Capitolul I

APA, COMPONENTĂ ȘI AGENT AL MEDIULUI NATURAL

1 CICLUL APEI: ASPECTE GLOBALE SI LOCALE

1.1 COMPARTIMENTELE APEI PE GLOB

La scara globului pământesc, apa este repartizata în 5 categorii mari de mărimi

inegale (tabel 1): oceanele si marile conţinând 97% din volumul de apă totală, gheţarii
localizaţi peste tot la cei doi poli conţinând 2%, ape continentale subterane reprezentând
mai puţin de 1%, ape continentale de suprafaţă și apă atmosferică fiind în cantitate
mică

Tabel 1: Volume de apă absolute (în km3) și relative (în %) conținute în marile compartimente ale globului.
(Înălțimea echivalentă în metri reprezintă grosimea medie (în metri) a lamei de apă corespunzătoare, care se
presupune a fi repartizată uniform pe suprafața globului (sau la suprafața compartimentului implicat oceanic* sau
continental**)
Volumul total este enorm, se cifrează în miliarde de km3, dar cifrele nu sunt
edificatoare si exprimarea lor în înălţime echivalenta" este cum s-ar spune în înălţime de
apa presupus repartizata uniform, pe suprafaţa globului, situata preferenţial în funcţie de
importanta relativa a fiecărui compartiment. Vom vedea în particular ca pentru apele
continentale dulci în general si folosibile de către cea mai mare parte a utilizărilor,
înălţimea echivalenta este destul de modesta, de aproximativ 15 m, din care doar o parte
este fără îndoiala exploatabila conţinuta în rezervele de apa reţinuta în porii foarte fini ai
anumitor roci. Apa prezenta în atmosfera este în cantitate si mai mica, înălţimea
echivalenta este de doar 26 mm.

1.2 FLUXUL APEI

Apa circula (figura 1) intre diferitele compartimente sub influenta energiei solare
care evapora un volum enorm, mai ales la suprafaţa oceanelor (400.000 km3 pe an la un
total de 460.000 km3 evaporări), si a mişcărilor atmosferice care antrenează norii, pana ce
aceştia se dispersează în rest foarte inegal în funcţie de regiunile globului terestru.

Figura 1: Mărimea fluxurilor ciclului global a

apei (fluxurile sunt exprimate în 103 km3/an)

-1-
 Cea mai mare parte a precipitaţiilor cade pe mari și oceane, a căror suprafaţă totală
este de 350.000 km2; înălţimea medie a precipitaţiilor este anual de aproximativ 1 m
(370.000 km/350.000 km2). Pe continente, cu suprafaţa totală aproximativ de 150.000.000
km2, înălţimea medie a precipitaţiilor este anual de numai 0,6 m dar aceasta cifra variază
gradual în funcţie de zonele climatice, de la aproape 0 în desert pana la mai mult de 10 m
în anumite regiuni montane.

1.3 CICLUL GLOBAL AL APEI

Figura 1 ilustrează perfect echilibrul intre cele doua bilanţuri hidrologice

atmosfera/ocean si atmosfera/continent. Excedentul evaporat de pe suprafaţa oceanelor
este egal cu excedentul scurs pe continente. Ea arata de asemenea caracterul reannoitor al
apei care cade pe continente si care alimentează resursele de apa de suprafaţa si subterana.
Apa care circula este tot timpul aceeaşi, sub stadii fizice schimbătoare: apa lichida,
vapori, apa solida (zăpada, gheata), cu o compoziţie chimica variabila în funcţie de
rezervoare, si chiar de la un punct la altul în cazul rezervorului continental. În ciuda
aparentelor si a proprietăţilor schimbătoare ale apei prezente pe globul terestru, rezerva
totala de apa este unica. Perenitatea resurselor continentale, este tributara rezervei
oceanelor si fenomenelor climatice care mobilizează aceasta rezerva si o repartizează
inegal pe continente. Aceasta este noţiunea de ciclu al apei.
Noţiunea de timp de staţionare (sau timp de retenţie) permite sa se inteleaga mai
bine funcţionarea acestui ciclu, la scara globului terestru. Timpul de staţionare al apei este
durata medie în care volumul de apa al unui rezervor rămâne constant. Aceasta durata
depinde de volumul V de apa conţinut în rezervor si debitul q care ii alimentează sau care
ii goleşte); daca V este exprimat în m3 si q în m3/an, timpul de staţionare, definit prin
expresia V/q, se măsoară în ani. Cu datele din tabelul 1 si cele din figura 1, vom calcula
cu uşurinţa timpul de staţionare Ts al apei, în marile compartimente ale globului; de
exemplu Ts al apei pentru compartimentul atmosferic este egal la 13.000/460.000 = 0,028
ani, adică aproximativ 10 zile; apa din atmosfera este foarte des reannoita, ceea ce
compensează abundenta redusa pe care o are. Contrar, apa oceanelor este foarte puţin
rannoita, timpul sau de staţionare este de 3.375 ani, acest compartiment este deci foarte
inert. În ceea ce priveşte apele subterane, vom vedea (paragraful 3) ca timpul de staţionare
mediu nu are sens si ca trebuiesc definite numai după tipul de resursa si profunzimea
straturilor de apa.

1.4 CICLURI LOCALE DE APA SI BILANŢURI HIDROLOGICE

În fiecare regiune, supusa la condiţii climatice date, ciclul de apa se traduce prin
fluxul apei mai mult sau mai puţin diferit în raport cu ciclul global. Zonele cele mai
ploioase, cum sunt cele montane, sunt supuse la o evaporare foarte scăzuta, datorita
temperaturilor destul de joase, în regiunile de câmpie fiind invers. De asemenea, debitele
de apa scurse variază în proporţii mult mai importante ca pluvialitatea. Curgerea poate sa
fie practic nula în câmpiile foarte puţin udate, în anumiţi ani cu o pluvialitate deficitara,
atunci ea poate atinge 1 m la 1,5 m de apa pe an în anumite zone de munte (de la 1 la 1,5
milioane de m3pe km2).
Fiecare ciclu local este definit de o ecuaţie simpla, aceea a bilanţului hidrologic care
se scrie, pentru un interval de timp At oarecare:
P = E + Q + sau - ΔR
P fiind înălţimea apei din precipitaţii, E evaporarea, termen care include transpiraţia

-2-
vegetaţiei care depinde de rezerva de apa a solului, Q debitul scurs, si AR variaţia
stocurilor de apa conţinute în straturile de apa superficiala, în sub-sol si în straturile
subterane. Volumele de apa corespunzătoare la fiecare din aceşti termeni ai bilanţului sunt
adesea raportaţi la unitatea de suprafaţa si sunt măsurate în metri sau în milimetri pe an
sau pe un ciclu hidrologic (perioada care începe la ploile de toamna în regiunea noastră si
se termina la finalul etiajului), în general în apropiere de 12 luni. Pentru o astfel de durata,
si pentru durate de mai multe cicluri sau pentru mijloace plurianuale, termenul variaţiei de
stoc este relativ foarte mic în raport cu altele si ecuaţia de bilanţ se simplifica cum
urmează:
P = E +Q
Este suficient deci sa se cunoască înălţimea precipitaţiilor (ploi sau zăpada) căzute
în timpul unui an si sa se măsoare scurgerea corespunzătoare pentru a obţine P -Q,
mărimea pe care o numim deficit de curgere si care defineşte destul de corect evaporarea
E. Acest termen E este important sa fie cunoscut mai mult decât ca un titlu, pentru ca
reprezintă cantitatea de apa, intr-un context climatic dat, care este utilizata în mod
prioritar de către vegetaţie si de către sol, care se întoarce în atmosfera si care scapă
curgerii; valoarea sa pentru un climat destul de umed este puţin variabila de la un an la
altul si depinde în principal de temperatura medie anuala a locului, ea însăşi fiind
constanta.
Chiar intr-o tara relativ umeda, marea majoritate a resurselor de apa, servesc
înaintea oricărei alte utilizări, vieţii vegetale si producţiei agricole. Apa disponibila pentru
alte utilizări este astfel foarte limitata. În tarile calde si aride , E consuma aproape tot
aportul ploilor si aceasta explica lipsa cronica de apa.

1.5 NOŢIUNEA DE BAZIN HIDROLOGIC

Evaluarea termenului Q a bilanţului este făcuta, la scara de bazin HIDROLOGIC,

cu utilizarea metodelor din hidrologie.

Un bazin hidrologic este o suprafaţa continentala care colectează precipitările

atmosferice, care asigura drenarea lor prin scurgeri subterane si superficiale către reţeaua
hidrografica si care concentrează scurgerea intr-un punct, situat în avalul bazinului, numit
estuar (figura 2). Întinderea unui bazin hidrologic este deci definita în raport cu alegerea
estuarului ca suprafaţa topografica delimitată de linii de creasta (sau linii de separare a
apelor) si către aval de traiectorii de scurgere care duc către estuar.
Debitul la estuarul integrat, la data curgerilor superficiale si subterane este drenat de
un curs de apa si de afluenţii sai, situaţi în amonte de estuar.

-3-
 Figura 2: Bazin hidrologic și bilanț hidrologic
Caracteristicile curgerii intr-un bazin hidrologic depind de condiţiile climatice dar si
de factorii climatici: înălţimea, forma, relieful acestui bazin, natura solului si a vegetaţiei,
natura substanţelor geologice care condiţionează existenta straturilor subterane care
influenţează curgerii. Ele depind de asemenea de influentele umane asupra solului si
vegetaţiei, asupra subsolului, asupra reţelei hidrografice, care modifica ciclul apei; astfel,
prin supraexploatarea straturilor subterane pentru irigaţii, omul risca sa accentueze
secarea în perioada de vara a râurilor; din potriva, prin crearea de baraje si rezervoare în
amonte de bazine, pot sa se diminueze vegetaţia si sa menţină debitele de etiaj.

2 SOLUL ȘI ZONA NESATURATA

2.1 DEFINIŢIA ȘI FUNCŢIILE HIDROLOGICE ALE SOLULUI ȘI

SUBSOLULUI

Suport al vegetaţiei si a culturilor, mijloc de protejare a acestora, solul joaca un rol

extrem de important în hidrologie. În sensul biologic al termenului, solul este suprafaţa de
pământ mobila de câţiva decimetri pana la câţiva metri grosime, alcătuita dintr-un
amestec de componente solide, materie minerale, materie organica si organisme vii
(bacterii, viermi de pământ...) intre care, goluri de toate mărimile, microscopice si
macroscopice, permit prezenta apei si aerului. Astfel, rădăcinile pot nu numai sa
penetreze solul, dar de asemenea sa respire si sa se alimenteze cu apa si săruri minerale.
Sub aceasta suprafaţa activa biologic, găsim în general un subsol, uneori gros, (de
mai mulţi metri, . până la 12 metri sau mai mult), constituit din fragmentarea si alterarea
chimica a substratului geologic, în care exista de asemenea numeroase goluri ocupate de
aer si de apa. Apa de infiltraţie, fluid mai dens decât aerul, tinde sa se acumuleze în partea
de adâncime a sub-solului si sa formeze astfel un strat de apa subterana, sub care se
găseşte o transa de subsol nesaturata de apa, mai mult sau mai puţin aerată, pe care o
numim "zona nesaturata". Solul si subsolul nesaturate exercita un triplu rol în raport cu
apa care penetrează în sol:
1. rolul de retentie în goluri fine, asemănătoare celor unui burete,
2. rolul de percolare (sau de filtrare) în traversarea golurilor mari, gratie cărora o
parte din apă infiltrata aluneca lent de sus în jos la traversarea zonei nesaturate inainte de

-4-
a se alătura stratului subteran,
3. rolul de filtrare: în timpul acestei percolari, apa este filtrata si epurata, datorita
proceselor fizice, chimice, biologice si biochimice foarte active în sol (vezi paragraful 2.4
de mai jos).
Daca solul este degradat, stratul superficial pierde toata sau o parte din
permeabilitatea sa si aportul ploilor foarte intense poate să determine apariţia siroirii,
determinând riscurile eroziunii. Deasemenea, straturile de apa subterana prea profunde,
umflate de ploaie, pot sa-si depăşească limita si sa provoace o siroire de suprafaţa, de
asemenea nefasta (risc de inundare).

2.2 CARACTERISTICI FIZICE SI PROPRIETĂŢI HIDRICE ALE

SOLULUI

Doua caracteristici ale solului si sub-solului determina în special proprietăţile lor

hidrice: textura si structura lor. Textura unui material defineşte compoziţia sa
granulometrică, adică procentajul diverselor mărimi de particule care le constituie: pietriş
> 2 mm, nisipuri cuprinse intre 2 mm și 0,050 mm, prafuri intre 0,050 și 0,002 mm si
fracţiuni argiloase sau coloidale < 0,002 mm. O textura grosiera, bogata în pietriş si nisip,
favorizează funcţionarea percolarii zonei nesaturate, o textura fina, dimpotrivă,
favorizează funcţia sa de retentie.
Structura defineşte modul de aranjare a particulelor solide: arhitectura slaba,
conţinând numeroase goluri accesibile apei si aerului, arhitectura compacta care limitează
spaţiul fluidelor. Anumite materiale au granule în totalitate agregate intre ele si chiar
sudate, si nu exista nici un pic de spaţiu pentru fluide; acestea sunt materiale pasive fata
de apa sau de aer si sterile biologic.
Parametrii care definesc aceste caracteristici fizice sunt porozitatea si
permeabilitatea (sau infiltrabilitatea).

Figura 3: Caracteristici hidrice ale solului: porozitatea și permeabilitate

Porozitatea (vezi figura 3, stânga) este egala cu catul golurilor (sau porilor) unui
material pe volumul total al acelui material; ea este variabila în funcţie de materiale, de la
0 în rocile totalmente compacte la 60% sau chiar mai mult în solurile argiloase sau cu
turba. În practica trebuiesc distinse doua porozitati; porozitatea porilor fini (pori < 0,01
mm) sau microporozitatea în care apa reţinuta de foitele de tensiune superficiala care
sunt exercitate în solide, scapă efectului gravitaţiei si nu se scurge, si porozitatea porilor

-5-
grosieri (pori > 0,01 mm) sau macroporozitatea prin care apa se poate scurge.
Materialele argiloase si prafurile au o puternica microporozitate, în timp ce nisipurile si
pietrişurile au o puternica macroporozitate. O parte importanta a apei, conţinuta în
microporozitate poate fi extrasa prin foita de suctiune exercitata de vegetaţie (pompajul
rădăcinilor); aceasta apa de retentie mobilizabila prin plante este numita "rezerva utila"
(RU), ea este în cantitate variabila, în funcţie de sol si în funcţie de profunzimea de
inradacinare si corespunde unei inaltimi de apa de la câteva zeci pana la câteva sute de
mm în funcţie de soluri.
Permeabilitatea (figura 3: dreapta) măsoară viteza de circulaţie a apei în materialul
poros. Aceasta mărime este definita de coeficientul K al legii lui Darcy care este
exprimat:
Q =K x A x Dh/Dl
Q reprezintă debitul scurs, A - suprafaţa secţiunii de scurgere, Dh/Dl - pierderea de
incarcare hidraulica pe unitate de lungime de scurgere. Coeficientul K defineşte o viteza
de percolare, depinde în primul rând de diametrul porilor, creste cu pătratul acestui
diametru si are o plaja de variaţie foarte larga, de la 0,000001 m/s în materialele foarte
puţin permeabile la 1 m/s în materialele foarte permeabile.

2.3 COMPORTAMENTUL HIDROLOGIC AL SOLULUI SI AL ZONEI

NESATURATE

În soluri si în zonele nesaturate, legea lui Darcy este dificil de aplicat când termenii
K si Dh/Dl, constante la saturare, variază cu surplusul de saturare în apa. Utilizam atunci
din ce în ce mai des pentru acest mijloc, conceptul de infîltrabilitate. Infiltrabilitatea unui
sol descreşte foarte repede când surplusul de saturare în apa creste si ea atinge o valoare
minimala, apropiata de aceea a lui K, când solul este aproape saturat. În cea mai mare
parte, pentru solurile structurate corect, infiltrabilitatea minimala este superioara la 30 sau
40 mm/h si cea mai mare parte a averselor regiunilor noastre, în care intensitatea maxima
nu depăşeşte aceste valori, poate sa se infiltreze în totalitate. Din contra, când solurile sunt
degradate (soluri tasate sau afectate de o pelicula superficiala de torent), infiltrabilitatea
este diminuata mult si aversele provoacă rapid siroirea.
Comportamentul solului si al zonei nesaturate fata de apa variază în funcţie de
valoarea parametrilor hidrologici si de asemenea în funcţie de condiţiile de teren (natura
vegetaţiei, grosimea solului, adâncimea stratului subteran). Vom da ca exemplu doua
cazuri foarte diferite:
1. acela al solurilor aluvionare foarte puţin groase si permeabile, cu o slaba
capacitate de reţinere a apei, si în care stratul de apa subterana se găseşte adesea la 3 sau 4
m sub suprafaţa solului. În acest caz, volumul de apa stocata exploatabila prin plante este
minor (RU de aproximativ 100 mm), el este rapid reconstituit după desecarea estivala prin
primele ploi; ploile următoare se infiltrează atât de rapid si ajung în acvifer în câteva
săptămâni sau în câteva luni. Astfel de mijloace prezintă o inerţie hidrologica slaba,
impulsurile hidrologice se transmit rapid în acvifer, realimentarea sau reancarcarea
acestuia este uşoara;
2. acela al solurilor argilo-nisipoase de platou, cu o puternica capacitate de retentie
(RU aproape de 200 mm), la permeabilitate joasa unde srtatul acvifer este în adâncime,
uneori la mai mult de 20 m: volumul de apa stocata în zona nesaturata poate sa fie
considerabil, de ordinul a 500 pana la 1.000 mm. Apa conţinuta în acest fel are timpi de
staţionare lungi, el se afla în zone nesaturate foarte inerte hidrologic.
Acest caracter mai mult sau mai puţin inerţial al solului si al sub-solului
influenţează viteza de propagare a poluanţilor de origine superficiala în straturile

-6-
subterane si eficienta procesului de epurare existent în timpul acestei propagări.

