UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ”ANDREI ȘAGUNA”

DIN SIBIU

CURS LA
ISTORIA ȘI FILOZOFIA RELIGIILOR
ANUL IV SEM. II
(Lect. Dr. Alina Pătru)

SIBIU, 2013

~1~
 ISLAMUL

1. CARACTERISTICI GENERALE

 Islamul este o religie a monoteismului absolut, așadar una care pune în centru
sacrul unic personal.
 O simplificare este adusă modului în care este înțeles Dumnezeu. În epocă se punea
întrebarea: este sacrul monoteist sau politeist? Sau undeva la mijloc precum îl înțelegeau
diferitele forme religioase ale acelui timp? Islamul aduce aici o simplificare absolută, nu există
nici un fel de pluralitate, Dumnezeu este bun și este unul pentru toți, e unul, e singur, este
simplu.
 Din punctul de vedere al iconomiei divine avem din nou o mare simplificare pentru
că în religiile care pornesc de la ideea libertății și a responsabilității personale, lucrurile pot
părea a fi foarte complicate atunci când oamenii își pun problema ce vrea Dumnezeu de la ei.
Islamul înseamnă atât supunere cât și pace, acea supunere care îți aduce pacea, dacă te supui
voii lui Dumnezeu, o îndeplinești întocmai, obții tot ce îți este necesar, toată pacea și toate
bunurile de care ai nevoie pentru o viață cât de cât tihnită pe acest tărâm.
 Din punct de vedere al mesajului este tot simplu, spre exemplu în creștinism avem
patru evanghelii, între care există diferențe, iar mesajul pare a fi prea complex. În islam există
un singur Coran, despre care se spune că l-a dictat Dumnezeu direct, astfel încât să nu mai
existe probleme de interpretare și de armonizare a unor texte aparent diferite.
 Sunt mulți care se convertesc la islam și tocmai pentru simplificarea aceasta a
mesajului face să aibă o existență fără bătăi de cap, oamenilor le place, multora le place așa să
știe mai clar, să fie mai simplu ceea ce are de făcut și atunci toată viața se simplifică.
 Islamul este o religie care se naște după creștinism, cu o structură simplificată față
de a creștinismului, astfel încât până în ziua de azi ridică probleme serioase de teologia
religiilor: care au fost de fapt planurile lui Dumnezeu atunci când o religie ca aceasta s-a
răspândit și s-a impus, rămânând până astăzi?
 Din punct de vedere teologic, islamul nu este o religie cu un grad ridicat de
originalitate. Monoteismul absolut a mai existat și înainte de islam. În privința iconomiei
divine, a relației dintre sacru și creatural, elementele de originalitate ale islamului ar fi:
 Islamul susține că în cazul lor Dumnezeu însuși, văzând că oamenii pervertesc toate
revelațiile, a dictat cuvânt cu cuvânt Coranul. Mai exact Mohamed l-a memorat, deoarece nu

~2~
știa să scrie, nici să citească și l-a dictat la fel, cuvânt cu cuvânt. Coranul este împărțit în sure,
adică în capitole.
 Un alt elementul de originalitate al islamului este ideea că Dumnezeu a vorbit de-a
lungul timpului prin diferiți profeți, care toți au adus același mesaj pur și identic de la
Dumnezeu. În timp însă, oamenii au pervertit mesajul fiecăruia dintre profeți, ajungând la o
practică religioasă deteriorată. Astfel se explică (susțin ei), de exemplu apariția a patru
evanghelii, a patru versiuni diferite ale aceluiași adevăr. Când vorbesc despre profeți se referă,
printre alții, la Adam, Noe, Avraam, Moise, David, Ioan Botezătorul, Iisus, și ultimul este
Mohamed. Evreii și creștinii sunt astfel primitorii revelațiilor lui Dumnezeu, doar că nu au
păstrat mesajul Său în formă pură. Revelația făcută lui Mohamed este ultimă și definitivă
deoarece de data aceasta a dictat însuși Dumnezeu.
 Recent, în sec. XIX, a apărut o nouă religie și anume religia Bahai care s-a desprins o
din islam, provenită de la Bahaullah, acesta este un profet care a venit cu aceeași idee cu care
a venit și Mohamed și anume că revelația s-a pervertit și Dumnezeu a trebuit să o comunice
încă o dată într-o formă mai clară și mai nobilă și a comunicat-o prin el.
Așadar Bahai este o religie fiică a islamului, este răspândită în toată lumea, are comunități
stabile, sunt și la noi în țară au apărut în anul 1990 primi reprezentanți în București. Sunt prin
toată Asia, sunt în toată America, sunt cam peste tot a devenit deja o religie mondială, aceștia
au încercat inițial să fie un fel de reformă în interiorul islamului. Bahaullah pune astfel sub
semnul întrebării pretențiile islamului de a fi adus revelația ultimă și definitivă.
 Coranul este intraductibil, pentru că dacă traduci deja faci o interpretare, deja
modifici un pic sensul cuvintelor, ei mai traduc Coranul și în celelalte limbi, este și în limba
română, dar este tradus numai așa, pentru scopuri didactice, însă dacă dorești să te convertești
la islam trebuie să înveți limba arabă pentru a înțelege Coranul într-un chip cât mai fidel.
 Fac o diferență mare între două categorii de practicanți religioși – există pe de o
parte oamenii cărții - care sunt evreii și creștinii, aceștia au primit Revelația, dar în parte au
pervertit-o, deci ei au binele numai că este cu erori, de aceea sunt în mod tradițional tolerați și
chiar protejați de musulmani; și politeiștii sau idolatrii – care sunt ceilalți, aceștia nu au
nimic bun, nu au nici o revelație, și de aceea trebuie convertiți neapărat, iar învățăturile lor
trebuie combătute.
 Musulmanii au reținut din Sfânta Scriptură figurile personalităților importante din
Vechiul Testament și din Noul Testament, profeții – ca figuri de persoane care au bineplăcut lui
Dumnezeu. Din N.T. îl recunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos și nașterea Sa feciorelnică, o

~3~
recunosc pe Maica Domnului, pe cei 12 Apostoli. Însă ceea nu au receptat din creștinism este
dubla natură a Mântuitorului, faptul că este Dumnezeu și om în același timp. Pentru ei este un
om mai special care s-a născut dintr-o fecioară, pentru că așa a vrut Allah, însă nu recunosc
divino-umanitatea Sa, și nici dogma Sfintei Treimi, adică nu recunosc dogmele fundamentale
ale creștinismului.
 Toate cele trei religii monoteiste își au rădăcini în Vechiul Testament. În mod special
personalitatea lui Avraam este elementul de legătură între aceste trei religii. Atât evreii, cât și
creștinii și musulmanii se consideră a fi moștenitorii legitimi ai făgăduinței făcute de
Dumnezeu lui Avraam. Evreii consideră că moștenitorul legitim al lui Avraam este Isaac, cătuia
i s-a transmis, conform Cărții Facerii, făgăduința lui Dumnezeu mai departe, ea ajungând să fie
preluată în cele din urmă de fiii lui Iacov, poporul ales. Creștinii cred că adevăratul Urmaș al lui
Avraam este Iisus Hristos (Gal. 3, 16), și că ei sunt moștenitorii lui Avraam, pentru că sunt în
Hristos și pentru că au credința lui Avraam (Rom 4, 16u; Gal. 3, 7). Așadar, creștinii au o
interpretare spirituală, simbolică a descendenței avraamite, dezvoltate de Sf. Apostol Pavel.
Musulmanii preiau de la evrei ideea că ei sunt descendenții trupești ai lui Ismael,
considerat părintele arabilor. În schimb, în privința rolului lui Ismael, Coranul corectează
viziunea Vechiului Testament, pe care o consideră eronată. Coranul precizează că Ismael este
fiul făgăduit de Dumnezeu lui Avraam, că el este primul său născut, că nașterea sa din Agar are
loc ca urmare a unei revelații a lui Allah, iar apoi tot ce se întâmplă cu el în continuare este
expresia voii lui Dumnezeu: Avraam trebuie să se despartă de Agar și Ismael tocmai la Mecca,
pentru că acela este locul cel mai sfânt de pe pământ, Dumnezeu hotărăște ca Ismael să rămână
acolo, iar în cele din urmă Avraam însuși se întoarce la Mecca, unde construiește sanctuarul
Kaaba, locul cel mai sfânt al islamului, împreună cu Ismael.

2. TEMATICA ISLAMULUI

CADRUL ISTORIC AL APARIȚIEI ISLAMULUI

Se naște în Peninsula Arabă în secolul VII – acolo era un spațiu foarte amestecat din
punct de vedere religios, un fel de „Galileea neamurilor”. Erau triburi politeiste, erau și
destul de mulți evrei și erau creștini de multe feluri, dar în general creștini care nu practicau
creștinismul ortodox al Imperiului Bizantin, ci în afara imperiului erau foarte răspândite
ereziile creștine condamnate de sinoadele ecumenice și prin urmare nepermise în interiorul

~4~
 granițelor. Mulți dintre arieni, nestorieni, monofiziți etc. nu au renunțat la convingerile lor o
dată cu ținerea sinodului ecumenic care le condamnă, ci au preferat să părăsească țara
pentru a-și trăi convingerile religioase nestingheriți în continuare. Acest lucru arată că
oamenii respectivi nu fuseseră încă convinși de valoarea argumentelor ortodoxe, și nu voiau
să treacă la ortodoxia de stat numai pentru că se dăduse o lege în acest sens. Era și o
perioadă în care oamenii se aflau într-o căutare religioasă foarte puternică.
Mahomed nu este singurul profet care a activat în Peninsula Arabă, însă numai el a
avut succes, apăreau tot felul de profeți și tot felul de oameni care avuseseră viziuni și care
propuneau o anumită formulă religioasă și care în general era o combinație alcătuită din
religiile care se găseau acolo. Iar islamul nu este decât o combinație alcătuită din religiile pe
care le-a găsit Peninsula Arabă. Mohamed este singurul profet care a avut succes, religia sa
reușind să se răspândească și să fie cunoscută până astăzi.

ÎNTEMEIETOR:
Mahomed este întemeietorul acestei religii. Acesta a trăit între anii 570 (aproximativ) și
632, anul nașterii nu se știe cu exactitate. La vârsta de 40 de ani aproximativ, în anul 610, are
primele revelații, până atunci are un traseu interesant în sensul că devine orfan de ambii
părinți, îl crește un unchi, în cele din urmă e obligat de tânăr să își câștige existența și intră în
slujba unei văduve bogate ca însoțitor de caravane (șiruri de cămile care traversează deșertul).
La vârsta de 25 de ani se căsătorește cu văduva în slujba căruia se afla, aceasta se numea
Khadija (Hadigea) și era cu 15 ani mai în vârstă decât el. Au împreună nouă copii care mor de
mici. La vârsta de 35 de ani Mahomed era deja un om bogat și bătrân care deja se retrage la
pensie.
Mohamed are profunde căutări religioase, iar anii următori îi dedică profundelor sale
căutări religioase (se retrage în peşteri pentru lungi perioade, trăind lupte interioare intense).
Trăind astfel prin peșteri, la un moment dat începe să audă voci şi să aibă viziuni.
Întâmplându-se acest lucru, el crede că a luat-o razna şi vrea să se sinucidă, însă soţia lui îl
opreşte de la acest fapt, încurajându-l să acorde credit propriilor sale viziuni.
Conținutul revelațiilor lui Mahomed este în esență foarte simplu: el are revelația faptului
că există un singur Dumnezeu, că acest Dumnezeu dorește ca oamenii să aibă o singură religie
și să fie uniți într-o singură comunitate a credincioșilor, comunitate numită în arabă umma.
Aceste revelaţii se întâmplau prin 610, când el avea 40 de ani. Revelaţiile se repetă şi el
constată că i se adresează Arhanghelul Gavriil, care îi aduce un mesaj direct de la Allah

~5~
(Dumnezeu), echivalentul arab al numelui El/Elohim. La îndemnul soţiei, decide să facă
cunoscute aceste revelații, la început în grupuri mai restrânse, în interiorul orașului Mecca,
unde unii sunt de acord cu el, alții nu, însă reușește să atragă un număr redus de adepți. În
primă fază Mohamed credea că Dumnezeu vrea să se descopere prin el numai arabilor, și crede
că religia sa va una destinată arabilor, abia ulterior islamul dobândește pretenții de
universalitate.
Mohamed intră în conflict cu autoritățile orașului Mecca pe baza diversiunilor religioase
care se iscau.
În 619 îi moare soția, apoi se căsătorește cu mai multe soții.
În 622 conflictele cu locuitorii din Mecca devin atât de mari încât Mohamed este nevoit să
emigreze la Medina – oraș în care se va stabili cu adepții. Hijra sau hegira, adică emigrarea la
Medina, constituie actul propriu-zis de naștere al comunității islamice. 622 este anul emigrării
la Medina, conștientizând că sunt o comunitate diferită și că sunt diferiți de cei din jur și din
această pricină anul 622 este considerat anul 0, adică începutul erei islamice.
Musulmanii au un calendar lunar ceea ce înseamnă că anul nu are 365 de zile, deoarece
cele 12 luni durează numai câte 28 - 29 zile. Astfel, anii islamici, având 12x28 zile, sunt mai
scurți decât anii solari pe care îi avem noi. Diferența față de anul solar nu se recuperează. Astfel
din punct de vedere musulman, în prezent sunt în anul 1433.
Au loc o serie de conflicte sângeroase între orașele Mecca și Medina (care susținea pe
Mohamed). În cele din urmă în anul 630 Mohamed intră victorios în Mecca, în momentul
respectiv Mahomed decide ca pentru orice musulman este obligatoriu să ajungă o dată în viață
la Mecca.
Faptul pentru care Mohamed era atras atât de mult la Mecca era un sanctuar cubic
denumit piatra Kaaba. Acesta era un sanctuar preislamic dedicat zeităților politeiste ale
arabilor. Mahomed consideră că este dedicat numai lui Allah, că a fost construit de însuși
Avraam împreună cu fiul său Ismael, la indicațiile precise ale lui Dumnezeu, iar ulterior a fost
pervertit. Mahomed îl curăță de statuile zeilor care erau în el și îl face un sanctuar al
Dumnezeului unic.
La început direcția de rugăciune a musulmanilor era către Ierusalim, care era considerat
orașul cel mai sfânt, în momentul în care se mută la Medina, Mahomed primește o revelație, și
anume că trebuie să se roage spre Mecca, și din acel moment piatra Kaaba devine obiectul cel
mai sacru pentru toți musulmanii, devine centrul universului, locul de maximă întâlnire dintre
om și Dumnezeu (Allah).

