Preluare din Friedrich Rebhuhn, „Grădinile Bucureștiului” în Boabe de grâu, 7.07.

1932

În zilele noastre Cișmigiul se află strâmtorat de tot felul de clădiri înalte, cu care luptă mai cu
seamă plopii monumentali. Ce-a pierdut pe margini, câștigă însă cu prisosință înăutru. Pajiști
lineare, cu flori de sezon, cu ulcioare îmbrăcate în verdeață și cu odihnitoare perspective, sau alei
cotite și umbroase, cu câte un bust de bronz sau cu o statuie de marmură pe fondul unui
hemiciclu negru de brazi (interesant! Brazi în București. Probabil condițiile climatice diferite
permiteau creșterea brazilor) sau al unei măguri a vrăbiilor, drumuri cu trandafiri agățători sau
rotonde cu coloane împletite în iederi și curmee, ca niște teatre antice horticole, hățișuri aproape
sălbatice de pomi bătrâni sau lacul cu avuz pulverizat și cu bărci, cu nuferi și lotuși, fac din
Cișmigiu un colț de parc englez alături de o grădină românească din cele mai pline de farmec și
mai caracteristice pe care le avem. El se înnoește cu fiecare anotimp, din mâna harnică a
grădinarilor, și e o adevărată vedenie albă, sub zăpadă, din mâna de artist a iernii. E ca un miez
înflorit al orașului, ca o inimă care trimite valuri de miresme și de răcoare în tot organismul
mișunător al Bucureștiului.

Altă grădină, foarte nouă față de Cișmigiu și un fel de <<grădină dintr’o iarnă>>, e Parcul Carol.
El n’are ființă decât din 1906, anul vestit al Marii Expoziții. Sunt destui dintre noi care pot încă
vedea cu ochii minții malul neregulat pe care pășeau bivoli, câmpia cu gropi și cu băltoace,
plopii argintii de pe șoseaua 11 Iunie și din jurul Fântânii cantacuzinești, zarea de vii de pe
dealuri. Din tot acest loc părăsit râvna și gustul doctorului Istrati au făcut numai în câteva luni
minunea care se vede. E ca o lecție de ceeace se poate ajunge, cu aceeaș stăruință și pricepere,
într’o vreme, când Bucureștiul, crescut peste orice așteptări, are nevoie nu numai ca de o
podoabă, dar ca de mari plămâni verzi de împrospătare a aerului îmbâcsit pe care îl răsuflă, de tot
mai multe asemenea parcuri și grădini. Cișmigiul el însuș (sic!) a avut mari îmbunătățiri de pe
urma unei expoziții de-acum vreo patruzeci de ani, de când i-au rămas anumite alei, trunchiul de
copac în ciment pentru o lăptărie, zidăria de sub biserica Schitu Măgureanu, de unde se aruncau
focurile de artificii. Tot de atunci oamenii cari au astăzi cincizeci de ani pot să-și aducă aminte
de scenele de vară înșirate în marginea marei alei și cam de pe locul aleii trandafirilor din zilele
noastre, unde se jucau cânticele lui Vasile Alecsandri, Șoldan Viteazul, Barbu Lăutarul și alți
boccegii dela patruzeci sau șaptezeci și opt. Grădina a fost folosită însă destul de rar, pentru
serbări de binefacere, și s’a păstrat cu rostul ei de loc de plimbare, adăpost de frumusețe în pașii
drumețului.

Parcul Carol s’a născut ca un cadru al unei expoziții și, cu toată grija Casei Grădinilor,
așezământul comunal însărcinat cu această lature a edilității bucureștene și care e dator să ție în
bună stare și pentru folosul liber, fără nici o taxă, al tuturor cetățenilor aceste spații verzi, el s’a
întors destul de des la rosturile dela început. Fostul Palat al Artelor din 1906 s’a schimbat în
Muzeu Militar, vechile pavilioane refăcute sau sporite așteaptă noui întrebuințări asemănătoare,
Arenele romane adăpostesc întruniri sau concerte populare, Cetatea lui Țeăeș, cula boierească și
minaretul geamiei tremurat în oglinda lacului îi dau aproape înfățișarea de parc istoric sau
etnografic. Parcul Carol a fost un timp și Grădina Zoologică a României, cu o secție foarte
bogată de păsări acuatice în libertate. În el se poate admira unul din Uriașii lui Paciurea, de
proporții michelangelești, în grupul de piatră din fața peșterii. Un Istrati de bronz, ctitor al
Parcului, strică puțin, prin nedibăcie de prezentare, frumosul locurilor.

Altă grădină a Bucureștilor începe să fie din ce în ce mai mult Șoseaua Kiselev. După cum se
recunoaște în lume, e vorba de o inițiativă a generalului, guvernator al celor două țări după 1829,
de a cărui trecere pela noi se leagă atâtea așezăminte. A fost ca un colț de plimbare, pe o pârtie
destul de bătută, la capătul căei Mogoșoaia, atât spre castelul lui Brâncoveanu și drumul
Târgoviștei cât și spre drumul Ploeștiului, și a ajuns și a rămas timp de multe zeci de ani locul de
încurare a cailor repezi dela caleștele de lux ale protipendadei de sânge și de caftan sau ale
boierimii de avere de mai târziu. Pe margini creșteau în mai multe rânduri teii romantici. Poate
că cea mai frumoasă vreme a Șoselei Kiselev a fost vremea bătăilor cu flori (vezi datele!!) și a
carelor alegorice. A urmat apoi un fel de decadență și de pustiu, cu înaintarea nouilor cartiere ce-
i luau aerul pe o lungime de un kilometru, de doi, de trei. Dela intrare, pe-o lature arăta un șir
întreg de muzee, de Științe Naturale, Geologie, Artă Națională, și pe alta, gura de bulevard de
trei ori mai larg decât ea, al viitorului Parc Național. A fost atunci ca un fel de trezire, care a dat
Șoseaua Kiselev îndărăt rostul ei dintâiu și i-a făcut o strălucire nouă. În fragmentul dela început
și până la rontul (sic!) întâiu, ea s’a revărsat în părți cu pajiști de flori, cu statui de parc, așa cum
sunt Delavrancea, Leonard și mai cu seamă de curând așezatul Centaur al lui Jalea; în fragmentul
central, până la rontul (sic!) al doilea, pare un bulevard cu case de odihnă și de visare, iar în
fragmentul din urmă are înfățișarea unei desăvârșite autocăi, cu hipodromul la un capăt și cu
aeroportul la celălalt. Pădurea Bănesei chiamă din zare, iar mai departe lacul și pădurea
Snagovului, cu toată lumea trecătoare care se scurge spre ele. E cea mai frumoasă intrare, lungă
de trei kilometri, pe care și-o putea croi Bucureștiul dinspre Miazănoapte, încotro are cele mai
multe legături. E ca un gang de verdeață, de cântări de păsări și de flori, vrednic de faima de
odinioară a orașului de pe malurile Dâmboviței.