2.4 CARACTERISTICILE BIOCHIMICE SI FUNCŢIA DE EPURARE A

SOLULUI

Solul, mediu complex format din solide, fluide, componente organice si organisme
vii de toate mărimile (de la microbi pana la arbori...) este un « reactor » biogeochimic
extrem de puternic. În afără de funcţia de filtrare datorita porozitatii, care imobilizează în
sol toate particulele solide chiar foarte fine si microbii, solul este sediul a trei mari
procese care determina caracteristicile fizico-chimice ale apei (vezi figura 4):
1. biodegradarea: este descompunerea mai mult sau mai puţin rapida în funcţie de
activitatea microbiana a solului, de resturile organice naturale (frunze, ierburi ...) sau nu
(reziduuri de cultura, deşeuri domestice sau industriale) care se găsesc pe sol sau care sunt
incorporate în acesta. Aceasta biodegradare este un fel de respiraţie, consuma oxigenul si
eliberează gaz carbonic ; eliberează de asemenea elemente minerale incluse în
componentele organice, în special azotul, fosforul si potasiul, I nutrienti esenţiali
plantelor. Se intelege ca straturile superficiale de sol, bogate în materie organica !
fermentabila, sunt acelea în care rădăcinile vegetalelor contribuie cu o mare parte în
alimentarea lor.

Figura 4: Mecanisme de interacțiune apa-sol-plante și apă-acvifer

2. Absorbţia: este pomparea prin rădăcini, a cationilori si anionilor nutritivi ai
componenetelor vegetaţiei. Astfel, apele din sol care se infiltrează sub stratul de rădăcini
sunt epurate de nutrietii eliberaţi prin biodegradare sau de nitrati generaţi în urma
intervenţiei umane. Acest proces de epurare este foarte eficient în perioada de activitate
biologica, timp în care cantităţile eliberate sau aduse sunt proporţionale cu cererea
plantelor. O pădure poate astfel absorbi de la 40 pana la 100 kg de azot pe an pe hectar,
prin imobilizarea de la 5 la 20 kg în trunchiuri si ramuri si în stocuri mai considerabile în
lizierele vegetale.
3. Schimbul de ioni: solul conţine un "complex absorbant", format din coloizi
minerali si organici, capabili sa fixeze temporar cationii si anumiţi anioni deveniţi
excedentari în soluţiile din sol. Astfel când oferta de elemente nutritive furnizate din
aporturi exterioare si prin biodegradare este superioara cererii plantelor, aceste elemente
sunt provizoriu stocate în acest complex, si sunt restituite când cererea depăşeşte oferta.
Acest mecanism de schimb asigura constanta compoziţiei chimice a soluţiilor din sol
precum si stabilitatea relativa a pH-ului.
Acest ultim proces se produce deasemenea în subsol (zona nesaturata), dar intr-un

-7-
grad mai mic si chiar si în stratul de apa subterana. În acest timp mecanismul dominant
care condiţionează compoziţia fizico-chimica a apei în subsol si în acvifere consta în
diverse reacţii de solubilizare sau de insolubilizare intre apa si compuşii minerali asa cum
se va preciza în paragraful 6.

2.5 - SUSCEPTIBILITATEA SOLULUI LA ȘIROIRE ȘI LA EROZIUNE

Solurile naturale nedegradate sunt capabile sa absoarbă ploi relativ intense, mai
multe zecimi de mm pe ora, numai sa nu conţină un strat ridicat deja saturat de aversele
precedente sau în zonele joase mlăştinoase. În acelaşi timp, în perioada pluvionara
câmpurile sunt adesea acoperite de bălti de apa si uneori de straturi de apa superficiala
care se scurg mai mult sau mai puţin rapid în funcţie de panta si se deversează în rigole, în
şanţuri si în râuri. Acest val de siroire e uneori violent, antrenează cu el particule solide de
sol, cu atât mai mari cu cat valul este mai rapid. Apa este atunci incarcata de materie fina
si suspensii si de particule mai grosiere care se depun mai mult sau mai puţin departe,
acolo unde valul isi pierde energia.
Acest fenomen de eroziune, responsabil în amonte de pierderile de pamant, uneori
considerabile, poate sa atingă mai multe tone, chiar zeci de tone pe hectar, el aduce
prejudicii deoarece eroziunea este selectiva, sărăceşte solul de coîoizii sai minerali si
organici unde sunt concentrate elementele nutritive. Altfel, curgerea creaza rigole si
ravene care taie solul si perturba activităţile agricole. În aval, pagubele sunt diferite.
Sedimentele antrenate se acumulează la piciorul versantilor sau în câmpii. Împiedicând
salubrizarea sau obstructionand siroirea, si riscând sa agraveze pericolul de inundare. Apa
siroita este adesea incarcata de diverse produse (materie organica, nutrienti, produse
fitosanitare, hidrocarburi, metale grele ...) care poluează apele de suprafaţa.
Consecinţele economice, pierderile de producţii agricole, reparaţiile degradărilor,
perturbărilor echilibrului hidrobioîogic, sunt dificil de cuantificat si fata de aceasta
enumerare de daune puţin controlabile, ce depind de evenimente meteorologice rare, este
intelept sa se caute sa se aplice inainte de toate metode de prevenire.
Pentru aceasta, este importanta buna înţelegere a fenomenului. Adesea prima cauza
a eroziunii pe care o invocam, este siroirea. Viitura este sigur un agent de dislocare a
pământurilor si de transport al acestora, în special în rigole si în râuri, dar în general
siroirea incepe în terenurile agricole sub o forma lenta si difuza, si energia sa de transport
este slaba. Nu este siroirea cea care erodează mult, dar este simptomul unei baze de
infiltrabilitate a solurilor, baza care rezulta de fapt de la dezagregarea structurii lor sub
efectul impactului ploilor ("efectul splash"), si de redistribuire a particulelor ramase pe
loc sub forma unei pelicule de torent. Aceasta provoacă "inchiderea" solului fata de ploi,
deci episoadele chiar mai puţin intense pot deci sa genereze siroirea. Curgerea difuza pe
paminturile agricole este o consecinţa si nu o cauza a eroziunii bulgarilor si agregatelor
solului. Aceştia rezista bine la agresivitatea precipitaţiilor atâta timp cat solurile sunt
protejate de un covor vegetal sau de o liziera de materii organice, care favorizează o
activitate biologica puternica a solului si stabilitatea structurii sale. Din contra, solurile
goale, în special în perioada activităţilor agricole de iarna sau de primăvara, sunt foarte
susceptibile la efectul splash si tehnicile de prevenire a eroziunii în mediul rural vizează
toate limitarea formarii peliculei de torent, punct de plecare al siroirii difuze si către aval,
a zonelor de siroire concentrata.
Solurile cu textura prăfoasa, frecvent prezente în marile câmpii de cultura, sunt în
mod special sensibile la aceasta degradare si practicile agricole încep sa ia în calcul acest
risc, chiar în regiunile europene unde ploile agresive sunt atât de rare.

-8-
 3 ACVIFERELE

3.1 DEFINIŢII SI FUNCŢIUNI

Un acvifer este o roca sau o formaţiune geologica care conţine apa care poate sa
curgă și sa fie extrasa prin pompare în puţuri sau foraje. Acviferul este deci un material
poros și permeabil cu o macroporozitate numita uneori porozitate eficienta care permite
mişcarea apei sub influenta foitelor de gravitaţie. Acviferele se opun acvifugelor, termen
destinat rocilor compacte, lipsite de pori, cum sunt graniţele, si acvicludele, care
caracterizează rocile cu porozitate fina cum sunt argilele dar la porozitate mult prea fina
pentru a permite mobilizarea apei prin forte de gravitaţie. Termenul acvitard este uneori
folosit pentru a desemna formaţiunile geologice semipermeabile, deci foarte puţin
productive punctual, dar capabile la scara structurii geologice de a contribui puternic la
alimentarea cu apa a acviferelor.
Ca si pentru zona nesaturata, funcţiile acviferelor sunt capacitatea lor de stocare si
permeabilitatea lor. Parametrii hidrogeologici care caracterizează aceste propietati sunt
porozitatea sau mai precis coeficientul de Înmagazinare si de transmisivitatea (produs de
permeabilitate K definit mai jos prin grosimea E a acviferului).

3.2 DIVERSITATEA TIPURILOR DE ACVIFERE ÎN FUNCŢIE DE

TERENURILE GEOLOGICE

În funcţie de natura rocilor, de mărimea porilor, frecventa lor si repartizarea lor

spaţiala variază mult. Distingem astfel rocile cu permeabilitate de interstitie
(permeabilitate numita "în mic"), cum este intr-un nisip, cu pori repartizaţi regulat intre
granulele rocii, si rocile cu permeabilitate de fisuri si/sau de canale (permeabilitate numita
"în mare"), cu pori de mărime inegale, uneori enorme, si dispuse în sistem eterogen si
anizotrop.
Tabelul 2 prezintă ordinele de mărime ai parametrilor hidrogeologic! în funcţie de
tipurile de acvifere. Noţiunea de debit specific este o mărime analoga transmisivitatii
definita mai jos. Se poate vedea ca exista adesea antagonisme intre mărimea capacităţii de
stocare (asimilabila în cazul unui strat cu suprafaţa libera la porozitate eficace, vezi
secţiunea 3 de mai jos) si cea de permeabilitate. Dar mai exista de asemenea acvifere cu
propietati mai complexe, cum sunt formaţiunile crevase, în care se dezvolta o dubla si
uneori o tripla porozitate: microporozitatea de matrice, macroporozitatea de fracturi si
eventual de canale carstice.

Tabel 2: Caracteristici hidrogeologice ale marilor tipuri de roci

-9-
 3.3 RELAŢIILE ACVIFERELOR CU ATMOSFERA

Exista doua categorii de straturi de apa subterana în funcţie de relaţia lor cu

atmosfera (figura 5).
1. Straturile cu suprafaţa libera, care sunt în comunicare directa cu atmosfera prin
intermediul unei zone nesaturate permeabile. Alimentarea lor prin precipitaţii atmosferice
este directa si rapida.
Limita superioara a zonei saturate se confunda cu suprafaţa piezometrică (suprafaţa
unde presiunea de apa este egala cu presiunea atmosferica), golirea stratului provoacă
dezgolirea porilor de porozitate eficienientă si antrenează atunci baza suprafeţei
superioare a zonei saturate. Coeficientul de înmagazinare corespunde în acest caz acestei
porozitati (vezi valorile tabelului 2).
2. Straturile de apa captive sau zona saturata este închisa sub un strat impermeabil si
se găseşte mai mult sau mai puţin comprimata sub acest strat. Nu exista deci schimbări
directe posibile cu atmosfera: alimentarea acestor straturi are loc numai în zonele de
afanare uneori foarte alungite, ale stratului inchis, cu o alimentare limitata în spaţiu si
foarte decalata în timp.
Timpul de staţionare al apei în aceste
straturi poate sa fie extrem de lung (mai multe
sute sau milioane de ani). În fine golirea nu
produce dezgolirea porilor, doar o simpla
decompresare a fluidului: suprafaţa
piezometrică care indica nivelul unde apa urca
în puţuri si foraje, se echilibrează la o cota
superioara celei cu acoperire impermeabila a
stratului în timp ce stratul este închis si uneori
chiar apa izbucneşte la suprafaţa solului
(straturi arteziene). Coeficientul de
înmagazinare al acestor straturi este de 100
pana la 1000 ori mai mic ca cel al straturilor
cu suprafaţa libera si aceasta se traduce printr-
o influenta a pompajelor mult mai extinsa ca
în cazul precedent.

Figura 5: Relațiile acvifere-atmosferă

3.4 ACVIFERELE ÎN STRUCTURILE GEOLOGICE

În funcţie de clasificările precedente si de poziţia acviferelor în structura geologica,

- 10 -
putem distinge! schematic cinci tipuri de acvifere (vezi figura 6):
• straturile aluvionare în legătura cu un rau, straturile puţin adânci în general, cu
suprafaţa liberal si cu inerţie mica (excepţie sigura),
• straturile cu suprafaţa libera în rocile sedimentare permeabile,
• straturile captive în aceleaşi roci, cu reannoire foarte lenta,
• acviferele carstice, unde apa circula discontinuu, uneori foarte repede,
• acviferele conţinute în faze de alterare si de fracturare superficiala a rocilor
cristalinei impermeabile, acvifere de slaba extindere

Figura 6: Structuri hidrogeologice și acvifere

1-strat aluviar în legătură cu râul, 2-strat liber intins, 3-strat captiv, 4-acvifer carstic, 5-soclu cristalin, 6-strat
sedimentar foarte putin permeabil, 7-sursa, iesirela suprafață, 8-sursa si reapariție in domeniul carstic, 9-pierdere a
râului
Figura 6 arata existenta pe teren a straturilor subterane închise suprapuse.
Reannoirea apei este cu atât mai lenta cu cat acviferul este mai adânc si timpii sai de
staţionare în rezervoare, în general foarte lungi, si foarte dificil de evaluat. Intr-adevar,
straturile considerate impermeabile care separa acviferele sunt de multe ori
semipermeabile si un debit numit de drenare, poate sa existe intre acviferele captive,
drenare verticala ascendenta sau descendenta în funcţie de sensul diferenţei de incarcare
hidraulica (vezi paragraful de mai jos) intre straturile acvifere.

3.5 RELAŢII INTRE ACVIFERE SI RÂURI

Figura 7 arata pe înălţime ca cursul de apa de pe câmpia aluvionara drenează stratul

subteran j conţinut în aluviuni. Ea arata de asemenea ca acest strat poate sa primească el
insusi aporturile apei I acviferelor vecine, cu suprafaţa libera sau inchise. Cursurile de apa
constituie deci o limita hidraulica I comuna la unul sau la mai multe acvifere, limita
numita de drenaj, prin care straturile subterane se I descarcă. Acest tip de relaţie strat-rau
este aproape general în regiunile umede sau aproape umede cum e Franţa, unde aportul
ploilor eficace este suficient pentru a alimenta acviferele, chiar îngropate sub platouri si
interfluvii (reliefuri mai mult sau mai puţin accentuate intre doua vai). Astfel, nivelurile
piezometrice sunt "umflate" sub reliefuri si decomprimate la marginea văilor.
În perioada vegetaţiei, nivelul apei râurilor urca mult mai rapid ca nivelul straturilor
subterane si ajunge ca în timp scurt, cursul de apa sa fie "încărcat" fata de acviferele
învecinate. În regiunile aride, ploile nu sunt atât de abundente pentru alimentarea directa a

- 11 -
acviferelor si apele nu se infiltrează decât în unde si cuve formate de împrăştierea
gunoiului pe câmp, după concentrarea lor prin scurgere. Straturile subterane, când ele
exista, sunt "umflate" în zona stabila a uedelor si a cuvelor formate de imprastiera
gunoiului pe câmp (conf. fig. 7).

Figura 7: Relațiile straturi subterane râuri

Figura de sus corespunde regiunilor umede – Figura de jos corespunde regiunilor aride

4 CIRCUITUL APEI

Problema ciculatiei apei în bazinele hidrografice si în sistemele de curgere

subterana acoperă doua probleme distincte : cea a circulaţie difuze si cea ciculatiei în
senal.

