CROMATICA EMINESCIANĂ DIN PERSPECTIVĂ DIDACTICĂ ÎN BAZA

POEZIEI „FLOARE ALBASTRĂ”

CATEDRA FILOLOGIE
BURLACU TATIANA
Decriptarea cromatică a poeziilor inedite ale lui Eminescu, este treapta pe care
singură păşind, am descoperit o nouă ipostază a imaginarului eminescian. Cuvintele
lui Eminescu s-au transformat în culori şi apele învolburate ale oglinzii mi-au
dezvăluit o lume magică, în care Adevărul, Binele şi Frumuseţea s-au reflectat şi au
înmărmurit pentru veşnicie.[1]
Utilizarea culorilor în opera poetică eminesciană este sesizat de toți cei care
s-au numărat printre consumatorii operei sale. Analizînd și studiind cîteva surse în
acest scop am depistat că poetul acordă prioritate albastrului (seninului) și de aceea
este supranumit, „poet senin” din dublă ipostază : însăși opera sa este senină, adică
ușor perceptibilă și senimul este o nuanță a culorii albastre. Într-un articol scris de
către, Lilia Răcilă ce se intitulează: Poetica albastrului eminescian, am descoperit
că culoarea preferată a lui Eminescu este albastru.
„Cuvîntul albastru desemnează, dar nu arată. Problema imaginii cerului
albastru este cu totul diferită pentru pictor și pentru poet. Dacă cerul albastru nu este
pentru scriitor un simplu fundal, dacă el e un obiect poetic, atunci el nu se poate
însufleți decît printr-o metaforă. Poetul nu trebuie să transpună o culoare, ci să ne
facă să visăm culoarea.” (G. Bachelard)[2]
Albastrul este culoarea fascinantă ca spectacol în sine, actualizează, în general
Seninul reprezintă mai mult sensibilitatea poeticii eminesciene decît albastrul, ideea
de imaterialitate și împreună cu seninul conturează un cadru natural.
Mihai Eminescu este poetul tuturor. Opera lui este studiată de la mic la mare
deoarece este ușor perceptibilă, ce fascinează prin dinamism, culoare și cupride
foarte multe figuri de stil.
În urma analizei mai multor documente școlare printre care: metodologii,
curriculum etc, am depistat că poezia eminesciană despre care se amintește în titlu
se studiază în clasele a VIII-a, aX- a, a XI- a,a XII –a.
 În continuare voi relate despre câteva momente importante care vizează
această poezie, cât și comportarea unui bogate terminologii cromatice, totul din
perspectivă didactică.
Albastrul este cea mai rece dintre culori, în timp ce galbenul este cea
mai caldă culoare. Cromatica este un domeniu vast ce cuprinde multe domenii :
fizica, astronomia, pictura, dar nu în ultimul rând și literartura, unde e practic
imposibil să nu existe culori. În cazul de față vorbim despre cromatica eminesciană
în poezia : „Floare albastră”.
La studierea acestei poezii din punct de vedere cromatic se va atrage atenție
la expresiile, grupurile de cuvinte care conțin nume de culoare și explicarea acesteia
din punct de vedere semantic și contextual.
Și de-a soarelei căldură
Voi fi roșie ca mărul,

Mi-ai desface de-aur părul

Să-ți astup cu dînsul gura.

În limba română expresia sau comparația „roșie ca mărul” se încadrează în

sensul figurat , dat fiind faptul că sintagma dată se egalează cu o comparație și
culoarea roșie este specifică pentru față, doar dacă este cauzată de un anumit factor
ca de exemplu în cazul de față, soarele. Ceea ce ține de limba franceză, autoarea
Elisabeta Isanos a înlocuit termenul roșu prin rumen, dar își pierde sensul original
cu toate că această culoare este specifică pentru față, rumen- roșu deschis are
conotația „tînăr”, „sănătos”, „sănătos”, în acesată zonă, Astfel traducerea nu este
precisă,imprimă alte nuanțe semantice: roșu poate exprima în această zonă
semantică alte conotații „ars (de soare)”- cazul nostru (în alte contexte – „boală”,
„rușine”, „sfială” etc.).
Prin intermediul metaforei: Mi-oi desface de-aur părul, autorul dorește să
scoată în evidență culoarea părului fetei, care e de aur, aur = aurie, adică galben. În
sens conotativ a fost scos în evidență anume culoarea reală, naturală a părului fetei.
Sensul denotativ este redat prin intermediul adjectivului nume de culoare, aurie ce
scoate în evidență unele calități deosebite ale podoabei capilare: scump, bogat, de
un galben ardent.

Grupul de cuvinte, care a devenit și titlu – simbol al poeziei este „floare

albastră„. Aici ca și în cazul precedent fa vi nevoie de consultat un dicționar
cromatic, care să explice culorile în contextul existent prin varietăți de sensuri
(denotativ, conotativ, figutat).
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! Floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!
Termenul cromatic din aceste versuri este floare albastră ce exprimă sensul
propriu, deoarec asemena floare de o așa nuanță există în natură, dar în limba
franceză s-a tradus fleur bleue, fleur de l’aubli . În primă instanță au păstrat culoarea,
dar apoi au asociat-o sentimentului, floare uitată, deoarece albastrul este sinonim cu
răceala și după părerea mea cred că aici este vorba despre răcirea sentimentelor
dintre cei doi îndrăgostiți.