~6~
 Piatra Kaaba - este un fel de sanctuar păgân pre-islamic în care erau venerați zeii păgâni,
Mahomed susține că această piatră a fost construită de Avraam cu fiul său Ismail ca pe un
templu al lui Dumnezeu, adică lui Mohamed i s-ar fi revelat faptul că este un loc pe care și l-a
ales Allah însuși ca să fie centrul lumii, despre acest fapt istoricii nu pot să spună decât faptul
că este un sanctuar păgân care a existat înainte de Mahomed și unde se aduceau jertfe
zeităților păgâne.
Se disting 2 perioade în viaţa lui Mahomed:
 Meccană
 Medineză
În prima perioadă, era un simplu organ al revelaţiei, fără a avea un rol politic deosebit. În
această perioadă, scrierile prezintă conţinut teologic.
În perioada a 2-a, el are o funcţie politică (imam = rol de primitor al revelaţiei; calif =
conducător religios şi politic). Surele (scrierile) din această perioadă cuprind mai multe referiri
la aspecte de organizare ale ummei.
În Coran este menționat în dreptul fiecărei sure (capitol) dacă este meccană sau
medineză. La cele meccane se constată un conținut teologic mai pronunțat, adică în perioadele
meccane surele au un conținut dogmatic, Mahomed era preocupat de aspecte strict despre
credință. În perioada medineză este preocupat mai mult de dreptul bisericesc adică de
administrație și organizare și atunci surele nu mai au atunci aceeași valoare teologică, dar sunt
despre regulile practice. Aceste reguli sunt date de anumite revelații spontane ale lui Mohamed
ex.: Cineva vine la Mohamed și îi spune că soția sa preferată Aisha (una din cele 9 pe care se
spune că le-ar fi avut după moartea celei dintâi) îl înșeală cu altcineva, atunci el are o revelație
spontană și spune că astfel de vești nu sunt valabile numai dacă sunt susținute de patru
martori, care pot dovedi că i-au prins în flagrant.
În anul 632 acest lider religios moare subit, nelăsând nici un fel de informație despre felul
în care trebuie să continue lucrurile, faptul că nu lasă asemenea precizări duce la disensiuni în
sânul comunității musulmane, în sensul că unii sunt de părere că revelațiile pot să mai
continue, dar numai pe linia descendenței directe a lui Mohamed, adică în familie, și ceilalți
sunt de părere că doar funcția de calif, adică de organizator și administrator, poate să continue
adică următorul șef al comunității.
Se pune problema dacă poate să fie în același timp și imam, sau va fi doar calif, asta îi
separă până astăzi pe musulmani în două grupări principale pe de o parte sunniții, care
consideră că numai califatul se păstrează mai departe și anume primul calif după moartea lui

~7~
Mohamed va fi generalul său Abu-Bakr, iar șiiți consideră că și funcția de imam poate fi dusă
mai departe, dar numai în familie și atunci își aleg conducător pe ginerele lui Mohamed care se
numea Ali. Aceasta duce la prima sciziune în interiorul comunității musulmane, care durează
până astăzi. În prezent șiiți ocupă spațiul țării Iran, iar sunniți sunt în general cam peste tot în
rest, adică ei sunt mult mai mulți, cei mai mulți musulmani sunt sunniți, între timp au apărut și
alte grupări și subgrupări. În orice caz ramura principală a islamului a rămas cea sunnită
până azi.
Șiiții au avut pe linia lui Ali descendentul lui Mohamed un număr de 12 imami, au fost
mereu conflicte între ei, acești imami au încercat tot timpul să devină califi, adică conducători
ai întregii comunități musulmane, dar nu s-a întâmplat aceasta deoarece au biruit sunniții. În
cele din urmă al XII-lea imam a dispărut în chip misterios, nu se știe dacă a murit sau nu, în
orice caz este așteptat să vină. Pentru șiiți acest al XII-lea imam este așteptat să vină cândva la
sfârșitul timpurilor ca o venire eshatologică. Pe când la ceilalți, adică la sunniți, se păstrează
doar instituția califatului, iar pentru că ei sunt majoritari în general când se vorbește despre
musulmani se face referire la aceștia.

RĂSPÂNDIREA ISLAMULUI

Spre sfârșitul vieții lui Mohamed apare ideea că islamul trebuie făcut cunoscut în primul
rând tuturor celor din Arabia. Mohamed moare în 632, iar la numai 100 de ani după aceasta
adică în 732, musulmanii au deja un imperiu care ajunsese la granițele Franței. În acest secol ei
reușesc să cucerească tot nordul Africii, Spania, și să ajungă până la m-ții Pirinei, adică la
granița cu Franța, iar aici se opresc. Această performanță se datorează unor mulțimi de factori.
Ei cuceresc la început provinciile de margine ale Imperiului Bizantin, acestea erau mai ușor de
cucerit pentru că nici populația nu se împotrivea cu vehemență, deoarece Împăratul Iustinian îi
înrobea cu taxe foarte mari pentru împodobirea capitalei Constantinopol. Când vin arabii, care
propun o religie asemănătoare cu cea a imperiului Bizantin, diferența dintre cele două constă
în faptul că islamul nu recunoaște Sf Treime și divino-umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos,
dar în rest se inspiră masiv din creștinism, era considerată de creștini de atunci ca o formă de
arianism, creștinii din aceste provincii îi primesc cu brațele deschise, ca pe niște eliberatori.
Prima provincie cucerită este Egiptul, aici creștinii sunt majoritari copți și au tendințe
centrifuge față de Constantinopol. Apoi sunt cucerite zona Cartaginei, Tunisia, Maroc, unde
supraviețuiesc credințe dochte, gnostice, pelagianiste, iar în cele din urmă musulmanii trec în

~8~
Spania unde erau încă mulți arieni. Aceste cuceriri facile îi întăresc pe musulmani în
convingerea că Dumnezeu este de partea lor, că ei au credința adevărată. Unde li se opune
rezistență se opresc, de ex. Imperiul Franc (viitorul Imperiu Carolingian) se opune pretențiilor
de stăpânire ale arabilor.
Musulmanii au fost percepuți ca niște eliberatori de jugul financiar al Bizanțului, deoarece
ei percepeau doar niște impozite cu mult mai scăzute decât cele ale imperiului Bizantin și astfel
provinciile de la marginea imperiului vor să treacă de bună voie în imperiul arabilor. Sistemul
de impozitare era însă diferențiat, astfel musulmanii aveau de plătit impozite mai mici decât
ceilalți. De aceea, oamenii se prezentau la imami (termen care e și echivalentul celui de preot
paroh din creștinism), și le spun acestora că vor să treacă la islam. La început, imamii încearcă
să îi oprească, întrebându-i: de ce vreți să treceți la islam, că și religia voastră e frumoasă. În
general primeau răspunsul: așa e, dar vrem să plătim biruri mai mici. În primele secole islamul
a dat dovadă de o mare toleranță religioasă, nu a făcut presiuni asupra populațiilor care erau
formate din ”oameni ai cărții” să treacă la islam. În schimb populația a fost nevoită să învețe
limba arabă, limba de comunicare în imperiu. Astfel, în curs de câteva secole s-a produs
arabizarea și apoi islamizarea a fost un pas ulterior al acesteia. Așa au dispărut ereziile
creștine, fiind asimilate de islam. Totul a decurs ca un fenomen natural, într-un teritoriu pe
care arabii l-au stăpânit, nu ca o presiune la convertire venită de sus, de la puterea politică.

PERIODIZAREA

Primi patru califi au fost aleși democrat. Primul a fost generalul lui Mahomed, Abu-Bakr,
după care au fost aleși încă doi, iar al patrulea este cel din anul 661 care ales fiind atunci
introduce succesiunea ereditară, deci apar primele dinastii de califi. Așadar după prima
perioadă, cea a primilor patru califi, avem trei dinastii mari care periodizează aproape tot
islamul și anume:

Prima este dinastia omaiazilor (661 - 750), sunt la origine o familie din Mecca care s-au
convertit chiar înainte să cucerească Mohamed orașul Mecca, de atunci primesc funcții
importante în sânul comunității. Aceștia sunt cei care ajung să stăpânească un imperiu ce se
întinde din China până în Spania. Sunt cucerite și înglobate, în afară de teritoriile din Nodrul
Africii și de Spania, Imperiul Persan și părți din Nordul Indiei. Capitala se mută la Damasc, care
este cel mai vechi oraș locuit neîntrerupt. Mecca și Medina își pierd din importanță și implicit

~9~
Arabia, patria de naștere a islamului. Damascul devine centrul vieții politice și religioase
islamice. Astfel, mutând capitala, omaiazii s-au delimitat de perioada și de stilul de conducere
de dinainte.
În anul 750, oamaiazii sunt învinși, după mai multe lupte interne, de către abasizi,
susținuți de un număr însemnat de musulmani nemulțumiți. Omaiazii sunt văzuți ca fiind prea
lumești, nemairespectând valorile inițiale ale islamului. În plus, abasizii sunt susținuți de
persani, care între timp deveniseră musulmani, dar nu erau arabi și de aceea erau priviți ca
niște musulmani de mâna a doua, în ciuda culturii lor vechi și a puterii economice pe care o
aveau în continuare.
Pentru ca să se asigure că omaiazii nu le vor mai face probleme, abasizii invită toţi
omaiazii la o masă în Damasc, unde au fost otrăviți. Astfel sunt uciși toți, cu excepția unuia care
nu s-a dus atunci la masa respectivă, care ulterior va fugi în Spania. Acel omaiad care a reușit
să scape de otrăvire s-a retras în Spania, la Cordoba, unde întemeiază califatul de Cordoba.
Acest lucru este important pentru a putea vedea că dinastiile califilor de care vorbim noi sunt
cele care au reprezentat majoritatea sunnită, dar de-a lungul timpului au existat și alte dinastii
care au încercat să se impună, dar care au avut doar o dominație zonală. Privit din exterior,
islamul pare a fi un bloc unitar, dar e important să știm că disensiunile interne au fost
întotdeauna și sunt și acum foarte mari, deci există o pluralitate internă în interiorul islamului.
În al doilea rând este important deoarece în Spania este prima dată când islamul dobândește
un profil european.

A doua dinastie este dinastia abasizilor (750-1258). Ei se trag din Abbas, unchiul lui
Mahomed, deci se legitimează și prin legăturile de sânge cu profetul. Această dinastie se
sprijină puternic pe forța perșilor, fapt pentru care abasizii mută sediul capitalei la Bagdad,
astfel se stabilește un nou centru de greutate al imperiului, care este reorganizat pe structurile
fostului Imperiu Persan.
Despre abasizii se știe că erau niște califi foarte culți, preluând interesul pentru cultură
de la perși. Ei păstrează și valorifică nu doar cultura persană, ci salvează și filozofia grecească,
pe care au transmis-o până azi. Ex.: opera lui Aristotel sau a altor filozofi greci, care nu era
atunci considerată importantă de către creștinii aflați încă în proces de delimitare față de
cultura păgână greacă. Moștenirea culturală a grecilor și a romanilor s-a păstrat datorită
acestei dinastii, datorită faptului că ei au susținut cultura. Astfel personalități precum

~ 10 ~
Avicenna, medic și filozof, sau Averroes, filozof care încearcă să reconcilieze filozofia lui
Aristotel cu islamul, au avut o contribuție culturală de valoare mondială până astăzi.
Perioada abasizilor este perioada de maximă dezvoltare a islamului, atunci (sec. IX) se
atinge vârful, apogeul civilizației musulmane pentru că ulterior lucrurile au luat un curs
descendent. În această perioadă se construiesc multe clădiri repreyentative, e un avânt general
al arhitecturii și al artelor, orașele se dezvoltă etc.
În 1258 mongolii vin spre Europa cu o putere covârșitoare distrugând tot în calea lor.
Astfel datorită invaziilor mongole care distrug Bagdadul, dinastia abasizilor este detronată,
islamul de altfel este puternic afectat, astfel încât, la acel apogeu la care a fost atunci, practic nu
au mai reușit să se ridice niciodată.