4.1. CIRCUITELE ASCUNSE SAU DIFUZE

Acestea sunt acelea care se dezvolta în ariile de alimentare a bazinelor, în amonte de

emisarii hidrografici (mai precis emisarii de ordinul 1, cum s-ar spune, cei care nu au

- 12 -
afluent).
1. În regiunile cu substrat puţin permeabil, sub soclul cristalin sau sub teren argilos,
reţeaua hidrografica este densa în climatul nostru si acele arii de alimentare corespund
micuţelor intinderi de teritoriu, de la câteva zeci la câteva sute de hectare.
• Când relieful este accentuat, putem observa un microrelief care indica trecerea
apei: rigole, ravene, micuţe talveguri. Acestea sunt microtexturi care colectează în timpul
unei perioade foarte umede, siroirea superficiala, scurgerea hipodermica si supraumplerea
straturilor subterane care se ridica, si suma acestora reprezintă scurgerea rapida. Nu se ştie
în general daca face parte dintre cele trei tipuri de comunicare care se intersectează adesea
la nivelul unui versant. Apele scurse pe suprafeţele impermeabile pot sa se infiltreze
cativă metri mai jos si sa reapară după aceea, adesea prin variaţiile laterale de
permeabilitate sau de saturaţie ale solului. Componentele unor astfel de curgeri sunt deci
dificil de delimitat.
• Când topografia este plata, caile de comunicare ale apei sunt chiar mai puţin
previzibile. "Ariile contributive" ale curgerilor rapide nu sunt identificabile pe teren,
diversele lor componente (siroire, curgere hipodermica si supraîncărcarea straturilor) sunt
fluctuante în timp si spaţiu în funcţie de factorii naturali (panta, permeabilitatea solului,
prezenta mlaştinilor sau a "zonelor imbibate cu apa" ...), dar de asemenea în funcţie de
amenajările rurale si de practicile agricole (parcelare, reţea de şanţuri si de drenaje,
muncile câmpului, ...)
• În mod general, curgerea urmăreşte panta versantilor la baza cărora fluxul
hipodermic se scurge în sol si cel al straturilor subterane se ridica putând sa apară la
suprafaţa si sa se amestece cu unda de siroire. Toate aceste cai de comunicare dau curgeri
rapide (numite de alunecare), bine evidenţiate în hidrograme. La aceasta scara foarte fina
de analiza, predeterminarea cailor de circulaţie a apei ramane dificila. Se caută adesea
astăzi sa se rezolve aceasta problema printr-o tipologie si o cartografiere a solurilor si a
"stării suprafeţei solului". Aceste stări descriu natura interfeţei sol/atmosfera: rugozitatea
suprafeţei, caracteristicile covorului vegetal, structura peliculei superficiale a solului ...
2. În regiunile cu substrat permeabil, deţinătoare de acvifere mari prin care
tranzitează cvasi-totalitatea aporturilor atmosferice, reţeaua hidrografica este slaba,
interfiuviile se intind pe suprafeţe vaste si arile de alimentare a cursurilor de apa sunt
foarte intinse (de la câteva zeci la câteva sute de km2). Caile de comunicare subterane ale
apei pot sa fie atunci foarte lungi. Determinarea atât de
precisa a acestei circulaţii în straturi sau în reţea necesita bune cunoştinţe
hidrologice fundamentate în special pe interpretarea harţilor piezometrice.

4.2 CIRCULATIA ÎN SENAL (SAU CONCENTRATE)

Aceste cai de comunicare superficiale sunt clar definite în hărţile topografice prin
traseul reţelei hidrografice. Reţeaua hidrografica prezintă la scara unui bazin hidrografic o
organizare arborescenta. Afluenţii diferiţi converg către estuar ca rădăcinile unui arbore
către baza trunchiului. Exista o continuitate a structurii si a funcţionarii acestei reţele din
amonte către aval (conf. Figura 8):

Figura 8: Continuitatea
geomorfologică a unui fluviu
(Cifrele indică numărul de ordine
al emisarilor; conform lui Stralher
reajustăm un nivel când două
cursuri de apă de același ordin

- 13 -
converg)

• În amonte, daca bazinul este montan, emisarii sunt torenti, caracterizaţi de o panta
puternica, o viteza de curent crescătoare si o capacitate de transaportare a materialelor
grosiere (pietre si blocuri).
• Mai jos, în zona de deal, panta de pat diminuează energia de transport. Cursul de
apa abandonează în patul sau materialele grosiere care vin din amonte; curgerea se separa
intr-un pat lărgit în canale multiple si instabile pe un fond aluvionar de pietre si bolovani,
rearanjati în funcţie de vegetaţie (pat numit impletituri).
• Mai aval se ajunge la câmpie, patul se unifica si se stabilizează, panta sa slaba nu
mai permite decât transportul materiilor fine în suspensie. Depozitele aluvionare sânt
nisipoase.
• Adesea în apropiere de gura de scurgere, patul se lărgeşte serpuit intr-o vasta
câmpie aiuviara si pot sa apară meandre foarte sinuoase Materiile în suspensie încep sa se
depună intr-un curent uşor si contribuie la formarea deltei aluvionare un pel de gituire
sedimentara care separa fluviul de bazinul marin.
Continuităţii geomorfologice a unui fluviu ii corespunde deci o continuitate a
diferitelor sale tronsoane: materialele transportate în suspensie si prin rularea lor pe fund
sunt din ce în ce mai fine si din ce în ce mai abundente către aval. Pentru fiecare tronson
un echilibru distinct intre procese cuplează transportul/depozitarea. Acest echilibru este
instabil: datorita vegetaţiei, viteza curentului creste si materialele depozitate tind sa
migreze către aval- Fluviul este în perpetua evoluţie si de aceea lungile perioade
geologice cum este cuaternarul cu mari fluctuaţii climatice au generat transformări
profunde.

5 FUNCŢIONAREA SISTEMELOR DE CURGERE

5.1 - NOŢIUNEA DE SISTEM DE CURGERE

Sistemul de curgere în hidrologia de suprafaţa este bazinul HIDROLOGIC.

Noţiunea de sistem de curgere în hidrogeologic este mult mai complexa. Acest sistem este
definit clasic, ca volumul terenurilor conducătoare de apa, unde masele de apa sunt
interdependente, altfel spus unde toate solicitările intr-un punct al sistemului provoacă o
variaţie rapida de "încărcare hidraulica" asupra altor puncte ale sistemului. încărcarea
hidraulica defineşte energia potenţiala a apei, ca urmare a dezvoltării sale si a presiunii
sale. În practica, încărcarea hidraulica corespunde pe teren inaltimii piezometrice, altfel
spus nivelul la care creste apa în puţuri si foraje când ele sunt în echilibru cu presiunea
atmosferica. Distribuţia spaţiala a încărcărilor hidraulice este data prin harta piezometrică,
unde sunt figurate "curbele hidroizohipse" numite si echipotentiale, cotate în metri, care
sunt locul punctelor de egala incarcare hidraulica a sistemului.
Definiţia limitelor sistemului de curgere subterana presupune deci cunoaşterea
suprafatei piezometrice. Un exemplu este dat în figura 9 pentru un sistem de curgere
simplu, lungimea unui versant, cu o limita de alimentare în amonte si cu o limita de
drenaj în aval. Aceste limite corespund hidroizohipselor si limitelor laterale
perpendiculare pe hidroizohipse corespunzind traiectoriilor curentului. S-a văzut ca
definiţia sistemului necesita cunoaşterea nu numai a poziţiei limitelor dar si natura
limitelor, altfel spus a condiţiilor hidraulice la limite. În exemplul din figura 9, limita
amonte este hidroizohipsa 85, corespunzătoare unei limite la flux impus (debit Q care

- 14 -
intra în sistem în timpul unei durate date), limita aval este potenţialul 75 impus de nivelul
râului, limitele laterale putând fi considerate ca limite la "flux nul" (adică la traversarea
cărora fluxul este nul).
Figura 9 ilustrează o curgere constanta în timp, în măsura în care hidroizohipsele
amote h1 si aval h2 sunt invariabile în timp. Atunci regimul de curgere este permanent. În
practica, curgerile subterane au loc cel mai adesea în regim tranzitoriu, când suprafaţa
piezometrică este fluctuanta în cursul timpului, acviferul tur după tur se goleşte si se
incarca datorita fenomenelor meteorologice.

Figura 9: Exemple de sisteme hidrogeologice simple această diagramă bloc reprezintă liniile de curent care
definesc rețeaua de scurgere subterană – Harta piezometrică este proiecția acestei rețele pe suprafața topografică
Vorbim de multe ori de bazin de curgere subteran (sau bazin hidrogeologic). Aceşti
termeni desemnează prin analogie cu noţiunea de bazin versant, sistemul de curgere
delimitat de liniile de vârf piezometrice si traiectoriile de curent converg către un estuar
(dren sau sursa). Limitele bazinului subteran corespund foarte adesea limitelor de bazine
versante topografice, în special în terenurile permeabile în mica măsura sau în terenurile
puţin permeabile. În terenuriler carstice, din contra, limitele bazinului de curgere
subterana si cele ale bazinelor versante topografice, pot sa fie foarte clare.

5.2 DESCRIEREA FUNCŢIONARII

În hidrologia de suprafaţa, principalul element care descrie funcţionarea sistemului

hidrologic, bazinul HIDROLOGIC este debitul curs către estuar Q, variabil în cursul
timpului. Acest debit integrează Într-adevar toata suprafaţa bazinului, variabilitea datorata
impulsurilor meteorologice (temperatura, înălţimea si intensitatea precipitaţiilor), acea
legata cu caracteristicile fiziografice (relief si morfologia bazinului, sol si vegetaţie,
geologie) si cu cele eventual rezultate din influenta umana (amenajarea râurilor,
urbanizarea, practicile agricole).
Debitul curs este măsurat prin hidrometric la o staţiune hidrologica cat se poate
posibil de aproape de estuar înregistrând variaţiile de nivel de apa în funcţie de timp si
apreciind debitul corespunzător pentru o gama de nivel de apa cit mai întinsă posibil.
Rezultatele sunt prezentate sub forma de anuare de debite sau de curbe, numite
histograme, unde debitele sunt exprimate în mVs sau în l/s în funcţie de mărimea

- 15 -
bazinului (Figura 10). Pentru a facilita compararea histogramelor relative a bazinelor de
mărimi diferite, este utilizata o scara de debite specifice (debite raportate la unitatea de
suprafaţa). Debitul mediu anual de curgere este calculat uşor cu plecarea din hidrograma
medie de la formula Qmed = integrala Q(t) * dt.
În hidraulica subterana, elementele care o descriu sunt harta piezometrică care da
distribuţia spaţiala a incarcarilor hidraulice si piezografele care dau fluctuaţiile temporare
ale încărcării hidraulice. Măsurătorile sunt făcute punctual în foraje sau în piezometre,
pentru fiecare acvifer separat.

Figura 10: Exemplu de hidrogramă

Numărul de puncte disponibile pentru a face aceste măsurători este tot timpul redus
si incertitudinile de măsurare sunt numeroase, datorita faptului ca cunoaşterea datelor
piezometrice este mereu imprecisa. Interpretarea lor permite numai obţinerea indicaţiilor
semi-cantitative asupra direcţiei si sensului de curgere, asupra permeabilităţii sau
transmisivitatii acviferelor. Traiectoriile apei, numite linii de curent sunt în principiu
perpendiculare pe hidroizohipse. Aceste date sunt esenţiale pentru delimitarea bazinelor
de curgere subterana si pentru definirea spre exemplu a ariei de alimentare a unei surse.

5.3 - FUNCŢIONAREA SISTEMELOR DE CURGERE DE SUPRAFAŢA

În hidrologia de suprafaţa, cunoaşterea funcţionarii bazinelor hidrologice este

necesara din mai multe motive :
• intai pentru cunoaşterea originii volumelor de apa cursa (ape de suprafaţa sau
subterane) în perioada de ape mari si de ape mici si daca este posibil localizarea
traiectoriei lor de circulaţie,
• apoi previne situaţiile care conduc la riscul inundaţiei (sau al penuriei de apa),
• în final (aspect care va fi studiat în paragraful următor), intelegerea proceselor
responsabile de calitatea apelor si a diagnosti gării cazurilor de poluare pentru a le corecta
sau pentru a le preveni.
În ceea ce priveşte originea volumelor de apa, analiza hidrogramei permite,emiterea
anumitor ipoteze, de separare a componentelor de curgere: curgerea în strat(uri)
subterana(e) de baza si siroirea de suprafaţa. În funcţie de schema clasica a geografului
Horton, volumele curse sunt materializate prin puncte de alunecare vizibile pe

- 16 -
histograma. Ele corespund într-adevăr acelor ape în care tranzitul este rapid, contrar celor
pentru apele subterane, care urmează de obicei o cale de comunicare mai lunga si
percoleaza încet în sol si în subsolul mai mult sau mai puţin permeabil. Punctele de
alunecare reprezintă pur si simplu conform acelei scheme răspunsul bazinului la
perioadele cu averse de o intensitate atât de mare ca ele depăşesc capacitatea de infiltrare
a solurilor. Mai multe metode sunt propuse pentru definirea separării intre siroire si
curgerea de baza. Cea mai simpla consta în a asimila curgerea de baza la debit desecare a
unui rezervor subteran neinfluentat de infiltrare, debit care urmează o lege de descreştere
exponenţiala în funcţie de timp: în coordonate semilogaritmice (logQ = f(t)), aceasta lege
este liniarizata si tronsoanele de desecare liniarizate pe hidrograma, delimitează
suprafeţele respective de curgere de baza si de siroire.
Dărschema interpretativa a lui Horton este momentan reutilizata pe de o parte
pentru ca capacitatea de infiltrare a solurilor naturale este aproape mereu superioara în
intensitate averselor foarte puternice si pe de alta parte pentru ca datele chimice si
izotopice momentan disponibile indica ca o mare parte a volumelor scurse în alunecare
poseda de fapt caracteristicile apei subterane. Partea de siroire în curgere este sigur mult
mai slaba ca aceea pe care am gandit-o multa vreme si virfurile de alunecare intense
corespund adesea acelor ape de tranzit rapid dar nu de siroire în sensul strict. Exista intr-
adevar alte curgeri de baza provenite din golirea acviferelor, curgeri numite hipodermice;
acestea corespund straturilor mici si lungi, frecvente pe terenurile argiloase, care se
deversează în şanţuri, ravene si mici colectoare superficiale. Acestea asigura tranzitul
rapid al apei, de fiecare data când straturile sunt umflate si pline de precipitaţii suficient
de intense.
În ceea ce priveşte prevederea riscului legat de alunecare, inundaţii, eroziuni,
curgeri de nămol, problema este dificila pentru ca aceste riscuri sunt tot timpul legate de
evenimente meteorologice excepţionale, deci nu cunoaştem intensitatea, durata si
frecventa decât în termenii probabilităţii statistice. În altele, alunecările sunt un simptom
de dereglare hidrologica în care cauzele pot fi extrem de variate, în funcţie de tipul de
evenimentul meteorologic (alunecări de teren, de zăpada sau din furtuna sau din forte
cumulate de ploi ...), în funcţie de mărime, relieful si forma bazinului, în funcţie de
influentele umane (amenajarea râurilor, diguri, retentii si canale de deviaţie, utilizarea
solului si activităţile agricole, urbanizarea ...).
Pentru simplificare vom considera numai câteva situaţii contrastante,
corespunzătoare unor mici bazine versante de munte cu o inerţie slaba unde timpii de
concentrare a apei sunt foarte scurţi (timpul dat pentru căzuta în sectoarele cele mai
amonte ale unui bazin, pentru a ajunge în estuar), si a unor mari bazine de câmpie cu o
inerţie puternica.
1. În primul caz, forţele averselor "critice", acelea de durata egala sau superioara
timpului de concentrare, sunt frecvente; diferitele parti ale bazinului pot intr-adevar sa
contribuie simultan la valul cumulat care ajunge la estuar. Prevederea intensităţii
alunecării va fi fondata în principal pe previziunea meteorologica si în special pe
cunoaşterea intensităţii frecventei averselor de o durata care depăşeşte timpii de
concentrare în bazin. Alt factor de luat în calcul este starea initiaa a saturaţiei în apa din
bazin: un bazin sec, poate puţin permeabil, foloseşte în condiţii estivale o capacitate de
stocaj pentru apa de câteva sute de mm de apa. O furtuna intensa poate atunci sa provoace
siroirea direct în sectoarele sau în solurile goale sau degradate având o slaba
infiltrabilitate si atunci antrenând riscuri de alunecare localizate în aceste sectoare, dar ea
nu va provoca niciodată siroirea generalizata si coeficienţii de curgere ai acestor alunecări
(de ordinul de 1 la 10%) raman moderate, Din contra, când bazinul este deja saturat în
condiţii de toamna sau de iarna, cele mai puternice averse "critice" declanşează imediat

- 17 -
alunecări voluminoase, cu coeficienţi de scurgerede câteva zeci de %. La siroirea directa
se adaugă si siroirea din supraîncărcarea straturilor crescute si cea a zonelor joase
inundate ca deversarea surselor, umflate prin infiltrarea ploilor.
2. În marile bazine versante de câmpie, timpii de concentrare ating mai multe zile si
acestea nu sunt aversele cele mai intense (adesea localizate ca furtunile) care sa fie cele
mai periculoase dar la intersectarea averselor ca intindere si durata toate tipurile de
scurgeri din toate părţile bazinului tind sa se acumuleze în estuar. Pe de alta parte, exista
în general în aceste bazine, acvifere importante care intarzie si regularizează scurgerea
astfel incat vastele câmpii de inundaţie pot sa servească drept câmp de expansiune al
alunecărilor: inerţia hidraulica este deci foarte mare. Influenta condiţiilor de saturare
iniţiale a bazinelor este foarte mare inca.
Remarca:
În hidraulica subterana si în hidrogeologic, necesitatea înţelegerii funcţionarii
sistemului de curgere răspunde obiectivului esenţial de administrare raţionala a
acviferelor. Exploatarea resurselor furnizate de către acvifere este interesanta din triplu
motiv:
• calitatea apelor este natural protejata prin cuvertura de sol si de sub-sol si în
cazul acviferelor captive, prin straturi impermeabile (vezi capitolul 6.2, noţiunea de
vulnerabilitate a acviferelor);
• extinderea laterala a rezervoarelor subterane da acestei resurse o aproximare
maxima fata de locul necesităţilor, apa este accesibila prin simpla forare;
• în final, aceste rezervoare, adesea vaste, prezintă o forţa de inerţie fata de penuria
de apa sezoniera.
Trei tipuri de probleme se pun atunci: localizarea pârtilor de acvifere suficient de
productive în termeni de debite instantanee pentru acoperirea nevoilor punctuale
(alimentarea cu apa potabila, irigaţii ...); dublarea rezervelor disponibile care sa
preintampine perioadele de seceta lungi; în fine estimarea alimentarii prin precipitaţii
către sa permită reincarcarea acestor rezerve si care sa constituie resursa exploatabila
pe termen lung.

