Mircea KIVU | Sentimentul românesc al locuinţei

Rezistenţa prin locuire

Ştiţi deja, marea majoritate a locuinţelor construite sub regimul comunist în oraşele patriei (dar nu numai, blocurile
apăruseră şi în sate) erau aşa-zisele locuinţe tipizate, adică un număr restrîns de proiecte multiplicate în toate cartierele
şi oraşele. Ideea în sine nu e comunistă, ea a apărut odată cu industrializarea – găseşti, de exemplu, în Vatra Luminoasă,
ansambluri rezidenţiale construite după acest concept, evident la dimensiuni reduse.
Comunismul a dus la extrem acest concept, ceea ce l-a făcut monstruos nu a fost tipizarea în sine, ci colectivizarea
locuirii. Actul locuirii este în principiu unul individualist, aş zice aproprierea unui loc, o delimitare a spaţiului privat (nu
doar în sens de proprietate, ci mai ales de personal); locuinţa tradiţională este un mod de exprimare a individualităţii
ocupantului. Or, în blocul comunist elementul de intimitate este redus la minim. În numele economiei de materiale,
pereţii şi uşile erau atît de subţiri încît transmiteau în imobil cele mai intime ecouri ale vieţii familiale, eventual
amplificate prin ţevile de termoficare. Bucătăria este redusă la un spaţiu infim, căci ideea era că omul socialist nu
trebuie să-şi risipească energia productivă în activităţi culinare, pentru asta fuseseră create unităţi alimentare cu
autoservire (prima a fost „Gospodina“ din ansamblul Piaţa Palatului, la intersecţia cu Ştirbei Vodă, inaugurată în 1960 şi
care a purtat iniţial titulatura „bucătărie de bloc“). Blocurile au fost dotate cu uscătorii comune pentru rufe, aproape
niciodată utilizate ca atare (de obicei, transformate în spaţiu de depozitare), spălatul rufelor în familie fiind un
comandament mult prea înrădăcinat în cultura familială autohtonă.
Însăşi Legea fondului locativ era adaptată ideii că locuinţa este exclusiv un loc de dormit, căci normele de repartizare
(cel mult 10 metri pătraţi pentru o persoană) erau făcute astfel încît să nu poată fi repartizată decît cel mult cîte o cameră
pentru o persoană, ideea de cameră de zi sau sufragerie fiind exclusă din start. Li se acorda cu generozitate o cameră
suplimentară academicienilor şi membrilor Uniunilor de creaţie.
Tot economia (de data asta, cea de spaţiu urban) determina îndesirea imobilelor (cartierul în care locuiam, Drumul
Taberei, a suportat trei rînduri de îndesiri, între 1965 şi 1989). Asta făcea ca din fereastra apartamentului să poţi asista,
cu sau fără voie, la mai toate activităţile casnice ale celor de peste drum.
Funcţiile locuirii erau amputate în blocurile comuniste, reduse la cea de odihnă, ceea ce face improprie însăşi utilizarea
termenului, mai degrabă ar trebui vorbit despre B-locuire, adică un fel de locuire de calitate inferioară.
Locatarii blocurilor încercau, spontan, să readucă locuinţa la funcţiile iniţiale. Una dintre reacţiile cele mai des întîlnite
era cea de separare a spaţiului privat, adică a apartamentului. Aceasta se realiza măcar simbolic, prin vopsirea uşii de la
intrare altfel decît în culoarea iniţială (ceea ce de obicei producea un aspect estetic îndoielnic al palierului). Nu
apăruseră uşile metalice, semnul bunăstării era indicat prin uşa capitonată. Împrumutată din birourile demnitarilor,
aceasta era, pe lîngă o metodă practică de izolare fonică şi termică, un mod de afirmare a status-ului (echivalent Daciei
negre).
Următoarea măsură de izolare era închiderea balconului. Avea în primul rînd un rol funcţional (pereţii subţiri şi
ferestrele de proastă calitate nu asigurau păstrarea puţinei călduri distribuite de centralele de termoficare), dar şi mai
larg – permitea suplinirea cămării, minuscule în proiectul iniţial. Locatarii noilor blocuri proveneau, majoritar, din
masele de rurali tranformaţi în lucrători industriali, deci se născuseră în gospodării rurale caracterizate prin multiple
spaţii de depozitare (beci, pod, magazii) total absente în noile unităţi de locuit. În plus, se reducea gradul de expunere
vizuală a interiorului camerei. Aceleaşi beneficii se obţineau prin triplarea ferestrelor (nu existau încă termopane).
După delimitarea exterioară, locatarul purcedea la eforturi de individualizare a spaţiului intern al apartamentului.
Încerca un lucru imposibil – să-l facă să arate cît mai puţin a apartament de bloc. O făcea prin mimarea (cu vopsea de
ulei) a unor lambriuri, prin ornarea pereţilor cu elemente de stucatură şi alte artificii similare. De cele mai multe ori,
rezultatul produs de transpunerea acestor elemente în spaţii extrem de reduse era, din punct de vedere estetic,
monstruos.
Exemplele ar putea continua. Ele ilustrează reacţia naturală de respingere a unui mod de viaţă care reducea la minim
spaţiul privat şi încerca să uniformizeze vieţile locatarilor regimului comunist.
Mircea Kivu este sociolog.