Până în 1258, societățile islamice sunt teocrații, cu alte cuvinte conducerea politică și cea
religioasă se află în aceeași mână. După căderea Bagdadului se întâmplă sciziunea între religios
și politic. Unul dintre abasizi ajunge în Egipt, unde sultanii Mameluci dau abasizilor titlul de
calif în continuare, însă să fie conducător și administrator numai din punct de vedere religios.
Puterea politică rămâne în mâna sultanilor, care vor să se legitimeze prin legătura cu abasizii.
Abasizi nu mai aveau forță politică, însă califatul continuă într-o nouă formă la Cairo.

În 1517 Egiptul este cucerit de cea de a III-a dinastie, cea a osmanilor.

Osmanii sunt reprezentanții cei mai puternici și cei mai actualizați ai comunității
musulmane din acel timp. Ei mută capitala la Istanbul. Sultanii osmani preiau la scurt timp și
titlul de calif. Deci califatul continuă cu dinastia a III-a, de la 1517 până la 1924, mai exact până
după primul război mondial.
În ultimi ani ai Imperiului Otoman se considera că islamul este o religie pe cale de
dispariție, se credea că islamul mai are doar câteva decenii de trăit. Lucrurile nu s-au întâmplat
chiar așa, ci dimpotrivă, islamul a revenit în forță, ajungând una dintre cele mai puternice și
mai dinamice religii ale lumii de azi.

Din punctul de vedere a conducerii comunității ajungem în perioada a V-a în care nu mai
avem califi, nu mai există o voce autoritară pentru islam care să aibă pretenția că vorbește
pentru toată lumea musulmană. Sultanatul dispare în 1922, califatul dispare și el în 1924
și de atunci nu mai există decât conducători regionali, care poartă numele de muftiu. Acum, în
fruntea comunităţilor islamice se află un muftiu.

~ 11 ~
 IZVOARELE ISLAMULUI

Coranul este izvorul principal care are valoare de Sfânta Scriptură, și care este alcătuit
din capitole numite sure în număr de 114. Unele sunt meccane, altele medineze în funcție de
locul în care au fost revelate. Prima sură din Coran este mai scurtă, aceasta este mărturisirea
de credință, dar după aceea sunt surele sunt dispuse în ordinea lungimii, prima sură e mai
scurtă ea face excepție, a II-a sură este cea mai lungă ș.a.m.d.. Aceasta este Scriptura pentru ei
și are o valoare absolută.
După Coran mai există asemenea Hadite – sunt alte vorbe sau diferite sfaturi ori
învăţături ale lui Mahomed, rostite cu diferite ocazii. Deci dacă oamenii aveau o neînțelegere, în
timpul vieții profetului mergeau la Mahomed, după aceea au trebuit să decidă singuri. Cum să
facă? Ei și-au amintit că în momentul cutare a mai fost o situație similară și profetul a zis așa, și
dacă a zis așa mai putem și acum să aplicăm ceea ce a zis el. Așa au ajuns să circule toate
vorbele pe care le-a zis Mahomed. Adevărul este că azi sunt așa de multe hadite încât omul nu
ar fi avut nici timpul fizic să le spună pe toate. Azi ele reprezintă puncte de reper.
Sunna – reprezintă diferite istorisiri privind viaţa lui Mahomed.
Haditele şi Sunna formează împreună Tradiţia.

Au apărut desigur ulterior tot felul nevoi de a rezolva probleme concrete, în acest sens s-
au dezvoltat școlile juridice. Aceste școli pregăteau anumiți experți în cunoașterea legii
musulmane care să știe în fiecare situație cum trebuie aplicat și înțeles islamul în situațiile
concrete ale vieții.
Dreptul islamic sau dreptul sharia încearcă să reglementeze toate aspectele vieții
musulmane. De-a lungul istoriei islamului au existat cinci școli juridice importante: una șiită
și patru sunnite. Aceasta arată care este importanța regională a diferitelor centre. Școlile
clasice sunnite sunt: una în Egipt, una în Africa la sud de Sahara și în Asia de Sud, una în Turcia
și a patra și care era cea mai puțin importantă în perioada clasică a islamului era în Arabia
Saudită. Aceasta și-a pierdut importanța o dată cu mutarea capitalei la Damasc, astfel
nemaifiind un centru important. Școala din Arabia Saudită se numește școala Hanbalită.
Reprezentanții acestei școli au o viziune foarte îngustă: totul e citit şi interpretat în literă.
În ultima perioadă de timp Arabia Saudită și-a descoperit mari zăcăminte de petrol, este
un stat sprijinit de S.U.A. și se mai sprijină și pe faptul că la ei sunt orașele Mecca și Medina, iar

~ 12 ~
azi pelerinajele au luat o amploare mult mai mare față de cum era în trecut, ceea ce însemnă
venituri mult mai mari. Astfel Arabia Saudită a ajuns să aibă o putere pe care nu a avut-o
niciodată de când există islamul.
Ceea ce se întâmplă în prezent este că Arabia Saudită încercă să trimită misionari peste
tot în toată lumea islamică, datorită faptului că au bogăție și există zone islamice foarte sărace
care au nevoie de subvenționări și de fonduri, iar Europenii și Americanii nu prea dau acestor
popoare sărace astfel de fonduri și subvenții, numai dacă nu cumva se întâmplă ca acele zone
să fie în centrul interesului lumii Occidentale, și atunci ceea ce rămâne și ceea ce li se poate
oferii acestor popoare foarte sărace nu este decât ajutorul financiar al lumii musulmane. Dar
dându-le ajutor financiar, saudiţii le transmit şi învăţături ale lor specifice, ei condiționează
acordarea ajutorului financiar de trimiterea unor misionari musulmani care să îi învețe pe
locuitorii acelor teritorii ”adevăratul islam”, adică islamul în versiune hanbalită. Astfel se
petrece un fenomen de uniformizare a islamului, din nefericire în jurul unei versiuni foarte
restrictive, ceea ce duce la exacerbarea fundamentalismelor religioase și la sporirea tensiunilor
în plan mondial.

RAPORTUL DINTRE ISLAM ȘI LUMEA CREȘTINĂ

Din punct de vedere al Coranului, islamul nu revendică unicitate revelaţiei, ci mai

recunosc şi alte revelaţii pe care le-a făcut Allah => teoria revelaţiilor succesive – consideră că
de-a lungul timpului Allah a trimis mai mulţi profeţi, care au adus acelaşi mesaj religios, dar în
timp s-a pervertit. În momentul în care trăia Mahomed, Allah a deci să nu mai fie pervertit
mesajul transmis, de aceea i l-a dictat lui Mahomed cuvânt cu cuvânt prin Arhanghelul Gavriil
=> Coranul = revelaţia ultimă şi definitivă, care nu se poate perverti (Coranul e intraductibil,
pentru că altfel s-ar pierde sensul mesajului).
În şirul profeţilor recunoscuţi de Coran: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus. Cu toţi s-a
întâmplat acelaşi lucru: au primit revelaţia şi au transmis mai departe, dar cu timpul s-a
pervertit.
Din V.T. reţine Legea şi profeţii, iar din N.T. figurile Mântuitorului, ale Maicii Domnului,
ale Apostolilor. Reţine şi naşterea feciorelnică a lui Iisus, din Maica Domnului. Musulmanii Îl
consideră pe Hristos un mare profet, chiar mai mare decât Avraam. Însă nu reţine dubla natură
a lui Hristos (Îl recunosc doar ca om), şi nici ideea despre Sfânta Treime. De aceea, islamul a
fost perceput în epocă doar ca o formă de arianism.

~ 13 ~
 Privind cele 4 Evanghelii şi spunând că mesajul transmis de fiecare e puţin diferit,
islamicii consideră că mesajul lui Iisus era deja pervertit atunci când au fost scrise Evangheliile.
Islamul împarte celelalte religii în 2 categorii:
Oamenii cărţii (iudeii şi creştinii)
Politeiştii, idolatri
Prima categorie e bine văzută, întrucât a primit revelaţia de Allah şi sunt monoteişti. În
privinţa iudaismului nu există îndoieli, dar despre creştinism uneori au considerat că e o
religie triteistă. Imaginea sacrului în creștinism e mult mai complexă, așa că pentru creștini
uneori e o provocare dificilă să arate că au un singur Dumnezeu. De multe ori, din felul cum
prezentăm noi lucrurile când vorbim despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii, un ascultător
neavizat ar înțelege că avem trei dumnezei. În dialogul interreligios, reprezentanții religiilor
strict monoteiste așteaptă din partea noastră să îi convingem că și noi suntem monoteiști, nu
doar afirmăm acest lucru, fără ca el să fie o realitate.
De-a lungul secolelor islamul a manifestat o mai mare toleranţă faţă de iudei şi creştini.
Situația s-a schimbat doar în ultimele decenii, în primul rând din motive politice.

ELEMENTE DE DOCTRINĂ ÎN ISLAM

SACRUL ÎN ISLAM
Islamul este religia unui monoteism absolut. Se insistă pe caracterul unic şi personal al
sacrului; acest sacru se numeşte Allah, care e numele pentru Dumnezeu (provine din rădăcina
El). Islamul pune un mare accent pe transcendența absolută a lui Allah. Pentru ei Allah este
dincolo de toate conceptele și realitățile, dincolo de toate formele de existență prezente în
lume, de aceea se foloseşte formula: Allah acbar (adică Allah e foarte mare) - superlativ
absolut. De aici și interdicția de a-l reprezenta, islamul fiind o religie iconoclastă.
Islamul se opune premisei că Dumnezeu există în trei persoane ca: Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh, dar mai ales combate cu vehemență ideea că Dumnezeu are un Fiu, această idee este o
blasfemie pentru islam.
Totuși în interiorul sacrului se introduce o pluralitate, chiar dacă nu este de tip evident
personal, și anume prin atributele lui Allah care sunt în număr de 100, dintre care 99 îi sunt
cunoscute omului. Prin cifra de 100 se exprimă faptul că Allah este dincolo de capacitatea de
cuprindere a omului (perfecțiunea).

~ 14 ~
 Omul îl cunoaște pe Allah prin atributele sale care sunt în același timp moduri de
prezență a lui Allah în lume (fețe ale lui), dintre care două sunt cele mai cunoscute și cele mai
importante:
 Atotputernicia și Milostivirea lui Allah
Față de aceste două atribute omul trebuie să dezvolte atitudini specifice, așa că față de
atotputernicia lui Allah omul trebuie să dezvolte atitudinea de supunere și față de milostivire
lui Allah una de recunoștință.
În acest mod este prezentă pluralitatea, nu este una personală, însă totuși este o
pluralitate în interiorul sacrului, în afară de aceasta pe lângă Allah sfera sacrului este populată
de îngeri pe care i-au preluat din conceptul iudeo-creștin și îi consideră niște creaturi. Mai cred
și în duhuri denumite gini, spirite care sunt peste tot și care sunt tot o formă prin care omul
percepe sacrul ex.: Aladin și lampa fermecată care este tot un gin un spirit.
În privința sacrului nedefinit, el este prezent în mistica islamică. Curentele mistice în
islam sunt denumite cu termenul de sufism. În sistemul monahal islamic s-a dezvoltat o formă
de mistică care pune accente foarte puternice pe caracterul sublim al lui Dumnezeu, prin
capacitatea omului de a-l cunoaște și de al experia. Astfel, în timp ce misticul ajunge la sacru
nedefinit, credinciosul obișnuit are un fel de trăire a lui Dumnezeu în împrejurările concrete
ale vieții și pentru el totul se reduce la a dezvolta o relație cu acest Dumnezeu care are grijă
întru totul de el.

RELAȚIA DINTRE SACRU ȘI CREAȚIE

Între Allah şi lume e o deosebire totală (Mahomed îi cere lui Allah să-i vadă faţa. Allah îi
spune că acest lucru nu e posibil, însă îi propune lui Mahomed să se uite la un munte, apoi se va
uita şi Allah la el. În momentul în care Allah S-a uitat la munte, muntele s-a pulverizat).
Allah creează lumea datorită atotputerniciei și milostivirii Sale. Allah crează lumea prin
atributele sale (mai ales prin atotputernicia şi milostivirea sa). Atotputernicia sa se manifestă
prin faptul că poate crea şi aduce la viaţă o lume aşa complexă, iar milostivirea prin faptul că pt
el nu e necesar să creeze lumea...
În starea paradisiacă oamenii cunosc toate aceste realităţi (cunoaşterea nepervertită) şi
manifestă faţă de creator supunere şi recunoştinţă.
Urmează căderea în păcat, ea îl are ca erou pe diavol, diavolul se numește Iblis =
înșelătorul, un echivalent al lui Lucifer. Iblis, din invidie(nu invidie faţă de poziţia lui Alah, căci

~ 15 ~
aceasta e necontestată), ci faţă de poziţia omului(omul era mai sus decât îngerii în ierarhia
islamică a creaţiei) provoacă căderea sa. Iblis este supărat pe faptul că Allah le-a cerut îngerilor
să se închine omului. Diavolul vine să-l ispitească pe om, diavolul mai este numit și Sheitan
care este termenul echivalent al lui satan.
Starea după cădere e caracterizată prin uitare şi neştiinţă, iar pt refacerea comuniunii e
nevoie de revelaţie. După ce omul cade în păcat, el își uită menirea, el uită de relația cu
Dumnezeu. Iar aici intervine Allah prin revelație, menită să înlăture uitarea, însă omul uită și
ceea ce i se revelează, iar Allah reia revelațiile tot mereu, până când se ajunge la revelația
definitivă, care trebuie să se păstreze și anume revelația lui Mahomed.