6 CALITATEA APEI

Fiecare folosinţa a apei necesita o calitate determinata, fără de care risca sa fie
dăunătoare sau periculoasa. Folosinţa cea mai «nobila » este consumul uman si acesta
este cel care pune cele mai mari exigente în calitate, în special în ceea ce priveşte
produsele toxice si germenii bacterieni. Publicul este foarte sensibil în aceasta privinţa si
este din ce în ce mai vigilent fata de fenomenele de poluare a apelor. Dar pentru a intelege
aceste fenomene, trebuiesc cunoscute marile mecanisme naturale de atingere a
compoziţiei chimice a apei, care explica variabilitatea normala a acestei compoziţii care
serveşte ca referinţa pentru caracterizarea variaţiilor anormale ale compoziţiei.

6.1 PROCESE DE ATINGERE A CALITĂŢII APEI

Pentru simplificarea demersului este comod de examinat acest proces urmărind

marile etape ale ciclului apei: precipitaţiile atmosferice, interacţiunea apei cu vegetaţia si
cu solul, apa subterana a acviferelor, scurgerea în râuri si ape de suprafaţa.
1. Apa de ploaie, de zăpada sau de grindina riu este pura. În regiunile marine, apa
este încărcata în săruri de origine marina. Pe continente, precipitaţiile se incarca mai mult
sau mai puţin sub influenta prafului fin al şoselelor (sau aerosoli) si al emisiilor gazoase
produse de activitatea biologica si economica (dioxid de carbon, oxizi de sulf si de azot,

- 18 -
ioni de hidroniu ...).
Un indicator util al acestorSnfluente este aciditatea precipitaţiilor Precipitaţiile din
regiunile nepopulate au un pH slab acid, apropiat de 5,5. În regiunile industriale, acest pH
descreşte la 4,5 si chiar, în cazuri extreme, la 3,5, fiind de la 10 la 100 de ori mai acide
fata de valoarea naturala. Aceasta aciditate este datorata mai ales oxizilor de sulf si de
azot, proveniţi în principal de la arderea combustibililor fosili (carbon si petrol).
Un alt indicator este conţinutul în ozon (Os), poluant secundar care prin prezenta sa
în atmosfera nu
generează influente directe asupra omului, dar influenţează transformările chimice
complexe din care rezulta diverşi oxizi de carbon, de azot si de hidrocarburi. Inca de la
inceputul secolului, conţinutul mediu al acestui,element (0,02 mg/m3) a fost multiplicat de
patru ori în emisfera de nord si de doua ori în emisfera de, sud, în punctele marilor
aglomerări de la 0,3 la 0,4 mg/m3, în perioada de radiaţii solare puternice si de vânt slab.
Acest poluant poate provoca o inflamatie a mucoasei bronsice si, impreuna cu aciditatea,
antrenează alterarea organelor vegetale aeriene si chiar a materialelor de construcţie.
2. Apa care traversează vegetaţia este supusa la numeroase mecanisme fizice si
chimice:
• evaporarea apei care concentrează încărcarea sa chimica dizolvata;
• spălarea prin ploaie a aerosolilor si a particulelor solide depuse pe suprafaţa
frunzelor. Aceasta spălare multipla are în medie cu un factor concentrare de la 3 la 5
pentru elementele chimice majore (calciu, magneziu, sodiu, sulfaţi, clor) conţinute în ploi,
si mult mai mult pentru potasiu. Potasiul este într-adevar abundent "recreat" (altfel spus
secretat) de către vegetaţie, cum sunt adesea si alţi nutrienti (azot, fosfor, carbon, sub
diferite forme chimice).
3. peicolarea în sol, când compoziţia apei incidente este foarte modificata, printr-o
serie de procese mari descrise mai jos (paragraful 2.4):
• solidele minerale si organice sunt filtrate;
• ionii produşi prin mineralizarea lizierelor si a materiei organice a solului (HCO-3,
H2PC4, SO-4, NO-3, NH+4, Ca++, Mg++ ...) îmbogăţesc soluţiile solului;
• o parte din acestea este reprinsă de prelevările rădăcinilor, în special azot, fosfor si
calciu care sunt împreună cu potasiul elementele cele mai intens reciclate de către plante;
• alterarea chimica a constituenţilor minerali ai solului liber, în concordanta cu
alterabilitatea acestora, se face prin mai mult sau mai puţin mari cantităţi de elemente
minerale (calciu, sodiu, potasiu, carbonaţi, siliciu, metale diverse);
• în ciuda acestui flux numeros, compoziţia chimica a soluţiilor de sol ramane
relativ stabila, gratie mecanismului regulator de schimb de ioni intre complexul de schimb
argilo-humic si apa, de micropori si macropori;
• în fine, liberarea compuşilor organici adesea acizi (acizi organici) si cea a
produselor lor de oxidare (ionul bicarbonat HCC3) creaza în apele solului un tampon de
putere care se opune variaţiilor puternice ale pH-ului si reglează funcţionarea biochimica
a solului.
În total, apa ieşita din sol este marcata de aceste procese diverse, deci natura si
amploarea lor sunt variabile în funcţie de regiuni si climate. Astfel, în tarile reci, alterarea
chimica este mai lenta, concentraţiile chimice sunt joase (sub î miliechivalent/1); în tarile
aride la o evaporare puternica, ele se extind (mai mult de 10-20 miliechivalenti/1); în
tarile temperate, ele sunt intermediare si variază în funcţie de substratul geologic.
4. Apa infiltrata în straturile de ape subterane este mai ales influenţată de natura
litologica a acviferelor. Acviferele se alimentează la început din apele care tranzitează la
traversarea solului si care moştenesc deci caracteristicile acumulate în acesta. La aceste
caracteristici se adaugă cele rezultate din echilibrele chimice intre apa subterana si

- 19 -
constituenţii minerali ai acviferelor. Aceste echilibre sunt adesea reacţii lente, dar timpul
de staţionare al apei în acvifere este în general foarte lung si, în consecinţa, apa subterana
are tot timpul sa atingă o compoziţie rezultata de echilibru chimic cu speciile minerale
prezente în acvifer.
Prin urmare, mecanismele de amestec prin "dispersie cinematica" (tip de difuzie
moleculara intensificata în mediile poroase unde apa circula foarte serpuit) si timpii de
staţionare foarte lungi în acvifere, compoziţia apei tinde sa se omogenizeze si puternica
variabilitate spaţiala si temporara a apelor atmosferice si apele solului se diminuează mult
în apele subterane.
Schematic putem distinge cinci mari tipuri chimice de apa subterana, în funcţie de
natura litologica a acviferelor. Pentru fiecare dintre ele, natura ionilor dominanţi si
intervalele de concentraţii sunt indicate în tabelul 3. Acviferele cele mai frecvente
corespund rocilor detritice silicoase (gresii, aluviuni ...) si rocilor calcaroase. La aceşti
ioni trebuiesc adăugate produsele dizolvate care provin eventual din aportul poluanţilor
datoraţi activităţii umane, cum sunt nitratii, produsele fitosanitare, hidrocarburile ...

5. Apele râurilor si lacurilor provin pentru o mare parte a acviferelor care asigura
"debitul de baza" din cursurile de apa în perioada de seceta si o parte importanta a
debitelor de alunecare. Caracteristicile lor chimice decurg din cele ale acestor ape, sau
mai precis din amestecul diverselor ape subterane care alimentează râurile si lacurile. Apa
de siroire si paraurile poseda astfel o tipicitate care face plăcere pescarilor. Apa marilor
cursuri de apa care drenează terenurile variază acumulând o compoziţie mai uniforma.
Alte componente ale debitului râurilor sunt siroirile, abundente mai ales în zonele
urbane la suprafeţe impermeabilizate astfel ca diversele rejectii de ape uzate si de staţii de
epurare, mai mult sau mai puţin epurate, deversează prin aglomeraţii. Un oraş ca Parisul
deversează în Sena, ca urmare a unei averse puternice, volume considerabile de apa
poluata (aproximativ 15 milioane de metri cubi pentru o aversa de 40 mm, siroirea este de
50%), în special cu materii oxidabile, consumatoare de oxigen, în hidrocarburi, în metale
grele si în diverşi micropoluanti. Un astfel de volum corespunde debitului curs intr-o zi
prin acel fluviu la ape de înălţime medie. Impactul antropic poate deci sa fie foarte
puternic, local. Partea cea mai mare, datorata alunecărilor, o reprezintă apele de suprafaţa
în care debitul total al cursurilor de apa explica variaţiile de calitate legate de valoarea
debitului: diminuarea concentrării chimice a elementelor aflate în acvifere, creşterea
materiilor solide în suspensie si poluanţii, antrenaţi de valul de siroire.
Al treilea factor care determina calitatea apelor de suprafaţa este ansamblul
fenomenelor biologice care au loc în acest mediu. Sub influenta energiei solare si gratie
nutrientilor în soluţie din apa, apele de suprafaţa produc o flora si o fauna abundenta, a
căror dezvoltare influenţează mult compoziţia chimica a apei. Accesele producţiei de
alge, în particular, consuma mulţi nutrienti (azot si fosfor, ultimul mai puţin solubil fiind
adesea factorul limitator al producţiei). Reziduurile organice produse de aceste populaţii

- 20 -
se sedimentează la fund, stocand pentru mai mult sau mai puţin timp nutrientii (carbon,
azot, fosfor), care se descompune mai mult sau mai puţin repede la fundul apei, în funcţie
de cantitatea de oxigen dizolvat. Aceasta descompunere, lărgeşte numărul nutrientilor
care pot fi astfel reciclaţi si ea consuma oxigenul, de unde apare si lipsa acestuia pe
fundurile lacurilor.
Aceste fenomene biologice sunt luate în considerare pentru o foarte mare parte a
variaţiilor temporare de compoziţie fizico-chimica a apelor de suprafaţa, variaţii care
contrastează cu stabilitatea apelor subterane:
• variaţii episodice legate de alunecări,
• variaţii sezoniere corespunzătoare succesiunii perioadelor de producţie si de
staţionare,
• variaţii corespunzătoare alternantelor zi/noapte, care se traduc prin fluctuaţii de
temperatura, de pH si conţinut de CO2 dizolvat.

6.2 ALTERAREA PROCESELOR BIOGEOCHIMICE SI POLUAREA

APELOR

Poluările sunt de origini numeroase: poluări urbane, poluări industriale, poluări

casnice si agricole (fum, liziere, fertilizanţi, produse fitosanitare). Fiecare dintre ele,
introduc direct sau nu, un agent fizic (materie în suspensie), chimic (element sau compus
chimic), sau biologic (germen bacterian) indezirabil sau nociv pentru un fel sau altul de
utilizare a apei.
Aceasta introducere poate sa fie accidentala, punctuala în timp si localizata, dar ea
poate sa fie cronica si difuza spaţial si, în acest caz, originea sa este adesea dificil de
localizat si reprezintă un subiect de controverse. Sunt adesea discuţii despre poluări cu
nitrati în straturile subterane sau cu fosfaţi în apele de suprafaţa, poluări ale căror cauze
sunt plurifactoriale.
Departe de aceste polemici, care au interesul sa sensibilizeze utilizatorii, trebuie sa
se intelega ca adevărata miza, fata de calitatea apei, se situează mai ales la nivelul bunei
funcţionari sau
disfunctionalitati a marilor procese biogeochimice, responsabile de calitate. Din
acest punct de vedere, un poluant nu este un simplu produs toxic sau nociv scoţând în
afără normelor compoziţia apei, ci o substanţa, naturala sau nu, care intervine în aceste
procese astfel încât funcţionarea lor este alterata. Trei exemple ilustrează aceasta idee:
1. Aciditatea apelor de suprafaţa, responsabile în tarile nordice de distrugerea unei
parti a faunei piscicole si în special a speciilor sensibile, nobile, salmonide. Aceasta
distrugere este rezultatul precipitaţiilor acide, de origine atmosferica, legate de emisiile de
oxizi de sulf în emisfera nordica. Cumulul din timpul anilor lungi de precipitaţii foarte
acide asupra solurilor puternic afectate la sărăcirea graduala în cationi a complexului de
schimb al acestor soluri. Neutralizarea acidităţii incidente a sfârşit prin a se ajunge la
solubilizarea aluminiului din argile si, aluminiul, solubil în ape, la pH inferior la 4,5
otrăveşte incet peştii. Este posibil ca aceasta aciditate a solurilor sa fie responsabila în
parte de defrişările forestiere observate în regiunile industriale ale Europei Centrale,
defrişări imputabile de asemenea ozonului si agravate de valurile de seceta care
fragilizeaza arborii.
2. Alcalinitatea solurilor si a apelor este un fenomen din păcate clasic în regiunile
aride. Sub influenta unei foarte puternice evaporări care consuma cvasitotalitatea
aporturilor atmosferice, sărurile se concentrează în soluţiile solului. Cele mai puţin
solubile precipitate dau depunerile caracteristice, cele mai solubile participa la diverse
reacţii chimice, conducând la mărirea pH-ului de la 8 la 9, valori la care cea mai mare

- 21 -
parte a vegetaţiei nu poate rezista. Practica irigaţiilor prost administrate în aceste regiuni,
ajunge adesea sa agraveze alcalinitatea solurilor si compromite grav investiţiile
costisitoare în aria irigaţiilor.
3. Hipertropia soiurilor este o alta cauza de disfunctionare biogeochimica.
îmbogăţirea solului cu o mare cantitate de fertilizant si în special cu azot, în raport cu
nevoile culturilor, lasă un reziduu neutilizat care se acumulează în soluţiile solului si ale
subsolului. Aceste soluţii sunt dirijate în jos prin apa de infiltraţie care migrează în
straturile subterane, si uneori cu o intarziere care, în relaţia dintre poluarea cu acestea si
intrări, este dificil de stabilit. Masurile de corectare adoptate, cum sunt practicile de
fertilizare moderata, par în scurt timp fără efect. O problema analoga exista în apa de
suprafaţa, lacuri si râuri, pentru care aportul excesiv de nutrienti, în special de fosfaţi,
provoacă fenomenul de eutrofizare, care este o disfunctiune a procesului de producţie
biologica.
Alte disfunctionalitati biogeochimice, fenomene lente, dificile de diagnosticat si
mai ales de depăşit, sunt cazurile clasice de poluare, care rezulta simplu din introducerea
în straturile de apa, superficiale sau subterana, a tuturor substanţelor fac improprie
utilizarea apei fata de destinaţia ei iniţiala :
• De exemplu, în cazul apelor pentru scăldat, materiile în suspensie, materiile
organice si microorganismele sunt agenţii poluanţi cei mai frecvenţi.
• În cazul apelor destinate pisciculturii, materiile oxidabile, produşi ai fosforului si
ai azotului.
• În cazul apelor captate pentru consum, germenii bacterieni, nitrati, produsele
fitosanitare, metalele grele si uneori hidrocarburile.
Cum apele subterane sunt protejate natural de sol si subsol de introducerea acestor
substanţe, ele sunt căutate pentru utilizările cele mai «nobile».
Din păcate, activităţile urbane, industriale si agricole imprudente, supraestimează
uneori aceasta capacitate de protecţie naturala si cazul straturilor subterane de apa
poluata, devenite improprii
pentru consumul uman, nu sunt rare. Astfel, tindem în ziua de azi sa reglementam
aceste practici în funcţie de vulnerabilitatea acviferelor. Acviferele captive sunt
considerate invulnerabile si acviferele de adâncime, separate de sol de un strat gros
nesaturat, au reputaţia de a fi cel mai puţin vulnerabile.
Dar aceasta noţiune de vulnerabilitate este relativa ; ea este legata de gradul de
inerţie al sistemului de scurgere. Sistemele foarte inerţiale nu sunt sensibile pe termen
scurt, dar fata de poluările cronice, ele sfârşesc prin a fi atinse iar poluările sunt cu atât
mai dificil de corectat pentru ca ele sunt foarte diluate si foarte diferite.
Din parcurgerea acestui exemplu, se vede ca perturbările cele mai grave si cele mai
dificile sunt acelea difuze si cronice, care rezulta din dezechilibrări lente, imperceptibile
după criteriile de gestiune obişnuite. Cercetarea ştiinţifica este de neinlocuit pentru
stabilirea în timpul dorit a unor diagnostice bune.

7 CONCLUZII

Patru constatări simple decurg din acest capitol :

1. Apa, resursa naturala de prima importanta pentru alimentarea flintelor vii sau
pentru supravieţuirea lor, este un factor de multiple producţii si activităţi. Aceasta a fost
analizata în prima parte.
2. Apa, vector de transport al elementelor nutritive si al reziduurilor
metabolismului, este un preţios indicator de funcţionare biogeochimica al ecosistemelor.
La fel ca si anomaliile din compoziţia sângelui care servesc la diagnosticarea patologiilor

- 22 -
flintelor vii, alterările din chimia apei permit relevarea dezechilibrelor proceselor naturale.
3. Apa este de asemenea, un agent de risc : riscul penuriei si al poluării agravate de
terasamente, riscul excesului, inundaţiile si inghetarea terenurilor, siroirea devastatoare cu
pierderi de terenuri arabile, si ravinarea în amonte si curgerea noroiului în aval.
4. final, apa ramane, si acesta nu este modul în care este tratata, sursa de poezie si
mister, ce face din ea mai mult decât un obiect, un subiect de contemplare si de cercetare.
Domeniile de cercetare ştiinţifica cele mai deschise, privesc în particular, cunoaşterea
regimurilor hidrologice extreme, cele ale relaţiilor intre gestiune (sau ocupaţie) a solului
si calitatea apelor, în fine, marile probleme ale interacţiunii intre om, climat si ciclul apei.

