
constă în suplimentarea în zona centrală a grinzilor, a secţiunii transversale, cu două grinzi din lemn
lamelat încleiat, care au lungimea de 12,00 m şi lăţimea de 5 cm (fig. 10.3).
Conlucrarea elementelor de consolidare cu grinzile iniţiale se asigură prin buloanele de
legătură amplasate la distanţe de 2,20 m, care preiau eforturile de lunecare dintre elemente.
Fig. 10.3. Solutie de consolidare a unei grinzi de lemn.

1 – zona de grinda consolidata; 2 – elemente suplimentare de consolidare;
3 – cadru interior; 4 - elementele grinzii initiale; 5 – rigidizari.
10.3. Măsuri de consolidare a fermelor din lemn
În vederea asigurării capacităţii de rezistenţă a fermelor din lemn pentru preluarea

încărcărilor permanente, a încărcăritor datorate procesului de exploatare şi a încărcărilor climatice,
fermele din lemn şi construcţia acoperişului în ansamblu se vor consolida astfel:
✓ talpa superioară a fermelor, cu câte două scânduri de 2,8 x 12 cm, dispuse pe cele două feţe
ale tălpii existente şi fixate cu cuie, conform detaliilor din figura 10.4.

Consolidarea se va realiza prin desfacerea învelitorii şi a asterelei în zonele respective.
Fermele de timpan se vor consolida numai cu câte un dulap 2,8 x 12 cm, dipus pe faţa
inferioară a fermei;
Fig. 10.4. Detaliu de consolidare a talpii superioare;

1 – zona care se consolideaza la talpa superioara; 2 – eclise 2.8x12 cm, L=100 cm (P2 );
3 – eclise 2 buc. 2.8x12 cm, L=275 cm; 4 – elemente de consolidare; 5 – talpa existenta
✓ talpa inferioară a fermelor se va consolida cu câte doi dulapi 2,8 x 14 cm dispuşi pe cele
două feţe ale tălpii existente şi fixaţi cu cuie, conform detaliului din figura 10.5.
Consolidarea se va realiza desfăcând pardoseala din zona mansardei, înainte de a fixa
astereala de acoperiş în zona de consolidare a tălpii superioare. O variantă de consolidare a
tălpii inferioare constă în realizarea unei grinzi cheson prin asigurarea conlucrării
scândurilor de pardoseală şi de tavan cu aceasta, fixate cu cuie, calculate astfel încât să preia
lunecarea dintre tălpi (scândurile de pardoseală şi de tavan) şi inimă (talpa inferioară a
fermelor, respectiv grinda intermediară de tavan), conform detaliului din figura 10.6.
Fig. 10.5. Detaliu de consolidare a tălpii inferioare;1 – zona care se consolidează la talpa
inferioară; 2 – zonele de întrerupere ale scândurilor care consolidează talpa inferioară
3 – cuie Ø4 – 100 mm; 4 – eclise 2x2.8x14 cm, L=600 cm, L=350 cm
Fig. 10.6. Consolidarea tălpii inferioare prin

grinda cheson: 1 – scânduri tavan şi de pardoseală; 2 – talpa inferioară fermă şi grindă
intermediară; 3 – cuie care preiau lunecarea inimă – tălpi; 4 – legaturi rigide talpă – inimă
✓ nodurile de reazem ale fermei şi montantul de reazem se vor consolida cu dulapi 2,8 x 14
cm, dispuşi conform detaliilor din figura 10.7.
✓ stabilirea longitudinala a fermelor de acoperiş se va asigura prin despunerea unor
contravantuiri longitudinale, verticale în cruce, conform detaliilor din figura 10.8.
Fig. 10.7. Detaliu al nodului de reazem şi al montantului de reazem

1 – fururi; 2 – eclise de consolidare

Fig. 10.8. Amplasarea contravantuirilor:

1 – zone de dispunere a contravantuirilor verticale şi longitudinale
(scânduri 2.4x12 cm amplasate în cruce pe cele doua feţe ale montanţilor).