În vederea restaurării comuniunii, islamul pune accentul pe: 1. Înlăturarea uitării – în

acest sens se recomandă recitarea permanentă a Coranului, termenul Coran provine de la
termenul kara – care înseamnă a recita. Acest kara indică și faptul că Arhanghelul Gavriil i-a
recitat lui Mahomed Coranul și Mahomed l-a învățat pe de rost. Dar indică și faptul că
musulmanul trebuie să recite permanent Coranul, ca să nu uite din nou revelația, pentru că
uitarea este începutul tuturor relelor. Astfel și în timp când se naște copilul i se recită sure din
Coran, nu contează că înțelege sau nu, ele vor rămâne cumva în mintea lui, astfel omul este
cumva de la bun început marcat de adevărurile din Coran, după care toată viața este însoțită de
recitări din Coran, pentru că cele cinci momente de rugăciune zilnică reiau de fiecare dată sura
întâi din Coran, și pe lângă aceasta se mai adaugă și alte texte.
Inclusiv pe patul morții i se recită sure din Coran muribundului, pentru a putea avea o
mai ușoară trecere la judecată unde Dumnezeu vede dacă omul este un credincios musulman și
dacă merită toate bucuriile paradisului, sau dacă a avut o viață deteriorată. Dacă este un
credincios, va ști cum să răspundă la întrebarea dacă Mahomed este profetul lui Allah. De
asemenea, el poate fi întrebat cine este Iisus Hristos, în acest caz răspunsul corect din punctul
de vedere al islamului este că Iisus Hristos este tot un profet al lui Allah, la fel ca și Mahomed.
În niciun caz credinciosul muslulman nu trebuie însă să răspundă că Iisus este Fiul lui
Dumnezeu. Doctrina aceasta o consideră ei inacceptabilă. Există și un loc în Coran, în care Allah
îl întreabă pe Iisus: ai spus tu cumva oamenilor că ești fiul meu? Răspunsul este: cum aș fi
putut să spun așa ceva, nici vorbă spun așa ceva, eu știu că Dumnezeu este unic, nu este nivelul
lui Dumnezeu să aibă un fiu.
Astfel recitarea pe cât mai mult cu putință dacă se poate chiar în permanență, și aceasta
este menită să împiedice uitarea.

~ 16 ~
 2. Dincolo de aceasta omul mai trebuie să dezvolte atitudinea de supunere și de
recunoștință, deci practic acestea împreună cu înlăturarea uitării sunt cele trei elemente
fundamentale. Dacă le are pe acestea trei, practic și-a pus toată viața în mâinile lui Allah.
Cele mai importante datorii ale musulmanului sunt concretizate în cele cinci coloane ale
islamului, adică în cele cinci îndatoriri capitale.

ROLUL OMULUI ÎN REFACEREA COMUNIUNII

Cele cinci coloane au menirea de a ajuta omul să dezvolte supunerea şi recunoştinţa.

1. Prima coloană este mărturisirea de credinţă/shahada. Ea este o frază scurtă:

Allah este Dumnezeu, iar Mahomed, profetul său. Cei care vor să devină musulmani trebuie doar
să rostească această frază într-un cadru organizat, într-o moschee de față cu un iman, și sunt
considerați musulmani. Însă după aceea dacă vrei să renunți la islam este foarte greu, deoarece
asupra ta se fac foarte multe presiuni, ajungând chiar să îți fie propria viață în pericol, cu cei
care nu au cunoscut niciodată islamul, musulmanii nu au nici o treabă, deoarece ei consideră că
sunt în neștiință, de aderat se aderă foarte ușor, riscurile sunt mari dacă ai cunoscut islamul
din interior și apoi vrei să renunți. Această frază: Allah este Dumnezeu, iar Mahomed, profetul
său conţine esenţa credinţei musulmane: unicitatea lui Dumnezeu, acţiunile lui Dumnezeu în
lume prin profeţi, recunoaşterea tuturor acestor revelaţii succesive ale profeţilor, rolul lui
Mahomed, ca ultimul dintre profeţi care aduce revelaţia definitivă.

2. Cea de-a doua coloană este rugăciunea rituală/salat. Un musulman trebuie să se

roage de cinci ori pe zi, după momente foarte bine stabilite în funcţie de răsăritul şi apusul
soarelui în zori, la miezul zilei, seara şi încă două momente ale zilei care sunt intermediare:
jumătatea intervalului dintre răsărit și amiază, jumătatea intervalului dintre amiază și apus.
Inițial se considera că ziua începe atunci când poți distinge cu ochiul liber între un fir de ață
albă și un fir de ață neagră întinse, și se încheie atunci când cele două fire nu mai pot fi
deosebite. Astăzi musulmanii iau orele de rugăciune din tabele și pe care încearcă să le
respecte cât mai strict.
Cum s-a ajuns la acest număr?

~ 17 ~
 Există o istorisire care spune la un moment dat că Mahomed a fost la Allah în al VII-lea cer
şi la întoarcere s-a întâlnit cu Moise. Acesta îl întreabă de ce este supărat, iar Mahomed îi
răspunde că a fost la Allah şi i-a spus cât trebuie să se roage (tot timpul). Moise îi răspunde să
nu accepte ci să negocieze; Mahomed se întoarce, discută din nou cu Allah şi coboară mai
fericit. Moise îl întreabă de ce e fericit; Allah a spus să ne rugăm de 40 de ori pe zi. Moise îl
trimite din nou pentru a mai negocia. Allah a spus de cinci ori. Moise l-a trimis încă o dată, iar
Mahomed decide că nu se mai duce înapoi şi acceptă de cinci ori. Astfel islamul îşi afirmă
superioritatea faţă de iudaism (care trebuie să se roage de trei ori pe zi). Aceste cinci momente
de rugăciune ale musulmanilor umplu cele mai importante momente din fiecare zi.
Rugăciunea cea mai importantă e cea de vineri la prânz care are loc de obicei în moschee.
Nelipsită din aceste momente de rugăciune e sura întâi din Coran, pe lângă care se fac ritualuri
de închinăciuni. Există şi alte formule de invocare a lui Allah.
Rugăciunea trebuie să aibă loc într-un spaţiu ritual tipic. Rugăciunea în sine nu e o
problemă individuală; ea se desfăşoară la ora la care trebuie în întreaga comunitate =>
caracter public, comunitar. E important ca locul în care se desfăşoară rugăciunea să fie
sacralizat. În primul rând, e sacralizat perimetrul moscheii, apoi cel al comunităţii, iar în al
treilea rând perimetrul covorului de rugăciune.
În general, aceste covoare sunt un instrument casnic, care e folosit de o comunitate în
mişcare. Covorul creează senzaţia de familiaritate, de protecţie (mai ales în pustie), protecţie
faţă de mediul fizic aspru, dar mai ales faţă de duhuri. Există nişte sectoare ale creaţiei
rezervate duhurilor rele (zonele subpământene). Există convingerea că aceste duhuri pot fi
oprite cu mijloace fizice, iar mijlocul fizic prin excelenţă e linia în zigzag. Aceasta împiedică
duhul să urce de sub pământ până la gura unui vas, spre exemplu, care e ornamentat cu linii în
zigzag.
Astfel, fiecare covor are marginea ornamentată cu linie în zigzag. Apoi, acestea au mai
multe rânduri de borduri, din tot felul de modele geometrice şi florale, care în mod simbolic
împiedică pătrunderea forţelor malefice de pe pământ, creându-se în interior un spaţiu
protejat. Covorul de rugăciune îl poartă nomadul, oferindu-i protecţia de care are nevoie.
Alt element-cheie în legătură cu rugăciunea e faptul că în mijlocul covorului e înfăţişat
Muntele Moria, muntele sacrificiului lui Avraam. Covorul e orientat spre Mecca.
În România există o impresionantă colecţie de covoraşe de rugăciuni mahomedane la
Biserica Neagră din Braşov. Covoarele persane pe care le avem noi în case sunt varianta
secularizată a covorașului de rugăciune, adică sunt țesute după modele similare, cu mici

~ 18 ~
diferențe (muntele Moria din centru este înlocuit de un rond de flori), iar ele nu mai
îndeplinesc un rol religios, ci doar unul estetic.
Tot acelaşi rol împotriva forţelor malefice îl au şi abluţiunile. Înainte de rugăciune omul
are obligaţia de a se spăla pe mâini şi pe picioare. Prin spălare, omul leapădă tot ce e lumesc,
tot ce îl reține, ajungând într-o stare în care se poate dedica mai uşor rugăciunii şi sacrului.
Fiecare moschee are într-o încăpere mai mică, separată, o baie pentru a se efectua spălările
rituale. E obiceiul ca, înainte de rugăciune, musulmanii să se spele (pe antebraţ, palme, faţă,
urechi, picioare). O dată pe săptămână, musulmanul e invitat să se spele pe tot corpul. De
aceea, aceste ţări sunt foarte curate.
Atunci când face rugăciunea, musulmanul se descalţă, pentru că pe încălţăminte rămâne
praful lumii.
Rugăciunea se desfăşoară oriunde; unde te prinde ceasul, acolo faci rugăciunea (însă de
preferinţă în moschee). Vineri la ora 12 e foarte indicat să se facă rugăciunea comunitară în
moschee.
Rugăciunea în sine e o combinaţie de cuvinte şi gesturi. Componentele rugăciunii sunt:
- mărturisirea de credinţă;
- o formulă monoteistă (Allah acbar = Dumnezeu este foarte mare)
- rugăciunea Alkatifa (o sură din Coran), în care se proclamă atotputernicia lui Allah.
Gesturile sunt menite să arate smerenia credinciosului. Se fac mătănii (din poziţia
îngenuncheată sau din picioare), iar aplecarea frunţii până la pământ înseamnă supunere
totală.
Rugăciunea standard durează aproximativ 15-20 minute şi în moschee e condusă de un
imam. Bărbaţii şi femeile stau în încăperi distincte. Forma lungă a rugăciunii se foloseşte atunci
când credinciosul consideră că are nevoie de o purificare deosebită.
În mod tradiţional momentele de rugăciune erau anunţate de muezin (din turnul
sinagogii, numit minaret). Astăzi muezinul a fost înlocuit de difuzoare cu boxe. În țările
islamice la orele rugăciunii se oprește munca în fabrici și se face rugăciunea. Pentru cei care
sunt la serviciu și nu sunt într-o țară islamică şi nu pot să se roage la momentul respectiv, ei
amână rugăciunea până la pauză.

3. Cea de-a treia coloană este dania rituală/zakat. Ea a fost introdusă atunci când
comunitatea islamică se refugiase la Medina, și au început să apară nevoile materiale. Dania
este echivalentul zeciuielii iudaice. În islam orice credincios care depăşeşte un anumit nivel

~ 19 ~
financiar are obligaţia de a da un anumit procent din veniturile sale pentru scopuri nobile
(susţinerea pelerinajului, într-ajutorare islamică, etc.). Procentul, care în mod tradițional e de
10%, ca în Vechiul Testament, diferă în practică în funcție de categoria de bunuri, putând în
unele cazuri să ajungă până la 25%. Fiecare are libertatea de a hotărî încotro se îndreaptă
aceste danii. În această privinţă musulmanii au fost primii care au organizat un amplu sistem
de într-ajutorare reciprocă. Dincolo de aceasta, dania rituală are un profund sens spiritual:
dând o parte lui Allah, omul curăță și sfințește restul averii, astfel și aspectele materiale care
susțin viața omului dobândesc un caracter de sacralitate. Apoi, omul dând această danie îşi
arată credinţa în Allah şi în acelaşi timp recunoştinţa faţă de milostenia lui Allah, care le-a dat
toate bunurile, omul fiind doar administratorul bunurilor.
Dania rituală nu trebuie confundată cu milostenia. Ea este mai degrabă o formă de
impozit, pentru că e obligatorie. Dacă dai ceva din cauză că ești obligat, nu mai poți spune că
faci milostenie. Dincolo de aceste danii rituale, credincioșii musulmani sunt îndemnați să facă
și milostenie, acolo unde pot și atât cât pot.