- 23 -
 Capitolul II
DIFERITELE UTILIZĂRI ALE APEI
1 INTRODUCERE

În acest capitol se va aborda apa numai pentru folosinţa umana. Apa, mijloc de viata
va fi tratata în capitolul 3.
În Franţa indicele de prelevare al resurselor din ape naturale a trecut de la 15% în
1975 la 20% în 1987 Acest indice este definit ca raţia intre resursele reinnoibile
disponibile si populaţie.
Creşterea acestui indice se traduce printr-o presiune mai importanta asupra
resurselor hidrologice (straturi si curgeri superficiale) pentru o tara mijlocie ca resurse de
apa (clasa de la 2.000 la 10.000 mVloc. si an). Situaţiile dintre tari sunt foarte
contrastante, după cum este arătat în Tabelul 1.

Tabel 1: Resurse de apă pe locuitor (după Margat, 1992)

Pentru utilizarea umana, exista doua surse principale de apa: râurile si lacurile care
constituie apele de suprafaţa si straturile acvifere care reprezintă apele subterane. În
Franţa, apele pentru distribuţia publica provin 60% din apele subterane si 40% din apele
de surafata (în România 95% din surse de suprafaţa si 5% din subteran). Apele de
suprafaţa sunt, în general, mult mai poluate. Ele necesita adesea o tratare mai complicata
decât apele subterane pentru a atinge normele de calitate ale apei de distribuţie. Motivul
acestei diferente provine din faptul ca straturile subterane sunt mai bine protejate fata de
poluanţi. Totuşi ele nu sunt complet scutite de influenta acestora. Numeroase acvifere din
Franţa sunt atinse de poluare provocata de prezenta excesiva a nitratilor si intr-o anumita
măsura de produsele fitosanitare.
Folosinţele de apa pot fi clasificate în diverse moduri. Cel mai clasic răspuns este
funcţie de destinaţia prelevării:
• alimentarea cu apa potabila;
• irigaţia;
• apa industriala în care e cuprinsa răcirea centralelor electrice. (Răcirea acestor
centrale se face acum prin circuite de apa numite "inchise ". Apa din circuitul de răcire
este recirculata. Faza efectiva de răcire a apei se face în turnuri care evapora apa, o
condensează si astfel o răcesc. Aceasta faza provoacă o evaporare a apei («vârful» alb
pe care ii vedem deasupra centralelor) si atunci o parte din apa trebuie înlocuita prin
prelevare. Ajungem atunci la paradoxul aparent următor: circuitele "deschise" de răcire
prelevează multa apa dar consuma mai putina pentru
ca apa raci ta este trimisa direct la râu. Circuitele ''închise "prelevează mult mai
putina apa dar o consuma prin evaporare.)

- 24 -
 Exista si folosinţe care nu presupun o prelevare. Activităţile de acest tip utilizează
apa în situ cura este în cazul apei folosite de:
• navigaţia fluviala (organizarea navigaţiei pe canale si pe râuri canalizate necesita
frecvent stocarea pentru alimentarea anumitor bief-uri, în special punctele înalte, în
timpul perioadelor de etiaj. Este în mod egal necesar uneori sa se alimenteze un râu sau
un canal cu ape provenite dintr-un alt bazin hidrologic. Aceste modificări spaţiale si
temporale modifica local bilanţul de apa dar nu pe plan naţional, ceea ce permite sa se
considere ca aceasta utilizare nu da loc la prelevare);
• agrement;
• hidroelectricitate pe firul apei;
• sau utilizare ca apa de dilutie (utilizarea râurilor receptor al efluentilor staţiilor de
epurare).

2 DIFERITELE UTILIZĂRI

2.1 APA POTABILA

Principala utilizare, chiar daca nu presupune consumul celui mai mare volum de
apa, este fără îndoiala utilizarea de "apa potabila". În Franţa, procentul de asigurare cu
apa a locuitorilor este superior lui 98%. În România -81% în mediul urban si 19 % în
mediu rural.
De fapt, acest element de confort devine banal si suntem gata sa nu acordam prea
multa atenţie binefacerilor aduse de apa potabila. Dincolo de facilităţile casnice pe care le
presupune existenta apei la domiciliu (igiena corporala, evacuarea materialelor fecale si a
urinei, spălarea lenjeriei, curăţatul, ...), principahil avantaj consta în diminuarea maladiilor
de origine hidrica, cum sunt febra tifoida, holera, ... Aceste maiadii nu au reuşit sa se
manifeste în Franţa. Din contra, ele devin extrem de grave pentru alte tari din lume.
Organizaţia Naţiunilor Unite, conştienta de aceasta problema a lansat în martie 1997 la
Mardel Plata (Argentina) sloganul Deceniul apei în perioada 1980 - 1990 pentru
"procurarea apei potabile pentru toţi" si "crearea de condiţii de canalizare adecvate pentru
toţi". Din cei 4,4 miliarde de locuitori ai planetei în 1993, 1,2 miliarde consuma apa
băltită si 1,8 miliarde nu au canalizare. Apa este responsabila în aceste tari de 30% din
decese si 80% din maladii. Maladiile legate de condiţiile proaste de locuit cauzează în
fiecare an 49 milioane de decese. Maladiile de origine hidrica provoacă ele singure, 20
milioane de morţi pe an (din care 5 milioane sunt copii). Ca exemplu, o ancheta a OMS la
Burkina Faso a arătat ca apa nu este buna de consumat în 100% dintre bălti, în 70% dintre
puţurile tradiţionale, 7% dintre foraje. Ori, numai de la 10 la 20% din populaţie este
deservita prin foraje.
Diferentele de consum exista chiar în tarile dezvoltate, după cum este arătat în
Tabelul 2.
Aceste diferente sunt prost explicate. Exista anumite componente sociologice dar
exista în mod egal si componente tehnice. Pierderile din reţeaua de distribuţie de apa ating
în Franţa 10% în reţelele noi, 15% intr-o reţea în buna stare. Pierderi de pana la 20% sunt
considerate convenabile. Dar pierderile au loc la fel si la abonaţi. Ele reprezintă în Franţa
aproximativ 28% din consumul abonaţilor. În Statele Unite, pierderile reprezintă 1451/zi
si locuitor si sunt echivalentul consumului mediu al unui abonat francez sau german. În
România pierderile sunt de 110 l /zi si locuitor.
În Franţa, distribuţia apei este un serviciu public sub responsabilitatea
administraţiilor locale care recurg la diferite modalităţi pentru a asigura acest serviciu. Ele
pot sa le exploateze direct. Se da numele de regie acelor forme diferite de gestiune

- 25 -
publica directa. Localităţile sunt uneori regrupate în sindicat pentru asigurarea serviciului.
Dar pot sa facă apel la sectorul privat pentru asigurarea acestui serviciu. Istoric au existat
doua tipuri mari de contracte: concesiunea si arendarea (affermage).

Tabelul 2: Consumul mediu zilnic de apă potabilă în țările dezvoltate

Concesiunea este un contract care desemnează un particular sau o societate pentru
executarea unei lucrări publice sau a unui serviciu public, pe propria cheltuiala, cu sau
fără subvenţie, cu sau fără garanţie de interes si care este remunerat prin încredinţarea
exploatării lucrării publice sau exploatării serviciului public, cu dreptul de a percepe
datoriile utilizatorilor lucrării sau ale celor care beneficiază de serviciul public. Acesta
este un contract care a fost în special angajat de către localităţile care necesitau investiţii
importante. Responsabilitatea financiara este atunci în sarcina intreprinderii private care-
si returneaza indirect mijloacele prin facturarea serviciului. O paralela poate fi stabilita cu
concesiunile pentru autostrăzi.
În arendare (affermage) cheltuielile rezultate din construirea reţelei de apa, a
staţiei de tratare a apelor, raman în sarcina localităţii. Societatea privata este insarcinata sa
asigure gestiunea serviciului. Titularul contractului de arendare (affermage), denumit
administrator, va avea în sarcina sa cheltuielile de reabilitare si de intretinere a
instalaţiilor.
Exista si alte tipuri de contract în acelaşi timp. Dar în orice caz, legea a fixat 25 de
ani durata maxima de delegare a serviciului public pentru a evita excesele.
Oricum, utilizatorul plăteşte serviciul de apa prin intermediul facturii si aceea în
funcţie de numărul de metrii cubi consumat.
În România, serviciile de apa sunt asigurate parţial, la nivelul comunităţilor prin
regii autonome, în subordinea primăriilor, cu personalitate juridica si funcţionează pe
baza de gestiune economica si autonomie financiara, avind ca obiect de activitate
gestiunea apei potabile si industriale, colectarea, evacuarea si epurarea apelor uzate si
meteorice exploatarea si organizarea activităţii de agrement. Din 1997 a apărut o
Ordonanţa de Guvern privind reorganizarea regiilor si trecerea lor la societăţi
comerciale. Procesul este în curs de desfăşurare, la acest moment existând o situaţie
intermediara în care la nivelul anumitor localităţi funcţionează în domeniul servicilor de
apa societăţi comerciale.

2.2 UTILIZAREA AGRICOLA APA DE IRIGAŢIE

Agricultura utilizează multa apa pentru irigaţii. În Franţa, consumul net reprezintă
50% din consumul de apa. În România în raport cu resursele relativ limitate, cerinţele de
apa sunt 20,8 miliarde mc din care: 11% pentru populaţie ,44% pentru industrie ,45%
pentru irigaţii, zootehnie si piscicultura
Acest consum important este datorat a doua fenomene: evaporarea si transpiraţia pe

- 26 -
care le regrupam sub numele de evapotranspiratie.
1. Evaporarea. Acest fenomen este acela care se produce, de exemplu, în timpul
ploilor de vara. Cum atmosfera este relativ calda si uscata, o ploaie de mica importanta va
fi imediat evaporată în atmosfera, fără sa provoace siroire. Astfel ca la un aport al apei de
irigaţie acest fenomen nu poate fi evitat si o parte din apa adusa dispare direct în
atmosfera.
2. Transpiraţia. Plantele elimina apa ca o consecinţa a activităţii lor fiziologice
naturale. Ele prelevează apa din sol si elimina o parte din ea prin stomate (pori care
asigura reglarea transpiraţiei) frunzelor. Irigaţia, prin mărirea cantităţii de apa disponibila,
întăreşte procesul de transpiraţie.
La final, o mica proporţie a apei de irigaţii se întoarce în mediu. Esenţialul provine
dintr-o infiltraţie din sol si din straturile acvifere. Controlul irigaţiilor permite limitarea
aporturilor prin evitarea celor doua cazuri de "pierdere" de apa: evaporarea si infiltrarea
apei "excedentare".
Un ordin de mărime al volumelor de apa aduse pe un hectar irigat este 2.500 m3 pe
an. Acesta nu reprezintă decât o cifra medie care variază în funcţie de cultura irigata, de
regiunea implicata si de condiţiile meteorologice ale anului. Nevoile variază intre 500 si
1.000 m3 pe an pentru o cultura de legume în plin câmp, la 5.000 m3 pe an pentru pomii
fructiferi din zonele mediteraneene. Culturile de sera pot sa consume pana la 10.000 m3
pe an.
Schimbările de producţii vegetale antrenează creşterea costurilor irigaţiilor.
Producţia de seminţe, de legume pentru conserve sau de sfecla, în special, obliga
agricultorul sa se echipeze cu material de irigaţie astfel incat sa asigure regularitatea si
calitatea producţiei. De exemplu, în Franţa, aceste dispoziţii sunt la originea costurilor
crescute ale irigaţiilor în nordul Franţei.
În acelaşi timp, partea din suprafaţa agricultura utila irigata ramane scăzuta în
Franţa: aproximativ 4%. În alte tari din Europa de sud costurile sunt mult mai importante:
Portugalia 9%, Spania 12%, Italia, Grecia 21% În România suprafaţa irigabila este de
3.25 milioane hectare. Nu exista date statistice la zi privind suprafeţele efectiv irigate.
Consumurile industriale sunt adesea puţin cunoscute datorita extremei diversităţi a
activităţilor si a procedeelor de fabricaţie, foarte diferite chiar intr-o anumita ramura
industriala. Câteva ordine de mărime se vehiculează: 10 litri de apa pentru rafinarea unui
litru de petrol, 100 litri de apa pentru fabricarea unui litru de alcool, 250 litri de apa
pentru fabricarea unui kg de hârtie sau 270 litri de apa pentru fabricarea unui kg de oţet.
Pentru ceea ce inseamna deversări reziduale, situaţia este inca si mai greu de diferenţiat.
În Franţa, agenţiile de apa, care colectează taxele pentru poluare, estimează forfetar
cantităţile deversate, în funcţie de natura activităţii industriale pentru a calcula aceste
datorii de poluare.
În Franţa, situaţia s-a ameliorat considerabil în materie de deversări industriale. În
cursul ultimilor 20 de ani progresul în depoluarea industriala a fost de ordinul +230%
pentru deversările punctuale. Ministerul mediului estimează ca marile zone industriale au
reglat 80% din problemele deversărilor cu poluanţi clasici si pana la 90% din cele cu
deversări toxice directe.

2.4 HIDROELECTRICITATEA

Apa este de asemenea utilizata ca o forţa motrice în centralele hidroelectrice.

Centralele electrice sunt de de dimensiuni mari si cu putere ridicata, cu baraje mari (500
în Franţa), microcentralele au puterea redusa (aproximativ 1500 în Franţa). În Franţa,
producţia anuala este de aproximativ 70 miliarde de kWh. Producţia microcentralelor este

- 27 -
inferioara, de 1 % din producţia naţionala. În România, producţia anuala este de
16,7miliardeKwh
Hidroelectricitatea este sigur o resursa care poate fi reînnoita dar ea nu este scutita
de impactul asupra mediului, în special asupra mediilor naturale si a vieţii acvatice (vezi
capitolul 3)
În prezent, barajele nu sunt destinate numai hidroelectricitaţii, având din ce în ce
mai multe utilizări. Ele permit dezvoltarea irigaţiilor, turismul, pescuitul. Pe de alta.
parte, capacitatea de stocare pe care o au, poate sa le permită protecţia impotriva
inundaţiilor, prin stocarea debitelor excedentare si de asemenea în anumite cazuri în
perioada de seceta ele susţin etiajul Susţinerile etiajului permit asigurarea aprovizionării
cu apa a colectivităţilor sau menţinerea unei calităţi determinate a râurilor. În România
sunt 400 lacuri de acumulare mai importante si un volum acumulat de 13070 milioane
mc.

2.5 UTILIZAREA APEI PENTRU AGREMENT

Utilizările apei pentru agrement sunt strâns legate. Activităţile pentru agrement sunt
pescuitul si scăldatul iar alte activităţi cum sunt practicarea caiac-canoe - ului sau a
sporturilor de apa pot sa fie foarte dezvoltate local.
1. Pescuitul
Nu exista cifre referitoare la numărul de pescari din tara noastră si nici la
procentul de pescari pe râuri si procentul de pescari în iazuri si lacuri.
2. Scăldatul
Scăldatul este o utilizare recreativa a apei. Apele sunt supuse controlului de calitate
care pune în
evidenta calitatea bacteriologica si aspectul lor fizico-chimic. Controlul este făcut
prin servicii care sunt sub autoritatea Ministerului sănătăţii.
Directiva europeana nr. 76/160/CEE din 8 decembrie 1975 a Consiliului
Comunităţii Europene a stabilit normele de calitate pentru apele de scăldat si a dat
indicaţii generale asupra masurilor ce trebuiesc luate pentru asigurarea supravegherii (site
pe Internet pentru a lua cunoştinţa: http://europa.eu.int/eur-
lex/fr/lif/dat/fr376L0160.htlm). Decretul nr 81 - 324 din 7 aprilie 1981, modificat, a
transcris în legislaţia naţionala dispoziţiile acestei directive fixând normele de igiena si
securitate aplicabile piscinelor si ştrandurilor amenajate.
Pe baza normelor definite în aceasta directiva, patru clase de calitate au fost definite
în Franţa, care sunt:
• A - ştrand de calitate (conform normelor bacteriologice europene)
• B - ştrand de calitate medie (conform normelor bacteriologice europene)
• C - ştrand care poate fi momentan poluat (nu este conform normelor
bacteriologice europene)
• D - ştrand de proasta calitate (nu este conform normelor bacteriologice europene)
Numărul de puncte de scăldat controlate, cu apa dulce, din 1979 (1976 pentru mare)
este dat în tabelul 3. Punctele controlate de scăldat ale apelor curgătoare (râuri si fluvii)
sunt ca ale apelor calme (iazuri, lacuri si foste cariere de piatra).Aceste locuri sunt
localizate concentrat în câteva bazine hidrografice din jumătatea de sud a tarii.

