Un răspuns dat celor care consideră

nepotrivit limbajul învechit folosit în

Biserica Ortodoxă
 Problema menținerii exprimării arhaice nu ține de un
tradiționalism sterp, nici măcar de farmecul cuvintelor vechi,
căci asta ar duce într-un fantezism lipsit de conținut. Problema
e mult mai adâncă, ține de schimbările de mentalitate produse
de-a lungul istoriei, care de cele mai multe ori au fost schimbări
în rău. Nu cred că exagerăm dacă spunem asta.
Ține de aceste schimbări pentru că fiecare epocă a avut
limbajul ei, a avut paleta ei de cuvinte. Exprimarea lingvistică a
fost dintotdeauna produsul mentalității unei societăți. Dacă ne
uităm la ce înseamnă această schimbare în rău, care nu
înseamnă decât înmulțirea păcatului, ne ajuta foarte mult
gândirea părintelui Rafail Noica, care mereu a văzut păcatul ca
o deformare, o schimbare, o alterare a sensurilor date de
Dumnezeu.
Mai simplu spus – o societate majoritar păcătoasă, depăr-
tată de Biserică, nu poate trimite mintea, folosind cuvintele
proprii, atât de aproape de sensurile tainice ale credinței așa
cum reușește limbajul Sfinților Părinți, limbaj născut în primul
rând dintr-o viețuire curată. Învățătura a venit mereu „la
pachet” cu viețuirea, chiar dacă acest lucru nu se vede întot-
deauna. Un om care trăiește în păcate și în patimi nu poate
naște, de la sine, decât o filosofie bolnavă, o filosofie care îi
răspunde lui, pe limba lui. De cealaltă parte, viețuirea curată a
sfinților a născut o învățătură plină de conținut, o învățătură
dumnezeiască. Toata lumea știe ca Nietzsche a fost un om
nebun (la propriu), iar filosofia lui, oricât de „bine„ ar suna
urechilor moderne, este una bolnavă. El spunea că „Dumnezeu
a murit!” și până la urmă, avea dreptate – Dumnezeu murise în
el.
Doar dacă înțelegem că de la trăirea interioară a omului
izvorăsc toate, inclusiv limbajul, exprimarea, doar așa putem
înțelege de ce limbajul așa zis „arhaic” din Biserică este limbajul
care ne poate descoperi tainele mântuirii.
„Limbajul acesta arhaic este învechit, nu se mai folosește
astăzi în vorbirea curentă, și nu face decât să stârnească
nedumerirea, îndepărtând oamenii de Biserică.” Un părinte cu
mult har din București, povestea odată că a fost invitat de ghidul
unei excursii să viziteze și discoteca orașului, pentru a atrage și
tinerii de acolo la credință. Răspunsul sfinției sale este edifi-
cator pentru discuția noastră – „Noi nu vrem să ducem
Evanghelia în discotecă, ci vrem să aducem discoteca la
Evanghelie!”
Într-adevăr, este puțin șocantă diferența dintre limbajul
folosit în Biserică și limbajul folosit în vorbirea curentă în
societatea de zi cu zi. Însă această prăpastie nu face decât să ne
trimită cu gândul la o cauză mult mai adâncă, mult mai veche –
imensa prăpastie dintre învățătura Bisericii și viața bolnavă a
societății de azi. Din fericire, nu este o prăpastie de netrecut
pentru cei care caută odihna adevărată.
„Biserica ar trebui să vorbească pe limba omului modern,
pentru a-l câștiga. Omul modern nu mai este atras de arhaismele
acestea...” – NORMAL CĂ NU MAI ESTE ATRAS, pentru că
„arhaismul” este ÎNSUȘI HRISTOS, pentru societatea modernă.
Când ești afundat în păcat până la brâu, sau chiar mai
mult, cum Îl mai poți auzi pe Hristos? Cum Îi mai poți simți
lucrarea? Cum ți se mai pot părea atrăgătoare cuvintele lăsate
de Sfinții în care a strălucit pur și simplu lucrarea lui Hristos,
dacă pe tine te atrag mai mult strigătele disperate ale stăpâ-
nitorului lumii acesteia?
Ar trebui să mai învățăm și din Vechiul Testament – de ce
au ridicat evreii un vițel de aur și s-au închinat lui?

Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din

munte, s-a adunat la Aaron și i-a zis: „Scoală și ne fă dumnezei,
care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise,
care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a întâmplat”.
Iar Aaron le-a zis: „Scoateți cerceii de aur din urechile
femeilor voastre, ale feciorilor voștri și ale fetelor voastre și-i
aduceți la mine”.
Atunci tot poporul a scos cerceii cei de aur din urechile alor
săi şi i-a adus la Aaron.
Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar și a făcut din ei
un vițel turnat și l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele,
dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului!”
 De ce un vițel, totuși? Pentru că neamul acesta ajunsese
atât de afundat în păcate și în patimi, iar chipul lui Dumnezeu
din el era atât de deformat, încât ajunseseră să-L vadă CA PE UN
VIȚEL. Păcatul nu te poate face să-l vezi pe Dumnezeu, îți poate
arata cel mult un vițel. Asta s-ar întâmpla și cu un limbaj născut
din viața păcătoasă, folosit în Biserică – tot un vițel ne-ar arăta.
Asta în cel mai bun caz...

Limbajul „arhaic” nu este bun pentru ca așa zice unul sau

altul, sau „pentru că așa ne obligă preoții”. Nici o prescripție nu
vine fără sens, la Hristos. Limbajul „arhaic” este bun pentru că
este vorbirea Sfinților, este născut dintr-o viață sfântă.
Însă dacă vom ajunge să avem o viețuire mai înaltă decât
cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci poate că vom avea tot
dreptul să modificăm textul Sfintei Liturghii. Aveți grijă, totuși,
să nu schimbați CUVINTE INGEREȘTI:

Potrivit predaniei Bisericii, un pustnic și ucenicul său

viețuiau într-o chilie din Sfântul Munte. Într-o sâmbătă noaptea,
pustnicul a plecat în Karies ca să participe la Privegherea de
toată noaptea. I-a spus ucenicului să țină singur slujba.
În acea seară, un monah care s-a prezentat cu numele de
Gavriil a sosit la chilie și cei doi au început Privegherea
împreună. În timpul cântării a noua din Canon, când au început
să cânte Imnul Născătoarei de Dumnezeu, „Mărește, sufletul
meu, pe Domnul”, ucenicul a cântat partea „Pe cea mai cinstită
decât heruvimii” (așa cum este rânduiala Utreniei până astăzi);
la sfârșit, monahul oaspete l-a cântat încă o dată, dar adăugând
însă la început „Vrednic este cu adevărat…”.
În timp ce acesta cânta, icoana a început să strălucească
de Lumina Necreată. Când ucenicul i-a cerut oaspetelui să-i scrie
și lui cuvintele noi, acesta a luat o țiglă și a scris pe ea cu degetul,
de parcă ar fi fost din ceară. Ucenicul și-a dat atunci seama că
nu era un monah oarecare, ci Arhanghelul Gavriil. În acea clipă,
Arhanghelul a dispărut, dar Icoana Maicii Domnului a răspândit
apoi multă vreme Lumina Necreată.