4. Cea de-a patra coloană reprezintă postul islamic/saum, care durează o lună. El se
ține în luna a 9-a, luna ramadanului. Islamul are un an format din 12 luni lunare, iar luna este
de 28-29 zile. Există deci un decalaj față de anul solar, de aceea luna ramadan poate să cadă în
orice anotimp, ea variază de la un an la altul (în fiecare an începe cu câteva zile mai devreme
decât în anul precedent, și astfel ea se mută în premanență în cadrul anului solar.) Vara e mult
mai greu să postești decât iarna, deoarece ziua este mult mai lungă, în plus temperaturile sunt
foarte ridicate, mai ales în zona de origine a islamului. A ţine ramadanul înseamnă a nu mânca
şi a nu bea nimic de la răsăritul până la apusul soarelui, de asemenea a nu avea relații sexuale
și a nu fuma pe parcursul zilei, însă noaptea toate aceste lucruri sunt permise. Musulmanii iau
o masă copioasă după apusul soarelui, apoi mai iau una înainte de răsărit, și acestea trebuie să
le ajungă pentru toată ziua.
Iniţial stabileau aceste momente (răsăritul și apusul) cu ajutorul a două fire de aţă unul
alb și altul negru, și când nu se mai pot deosebi cele două fire cu ochiul liber atunci se
consideră că ziua se încheie, iar când acestea se pot deosebi din nou, următoarea zi începe. În
prezent nu se mai practică această tehnică deoarece există tabele făcute de imami, pentru
fiecare oraș pentru fiecare regiune ex.: în orașul cutare ziua începe la 6.06 iar noaptea începe la
09.38, între aceste ore nu mănâncă și nu beau nimic.

~ 20 ~
 Semnificaţia postului o exprimă pe această cale încrederea în atotputernicia şi
milostivirea lui Dumnezeu, care îl ţine pe om în viaţă chiar dacă nu mănâncă şi nu bea toată
ziua, adică omul învață astfel că nu mâncarea îl ține în viață, ci Allah. Pe prim plan se găseşte
atotputernicia şi supunerea; musulmanul îşi exprimă credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu
şi fragilitatea sa prin acceptarea acestor condiţii de viaţă. Asprimea condiţiilor sugerează
atotputernicia lui Allah, iar disponibilitatea de a respecta cu rigoare prevederile postului
exprimă supunerea absolută faţă de această atotputernicie. În plus, prin post omul este ajutat
să dezvolte sentimentul de recunoștință față de milostivirea lui Dumnezeu, care îi dăruiește în
permanență viața.
Există și categorii scutite bolnavii, călătorii, femeile însărcinate etc., însă nu sunt scutiți
definitiv, ci atunci când se vindecă sau după ce se întorc din călătorie trebuie să recupereze
acele zile de post. Cei care au boli incurabile și nu mai pot posti niciodată trebuie să
compenseze prin milostenie.
La sfârşitul ramadanului au o sărbătoare care se numește bairam, și aceasta durează trei
zile, zile de mare bucurie exprimată prin mese îmbelșugate în jurul cărora se dezvoltă și
sentimentul de solidaritate în interiorul comunității. Bairamul e menit să în ajute la rândul său
pe om să dezvolte recunoștință pentru bunătăţile puse la dispoziţie de către Allah, prin
milostivirea sa.

5. Cea de-a cincea coloană este pelerinajul/hagi la locurile sfinte, în Turcia mai poartă
și denumirea de hagialâc, iar un hagi sau hagiu este un om care a îndeplinit obligația
pelerinajului, în special un musulman care a făcut această călătorie și a adus binecuvântarea de
la Mecca pentru întreaga comunitate de musulmani din care face parte.
Pelerinajul prin excelenţă e la Mecca și are loc într-o perioadă anume a anului. E un ritual
complex care se întinde pe o durată de 11 zile:
Primele 6 zile: abluţiuni – ritualuri de curățire, îmbrăcarea unei cămăși albe noi, apoi
înconjurarea pietrei kaaba, centrul universului și locul de maximă întâlnire între sacru și
profan, și dacă se poate să sărute meteoritul înglobat în sanctuarul cubic, piatra despre care se
crede că ar proveni direct din rai, că ar fi fost inițial albă ca laptele, dar s-ar fi înnegrit din cauza
păcatelor oamenilor.
Ziua a 7-a: slujbă și predică în moscheea din Mecca.
Ziua a 8-a: se îndreaptă spre Est, merg până la muntele Arafat (19km est de Mecca), locul
unde, conform islamului, s-au reîntâlnit Adam și Eva după izgonirea din paradis și unde va

~ 21 ~
avea loc și Judecata universală la sfârșitul timpurilor. Adunarea de credincioși în fața muntelui
Arafat reprezintă o prefigurare a zilei Judecății. Petrec noaptea pe muntele Arafat.
Ziua a 9-a: petrec pe Arafat și această zi.
Ziua a 10-a: lapidarea diavolului, iau șapte pietricele mici pe care le aruncă peste umăr,
rostind că se leapădă de diavol şi îl omoară cu pietre. La final se aduce jertfă un miel sau un ied
care se consumă într-o singură zi, în pustie. Cei care pot sacrifica un miel sau un ied sunt
îndemnați să împartă carnea cu cei nevoiași, oricum, ceea ce rămâne e interzis să fie păstrat,
trebuie pur și simplu lăsat acolo.
Ziua a 11-a: se întorc la Mecca, și urmează un proces de desacralizare prin care își
leapădă veșmintele acestea albe, se bărbieresc și fac tot felul de gesturi simbolice prin care
arată că ies din starea aceasta de sacralitate maximă pe care au avut-o în perioada celor
unsprezece zile de pelerinaj. Aceste zile sunt obligatorii pentru îndeplinirea acestui pelerinaj.
Opțional, încă trei zile pot să viziteze alte locuri sfinte din apropierea Meccăi sau din
Medina, unde cei mai mulți se duc să vadă mormântul lui Mahomed.
Cei care participă la asemenea pelerinaje spun că se întorc acasă foarte încărcaţi spiritual.
Dacă un om nu reuşeşte să facă acest pelerinaj rămâne obligaţia fiului să meargă de două ori. În
trecut se recurgea la alegerea unui reprezentant al comunităţii care să participe pentru toată
comunitatea, fiind susținut financiar de întreaga comunitate printr-un efort care de multe ori
se întindea pe mai mulți ani (hagiul despre care am vorbit mai sus), la întoarcere,
binecuvântările aduse de el se revărsau peste întreaga comunitate. În ultimi ani dezvoltându-
se căile aeriene tot mai mult aceștia merg toți, și nu o dată, ci chiar de mai multe ori în cursul
vieții.

Toate aceste coloane normează viaţa, contribuie la dezvoltarea solidarităţii inter-islamice

şi au şi obiectivul de a dezvolta supunerea şi recunoştinţa.
Se poate însă observa și faptul că islamul este o religie cu un caracter determinist în care
există un spaţiu limitat pentru libertatea umană. Aici apare o diferenţa faţă de creştinism, care
este un spaţiu al libertăţii responsabile.

ESHATOLOGIA ÎN ISLAM

După moarte, omul are șansa de a ajunge în rai sau în iad, în funcție de faptele sale și de
mărturisirea de credință. Raiul este imaginat ca un loc cu fecioare cu ochi mari. Această

~ 22 ~
interpretare a suscitat foarte mult pe occidentali, însă poate fi interpretat și altfel ca un loc de
bunăstare și confort, există mai multe interpretări pentru textul din Coran care spune că
fecioarele cu ochii mari îi așteaptă pe bărbații virtuoși, aceste interpretări au variat de-a lungul
timpului există interpretări spirituale și nespirituale, ideea de bază este că acolo în paradis este
o stare de bunăstare, pace, liniște, bucurie etc.
În schimb dacă ne referim la iad acesta este etajat pe șapte nivele. În primul nivel merg
musulmanii care au făcut multe rele, însă se poate ca după o anumită perioadă de timp
petrecută acolo să iasă și treacă în rai, deoarece au suportat flăcările iadului și s-au curățit.
După aceea, următoarele categorii sunt pentru cei care nu sunt musulmani, cum sunt de
exemplu creștinii pentru că nu îl recunosc pe Mahomed și nu recunosc unicitatea lui Allah, ci
cred în Sfânta Treime, iar în nivelul șapte adică cel mai greu este pentru politeiști. Dar acestea
se întâmplă cu cei care mor înainte de sfârșitul lumii, deoarece musulmanii cred și în sfârșitul
existenței atunci când va veni ziua judecății care este percepută astfel:
- Întâi vin Gog și Magog, care sunt echivalați cu antihristul.
- După care va veni profetul Iisus despre care cred că nu a murit pe cruce, ci a fost luat
la cer, pentru că Allah nu l-ar fi lăsat pe profetul său să sufere o asemenea moarte. El a fost luat
cu trupul la cer, ca apoi să vină la sfârșitul timpului și să lupte cu răul, pe care îl va învinge, iar
apoi va instala o împărăție a păcii care va dura 40 de ani în concepția musulmană – aici se
regăsesc concepțiile mesianice și milenariste preluate din iudaism și creștinism. Astfel Iisus
vine să spună adevărul, că el nu e și nu a pretins niciodată că ar fi fiul lui Allah, că nu a fost ucis,
ci a fost luat la cer, iar concepția musulmană spune că atunci toți creștini vor trece la islam,
deoarece acum Iisus ne-a spus adevărul despre El, adică că a fot un simplu om un profet al lui
Allah cu toate meritele, care însă va trebui să moară și El. Între timp însă e necesar ca și El să
parcurgă toate etapele unei vieți umane, așa că se va căsători, va avea copii și va trăi până la
vârsta de 70 de ani. Iar la sfârșitul acestei împărății de 40 de ani a lui Iisus va urma disputa
finală când se va face judecata finală având loc un verdict definitiv pentru toți cei care au trăit
în toate timpurile.

JIHADUL SAU RĂZBOIUL SFÂNT

Jihad: înseamnă literalmente a se strădui pentru cauza lui Allah, deci a face un efort, a se
strădui pentru cauza lui Dumnezeu, acesta este sensul etimologic al termenului. Există însă mai
multe înțelesuri care s-au dat acestui termen de-a lungul timpului, de exemplu se vorbește

~ 23 ~
despre un Jihad mare care este un fel de echivalent al războiului duhovnicesc așa cum îl știm
din creștinism, și care înseamnă practic a te opune răului, a face toate eforturile necesare
pentru a fi pe calea lui Allah. Jihadul mic înseamnă de exemplu a apăra o țară musulmană sau
o comunitate musulmană în momentul în care aceasta este atacată, astfel apărând islamul.
În sura a doua din Coran se spune că nu există și nu poate să existe silire la credință, a sili
pe cineva să îmbrățișeze islamul sau să adopte o anumită formă de credință, contravine
perceptelor coranice (Sura II, 256) spune că nu poate să fie cineva obligat să adopte islamul.
Sensul pe care l-a dobândit azi termenul de Jihad se bazează pe ideea de Jihad mic, de
război mic de apărare a unui teritoriu musulman, care este unul din sensurile clasice.
Termenul mai e folosit pt războiul defensiv dus de musulmani când comunitatea islamică
se simte ameninţată. Jihadul capătă în astfel de situaţii putere la fel de importantă ca cele 5
coloane. Cel care moare în Jihad are garanţia paradisului—realitate concretă a paradisului.
La ora actuală multe comunităţi islamice se consideră în Jihad ca răspuns la agresarea
societății islamice de către Occident (ex.: se tem de promovarea prostituţiei în spaţiile islamice,
sau sunt speriați de toată pornografia care este distribuită prin toate mijloacele mass-media,
de muzica occidentală, de îmbrăcămintea occidentală care mai mult dezbracă decât îmbracă,
etc. și sunt unii care consideră că trebuie să pornească un fel de război de apărare;). Atacurile
teroriste sunt astfel considerate ca răspuns şi nu ca agresiune. Principiile acestui tip de Jihad
sunt inoculate.
Jihadul nu înseamnă război spiritual; reprezintă efortul permanent de acomodare la voia
lui Allah a fiecărui credincios prin puritate morală şi manifestarea recunoştinţei faţă de Allah
ca largheţe socială.

POZIȚIA FEMEII ÎN ISLAM

Din acest punct de vedere islamul îmbracă azi forme mult mai tradiționaliste decât a
îmbrăcat de-a lungul timpului. Se știe că toată ideologia acesta cu acoperirea feței cu batic sau
văl în toate formele a luat amploare în ultimi ani, aprox. din anul 1960 până în prezent. Până în
1960 femeile se îmbrăcau normal ca și toate celelalte femei însă începând de atunci lucrurile
au luat o întorsătură.
Ce s-a întâmplat de fapt?
O serie întreagă de fenomene politice ale sec. al XX-lea și în situația în care au fost învinse
țările arabe în conflictul cu Israelul au dus la o revenire a musulmanilor la valorile tradiționale.