Tabelul 3: Numărul punctelor de control al strandurilor din Franța

lata pentru 1996, clasamentele obţinute pentru 1592 puncte de apa dulce:

- 28 -
 clasa A: 47,2%
clasa B: 43,9%
clasa C: 6,9%
clasa D: 2%

2.6 CANALIZAREA SI DEVERSĂRILE

Este neuzual sa se conside ca deversările apelor uzate, chiar după epurare,

reprezintă utilizarea la care este destinat râul. Cu toate acestea el se comporta bine la o
astfel de utilizare, pentru ca sunt folosite anumite capacităţi de mediu « botezate »
capacităţi de autoepurare (conform capitolului nr 3).
Nu toate zonele locuite au un sistem colectiv de canalizare. În zonele mai puţin
dense, sistemele de canalizare autonome sau semi-colective sunt preferate pentru
realizarea reţelelor foarte întinse (si deci foarte costisitoare) pentru un număr mic de
populaţie deservita. S-a estimat în 1995 ca aproape de 90% din lungimile folosite de
canalizarea colectiva erau deservite de reţele si ca 2,5 milioane de lungimi erau destinate
canalizării individuale. În România exista 10500 km de reţea de canalizare în sistem
unitar din care 10000 km sunt în oraşe si 500 km în mediu rural)
Apele uzate domestice sunt compuse din ape menajere (provenite din lavoare,
duşuri, bai si chiuvete pentru spălat vasele) si din ape provenite de la toalete
S-a estimat ca o persoana care consuma 150 litri de apa pe zi elimina: 70 grame de
materii în suspensie, 60 - 70 grame de materii organica, 15-17 grame de azot si 4 grame
de fosfor.
Serviciul de canalizare este ca serviciul de distribuţie a apei, un serviciu public
comunal. Sub acest titlu el poate fi exploatat în aceleaşi condiţii ca si serviciul de
distribuţie a apei.
Reţelele sunt construite după doua principii: sistemul separativ si sistemul unitar.
Sistemul unitar este bazat pe principiul evacuării intr-o canalizare unica a apelor
pluviale provenite de pe şosele si apele uzate menajere. Principalele avantaje ale acestui
sistem sunt simplitatea concepţiei si funcţionarii si economie la realizare. În schimb, acest
sistem generează debite de intrare în staţia de epurare foarte variabile.
Sistemul separativ are o canalizare de mici dimensiuni pentru apele uzate si o alta
mai mare ca dimensiuni pentru apele pluviale. Aceasta concepţie permite aducerea apelor
uzate direct la staţia de epurare si deversarea în rau a apelor pluviale cunoscute ca fiind
nepoluate. Aceasta viziune a apelor pluviale, din retelere separative, considerate ca fiind
nepoluatese se adevereşte ca este falsa deoarece apele pluviale se incarca de pe trotuare si
şosele cu materii poluante cum sunt materiile în suspensie, materiile organice, metale
grele si hidrocarburi. Aceasta este cu atit mai adevărat pentru descărcările provenite din
deversările din furtuni în sistemul unitar unde la poluările din şosele se adaugă cele
provenite din antrenarea depozitelor din reţeaua unitara.
Tratarea apelor pluviale este astăzi la ordinea zilei si se tine cont de impactul ei
asupra mediului. Se pune astăzi problema finanţării tratării acestor ape pluviale. Pentru
colectarea si tratarea apelor uzate, redeventa bazata pe volumul de apa consumata permite
finanţarea serviciului de canalizare. În schimb, apele pluviale sunt direct legate de
urbanizare si sub acest aspect tratarea trebuie suportata din bugetul local (cum este
întreţinerea serviciului de salubritate de exemplu) si nu prin serviciul de canalizare.
Problema nu a fost inca definitiv tranşata.
Schema de mai jos rezuma situaţia canalizării în Franţa în 1995.

- 29 -
 Canalizarea si epurarea materiilor oxidabile în 1995
Tabelul 4 arată evoluția cheltuielilor în domeniul canalizării

Tabelul 4: Cheltuielile în miliarde de franci efectuate de comunitățile locale între 1982 și 1992 pentru gestiunea
apelor uzate (sursa: Date ale Mediului nr. 16 IFEN)
Efortul financiar al comunităţilor va trebui deci sa se desfăşoare pe mai mulţi ani
pentru a atinge obiectivele fixate prin directiva din 21 mai 1991 (nr. 91/271/CEE)
referitoare la tratarea apelor reziduale urbane (cf. Modulului 2). Acest efort implica atât
investiţia pentru echipamente noi cat si cheltuielile de funcţionare care sunt deasemenea
foarte extinse conform exigentelor.

3 GRILE DE CALITATE A APEI

Calitatea apei influenţează folosinţa data acelei ape : o apa de răcire pentru o
industrie poate sa fie în general de calitate asemănătoare cu apa de scăldat. Dar

- 30 -
problemele care se pun în astfel de folosinţe sunt în general diferite. În industrie trebuie sa
se evite incrustarea circuitelor de răcire, pe când în cazul apelor de scăldat, trebuie sa
existe grija , cum am văzut, asupra calităţii bacteriologice a apei ştrandului.
Calitatea unei ape este caracterizata de un ansamblu de parametrii de calitate.
Aceşti parametrii sunt de mai multe tipuri:
• fizici (temperatura în grade Celsius, conductivitatea în microsiemens pe metru,
transparenta în metrii, prezenta gudronului sau a materiilor plutitoare estimata vizual, ...);
• chimici (pH în unităţi de pH, oxigen dizolvat în mgO2/l, CCO si CBO5 în mgO2/l);
• bacteriologici (coliformi totali si fecali în număr de unitati/100 ml, streptococi,
salmonela, enterovirusi).
Exista grile de calitate pentru diferite utilizări care sunt în funcţie de nevoile
specifice ale utilizării. Se poate cita grila de calitate apa bruta pentru apa destinata
producţiei de apa potabila, grila de calitate de apa potabila, cele doua grile de calitate a
apelor de suprafaţa pentra piscicultura (salmonide si cyprinides), grila de calitate a
apelor de scăldat, ... Parametrii implicaţi sunt mai mult sau mai puţin numeroşi în funcţie
de obiectivele urmărite. De exemplu grila de calitate a apei potabile conţine 62 parametrii (cf.
Modulului 2).
lata un exemplu al calităţii apelor de rau numit "multi-utilizari" (conf. Tabelului
5) în calificarea simpla si suntetica a calităţii apei râurilor.

Tabelul 5: Grila de calitate multi-utilizări

Parametrii unei grile nu sunt fixaţi definitiv. Ei pot sa evolueze în funcţie de nevoi.
Originea grilei « mulţi - utilizări » provine din anii 1970. Apoi au apărut alte probleme, în
special eutrofizarea. Fenomenul descris în capitolul 3, se traduce prin modificarea
condiţiilor de viata acvatice care este însoţita în general de o diminuare a numărului de
specii prezentate, si utilizarea apei pentru care sunt necesare tratamente mai costisitoare.
A fost necesar sa se adapteze grila pentru a putea tine cont de aceasta problema. Noii
parametrii au fost integraţi în grilele complementare (conf. Tabelului 6) pentra a
caracteriza nivelul trofic al mediului. Ei sunt folosiţi pentru nutrienti (nitrati, nitriti, azot
Kjeldhal, fosfaţi si fosfor total). Valoarea clorofilei a caracterizează biomasa
prezenta care reprezintă în apa stătătoare, dezvoltarea vegetaţiei (alge unicelulare).

- 31 -
 Tabel 6: Grila de calitate în funcție de recomandările Ministerului Mediului (Franța)
Exista de asemenea grile de calitate pentru apele piscicole bazate pe Directiva
Europeana 78/659/CEE din 18 iulie 1978 referitoare la apele dulci care au nevoie sa fie
protejate sau ameliorate pentru aputea sa se dezvolte viata viata peştilor (site pe Internet
pentru a sti mai mult http:// europa.eu.int/eur-Iex/fr/lif/dat/fr_378L0659.html). Decretul
nr. 91.1283 din 26 decembrie 1991 a transcris în legislaţia naţional dispoziţiile acestei
directive. Parametrii importanţi sunt saturaţia în oxigen, amoniu, clorul neionizat, zincul
si cuprul.

4 CONCLUZIE

Apa este o resursa indispensabila pentru om. Utilizările apei, cum am văzut, sunt
foarte diferite si asfel sunt si exigentele legate de calitate. Utilizatorii au deci uneori
obiective contradictorii (utilizare industriala, apa potabila, apa pentru timpul liber, ...).
Apa este de asemenea un mediu de viata în care se dezvolta numeroase specii animale si
vegetale care pot fi mai mult sau mai puţin perturbate de activităţile umane (conf.
Capitolului 3).
Astfel, gestiunea acestei resurse nu poate fi tratata numai ca folosita , ci trebuie
integrata în mod egal partea de apa - suport al vieţii.

- 32 -
 Capitolul III
ACTIVITĂȚI UMANE ȘI FUNCȚIONAREA BAZINULUI
HIDROGRAFIC

Bazinul hidrografic cuprinde un mare număr de ecosisteme terestre si acvatice. Un

ecosistem este constituit din ansamblul format de un mediu fizic sau biotop, de comunităţi
(grupuri de populaţie de specii diverse) sau biocenoze si relaţiile care rezulta si pe care
putem sa le rezumam după cum urmează :

Acţiunile exercitate de biotip asupra unei biocenoze sunt de ordin climatic si/sau
geologic si pot sa aibă ca rezultat adaptări morfologice si fiziologice ale speciilor. Aceste
interacţiuni pot sa antreneze intretinerea sau eliminarea unei specii sau si mai simplu
reglementarea abundentei sale. Reacţiile sunt distructive sau constructive. Acumularea de
resturi vegetale contribuie la modificarea solului permiţând crearea unui strat de humus.
Aceasta constituie o reacţie constructiva. Din contra, interacţiunea rădăcinilor cu un
substrat format din roci este distructiva (spargerea rocii). Interacţiunile intre populaţii, de
departe cele mai numeroase, sunt în special acţiunile de prădare si de competiţie (un
exemplu simplu: s-a observat dispariţia masiva a populaţiilor de iepuri datorita
mixomatozei, o modificare importanta a peisajului datorita dezvoltării notabile a speciilor
vegetale lemnoase în locul speciilor vegetale erbacee care existau în prezenta populaţiilor
de iepuri).
Un ecosistem nu este deci o structura fixa. Din contra, este o structura care se naşte
si moare, dobândind o anumita complexitate si apoi dispărând. Toate ecosistemele
evoluează. Chiar fără intervenţie umana, ele se modifica de-a lungul timpului. Dar omul,
care acţionează ca toate speciile a ajuns acum intr-o "faza de accelerare mecanica". Viteza
de modificare impusa ecosistemelor este foarte rapida. Cantitatea de energie utilizata,
aportul "poluanţilor" produşi .... nu pot fi absorbiţi de ecosisteme în detrimentul adesea al
propriului interes al omului (diminuarea resurselor de apa potabila ...). În acest capitol,
vom vedea acţiunea umana asupra acestor resurse si în special legătura cu viata acvatica.

1 DIFERITELE MEDII ACVATICE ALE BAZINULUI HIDROGRAFIC

Este important sa se inteleaga, ca comportamentul mediilor acvatice, fata de poluări

si de activităţile umane, în ansamblul lor, este foarte diferit urmărind natura acestui
mediu.

1.1 APELE CURGĂTOARE

Apele curgătoare sau mediile lotice reunesc toate apele în mişcare (surse, torenti,
pârâuri, râuri si fluvii). Trebuie remarcat în acelaşi timp ca râurile si fluviile au zone de
ape curgătoare si zone foarte liniştite, cum se pot vedea la apele stătătoare (noduri, braţe false,
...)
Mişcările apei favorizează aerarea si oxigenarea mediilor si diminuează depozitele
de sedimente fine. Un curent rapid împiedica de asemenea reincalzirea apei. Dar viteza
curentului va ajuta de asemenea transferul poluanţilor din amonte în aval. De exemplu, în
cazul apelor de altitudine, nivelul termic scăzut, incetineste fenomenele de descompunere

- 33 -
a materiei organice (vezi 2.1.3.) si viteza dezvoltata a curentului, asigura un transfer rapid
către aval. Aceste medii se comporta la limita ca simplii vectori de poluare care sunt
transportaţi rapid în zonele de aval. Aparenta lor rezistenta nu trebuie sa ne creeze nici o
iluzie.
Aceste ape sunt locuri de viata care se dezvolta specii vegetale si animale diferite, în
funcţie de viteza curentului, de temperatura apei dar de asemenea de natura substratului
sub care ele curg. În maniera schematica, un curs de apa se poate imparti în următoarele
zone (Figura 1).

Figura 1: Profilul unui curs de apă (zonare după Huet)

Exista diferite metode care permit definirea acestor tronsoane (alt exemplu: zonarea
după Ilies si Botosaneanu). Dar aceste zonări nu constituie decât o abordare pragmatica si
pedagogica a cursurilor de apa. În realitate, ecosistemul râului nu poate fi scindat în parti
distincte de la surse spre vărsare. Procesele care guvernează dinamica comunităţilor
biologice si a biotipului se desfăşoară la scări de timp si spaţiu portivite dar fără veritabile
rupturi funcţionale. Exista o continuitate fluviala intre zonele superioare ale bazinelor
hidrografice si aval (Figura 2). În plus, fata de aceasta continuitate longitudinala, este
necesar de menţionat o continuitate laterala si o continuitate verticala intre rau si mediul
terestru înconjurător (Figura 2). Fluviul nu se opreşte la albiile vii aparente, sunt si albiile
minore si majore. Astfel, vegetaţia riverana, zonele umede ale marginilor, stratul aluvial
("fluviul subteran") sunt de asemenea elemente interconectate intre ele si albia vie.

Figura 2: Cursivitatea fluvială

- 34 -
 1.2 APELE STĂTĂTOARE

Apele stătătoare sau mediile lente sunt caracterizare de o viteza de curent nula sau
aproape nula. Acestea sunt în principiu lacurile sau reţinerile de apa, iazurile, băltoacele si
bălţile dar de asemenea nodurile si braţele false ale unui fluviu.
Apele stătătoare sunt caracterizate de fenomene de sedimentare si de dezvoltarea
importanta a planctonului (fitoplancton si zooplancton).
Fenomenele de stratificare sezoniera pot sa se producă si sa modifice considerabil
schimburile la diferite nivele. În zona temperata, atunci când vin anotimpul rece,
temperatura de la suprafaţa lacului scade, ajungând pana la 4°C. Apele lacului se
amesteca cu ajutorul vântului. Când apa de suprafaţa atinge 0°C sau chiar mai puţin, se
produce o stratificare (la suprafaţa 0°C, la fund 4°C: apa mai densa). Primăvara se face
omogenizarea la 4°C. Vara, apa se încălzeşte de la suprafaţa, cativa metrii în adâncime, si
o stratificare estivala apare inducând importante diferente intre paturile superioare sau
"epilimnion" calde, bogate în oxigen si unde domina fenomenele de producţie, si paturile
inferioare sau "hypolimnion" mult mai reci, unde domina fenomenele de descompunere.

1.3 ESTUARELE

Aceste medii sunt caracterizate de importante variaţii hidrodinamice (maree) si

chimice (săraturi) periodice. Fluctuaţiile de nivel sunt legate de mişcarea mareelor
combinata cu hidrologia râului, explicând complexitatea fenomenelor. Zona de contact
este propice flocularii materiilor coloidale transportate si implica puternice reţineri de
materie în suspensie provenite de la fluviu si de la platoul continental.

Figura 3: Ecosistemul estuarului

Acesta este un loc de puternica producţie biologica si de epurare la interfaţa apa
dulce - apa sărata care tine cont de frecventa extinsa a ciclurilor de inundare si submersie
cu depozite si nutrienti. Biologia complexa a acestor medii foarte bogate este inca foarte
puţin cunoscuta. Ştim ca, în acelaşi timp, ele joaca un rol capital în ciclul vital al unui
mare număr de specii care fac obiectul unei exploatări comerciale. Aceste ecosisteme
trebuie deci supravegheate si protejate în mod special. În final, zonele estuariene si
litorale depind în mod limitat de partea continentala a bazinelor hidrografice dar nu pot fi
luate în considerare independent de aceasta. De exemplu, deficitele de aporturi de solide

- 35 -
gosiere din amenajările bazinului hidrografic pot sa ranforseze eroziunea marina a
litoralului.

2 UTILIZAREA RESUPSELOR SI INCIDENTE ASUPRA FUNCŢIONARII

BAZINELOR HIDROGRAFICE

2.1 UTILIZAREA RESURSELOR

Numeroase prelevări si utilizări ale mediilor acvatice sunt efectuate de operatori

economici, furnizori de bunuri si servicii (agricultori, industriaşi, ...) care devin
responsabili de efectele activităţilor lor asupra mediului. În acelaşi timp, trebuie observat
ca fiecare este responsabil prin prisma comportamentului ca cetăţean.

