Decizie de concediere. Nerespectarea condiţiilor legale.

Anulare
Cod citare: 6227

Publicat în: RDS 1/2014

Cuvinte cheie: • concediere
• decizie de concediere
• decizie de concediere ­ nulitate
• concediere ­ nelegală

Instanţa: Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, decizia nr. 4576 din 27 noiembrie 2013

Jurisprudenţă

     Prin sentinţa civilă nr. 12683 din 12 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Cluj s­a respins
acţiunea formulată de către reclamantul L.I.V., în contradictoriu cu pârâta C.N.C.A.F. „M.” S.A. Deva.
     Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 112/10.12.2012, s­a dispus
concedierea reclamantului din funcţia de şofer în baza art. 65 al. 1 din Codul muncii.
     În decizia de concediere s­a reţinut că măsura a fost luată deoarece s­a desfiinţat locul de muncă
ocupat de către reclamant.
     Emiterea deciziei de concediere a survenit la întoarcerea reclamantului din concediul de odihnă
aferent anului 2009 în data de 07.11.2012.
     Pârâta i­a propus reclamantului, prin Adresa nr. 4792/08.11.2012, un alt loc de muncă însă acesta
l­a refuzat, situaţie în care a procedat la desfacerea contractului individual de muncă.
     Din adresa nr. 4792/08.11.2012 a rezultat că pârâta i­a oferit reclamantului un alt loc de muncă la
punctul de lucru Braznic întrucât postul său de la punctul de lucru Făgetul Ierii a fost restructurat. Pe
această adresă reclamantul a scris că refuză acest loc de muncă din motive că nu i s­a asigurat cazare şi
diurnă.
     Aşa cum a rezultat din documentaţia din dosarul cauzei, contractul de închiriere nr. 157/22.06.2012
încheiat între pârâtă şi S.C. C. S.R.L. care a avut ca obiect închirierea de autobasculante, pe una dintre
acestea lucrând şi reclamantul, a încetat la data de 01.10.2012 şi ca atare, s­a procedat la predarea­
primirea acestuia conform procesului­verbal înregistrat sub nr. 239/01.10.2012.
     În mod judicios s­a hotărât în practica judiciară că nu se poate justifica desfiinţarea locului de muncă
şi salariatul nu poate fi concediat dacă angajatorul încadrează ulterior, la un interval scurt, un salariat
pentru a ocupa un post similar (în I.T. Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, p.409). Or, postul reclamantului a fost desfiinţat, aşa cum a rezultat din
statele de funcţii existente la începutul lunii decembrie 2012 şi lunii ianuarie 2013.
     Pentru a se reţine caracterul legal şi temeinic al concedierii în cazul reorganizării activităţii societăţii
prin desfiinţarea postului ocupat de salariat, în condiţiile prev. art. 65 al. 1 C. muncii, este necesar ca
desfiinţarea postului să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
     Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, o persoană poate fi concediată pentru motive
care nu ţin de aceasta, determinate de desfiinţarea locului de muncă din unul sau mai multe motive,
fără legătură cu persoana acesteia.
     Motivele care impun concedierea vizează acel loc de muncă şi nu un loc de muncă de natura celui
ocupat de către reclamant, distincţie ce exclude posibilitatea selecţiei salariaţilor. Din interpretarea
acestor prevederi legale a rezultat că reorganizarea activităţii, dificultăţile economice şi transformările
tehnologice reprezintă prin ele însele cauze reale şi serioase de desfiinţare a locului de muncă.
     În acest context reorganizarea, în înţelesul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, nu
presupune cu necesitate existenţa unei situaţii economice precare a societăţii angajatoare, fiind
suficiente doar o modificare a schemei de personal în funcţie de oportunităţile oferite de viaţa economică
sau financiară.
     Astfel, în condiţiile în care desfiinţarea unui post de şofer din cadrul societăţii intimate, ca urmare a
lipsei autobasculantei pe care a lucrat reclamantul şi reorganizării punctelor de lucru, instanţa a
considerat că acest demers este unul legal fiind considerată o cauză reală şi serioasă de desfiinţare a
locului de muncă.
     Aşadar, instanţa a considerat că Decizia nr.112/10.12.2012, contestată este temeinică şi legală, fapt
care nu a impus anularea acesteia.
     Selecţia personalului ce urmează a fi angajat sau disponibilizat este un atribut exclusiv al societăţii
ori unităţii şi în acest context a reţinut că, desfiinţarea postului de şofer deţinut de către reclamant, a
fost reală şi serioasă, câtă vreme în statul de funcţiuni al unităţii, întocmit ulterior emiterii deciziei
contestate, nu a mai existat acest post.
     Acţiunea reclamantului a trebuit respinsă întrucât, desfiinţarea locului de muncă ocupat de către
acesta a fost una efectivă, a avut o cauză reală şi a prezentat un caracter obiectiv iar din analiza statului
de funcţii a rezultat că postul deţinut de reclamant a fost desfiinţat.
     În această situaţie pârâta nu a putut reînfiinţa un post doar pentru reclamant, în cadrul punctului de
lucru unde a activat cu atât mai mult cât acesta a refuzat să lucreze pe un alt autovehicul într­o altă
locaţie.
     Pârâtul a depus la dosarul cauzei toate documentele în baza cărora a luat măsura desfacerii
contractului individual de muncă a reclamantului, conform prevederilor art.272 din Codul Muncii.
      
     Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L.I. V. solicitând modificarea sentinţei în
sensul de a dispune admiterea acţiunii.
     În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia de concediere contestată a fost dată cu
încălcarea prev. art. 76 lit. a) C. muncii republicat, aceasta neconţinând motivele de fapt care au stat la
baza măsurii desfiinţării postului.
     Ori, raportat la prev. art. 79 C. muncii potrivit cărora „angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei
alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”, apărările pârâtei
formulate prin întâmpinare, care tind a da o justificare măsurii de desfiinţare a postului, sunt nefondate.
     În acest sens, considerentele instanţei de fond referitoare la desfiinţarea postului ca urmare a
încetării contractului de închiriere nr. 157/22.06.2012 încheiat cu SC Cameolis SRL sunt nefondate şi
nu pot fi luate în considerare.
     În ceea ce priveşte motivul concedierii recurentului, respectiv acela al desfiinţării postului, subliniază
următoarele aspecte: art. 65 C. muncii impune, sine qua non, ca desfiinţarea postului să fie efectivă şi
să aibă o cauză reală şi serioasă, motivele concedierii trebuie să prezinte un anumit nivel de importanţă,
care să facă imposibilă menţinerea contractului individual de muncă (ori, din decizia atacată nu rezultă
care sunt motivele desfiinţării postului ocupat de recurent, abia prin întâmpinarea depusă la dosarul
cauzei pârâta încercând să justifice ­ nefondat de altfel ­ concedierea recurentului), potrivit practicii
judiciare de specialitate, desfiinţarea unui post din simple raţionamente de ordin economic sau financiar
nu justifică concedierea unui salariat, respectiv simpla suprimare a unui post din organigrama societăţii
fără o cauză reală şi serioasă ­ nu este de natură a conferi legalitate şi temeinicie măsurii dispuse.
     Este evident că desfiinţarea postului nu a avut la bază o cauză reală şi serioasă.
     Pârâta intimată C.N.C.A.F. „M.” SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului
ca nefondat, şi pe cale de consecinţă menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
     Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de
recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, Curtea reţine următoarele:
     Analizând legalitatea măsurii concedierii, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 din
Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea
contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din
unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
     În conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. 1 lit. a din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să
conţină în mod obligatoriu alături de celelalte elemente şi motivele care determină concedierea.
     În speţă, prin Decizia de concediere nr. 112/10.12.2012 emisă de societatea intimată în temeiul art.
65 din Codul muncii, s­a dispus încetarea contractului individual de muncă al recurentului, în cuprinsul
deciziei fiind menţionat că motivul concedierii îl reprezentă desfiinţarea locului de muncă ocupat de
salariat.
     Or, în cuprinsul deciziei de concediere era esenţial a fi arătate motivele ce au determinat desfiinţarea
postului, respectiv acele cauze reale şi serioase ce au condus la luarea acestei măsuri, astfel încât faţă
de modul de redactare a deciziei se constată că dispoziţiile art. 76 alin. 1 din C.muncii nu au fost
respectate, fiind indicată doar „desfiinţarea postului, astfel încât Curtea apreciază că societatea intimată
nu a dispus concedierea salariatului în mod legal, nefiind respectate condiţiile impuse de concedierea
individuală prevăzute de art. 65 alin. 2 din Codul muncii, în sensul că desfiinţarea locului de muncă nu a
avut la bază o cauză reală şi serioasă în luarea măsurii concedierii.
     Potrivit prevederilor art. 78, 79 din C.muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii
prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, în cazul unui litigiu de muncă, angajatorul neputând
invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate in decizia de concediere.
     Aşadar, dispoziţiile legale în materia concedierii salariaţilor sunt imperative, iar nerespectarea
acestora atrage sancţiunea nulităţii măsurii luate de către angajator, în cauză nefiind vorba de aplicarea
unui formalism exagerat, în contextul în care, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a
angajatorului, este permisă cu respectarea condiţiilor de formă riguros reglementate de legislaţia
muncii, tocmai în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive din partea angajatorului, având şi rolul
de a­l informa corect pe angajat cu privire la motivele şi temeiurile de drept pentru este concediat, dar şi
de a permite controlul instanţei de judecată asupra legalităţii şi temeiniciei actelor angajatorului.
     Cum în cauză condiţiile de formă impuse de către legiuitor nu au fost respectate, întrucât motivele
concedierii lipsesc, Curtea apreciază că se impune constatarea nulităţii concedierii intimatului reclamant
şi aplicarea prevederilor art. 80 alin. 1 din C.muncii, reţinând totodată că reclamantul a solicitat
reintegrarea la locul de muncă avut anterior.
     Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea constată recursul ca fiind fondat, motiv pentru care în
baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ. va fi admis, urmând a modifica sentinţa
tribunalului în sensul că va dispune anularea deciziei de concediere, reintegrarea în postul şi funcţia
deţinută anterior şi va obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate,
majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii şi până
la reintegrarea efectivă
     Faţă de cele ce preced, ţinând cont de culpa procesuală a părţilor şi de pretenţiile admise, în temeiul
art. 274 C.proc.civ., Curtea va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de
judecată la fondul cauzei, reprezeând onorariul avocatului.