~ 24 ~
Predicatori care aveau viziuni fundamentaliste au spus că toate acestea se-ntâmplă pentru că
s-au îndepărtat de voia lui Allah, că au devenit o țări seculare, că nu mai respectă ceea ce vrea
Allah de la ei, și dau exemplu: uitați-vă cum se îmbracă femeile! Ce scrie în Coran? Scrie că
trebuie să aibă capul acoperit, să fie îmbrăcate complet să nu se poarte în felul în care se
îmbracă. Toate acestea se întâmplă pentru că nu mai respectăm voia lui Allah.
Astăzi este neconceput în majoritatea țărilor islamice ca femeile să nu poarte batic și să
nu își acopere corpul cât mai bine, nu este permis să se îmbrace lejer. Îmbrăcarea mai
dezvoltată a femeilor este prevăzută în Coran, pentru ca femeile musulmane să se deosebească
prin port pentru a fi protejate astfel de către abuzuri din partea bărbaților care de exemplu
erau plecați în deșert o perioadă mai îndelungată cu caravanele, iar în momentul în care
întâlnesc o femeie, riscurile pentru aceasta sunt mari. Coranul prevede că dacă este îmbrăcată
într-o astfel de vestimentație mai dezvoltată, bărbații musulmani trebuie să știe că este o
membră a comunității lor de credință și prin urmare să o protejeze, să nu se atingă de aceasta.

O altă problemă controversată este cea a poligamiei islamice, care este rezolvată tot de
către Coran. În epoca lui Mahomed în urma deselor războaie se ajungea la depopularea unei
zone de locuit, adică bărbații mureau în război și astfel rămânea un surplus de femei în
societate, care ori erau întreținute de tatăl lor la care se reîntorceau, ori le întreținea familia
soțului lor care murise în război, iar dacă nu, erau alungate în deșert și lăsate să moară. Iar
rezolvarea acestei situații s-a făcut prin aprobarea legii prin care un bărbat putea să își ia mai
multe femei. Mohamed argumenta acest fapt zicând că și patriarhii Vechiului Testament au
avut mai multe soții, inclusiv patriarhul Avraam a avut mai multe soții. Mohamed a
recomandat un număr maxim de patru soții, însă acesta nu s-a respectat întru totul deoarece
cei care au avut posibilitate financiară au avut și mai multe. Obligația bărbatului era ca să
asigure acestor femei toate cele de care acestea aveau nevoie, adică de-a le trata egal, inclusiv
în cazul petrecerii timpului cu toate trebuie să petreacă timpul în mod egal, nu cu una mai mult
iar cu alta mai puțin. În felul acesta femeile respective aveau traiul asigurat. Un bărbat poate
avea și numai o singură soție, dar poate avea și mai multe; în cazul în care au mai multe soții
între acestea se dezvoltă o relație de rudenie ca între surori.
Divorțul este destul de frecvent în lumea islamică, bărbatul are obligații financiare către
femei, dar femeile nu au nici o obligație și din această pricină uneori abuzează deoarece știu că,
chiar dacă divorțează, tot rămân cu o anumită sumă de bani, și pe unele dintre ele asta le
interesează și nu altceva decât să se îmbogățească din aceasta, adică din căsătorii succesive cu

~ 25 ~
mai muți bărbați, de care ulterior divorțează. Femeile neavând datoria de împărțire a averilor
la divorț, ele o păstrează și doar a bărbatului se împarte.
În privința adulterului s-au stabilit următoarele hotărâri în urma acestui evenimentului în
care cineva vine la Mohamed și îi spune că soția sa preferată Aisha (una din cele 9 pe care se
spune că le-ar fi avut după moartea celei dintâi) îl înșeală cu altcineva, atunci el are o revelație
spontană și spune că astfel de vești nu sunt valabile numai dacă sunt susținute de patru
martori care i-au prins în flagrant.
O problemă socială tot mai răspândită și la noi este cea a căsătoriilor mixte
interreligioase. Unele fete vor să se căsătorească chiar și cu un musulman. Nu este bine, chiar
dacă soțul promite la început că e de acord ca ea să rămână creștină, iar copilul să fie botezat.
Mulți dintre acești bărbați ”își schimbă părerea” pe parcurs, deoarece în concepția musulmană
tradițională, până la vârsta de șase ani copilul e în grija mamei, iar după vârsta de șase ani
acesta îi revine tatălui. Există multe situații în care tatăl musulman ia ulterior copilul rezultat
în urma căsătoriei și îl face musulman, iar mama nu mai are niciun drept asupra lui, iar dacă se
opune, se poate întâmpla ca tatăl să ducă, fără consimțământul ei, copilul într-una din țările
arabe, unde îl încredințează spre creștere și educare rudelor. Șansele ca mama să își mai
recupereze sau chiar să își revadă fiul sunt extrem de mici, iar dramele prin care trec aceste
familii sunt foarte mari. Nici divorțul nu e o soluție, pentru că tatăl își cere în fața tribunalului
dreptul de a-și vedea periodic copilul, iar în aceste împrejurări există un risc foarte mare ca el
să fugă cu copilul în țara sa de origine. Cele mai multe din femeile creștine care se căsătoresc cu
musulmani în cele din urmă cedează și se convertesc și ele la islam, renunțând la credința lor
pentru a putea rămâne aproape de copii.
O femeie musulmană de astăzi nu se va căsători niciodată cu un creștin sau cu cineva din
altă religie, deoarece presiunea clanului și a familiei este foarte mare și nu o lasă, pentru că
mentalitatea lor este că bărbatul este cel care dă religia în familie. Dacă tatăl este musulman
trebuie ca toată familia să fie musulmană, astfel în general ei nu se opun dacă băieții
musulmani își vor lua fete dinafara țării lor, deoarece merg pe premisă că și soțiile lor vor
deveni musulmane în urma presiunilor care vor fi făcute asupra lor.
Iar băieții trebuie să aibă grijă, să nu se căsătorească cu evreice, deoarece copilul care se
va naște în urma căsătoriei va fi evreu deoarece la evrei caliatea de evreu se dă după mamă,
așa au decis rabinii. Chiar dacă acel copil va trece la orice altă religie, el este considerat de
comunitatea evreiască tot un evreu.

~ 26 ~
 IUDAISMUL

Când vorbesc despre iudaism, de cele mai multe ori teologii cred că dacă ei cunosc
Vechiul Testament, știu și religia iudaică, însă în realitate nu este așa. Iudaismul nu poate fi
confundat cu Vechiul Testament, ci perioada Vechiului Testament ar putea fi considerată o
etapă în evoluția iudaismului, după care au mai urmat multe altele, așa cum vom vedea în acest
semestru.
O altă modalitate de percepere a iudaismului este aceea a unor istorici și intelectuali laici,
care confundă uneori istoria iudaismului cu istoria antisemitismului. Amândouă perspectivele
sunt reducționiste, un evreu practicant religios nu se poate identifica cu ele. Iudaismul se
consideră pe sine o religie de sine stătătoare, nu un simplu precursor al creștinismului, nu un
simplu element față de care acesta să se definească prin opoziție, și nu un simplu colector al
agresivității unei majorități cu opțiune religioasă diferită.
Urmărim studierea iudaismul ca religie şi luăm în serios identitatea ce şi-o atribuie adică
așa cum se percepe pe sine însuşi, din interior, și nu doar din punct de vedere creştin.

Iudaismul este o religie strict monoteistă.

Însă au existat şi forme paralele de raportare la sacru. Pe lângă zeitățile canaanitice, pe
care mulți evrei au fost tentați să le venereze la început, ar fi și unele forme proprii, ca de ex.
închinarea la şarpele din pustie. Tot astfel, la început cultul nu este unitar, pentru că Scriptura
dă mărturie despre existența unor sanctuare paralele, de ex. în Betel și în Dan. Treptat
monoteismul dobândește rădăcini tot mai puternice, iar cultul se uniformizează. Observăm
cum iudaismul parcurge o evoluţie spre un monoteism tot mai accentuat, culminând cu
reforma lui Iosia din sec. VII î. Hristos (Vezi 4 Regi, 22-23). Până atunci se vorbește de
reformele şi presiunile care se ridică împotriva acestor moduri diferite de raportare religioasă.
Are loc o evoluţie spre monoteism, unică în spaţiul antichităţii. A existat şi la egipteni o formă
de monoteism impusă de către Faraonul Amenofis sau Achenaton al IV-lea, dar acolo nu a
rezistat decât numai cât a supraviețuit decât pe parcursul domniei stăpânitoare al acestuia,
acesta a impus în tot Egiptul închinarea la zeul soare, dar după moartea acestui faraon Egiptul
revine înapoi la politeism, monoteismul impunându-se definitiv doar la iudei.

ÎNTEMEIETORUL IUDAISMULUI

~ 27 ~
 Există mai multe opinii: Textele biblice îl pun în centru pe Moise, cel care a scos pe
poporul evreu din Egipt şi i-a condus pe evrei spre Ţara Făgăduinţei.
Un alt întemeietor este considerat Avraam, nu se ştie cu precizie când a trăit, aproximativ
în 2000 î. de Hristos, el este considerat a fi iudeu înainte ca Legea să se dea. Tradiţia spune că
Avraam a trăit Legea înainte de Moise.
Evreii au în privința întemeietorului trei persoane pe care le consideră întemeietori,
desigur că există și între acestea trei o mare dilemă, care dintre aceștia este cu adevărat
întemeietorul. Primii doi sunt Avraam și Moise, iar al treilea este Ezdra.
Așadar ca întemeietor poate să apară Avraam, deoarece el a fost primul chemat și de la el
începe tot șiragul acesta al poporului ales. După aceea Moise care a primit revelația. Iar cel de-
al III-lea care mai are șanse la poziția de întemeietor este Ezdra.
Cel mai concret întemeietor şi cel de la care avem mai multe date este Ezdra, care a trăit
aproximativ în sec. V-IV î. de Hristos. Unele interpretări rabinice afirmă că Ezdra ar fi fost un
om atât de evlavios, încât cu siguranță că Dumnezeu i-ar fi încredințat lui Revelația, dacă nu ar
fi existat Moise înaintea lui. Din mărturiile cărţilor ce îi sunt atribuite, se remarcă printr-o
reformă a cultului foarte radicală, acesta stabileşte legi, sistematizează iudaismul, apar grupări
religioase: fariseii, saducheii. Toate acestea au rămas ca fundamentale şi după Ezdra. Astfel
observăm o evoluție treptată a iudaismului de la Avraam începând și manifestându-se tot mai
intens, reforma lui Iosia din sec. VII î. de Hristos fiind un punct culminant., după care au urmat
și alte momente hotărâtoare în definirea profilului acestei religii.

PERIODIZAREA IUDAISMULUI

Periodizarea poate fi urmărită, din punct de vedere teologic, până la începutul lumii.
Primele 11 capitole ale cărții Facerii (până la chemarea lui Avraam) reprezintă un prolog al
istoriei iudaismului. Alegerea unui popor de către Dumnezeu și lucrarea sa specială cu acesta,
pe care Biblia o tratează începând de la Facere, cap. 12, este plasată într-un context cosmic și
universal, descris în primele 11 capitole ale Facerii.
Iudaismul consideră că facerea lumii a avut loc în urmă cu 5773 de ani. Cum s-a ajuns la
această sumă de ani? O explicație ar fi aceea că ei au adunat vârsta tuturor patriarhilor din
cartea Facerii, însă adevărul este că, dacă adunăm vârstele patriarhilor nu iese numărul acesta.
În realitate, există mai multe metode de calcul: cea mai cunoscută e calculul ţadochidic. Această
metodă se bazează pe cartea profetului Daniel care vorbește despre o săptămână de ani. Câte

~ 28 ~
săptămâni de ani au avut loc între evenimentele esențiale ale iudaismului și luând aceste
săptămâni de ani au ajuns la acea dată de la care a pornit numerotarea anilor iar acum au ajuns
la 5773 de ani. Ţadoc porneşte de la precizările din cartea Daniel (70 de săptămâni de ani=490
ani) + precizări din Cartea Enoh şi din Cartea Jubileelor (apocrife); conform acestora, luarea în
stăpânire a ţării Israel are loc în 2450 (5x490 de la Facerea lumii). Urmează perioada
prestatală (490) – perioada primului templu (490 de ani – 70 de săptămâni de ani). Apoi
conform Daniel 9 + încă 490 de ani până ce începe ceva (perioada apocaliptică). Există mai
multe perioade apocaliptice.
Teologic vorbind istoria Israelului începe o dată cu Avraam, când este chemat din Urul
Caldeii în jurul anului 2000 î.Hr., tot ce a fost înainte este prologul pe care îl găsim în cartea
Facerii.

Din punct de vedere istoric, ceea ce se poate consemna de către istorici este ieșirea din
robia egipteană, acesta este momentul din care se poate vorbi despre existența acestui popor,
aproximativ din sec. XIII î. de Hristos. Despre Avraam nu se poate consemna nimic din punct de
vedere istoric, deoarece nu există marturii arheologice clare care să ateste existența lui
Avraam și călătoria lui spre Canaan. Așadar, din punct de vedere istoric, Avraam nu se poate
raporta în timp, nefiind elemente la care să te poți raporta cu precizie. Începând din din sec.
XIII î. Hr. se vorbește despre invazii de triburi asupra Canaanului, de atunci există un început
concret, palpabil al iudaismului. Triburile acestea intră în spațiul vechiului Israel, trecând
Iordanul. De aici începe periodizarea istorică, prima perioadă fiind perioada prestatală (sec.
XIII-XI î.Hr.).
Începând din secolul XI are loc perioada regalității (a II-a perioadă), (sec. XI–586 î. de
Hristos), începe prin domnia regelui Saul după care urmează David care definitivează statul
iudeu prin unirea politică a poporului evreu împărțit pe mai multe teritorii și prin cucerirea
Ierusalimului care a devenit și capitala țării și locul hotărât pentru construirea templului.
David va pregăti toate cele necesare pentru construcția templului însă acesta va fi ridicat de
către fiul său Solomon și următorul conducător la tron. Domnia lui David și a lui Solomon
reprezintă un punct culminant al absolutismului monarhic al Israelului, rămânând până azi un
moment de referință pentru memoria colectivă iudaică. Apoi, lucrurile intră în declin din punct
de vedere politic. Anul 586 î. de Hristos reprezintă căderea templului și începutul robiei
babiloniene.