2.1.1 Modificări ale regimului apelor

Date fiind interrelatiile care exista la nivelul bazinului hidrografic, toate acţiunile
locale au consecinţe mai mult sau mai puţin importante pe ansamblu.
Folosinţele modifica ciclul local al apei prin evaporare (răcirea) sau
evapotranspiratie (irigaţia) provocând o scurgere parţiala a apei prelevate. Astfel,
puternicele pompări estivale în straturi pentru irigaţie, modifica debitul cursurilor de apa
care sunt în legătura cu aceste straturi, ajungând uneori pana la secarea lor.
Din contra, impermeabilizarea solurilor prin urbanizare si anumite activităţi
culturale, anulează sau diminuează puternic capacitatea de infiltrare a solurilor. Aceasta
provoacă o dezvoltare a siroirilor care aduc riscul alunecărilor si al eroziunii. Debitele
cursurilor de apa si calitatea apei (poluare prin diverse produse antrenate) sunt modificate
foarte mult.
Lucrările de protecţie importiva inundaţiilor, adesea foarte costisitoare, se traduc, în
cea mai mare parte a timpului, printr-o accelerare locala a tranzitului apei (rectificare,
recalibrare a albiilor ...) în detrimentul zonelor aval. În plus, ocuparea în mare, tot timpul,
a albiilor majore de către om, agravează la rândul sau condiţiile de scurgere a alunecărilor
care nu au la dispoziţie un plus de capacităţi de "extindere" dorite.
Regularizarea fluxului implica de asemenea, crearea de baraje de stocare pentru
reducerea alunecărilor. Dar ca urmare a creării lor, trebuie sa nu uitam sa ţinem cont de
gestionarea viitoare a acestor lucrări (debite în aval, goliri ...).
Pentru câteva tipuri de baraje cunoscute (conform figura 4) si rolul lor
(hidroelectricitate, irigaţie, ..) principalele impacturi sunt:
• modificări, în amonte, ale regimului si dinamici apelor (incetinirea curentului,
trecerea de la ape curgătoare la ape stătătoare, cu schimbări de populaţii vegetale si
animale asociate; schimbări ale transportului prin apa si acumularea de sedimente, de
materie organica si de nutrienti în retentie ...);
• perturbări ale sectorului aval de la reţinere prin diminuarea cantităţi de apa, de la
viteza apei si limitarea folosinţelor în aval (diminuarea suprafeţei udate, reincalzirea apei,
blocaje de sloiuri de gheata în albie , innamolirea substratului ...); generarea de efecte
proprii activităţii barajului cum sunt deversările brutale si golirile ...
• schimbările în circulaţia libera a speciilor, în particular a peştilor, perturbări în
amonte si în aval (exemplu: peştii migratori ...)
Bineînţeles, fiecare dintre aceste puncte citate anterior nu au aceiaşi importanta în
funcţionarea tipului de baraj si a condiţiilor de implantare.

- 36 -
 Figura 4: diferite tipuri de baraje, derivații și rețineri

2.1.2 Modificarea albiilor

Agricultura intensiva în albiile cursurilor de apa provoacă o utilizare masiva a

solului reducând capacitatea lor de rezistenta la eroziune si rolul lor de epurare. Cat
despre abandonarea câmpiilor inundabile, aceasta duce dezvoltarea unei vegetaţii
abundente care pote fi originea blocajelor de sloiuri de gheata .
Extracţiile de materiale granulare din albiile râurilor (majore sau minore) creaza de
asemenea grave perturbări cum sunt eroziunile regresive si progresive, atacul asupra
malurilor înalte, degradările lucrărilor de intretinere ... Pe de alta parte, ca rezultat al
micşorării hotarelor apei, se antrenează o scădere a nivelului straturilor aluvionare si a
capacităţii lor de stocare si de regularizare (vezi de asemenea rolul epurator al acestor
zone 3.2.3).
2.1.3 Poluările

Diferitele substanţe eliminate din activităţile umane antrenează modificări calitative

ale apelor.
1. Materiile organice favorizează intensificarea activităţii de descompunere, astfel
ca, consumul de oxigen dizolvat în apa creaza disponibilitatea de a fi rapid epuizat în
cazul unei incarcari importante; peştii mor atunci, prin asfixiere. Descompunerea este
intai anoxica, apoi prin anaerobioza, cu eliberare de produse urat mirositoare cum este
hidrogenul sulfurat. Creşterea temperaturii apei accelerează procesele prin diminuarea
solubilitatii oxigenului si creşterea activităţii bacteriene.
Efectul depresiv maxim al poluărilor organice prin bilanţul oxigenului, nu apare
decit la o anumita distanta de evacuare (Figura 5).

- 37 -
 Figura 5: evoluția concentrației de oxigen, de CBO5 și a raței de reaerare într-un râu poluat organic
Efectul poluării organice poate sa fie diferit în timp (descompunerea accelerata pe
timpul verii, depozite în perioada hibernala) si în spaţiu (depozite formate în părţile calme
ale cursului de apa sunt transporte în aval în timpul alunecărilor).
În plus, fata de acţiunea referitoare la oxigen, poluanţii organici provoacă
colmatarea, prin sedimentare a locurilor de depunere a icrelor peştilor.
2. Nutrienții: eutrofizarea apelor
Aportul nutrientilor (N și P, mai ales) în cantităţi importante prin diverse cai (siroire
si inundare a terenurilor agricole, reziduuri ale staţiilor de epurare, ape pluviale ...) conduc
la fenomenul numit "eutrofizare".
Eutrofizarea se caracterizează prin dezvoltarea exuberanta a vegetaţiei (plante
superioare si mai ales alge). Biomasa vegetala produsa este foarte importanta. Apariţia sa
este rapida. Culoarea si consistenta apei în schimbare creaza o perturbare pentru
ansamblul folosinţelor de apa (prelevare, scăldat ...). În plus, anumite specii secreta
substanţe rau mirositoare, chiar toxice în cantităţi excesive, si care nu pot fi în totalitate
degradate de descompunere, cauzând astfel o innamolire a substratului.
Pe de alta parte, daca vegetaţia furnizează oxigenul în timpul zilei prin fotosunteza,
el este consumat prin respiraţie ziua si noaptea. Dezvoltarea lor masiva poate sa inducă
situaţii de anoxie la sfârşitul nopţii. Activitatea de fotosunteza antrenează de asemenea o
variaţie importanta de pH, în apele cu
capacitate de tamponare redusa. În apele adânci, stratificarea, descrisa anterior,
accentuează manifestările de eutrofizare (paturile superioare calde si limpezi sunt loc de
producţie - paturile inferioare sunt loc de degradare).
îmbogăţirea excesiva în nutrienti a apelor, conduce la fenomenul de eutrofizare,
aducând un dezechilibru global al ecosistemului care se poate traduce prin mortalitatea
peştilor prin asfixiere, prin acumulări de toxine în organisme de filtrare, cum sunt
scoicile, limitând consumul lor si deci vânzarea ...
Ansamblul utilizării apelor este afectat prin ceea ce este inteles de către utilizatori
ca fiind "mecanisme", cum este navigaţia sau producţia de energie (stânjenind prizele de
apa) sau simplul transfer al apei prin canale. Anumite elemente dăunătoare pot sa afecteze
sănătatea umana în cazul scăldatului. Prepararea apei potabile pune un număr de

- 38 -
probleme distribuitorilor. Degradările generale ale calităţii apei si necesitatea de eliminare
fizica a algelor cere un consum ridicat de reactivi si complica etapele următoare ale
tratării apelor si intretinerii reţelelor (coroziunea, consumul de bacteriostatice reziduale
...). Metabolitii secretaţi de către alge si alte organisme abundente în ape, eutrofizate sau
rezultat al descompunerii lor, pot sa producă compuşi halogenati indezirabili la oxidarea
sau de dezinfectarea apelor brute: aceşti metaboliti alterează în mod egal calităţile
organoleptice (gust, miros) ale apelor brute si tratate.
3. Substanţe toxice
Numeroase elemente prezente în apele uzate, ca deseurile si produsele fitosanitare
sunt toxice. Anumite elemente prezente în mediu natural sunt necesare vieţii în doze
foarte mici (fluor, brom, metale ...) dar au praguri de toxicitate foarte joase. Industria
chimica elaborează în fiecare an un mare număr de molecule noi, prin sunteza (un milion
pe an) care pot sa fie nocive sau indezirabile ulterior, datorita evaluării eronate a riscurilor
implicate impuse în procedurile de autorizare si de omologare. Noi nu putem aici decât sa
abordam acest subiect vast si complex si sa dam câteva exemple.
Substanţele toxice provin din ansamblul de activităţi: agricultura, extinderea în
horticultura (insamantarea, pesticidele), salubrizarea si urbanizarea (spălarea si
dezierbarea, reimbracarea ...), industrie (fabricarea de produse sau utilizarea intensiva de
ex: tratamente impotriva moliilor^ ...), industrie farmaceutica si spitale ... Utilizările
domestice ale acestor produse sunt de asemenea numeroase (apartamente si grădini
particulare, automobile, ...) si intretin contaminarea descărcărilor si a apelor uzate.
Toxicitatea substanţelor chimice se manifesta sub diferite forme:
• Toxicitatea la doze mari sau toxicitate acuta se traduce prin efecte rapide,
conducând la mortalitate.
• Toxicitatea cronica sau la limita prin penetrare repetata în organisme, în doze
mici în timpul unor perioade mai mult sau mai puţin lungi, Se poate produce o acumulare
în anumite organe (otrăvuri cumulative cu eliminare lenta sau reţinute în organe elective
printr-o suita de afinităţi particulare cu anumite componente normale - de exemplu
acumularea în lipide a produselor liposolubile cum este PCB). Exista de asemenea
fenomene de bioconcentrare sau bioacumulare în reţelele trofice pentru anumite produse
cum sunt insecticidele, PCB, metalele grele ...
Numeroase produse chimice sunt susceptibile de a exercita în anumite doze, efecte
asupra reproducerii, asupra sistemului imunitar ... sau de a provoca reacţii iritante sau
alergice.
În total, numeroase substanţe, în cantităţi mici dozate repetat, nu provoacă
mortalităţi directe si rapide dar sunt susceptibile de a avea efecte subletale importante si
foarte periculoase pentru a urmării pe termen lung indivizii sau a populaţiile..
Populaţiile ecosistemelor acvatice sunt afectate de aceste produse si de asemenea
sănătatea umana, datorita riscurilor de contaminare a apei potabile sau prin consumul de
animale (peşti, cochilii) care acumulează aceste substanţe.
4. Poluările fizice si mecanice
Poluările mecanice rezultate dintr-o incarcare importanta a apelor în elemente care
sfârşesc prin a intra în suspensie: particule de carbon, de silice, de nisip, de prafuri, de
materie organica ... provenite din efluentii domestici, industriali sau din eliminările din
cariere, si de asemenea din eroziunea solurilor datorata practicilor culturale ...
Efectele sunt multiple:
• efecte directe asupra animalelor prin agresiunea mecanica asupra epiteliului
sensibil (branhii) conducând la o distrugere totala sau parţiala a organelor respiratorii;
• colmatarea fundurilor si asfixierea organismelor bentice si a icrelor depuse pe
pietriş; creşterea turbiditatii apelor perturbând relaţiile prada-pradator si reducând

- 39 -
fotosunteza (la productivitatea acvatica);
• perturbări ale funcţionarii estuarelor (depozite, dopuri de nămol ...).
Exista de asemenea perturbări termice ale apelor datorate în mod evident,
descărcării de apa calda dar de asemenea, intr-un mod mult mai subtil decit reincalzirea la
expunerile solare a apelor cu curgere lina. Temperatura este un factor important care
explica repartiţia speciilor vegetale si animale. De exemplu, păstrăvul prefera apele reci.
Perturbarea regimului termic si mai ales variaţiile bruşte, pot deci sa afecteze grav
structurile biologice. Schimbările importante si rapide pot de asemenea sa antreneze
mortalitatea prin şocuri termice.
Lista poluanţilor care apar în bazinele hidrografice nu este exhaustiva Citam
organismele patogene si poluările radioactive.

2.2 BAZINE HIDROGRAFICE - ELEMENTE ALE CADRULUI VIEŢII

Bazinul HIDROGRAFIC si mediile acvatice, sunt de asemenea de examinat ca

elemente ale cadrului de viata. Peisajul este o componenta majora a cadrului de viata ca o
parte a imaginilor de destindere si de "natura" pe care o aduce. În aceasta privinţa, mediile
acvatice (plante de apa, râuri ...) indisociabile de mediul lor apropiat (formaţiuni vegetale
care le incadreaza si fauna asociata, peşti si pasări în special), joaca un rol important în
formarea peisajului si în atractivitatea sa. În toate timpurile, fluviile si malurile lor au
atras persoane care doresc sa se plimbe si pescari si au inspirat numeroşi artişti. La fel,
urbaniştii doresc sa imbunatateasca restaurarea sau protejarea "peisajului" în oraşe si în
jurul cursurilor de apa în special.
Dar dorinţa din ce în ce mai puternica de a avea contacte cu "natura" declanşează de
asemenea folosirea mediilor pentru petrecerea timpului liber (scăldatul, sporturi nautice,
excursii, vânătoare, pescuit...). Consecinţele sunt diverse:
• artificializarea mediilor prin crearea de oglinzi de apa
• frecventarea excesiva a anumitor locuri care afectează biotopul prin zgomotele
făcute de paşi, prin raclajul fundurilor datorita ambarcaţiunilor ...
• prelevarea abuziva a populaţiilor (peşti, ciuperci ...)
• deranjarea faunei sălbatice •
Aceste concentrări spaţiale sau temporare ale folosinţelor pun probleme redutabile
de securitate, de canalizare, de colectare si tratare a deşeurilor ,.. dar de asemenea de
gestiune a populaţiilor pentru vânătoare si pescuit care se alătura acţiunilor (extinderi,
repopulări si introducerea speciilor sau raselor exogene, ingrijirea lor, ...) uneori un pic
judicioase pentru supravegherea si dezvoltarea speciilor căutate care păcătuiesc printr-o
cunoaştere suficienta.

3 FUNCŢIONAREA BAZINELOR HIDROGRAFICE ÎN SERVICIUL

ACTIVITĂŢILOR UMANE

3.1 ROLUL DE EPURARE SI DE PROTECŢIE AL SOLURILOR

Relaţiile solului cu apa sunt definite de proprietăţile lor fizice, chimice si biologice.
Complexul adsorbant este, cum am văzut deja, sediul schimbărilor importante cu apa si
soluţiile: adsorbtie-desorbtie, schimburi de anioni sau de cationi ...
Matricea fizica a solului este de asemenea locul de creştere al unei flore si unei
faune importante la modul general care este mai mult sau mai puţin diversificata în
funcţie de caracteristicile locale ale solului (porozitatea, aerarea, cantitatea de materie
organica). Astfel, exista la nivelul solului o veritabila structura biologica descompusa,

- 40 -
care transforma materiile provenite din sol de tip natural (frunze, tije, cadavre ...) datorate
acţiunilor umane (deşeuri, cenuşa, pesticide ...). Pătura vegetala de sol, în plus fata de
rolul sau impotriva eroziunii, absoarbe elementele nutritive necesare pentru menţinerea ei
si joaca deci si un rol de epurare. Elementele biodegradabile sunt deci reciclate si fiecare
componenta este prinsa intr-un ciclu geochimic sau altul (de exemplu ciclul azotului
pentru părţile azotoase ale proteinelor). Capacitatea de epurare a solului este în orice caz
limitata. În caz de incarcare poluanta excesiva, anumite elemente cum sunt nitratii sunt
antrenaţi către apele subterane prin infiltrare sau superficial prin siroire. În agricultura,
chiar daca este dificil de realizat în permanenta echilibrul intre nevoile de insamantare si
aprovizionare este necesar sa se adopte practici culturale adaptate (altfel spus, care sa tina
cont de nevoile plantelor, de natura solului, situaţiile climatice locale, perioadele de aport
...) care sa permită reducerea poluării cu azotaţi.

3.2 STRUCTURA BIOLOGICA ACVATICA DE AUTOEPURARE:

POSIBILITĂŢI SI LIMITE

3.2.1 Noţiunea de "echilibru" biologic

Un ecosistem este constituit dintr-un ansamblu de comunităţi vegetale si animale
care sunt în relaţie strânsa (relaţia alimentara de exemplu a reţelei trofice în sânul unui
ecosistem acvatic figurat).
Fiecare za are importanta ei intr-un lanţ. Modificările din sânul populaţiilor prin
dispariţia sau creşterea unei specii creaza o schimbare de echilibru în ecosistem (Figura
6).