Lemn Master PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lemn Master PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 1 Materiale din lemn folosite în construcţii

MATERIALE DIN LEMN

1.1. Pădurea ca ecosistem şi sursă de materii prime şi energie

Pădurea, noţiune cu valoare de simbol, ce semnifică însăşi ecosfera, reprezintă o

Repartiţia actuală a resurselor forestiere pe mari regiuni geografice

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.1

Fondul forestier în România

Principalele caracteristici ale fondului forestier public în etapa actuală sunt:

În ceea ce priveşte structura fondului forestier pe categorii administrative, situaţia se

Fig. 1.1. Structura pe specii a fondului forestier public

Fig. 1.2. Destinaţia masei lemnoase recoltate anual

Pădurile României se caracterizează printr-un potenţial productiv superior; comparativ cu

1.2. Lemnul ca material modern de construcţie

Material de construcţie tradiţional şi regenerabil, lemnul este folosit în ultimele decenii la

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.4

Fig. 1.3. Tradiţii în construcţia de lemn în ţara noastră

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.5

1.3. Specii de lemn utilizate în tehnica construcţiilor

Principalele specii de lemn indigen utilizate sunt:

➢ molidul, caracterizat ca un lemn uşor şi moale, cu contragere totală mică şi rezistenţe

Domeniile de utilizare în tehnica construcţiilor ale diverselor specii de lemn de răşinoase şi

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.6

1.4. Casa prefabricată din lemn – avantaje, priorităţi

Domenii de utilizare a lemnului şi a produselor pe bază de lemn în ţările membre CEE

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.7

1.5. Avantajele si dezavantajele utilizarii lemnului în construcţii

1.5.1. Avantajele construcţiilor din lemn

▪ Densitatea aparentă redusă faţă de rezistenţa relativ mare.

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.8

▪ Prelucrarea şi fasonarea uşoară a lemnului atat în uzină cat şi pe şantier, datorită

1.5.2. Dezavantajele construcţiilor din lemn

Lemnul, ca şi produs natural, de natură organică, avand structura neomogenă şi anizotropă

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.9

▪ Influenţa mare a umidităţii asupra caracteristicilor fizico-mecanice, a dimensiunilor şi

1.6. Condiţii de calitate

1.6.1. Factori care influenteaza calitatea lemnului

Noduri Fisuri si crăpături

Sănătoase Putrezite Apărute în Datorita Curbura Răsucirea Înclinarea

plAfectarea caracteristicilor mecanice

Fig. 1.4. - Surse de variabilitate la lemn şi consecinţele lor

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.10

1.6.2. Procedee de clasificare a lemnului pe clase de calitate

Exista două procedee de clasificare a calităţii lemnului:

Clasa de rezistenţă a lemnului, conform tabelului 1.7., se defineşte prin valoarea

1.7. Lemnul natural ca material de construcţie

În functie de modul în care se pastrează structura materialului lemnos pentru produsele

1.7.1. Produse din lemn brut

Fig. 1.5. Piesă din lemn brut

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.11

Conicitatea se limiteaza la:

Lemn rotund pentru construcţii

1.7.2. Produse din lemn semiecarisat

Fig. 1.5. Piese din lemn semiecarisat

Lungimile de fabricatie ale lemnului semiecarisat nu sunt standardizate, fiind similare

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.12

1.7.3. Produse din lemn ecarisat

Şipci şi rigle din lemn de răşinoase

Scânduri şi dulapi din lemn de răşinoase

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.13

Grinzi din lemn de răşinoase

Fig. 1.6. Alcatuire placaj

Tehnologia lucrărilor de execuţie şi consolidare a construcţiilor din lemn 1.14

Compoziţia placajelor limitează variaţiile dimensionale şi umflarea şi asigură proprietăţi