~ 29 ~
 În cartea a IV-a Regi în cap. 22-23 ne este relatat faptul că în sec. VII î. Hristos, Iosia
trimite pe cineva la templu unde găsește cartea legii pe care o va citi în fața a tot poporul, ceea
ce rezultă de aici este faptul că de atunci au început evreii să serbeze Paștele pe care nu le mai
serbaseră așa cum trebuie de pe vremea judecătorilor. Deci din perioada judecătorilor și până
în sec. VII î. de Hristos în perioada lui Iosia nu se mai serbase Paștele așa cum îi încredințase
Domnul lui Moise pe Sinai, ca în fiecare an poporul să serbeze sărbătoarea Pesahului prin care
să comemoreze ieșirea minunată a poporului din Egipt. Ceea ce înseamnă că pe toată perioada
aceasta a regilor Saul, David, inclusiv Solomon nu s-a serbat sărbătoarea Paștelui de către
poporul evreu așa cum am fi noi azi tentați să credem, ci efectiv se uitase a se serba această
sărbătoare. Așadar ceea ce face Iosia este că distruge tot felul de sanctuare păgâne de care era
plin Israelul, restaurează cultul, iar după aceasta distruge și toate celelalte sanctuare care erau
închinate lui Iahve, deci produce o uniformizare a cultului în jurul templului din Ierusalim, și
reinstaurează cinstirea sărbătorilor.
Următoare perioadă este perioada robiei babiloniene (a III-a perioadă), care v-a dura
din 586 până în 538 î. de Hristos. După reîntoarcerea din robia babiloniană, se începe din nou o
construcție a templului, de către puținii evrei care au mai dorit să se reîntoarcă din Babilon.
Astfel am pătruns în perioada celui de-al doilea templu (a IV-a perioadă), care va dura
din anul 538 î. de Hristos până în anul 70 după Hristos când templul va fi distrus de către
romani. În această perioadă se definitivează scrierea canonului biblic şi sistematizarea religiei
iudaice, sub conducerea lui Ezdra despre care evrei spun că dacă Dumnezeu nu ar fi descoperit
revelația lui Moise cu siguranță ar fi descoperit-o lui, atât era de evlavios și drept și cinstitor de
Dumnezeu. Tot în perioada lui Ezdra se introduce și accentul deosebit pe serbarea șabatului,
puritatea poporului Israel care nu trebuie să se amestece cu alte grupări în cazul căsătoriilor
mixte, ci trebuie să se convertească la iudaism cel care nu face parte din acesta și numai apoi să
se căsătorească.
După anul 70 d. Hristos are loc o schimbare masivă în iudaism prin distrugerea templului
și prin faptul că evreii nu mai au voie să locuiască în Israel, astfel accentul se mută de pe
ritualul cultic de la templu pe respectarea legii deoarece nu mai există templul și astfel nu mai
există nici spaţiul pentru preoţie şi pentru cult – jertfă. Atunci a avut loc trecerea de la Templu
la Sinagogă adică de la accentul principal pus pe cultul de jertfă la accentul pus pe cuvânt, de la
preot la rabin, de la preoţia ereditară la cunoscătorul legii (teologul laic), astfel iudaismul
devine o religie a cuvântului.

~ 30 ~
 Din anul 70 până în anul 600 d. Hristos are loc perioada rabinatului (a V-a perioadă),
este perioada în care se arată că poți să fii iudeu și condițiile de azi, și chiar trebuie să fii iudeu.
Fariseii sunt cei care se impun și reușesc să codifice și să reglementeze iudaismul ca pentru
vremuri de criză, în care templul nu mai există și nici statul Israel, dar trebuie să trăiești și așa.
Rabinii stabilesc legea, canoanele, refac organizarea, alcătuiesc scrierea Mişna. Rabinii au pus
sistematic în scris tot ceea ce a discutat Moise cu Dumnezeu, așa-numita Revelație orală, care e
adunată în Mișna. Apoi a apărut Talmudul – comentariu al Torei. Talmudul Ierusalimitean
în anul 400 d. Hristos, iar Talmudul Babilonian în anul 600 d. Hristos. Talmud-ul reprezintă
de fapt o serie întreagă de comentarii, adică mai multe comentarii sau păreri personale a mai
multor rabini, care sunt așezate în rubrici diferite, alcătuind o structură arborescentă: în mijloc
textul din Tora, iar de jur împrejur comentariile rabinilor și comentariile la comentarii.
Din punct de vedere al conținutului, rabinii au codificat regulile cărora trebuie să le dea
curs evreul. Tora și mai ales Mișna conțin așa numita Halaha, adică cele 613 porunci. În
perioada de după căderea templului, accentul cade deci pe cunoașterea legii și pe respectarea
poruncilor pe care trebuie să le respecte iudeii în fiecare zi. Nimeni nu reușește să le țină pe
toate, și nici nu se adresează toate poruncile tuturor evereilor (unele de ex. sunt specifice doar
bărbaților, altele doar femeilor). Fiecare trebuie însă să încerce să cunoască Revelația cât mai
bine și să respecte cât mai multe, iar astfel unii respectă anumite porunci iar alții alte porunci.
Iar astfel per-total poporul evreu le îndeplinește pe toate, împlinidu-și astfel ca un colectiv
menirea soteriologică.
Aceste 613 porunci privesc efectiv desfășurarea vieții de zi cu zi a unui evreu, exemplu
ținerea șabatului, alimentele care sunt permise sau interzise, care sunt curate sau necurate,
modul în care se administrează alimentația, sunt porunci despre cum să dospească o femeie
aluatul etc. Așadar după dărâmarea templului iudaismul a pus foarte mult accent pe modul de
subzistență în casă, în familia fiecărui evreu, ex. cum îți educi familia, cum îți crești copiii, cum
îți organizezi casa, cum trăiești în relațiile de familie etc. Alte reguli sunt cele cu privire la
sinagogă, care la e considerat un loc în care ei se duc să rostească rugăciunile și să învețe legea.
Deci sinagoga nu are aceeași valoare ca și templul care nu mai există, iar rabinul la ei nu este
preot. Preoții sunt cei din descendența lui Aaaron, care ar avea voie să aducă jertfele la templu,
dacă templul ar exista. Rabinii sunt doar cunoscători ai legii, învățători, chiar dacă azi asigură
și administrează și cultul sinagogal. În general cei care merg la sinagogă sunt bărbații, femeile
rămân mai mult acasă și se ocupă cu îngrijirea acestea. Bărbaților le este adresată porunca de a

~ 31 ~
se ruga de trei ori pe zi, dimineața, la amiază și seara, femeile nu au această obligație de a veni
la sinagogă de trei ori pe zi, nu este aceasta responsabilitatea lor.

Excurs: ținerea șabatului ca exemplu pentru felul cum sunt respectate cele 613
porunci de către evreii credincioși
În ziua șabatatului nu se lucrează nimic, dar nimic înseamnă chiar nimic, de exemplu nu
faci focul, de când s-a introdus electricitatea rabinii au considerat că este o muncă să aprinzi
becul, este ca și cum ai aprinde focul, deoarece se produce o scânteie, iar curentul începe să
circule, astfel nu ai voie să aprinzi întrerupătorul într-o zi de șabat pentru că atunci faci focul,
ori îl lași aprins de vineri după amiază până sâmbătă după apusul soarelui ori nu îl aprinzi
deloc până atunci.
Un alt exemplu real este întâlnirea a unui evreu cu o altă persoană de religie diferită,
persoana aceasta a vrut să îi dea evreului o carte de vizită dar evreul a zis: nu pot să o iau
pentru că este șabat și nu am voie să car nimic. Un altul care era acolo mai puțin rigorist a zis:
nu am voie să o iau pentru că este șabat dar pune-o tu în buzunarul meu, ca să nu mă vadă
rabinul că o iau eu. Astfel în ziua de șabat ei nu fac nimic nu își verifică nici e-mailurile, nici nu
scriu nimic, pentru ca a scrie este o muncă, iar dacă i se face rău unui evreu sau dacă îl doare
ceva numai dacă îi este pusă viața în pericol are voie să meargă la spital, adică în situații cu
totul excepționale are voie să faci rabat de la respectarea regulilor.
Există precizări și cu privire la numărul de pași pe care are voie să îl facă în ziua de șabat
și anume 2000 de pași de la ieșirea din casă. Dar există situații cu totul speciale în care dacă
într-un oraș locuiesc mai mulți evrei tot orașul este considerat o casă, și numai de la ieșirea din
oraș se măsoară cei 2000 de pași. Nu ai voie să mergi nici cu mașina, nici cu bicicleta. Cu taxiul
ai voie să mergi numi dacă conducătorul auto nu este evreu, dar sunt unii care nu merg nici cu
taxiul deoarece scrie în porunci ca să nu lucreze nici sluga, ta nici slujnica, ta nici animalul tău.
Un alt exemplu: merg în șabat la sinagogă și lasă ușa deschisă la locuință atât cât se poate
strecura un om deoarece nu au voie să deschidă nici ușa. Dacă se întorc seara târziu de la
sinagogă vinerea pentru că mai durează până se roagă, mai iau și masa împreună și se face
târziu până ce se reîntorc, dacă între timp un vecin de altă religie a închis ușa la scara blocului
ei nu mai intră, nici nu sună deoarece se produce scânteie și atunci ar face focul, ci stau afară
așteptând poate o să mai treacă cineva care va fi de altă religie și le va deschide acela ușa dacă
nu până dimineața ce o să vină cineva stau afară.

~ 32 ~
 După anul 600 d. Hristos este perioada iudaismului european (a VI-a perioadă). Iudeii
se răspândesc în mai multe spaţii, dar cei care au avut un rol definitoriu în evoluția iudaismului
au fost cei din Europa. Aici au evoluat diferit, apar două grupări:

1. Evreii sefarzi sunt cei care trăiesc în Spania până în sec. XIV, și în nordul Africii și
care vorbesc limba ivrit. Aceste zone erau locuite de arabi, iar arabii îi tolerează. Evreii
participă la cultura arabilor, ei aveau impozite mai mari, dar nu au fost persecutați din punct
de vedere religios, ci chiar din contră, musulmanii își dau seama că este aceeași teologie la bază
și anume cea monoteistă, și că îi diferențiază numai faptul că evreii nu cred în Mahomed.
Musulmanii au uneori speranța că în câțiva ani și evreii vor înțelege importanța profetului
Mohamed și vor crede în aceasta, și se vor converti cu toți la islam. Astfel evreii au beneficiat
de toleranța care le permite să se dezvolte cultural și să ajungă la bună-stare, așadar evreii se
completează reciproc cu arabii dobândind trăsături speciale. Dezvoltă o filosofie elaborată pe
fundamentul aristocrat, preluat de la musulmani şi nu direct de la greci. Se dezvoltă din această
filosofie, un curent mistic numit kabbala (cabala), și care a fost dezvoltat de evreii sefarzi în
evul mediu.
Odată cu venirea creştinilor în Spania și cucerirea țării de către aceștia, se declanșează
persecuţiile, iar începând din 1470 are loc inchiziţia spaniolă împotriva iudeilor, în unele
situații se aplică convertirea cu forţa, nu mai sunt respectaţi. În cele din urmă evreii emigrează
spre Imperiul Otoman, unde vor trăi în continuare bine sub protecția musulmanilor. Unii
dintre ei ajung și în Țara Românească și Moldova, atunci când acestea sunt în sfera de influență
a turcilor. Mai târziu vor migra spre America, iar în perioada contemporană spre Israel.