Figura 6: Interacțiuni mediu/poluanți

În final, structura si funcţionarea ecosistemelor reflecta stadiile diverse de echilibru
care se stabilesc în funcţionarea condiţiilor de mediu sub influenta factorilor climatici,
geomorfologici si ai activităţilor umane. De exemplu, multiplicarea vegetaţiei în cazul
eutrofizarii exprima un nou echilibru datorat unor noi aporturi de energie sau de materie.
Aceste stări de echilibru sunt mai mult sau mai puţin favorabile diverselor utilizări
ale apei si deci activităţilor umane. Nu exista deci un echilibru ideal în sensul absolut,
dar exista echilibre care se traduc printr-o funcţionare mai mult sau mai puţin favorabila
omului, activităţilor sale. Mai mult, structura populaţiilor este diversificata, mai mult,
capacitatea de rezistenta are fluctuaţii moderate, este extinsa si permite conservarea unui
anumit tip de funcţionare. Pentru atingerea acestui obiectiv, (biodiversitatea maximala),
mediul acvatic trebuie sa prezinte caracteristici care sa permită satisfacerea exigentelor
vieţii, nutriţiei, reproducţiei, de protejare si de circulaţie, manifestate prin ansamblul
speciilor componente ale structurii biologice.
3.2.2 Biodiversitatea si capacităţile epuratoare

- 41 -
 Structura biologica, gratie acestei acţiuni conectate si interreglate ale organismelor
care ii constituie, asigura asimilarea si transformarea permanenta a materiilor si deci
limpezimea si calitatea apelor (asta inseamna capacitatea lor de a satisface ansamblul
utilizatorilor).
Consumatorii au un rol primordial în controlarea în mod permanent a populaţiilor în
ciclul de viata scurt. Dar structura nu funcţionează bine decât daca încărcarea poluanta nu
este foarte puternica (conf. Eutrofizarea).
În final, aceasta aceasta capacitate de autoepurare nu funcţionează convenabil decât
în măsura sau daca aporturile exogene nu modifica condiţiile de mediu în punctul de
antrenare a schimbărilor în structura si funcţionarea biocenozelor (reducerea numărului de
specii, proliferarea grupurilor cele mai tolerante ...) si deci ruperea echilibrului care
privilegiază biodiversitatea maximala. Ca si alte organisme, peştii joaca rolul de "martori"
ai calităţii apei. Ei pot constitui un instrument de evaluare a calităţii apei. Peştii, animale
de vârf ale reţelei trofice, sunt buni integratori ai stării mediului. Un indice experimental
în Franţa, plecând de la concepţia nord - americanilor, a fost dezvoltat pentru cuprinderea
a trei niveluri de studiu: individul (situaţia sanitara), populaţia (demografie ...), populaţiile
(diversitate ...). Comparaţia cu masurile pe tronsoane mai mult sau mai puţin perturbate
poate permite definirea stadiului unui mediu dat.
Alte populaţii animale sau vegetale sunt utilizate pentru analizarea situaţiei unui
ecosistem. Indicii biologici cei mai utilizaţi în materie de gestiune a apelor în Franţa sunt
la ora actuala în număr de trei: indicii biotici care sunt aplicaţi asupra comunităţilor de
nevertebrate bentice cu IBGN (indice biologic global normalizat AFNOR NF T 90 - 350),
indicii diatomici referitori la populaţiile de diatomee (algele unicelulare) si cel mai nou,
indicele peste (inca experimental) despre care urmează sa vorbim.
3.2.3 Habitat si biodiversitate
Organismele acvatice depind de asemenea strâns de caracteristicile habitatului
acvatic care condiţionează implantarea si dezvoltarea organismelor (natura si
granulometria fundurilor si malurile inalte ...). O bogăţie a habitatului oferă posibilitatea
ca numeroase specii sa se dezvolte în funcţie de preferinţa lor ecologica. Pe scurt,
diversitatea habitatului = biodiversitate.
Acest principiu de heterogeneza corespunde în mod special la menţinerea sau la
crearea traiectoriilor sinuoase, alternantei radierelor sau a adincimilor, prezentei de
substraturi si condiţiilor hidraulice care permit instalarea, nutriţia, reproducţia si circulaţia
speciilor, fiecare având exigente diferenţiate: de exemplu, straturile constituite din nisip si
pietriş pentru reproducerea păstrăvilor, ierburile acvatice sau preeriile inundate pentru
stiuca.
Viata acvatica este atunci astfel:
• acţiunea apei, care erodează în zonele cu panta foarte inclinata si depozitează în
aval care modelează albia, malurile inalte si anexele (braţe secundare, braţe moarte ...);
curentul care asigura o anumita distribuţie a vitezelor si adâncimilor;
• regimul hidraulic; aceasta alternanta intre apele inalte si cele joase ... un fel de
"respiraţie". Alunecările puternice care apar pe cursurile fluviilor si le remodeleaza
albiile, asigura astfel o reinnoire si o reîntinerire permanenta a mediilor, ele realizând
juxtapunerea de biotopuri variate;
• relaţia foarte strânsa intre apele superficiale si apele subterane; pătura de
galeţi si de pietriş care leagă fluviul de suprafaţa cu "dublul sau subtetran", pătruns de
rădăcini si de formatmni vegetale de mal (sălcii), prezintă o multitudine de interstiţii
ocupate de numeroase organisme care găsesc acolo condiţii de locuit foarte variate si care
asigura în permanenta filtrarea si epurarea apelor, funcţionând ca un veritabil "filtru
biologic".

- 42 -
 Pe scurt, dinamica naturala a cursurilor de apa tinde sa creeze si sa intretina
condiţiile de habitat foarte diversificat favorabile instalării si dezvoltării de specii foarte
numeroase si deci sa menţină supravegherea ameliorării calităţii apelor.

4 CONCLUZII

Cursul apelor da tuturor utilizărilor dintr-un anumit bazin, restricţii solidare, nu

numai din amonte către aval dar de asemenea din aval către amonte. Deci bazinul
hidrografic prezintă în funcţionarea sa o mare coerenta care trebuie sa servească ca ghid
în gestionarea apelor si solurilor.
întreaga intervenţie asupra albiilor trebuie sa fie bazata pe o cunoaştere precisa a
dinamicii fluviale, istoria recenta a tendinţelor evolutive plecând de la un studiu
geomorfologic aprofundat al bazinelor hidrografice si al câmpiilor aluvionare. Regimul si
calitatea apelor nu depind numai de caracteristicile si de intervenţiile practicate în albiile
minore si majore ci si de masurile de gestiune care sunt aplicate asupra solurilor.
Politica apei trebuie de asemenea sa integreze întreţinerea sau restaurarea
ecosistemelor. În final, ca cat biocenoza este mai diversificata (compusa dintr-un mare
număr de specii având roluri complementare sau susceptibile la inlocuire) si abundenta
(înţelegând un mare număr de indivizi concurând fiecare la asimilarea si la transformarea
aporturilor), cu atât structura biologica va fi mai solida si eficienta asigurând în special
funcţiuni complementare "de epurare".
Astfel, întreţinerea structurii biologice "normale" a cursurilor de apa si oglinzilor
de apa trebuie sa constituie un obiectiv de baza, în prealabil necesar pentru satisfacerea
utilizatorilor generali sau particulari ai apelor. Realizarea acestui obiectiv de baza
garantează în acelaşi timp, ceea ce putem numi, o "prima" de menţinere generala a
calităţii mediilor acvatice. Cercetarea unui "optim economic si financiar" permite
arbitrajul intre costul de prevenire sau de epurare a apelor deversate si costul suportat de
utilizatorii din aval pentru a face poluarea sa tina cont de aceasta intervenţie gratuita a
populaţiilor.

- 43 -
 Capitolul IV
GESTIUNEA APEI PE BAZIN HIDROGRAFIC

1 INTRODUCERE

Bazinul hidrografic si ecosistemele care ii compun , inlocuiesc, cum am văzut, un

anumit număr de funcţii în avantajul ansamblului activităţilor umane: regularizarea sursei,
autoepurarea, transferul apelor, funcţia recreativa ... Gestiunea trebuie deci sa fie bazata
pe o abordare funcţionala si globala care asociază utilizările si mediul. Este un demers
care poate fi acceptabil pentru toţi actorii bazinului (persoanele care se ocupa de
amenajare, gestionarii, protectorii naturii).
Influentele negative asupra funcţionarii generale a bazinului, nu sunt numai
dăunătoare pentru peisaje si populaţii, ele antrenează de asemenea importante pierderi
economice care pot fi reproşate celor care le-au conceput (exemplu: modificarea
regimului apelor si riscurile de alunecare legate de aceasta). Funcţionarea "originala" a
bazinelor hidrografice este de asemenea susceptibila ameliorărilor si avem numeroase
exemple în trecut, privitor la aceasta, bazate în special pe practicile agricole si amenajarea
rurala, aplicând tehnicile de conservare a solului si a apelor (culturi în terase, soluri
permeabile pe cursurile de apa în panta ...). În final, tinand cont de funcţionarea globala a
bazinului versant putem intelege cumulului de efecte legate de acţiunile punctuale, de
slaba amplitudine individuala, dar care, repetate în numeroase puncte, pot da naştere la
probleme grave (ex.: limitele de deversare a toxinelor).
Luarea în considerare a funcţiilor bazinului hidrografic trebuie deci sa constituie un
fir director pentru evaluarea impactului proiectelor si programelor si sa furnizeze un mod
practic de organizare.
Dar pentru a fi eficient, acest demers trebuie sa se bazeze în mod special, pe o
cunoaştere ştiinţifica suficienta a funcţionarii globale a bazinului hidrografic si în
particular pe legătura intre starea solurilor, structura fizica a mediilor acvatice, regimul si
calitatea apelor. Cercetările si studiile de geomorfologie, hidrologie, dinamica fluviala,
transporturi solide, hidrobiologie ... sunt necesare pentru a intelege mai bine funcţionarea
generala a unui bazin hidrografic inaintea tuturor intervenţiilor. Cunoştinţele sunt deja
disponibile. Aplicarea lor efectiva si luarea în considerare a impacturilor la nivelul
ansamblului de bazin (se intelege si al zonei litorale asociate) trebuie sa permită evitarea
erorilor grave. De exemplu, slaba cunoaştere sau neluarea în considerare a funcţionarii
sistemului în materie de hidrodinamica fluviala si de transport de material solid, conduce
la o eroziune excesiva a corurilor, cum s-a precizat anterior.
Funcţionarea bazinelor hidrografice constituie un capital productiv colectiv în
serviciul tuturor, pentru prezent si viitor. Dezvoltarea durabila presupune intretinerea si
imbogatirea acestui capital. Degradarea funcţionarii normale a bazinelor hidrografice
materializează deci limita de plecare de la care capitalul si potentialurile comune pe
termen lung sunt amputate în profitul iniţiativelor sectoriale si locale în general. Daca
dorim intretinerea si chiar ameliorarea "capitalului si a funcţiunilor", fiecare intervenţie
trebuie sa asigure la minimum compensarea interna si fizica a efectelor sale în
funcţionarea bazinului. Contează recunoaşterea si materializarea solidarităţii în cadrul
bazinului bazinului.

2 CADRUL DE REGLEMENTARE AL GESTIUNII PE BAZIN ÎN FRANŢA

De la finalul secolului trecut, apa este un domeniu care este obiectul unor
reglementari importante. La fiecare problema specifica care se pune, este stabilita o

- 44 -
reglementare particulara. Statui Încredinţează controlul apei unei administraţii tehnice
specializate: Ministerul Sanatatii pentru apa distribuita consumatorilor, Ministerul
Industriei pentru energie si instalaţiile specifice. Ministerul Agriculturii pentru curgerea
apei si poluare ... Abordările sunt sectoriale, ceea ce conduce la o divizare foarte
importanta a responsabilităţilor si la absenta unei viziuni globale.
Legea din 16 decembrie 1964 încearcă sa remedieze aceasta problema si sa
impună gestiunea pe bazin.
Ea comporta doua obiective: lupta contra poluării apelor si repartizarea resursei.
Exista deci o tentativa de a avea o viziune unificata a diferitelor utilizări ale resursei. În
acest scop, aceasta lege organizează gestiunea acestei resurse urmărind cele sase mari
bazine versante hidrologice.
Pentru asta, ea creaza structuri de gestiune pe aceste zone geografice:
• comitetele de bazin (pentru un bazin) care au fost adesea comparate cu un
parlament al apei, având în vedere rolul lor de orientare a politicii apei pe bazin si
componenta sa. El este constituit din aleşi , din utilizatori, din asociaţi, din administratori.
Ei definitivează cu Statul si susţin în parlamentul naţional programe cincinale care sunt
realizate de agenţii.
• agenţiile financiare de bazin care sunt insarcinate sa pună în opera politicile
referitoare la apa în bazin. Agenţiile financiare de bazin au devenit din 1992, agenţii de
apa. Aceste agenţii sunt infiintate în special pentru lupta contra poluării apelor, Ele sunt
autorizate sa perceapă taxe, votate de comitetele de bazin, pentru fiecare utilizator de apa.
Taxele sunt puse pe prelevarea apelor din mediu dar mai ales pe deversarea apelor, cel
mai adesea uzate, în mediul natural. Sumele colectate sunt redistribuite utilizatorilor
(colectivităţile locale cel mai des dar si cele industriale) care realizează echipamente care
răspund obiectivelor de protecţie si de gestiune a resursei. Agenţiile finanţează de
asemenea studiile si cercetările asupra funcţionarii bazinului hidrografic.
Necesitatea de luare în calcul a mediului natural, care apare, se traduce prin
adoptarea mai multor legi din care cele mai importante sunt: legea din 1976 referitoare
la protecţia naturii care instaurează studiile de impact si legea pescuitului din 1984 care
avansează noţiunea de capacitate piscicola a unui rau.
Legea apei din 3 ianuarie 1992 are tendinţa de a concilia aceste doua aspecte:
utilizare si mediu,
prin promovarea noţiunii de gestiune echilibrata a resursei. Crearea de agenţii a
deschis calea către o gestiune la nivelul bazinelor. Legea din 1992 intareste aceasta
noţiune de gestiune descentralizata, implicata si colectiva. Ea poziţionează noile
instrumente de planificare, Scheme Directoare de Amenajare si de Gestiune a Apelor
(SDAGA) si Scheme de Amenajare si de Gestiune a Apelor (SAGA). SDAGA sunt
pentru zone de acţiune geografica a celor 6 mari bazine hidrologice definite anterior.
SAGA la rândul lor sunt instrumente de gestiune la nivel local. Numărul lor nu este fix.
El este în parte determinat de SDAGA si în parte în funcţie de necesităţile locale de
gestiune.

3 EXEMPLE DE INSTRUMENTE DE PLANIFICARE SI DE GESTIUNE

Legea asupra apei din '92 impune, poziţionarea a doua instrumente: unul de
planificare si de orientare la scara bazinelor cu SDAGA si altul de gestiune locala cu
SAGA.

- 45 -
 3.1 UN PROCES DE PLANIFICARE: SDAGA

SDAGA trebuie sa fixeze orientările fundamentale ale unei gestiuni echilibrate a

resurselor de apa pentru 10-15 ani. El stabileşte maniera generala si armonizează
obiectivele de cantitate si calitate a apelor astfel ca amenajările ce trebuiesc realizate sa
fie atinse. SDAGA trebuie sa tina cont de programele elaborate de Stat, de colectivităţile
locale, de programul de intervenţie al agenţiei de apa si de directivele europene.
SDAGA este elaborat de comitetul de bazin la iniţiativa Prefectului coordonator de
bazin (este prefectul regiunii unde isi are sediul comitetul de bazin).

3.2 UN INSTRUMENT DE GESTIUNE: SAGA

SAGA este un instrument care permite gestiunea la scara cea mai apropiata posibil
de teren. El se sprijină pe doua principii:
1. o coerenta fizica si tehnica care trebuie cercetata. Este de dorit ca SAGA sa fie
făcuta pentru un bazin hidrografic sau un sistem acvifer. În scopul asigurării unei gestiuni
adecvate, o mărime operaţionala orientativa de 1000 - 2000 km2 a fost fixata, dar coerenta
face sa existe mărimi de bazin superioare sau inferioare.
2. fezabilitatea gestiunii concertate la nivel local care depinde de existenta
structurilor locale. Aceste doua puncte constituie faza preliminară a proiectului SAGA.

Aceasta gestiune este concertata si asigurata prin compoziţia diversificata a

Comisiei Locale de Apa (CLA) insarcinata sa conducă SAGA, CLA este compusa din
edili ai colectivităţilor locale, din reprezentanţi ai utilizatorilor si ai asociaţiilor și din

- 46 -
 reprezentanţi ai Statului. CLA are misiunea de animare a proceselor de concertare,
de definit traiectoriile muncii, cercetarea si finanţele, asigurarea punerii în lucru a SAGA.
CLE este în inima dispozitivului SAGA.
După faza preliminară SAGA cuprinde trei etape, elaborare/concepţie, aprobarea
data de o serie de « actori » si punerea în opera.

Faza de elaborare se derulează în lase secvenșe:

1. o stare de fapt a mediului si folosinţelor Indicatorii sunt aleşi pentru a
caracteriza mediul si folosinţele.

2. un diagnostic global este folosit în evaluarea a ceea ce există, în analiza

compatibilităţii folosinţelor în raport cu mijloacele şi ţinând cont de interacţiunile între
diferiţi actori.

- 47 -
 3. o analiză a tendinţelor şi stabilirea scenariilor prospective

4. alegerea strategiilor care formulează priorităţile

5. documentele de supraveghere ale SAGA conţin orientările în gestiune, orientările

de amenajare, tabloul de bord şi planul de comunicare destinat publicului.
6. validarea finală asigură coerenţa în raport cu alte planuri de încadrare cum este
SDAGA, reglementările în vigoare.

În faza de aprobare grija gestiunii este vizibilă deoarece comunele departamentele ,

regiunile, camerele consulare sunt consultate . La finalul acestor şase etape de concepţie,

- 48 -
proiectul SAGA finalizat şi aprobat de CLA este supus procedurii reglementare şi publice
de aprobare a prefectului.

Punerea în efectivitate se face datorită acţiunii CLA care urmăreşte sensibilizarea

actorilor şi partenerilor asupra mizelor, obiectivelor şi orientărilor SAGA , pentru
urmărirea orientărilor gestiunii, amenajărilor şi efectivelo. CLA a stabilit un bilanţ şi
contabilizare făcuta manual.

4 CONCLUZII

O gestiune eficienta pe bazin trece printr-o abordare funcţionala si globala si printr-

o concertare intre diferiţi actori. Aceasta gestiune integrata a resurselor de apa pot sa
vizeze mai multe obiective:
• asigurare a eficientei economice a ofertei si a cererii de apa;
• autofinanţarea filierei;
• asigurare a unei redistribuiri a veniturilor;
• contribuţie la dezvoltarea regiunilor defavorizate;
• conservare a mediul.

- 49 -