2. Evreii aşkenazi (așchenazi) sunt cei care trăiesc la nordul munților Alpi şi în mare
număr în Germania. Vorbesc limba idiş, foarte asemănătoare cu germana, un dialect al
germanei. Evreii așkenazi sunt persecutați mult mai mult de-a lungul istoriei. În întreg Evul
Mediu, acuzația de vină a evreilor pentru moartea Mântuitorului Iisus Hristos a marcat Apusul
creștin, ducând la aparția diferitelor legende antiiudiaice și periodic la apariția progroamelor
sangeroase împotriva acestora. Primele progroame majore au avut loc în vestul Germaniei în
perioada cruciadelor. Participanții la cruciade și-au propus a elibera Țara Sfântă de păgâni
(musulmani), dar și-au dat repede seama ca acest demers e foarte dificil. Atunci au zis: dacă nu
reușim să curățăm Țara Sfântă de păgâni, măcar să curățăm țara noastră de evrei. Aceasta a
dus la masacre spontane, dar crunte împotriva evreilor, primele au loc în sec XII. În plus, evreii

~ 33 ~
așkenazi nu au avut acces la cultura populației majoritare, ci au fost ghetoizați social și
cultural. Singurele lor surse de cunoaștere erau scrierile iudaice, citite și studiate în sinagogă.
Din cauza acestor persecuţii, cu timpul, evreii aașkenazi se îndreaptă spre Polonia,
Ucraina, Nordul României, Ţările Baltice. Aici se dezvoltă în sec. al XVIII-lea, în aceeași
perioadă cu mișcarea de renaștere isihastă paisiană, un curent de evlavie personală numit
hasidism, care poartă multe din trăsăturile specifice ale paisianismului. Hasidismul este o
mişcare de reînnoire spirituală ce aşează în centru iubirea de Dumnezeu şi descoperirea
Acestuia în toate realităţile vieţii. Hasidismul este o expresie a entuziasmului religios, ce
reuşeşte să devină contagioasă datorită harismei unor conducători religioşi (numiți țadik sau
rebe) ce dobândesc un rol similar marilor stareți sau duhovnici din Ortodoxie, aceștia se
remarcă prin disponibilitatea lor de a se apropia cu înţelegere de nevoile omului de rând.
Exprimată nu numai în tratate, dar şi în sentinţe şi scurte povestioare ce amintesc de Pateric,
înţelepciunea hasidismului a reuşit să aprindă inimile, să intensifice fervoarea religioasă şi în
acelaşi timp să ofere mângâiere în cotidianul adeseori anevoios. Din hasidism s-a dezvoltat o
etică socială care avea în vedere îngrijirea celor nevoiași, îngrijirea bolnavilor, a săracilor.
Grupări hasidice mai există și astăzi, dar nu cu aceeași capacitate și putere pe care o aveau
atunci.
Acestea sunt cele două grupări care alcătuiesc iudaismul european. Astfel avem pe de o
parte kabbala – sistem filozofico-mistic foarte riguros gândit din punct de vedere intelectual,
pe de altă parte hasidismul care este mai mult o mistică populară, axată pe trăirea individuală
a relației cu sacrul și care a dezvoltat și o latură intelectuală, dar nu ea este cea centrală și nu e
atât de sofisticată intelectual ca și kabbala care pornește de la un sistem filosofic.

Începând de la sfârșitul sec. XVIII apare iudaismul modern, mai exact este o nouă
perioadă (a VII-a perioadă). În Europa era dominant iluminismul, o mișcare ideologică și
culturală seculară, rațională. Mai târziu un pic apare și la evrei o mișcare de adaptare la cultura
seculară care poartă denumirea de haskala (așa-numitul iluminism evreiesc). El apare în
Germania și este legat de figura unei personalități numită Moses Mendelssohn, acesta a fost
primul evreu care a afirmat că poți să fii evreu și în același timp om al timpului tău și al culturii
țării în care trăiești și al spațiului în care ești. Acest lucru a fost ceva nemaivăzut și nemaiauzit
până atunci în spațiul așkenaz. Moses Mendelssohn e primul care reuşeşte să se dezvolte ca
intelectual deşi făcea parte din comunitatea iudaică: scriitor, eseist, publicist; el nu va renunţa
la iudaism. El este primul care reuşeşte să se identifice cu cultura germană, deşi nu va renunţa

~ 34 ~
niciodată la iudaism; ca orice intelectual care trebuie să-şi definească apartenenţa religioasă,
introduce pentru sine o nouă definiţie a iudaismului: monoteismul etic şi rânduielile cultice –
un iudaism redus la esenţe.
După el mai apar şi alţii, dar în confruntarea dintre iudaism şi modernism, de obicei
primul are de pierdut; pentru a fi recunoscuţi ca intelectuali recurg la botez; Moses
Mendessohn reuşeşte să rămână iudeu, dar fiii săi nu mai reuşesc. Felix Mendelssohn-Bartholly
este nepotul lui Moses Mendelssohn; e botezat la şapte ani; este un celebru compozitor;
Heinrich Heine – poet german (fost evreu) – pentru el botezul este biletul de intrare în lumea
cultă a timpului. Aceste convertiri au un rol social.
Totuși ceea ce s-a dezvoltat prin Moses Mendelssohn a fost o mișcare de reformă care a
prins printre evrei, luând naștere așa-numitul iudaism reformat, până azi una din grupările
principale din interiorul iudaismului.
După iudaismul reformat a apărut ca reacție iudaismul ortodox, adică evreii care nu au
fost de acord cu evreii reformați, acuzându-i că pierd prea mult din specificul iudaismului.
Evreii ortodocși își propun să păstreze iudaismul în toate detaliile sale. Reformații la rândul lor
îi acuză pe aceștia că înțeleg totul în literă, că pierd contactul cu viața reală, sunt formaliști și
uneori fundamentaliști. Denumirea de ortodox au luat-o din creștinism.
Iar ca poziție de mijloc, la sfârșitul secolului XIX a apărut iudaismul conservativ, care
vrea cumva să împace cele două tendințe prezentate anterior. Acestea sunt grupările care
formează până în ziua de astăzi pluralitatea internă a iudaismului. În România sunt numai
sinagogi ale evreilor ortodocși.
Pe lângă acestea apar şi alte grupări mai mici.
În sec XIX se mai dezvoltă sionismul, adică mişcarea care luptă pentru acordarea Ţării
Sfinte iudeilor, ţară promisă lui Avraam şi urmaşilor lui.
Un alt fenomen de semnalat în această perioadă îl mai constituie şi holocaustul, o culme a
anti-semitismului în perioada celul de-al doilea razboi mondial.

IZVOARE ALE IUDAISMULUI

Au fost prezentate mai sus, acum doar le enumerăm:

I. TORA

~ 35 ~
 II. Mişna – un izvor de o mai mare importanţă practică decât Tora, dar Tora este văzută
ca fiind altceva decât un simplu izvor; mult mai mult decat atât – vom vedea mai jos.
III. Talmudul
IV. Comentarii la Talmud
V. Comentarii la Comentariile la Talmud şi Tora
- acestea sunt văzute ca izvoare şi folosite ca atare de învăţătorii evrei.

PROBLEMA SACRULUI ÎN IUDAISM

Este o religie care are în prim plan sacrul unic personal, este singura religie din
Antichitate care a cunoscut un proces evolutiv spre sacrul unic personal, celelalte au rămas în
spațiul politeismului, dar au avut numai etape de dezvoltare a monoteismului, însă acestea au
fost date repede uitării.
În ceea ce privește sacrul multiplu în prima perioadă existau şi forme de adresare
alternativă către sacru, totuşi iudaismul este singura religie care porneşte într-un traseu
hotărât spre sacrul unic care a fost definitivat în timpul lui Iosia.
Ulterior se creează alte forme plurale personalizând două realităţi fundamentale ale
iudaismului: Şabatul şi Tora. Acestea primesc caracteristici personale clare. Şabatul e salutat
ca o mireasă, evreii i se adresează personal, îl invocă în rugăciune şi se poartă ca în faţa unei
prezenţe unice. Vezi în acest sens textul ”Lekha dodi”, discutat la ora de seminar.

În cazul Torei, lucrurile merg şi mai departe: sărbătoarea Torei, 23 tişri, la o zi după
sărbătoarea corturilor. Tora apare ca o mireasă, o scot în mijlocul Sinagogii şi efectiv dansează
cu ea. O invocă în rugăciune, are caracteristici specifice uni raportări personale la sacru.
Sărbătoarea Torei marchează finalul unui ciclu de pericope din Tora şi începutul altuia.
Credinciosul iudeu cel care citeşte ultima pericopă din Tora este numit mirele Torei, iar cel
care citeşte prima este numit mirele creaţiei. În perioada post-exilică apar speculaţii: Tora este
înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu, planul Lui veşnic cu privire la creaţie, e considerată
legea care stă la baza existenţei tuturor făpturilor.
Tora este înțelepciunea după care au fost create toate, astfel este personificată primind
calităţi pe care în creştinism le atribuim Logosului Divin, astfel Tora este mai mult decât un
simplu izvor. Șabatul reprezintă slava lui Dumnezeu pentru că în ziua de șabat evreul
dobândește o pregustare a slavei pe care o va avea în mod deplin dincolo, adică iudeul trebuie

~ 36 ~
să muncească șase zile iar în ziua a VII-a primește totul gratis de la Dumnezeu. De remarcat și
faptul se poate astfel vorbi de o prezenţă ascunsă a Treimii în interiorul sacrului.
În ceea ce privește sulurile de Tora, acestea sunt tratate ca niște persoane, nu oricine are
voie să scrie un sul de Tora, omul trebuie să aibă o anumită viață de rugăciune, o anumită
curăție, și atunci i se dă voie să copieze de mână aceste suluri, ele nu se tipăresc pentru uzul
liturgic. Aceste suluri care sunt folosite în sinagogi după ce se învechesc sau se deteriorează
din pricina uzurii, evreii le îngroapă ca pe o persoană, având un întreg ritual de înmormântare.
Când cineva vrea să facă un dar mai deosebit sinagogii atunci donează un sul de Tora,
atunci se face un ritual de primire special.

În privința sacrului nedefinit sunt trimiteri puţin frecvente în textele Vechiului

Testament cu referire la transcendenţa absolută a lui Dumnezeu. Însă apare într-un curent
mistic numit kabbala (dezvoltat în spațiul evreilor sefarzi), unde se dezvoltă o filosofie pe un
sistem neoplatonic, anume că toate câte există emană din Dumnezeirea unică, ascunsă,
transcendentă. Pornind de la aceasta se face trecerea de la unu la multiplu, de la multiplu la
compus, de la spiritual la material, de la lumină la întuneric.
Trecerea se face prin etape intermediare, iudaismul preluând ideea din aristotelism, e
vorba de cele 10 sfere aristotelice, 10 e numărul dumnezeirii ascunse dincolo de capacitatea
omului de a o experia sau înţelege, iar această dumnezeire unică și ascunsă emană 10 energii
(sefirot-uri) care stau la baza a tot ceea ce există în creație. Ele mai sunt numite şi cele 10
nume sau atribute divine, care se diversifică în tot ceea ce există în lume, mântuirea constă în
refacerea drumului către unitate. În creație, structură și în om pot fi identificate urmele acestor
energii sau forme de prezență divină la nivel creatural.
Fiecare om trebuie să descopere energiile divine existente în el, prin asocierea lor să urce
pe scara ierarhică până la dumnezeirea transcendentă, cele 10 energii sunt asociate şi literelor
alfabetului ebraic, diferitelor evenimente din istoria mântuirii. Ele îşi au un corespondent chiar
şi în structura anatomică a omului, chiar şi omul se poate asocia celor 10 sefirot-uri, în acest
curent mistic sacrul nedefinit apare în prim plan, iar kabbala introduce şi o pluralitate a
sacrului prin cele 10 sefirot-uri divine. Kabbala deşi aparţine unei religii iudaice, depăşeşte cu
mult graniţele unei religii monoteiste absolute, apropiindu-se de sistemele gnostice ale
Antichității.
Filozofia și mistica iudaică scoate în evidență din nou mult mai clar decât în alte forme ale
iudaismului elementul nedefinit. Elementul nedefinit este de obicei prezent în formele

~ 37 ~
filozofice și mistice acolo este la el acasă, oamenii obișnuiți de zi cu zi își bat mai puțin capul cu
sacrul nedefinit de obicei filozofii și misticii sunt cei preocupați cu cercetarea acestuia.

RESTAURAREA COMUNIUNII DINTRE OM ȘI SACRU

Toți oamenii care nu sunt evrei, pentru a fi într-o relație bună cu Dumnezeu trebuie să
împlinească cele șapte porunci noahitice, noi avem șapte porunci, iar evreii au 613. Cu evreii
a făcut Dumnezeu un legământ, ei au mult mai multe obligații, și se mântuiesc numai dacă
împlinesc aceste 613 porunci. Pentru evrei legea este o povară, e un jug, există și un cântec cu
privire la aceasta care începe astfel: Doamne nu vrei să alegi măcar pentru o scurtă perioadă de
timp și un alt popor, pentru a scăpa de chin. Iar dacă ei împlinesc toată legea adică toate aceste
porunci toată lumea se mântuiește, datorită faptului că ei au respectat poruncile. Când vrea să
se convertească cineva la iudaism, evreii îl întrebă în primul rând dacă este conștient de ceea
ce face, atenționându-l că se poate mântui foarte bine fără să se complice cu toate poruncile lor,
iar a doua întrebare este ce îi trece prin cap când se gândește că vrea să se convertească, având
în vedere faptul că ei consideră legea un jug.
După mamă se decide dacă eşti iudeu sau nu, un evreu este oricine are mamă evreică.
Tatăl nu contează în acest sens. S-a recurs la acest mod decizional pentru că mama e
întotdeauna sigură având în vedere nașterea, în ceea ce îl privește pe tată, nu există o siguranță
că el ar fi cel adevărat. De asemeni, iudeu e cine s-a convertit în mod corespunzător la iudaism,
nu cei care s-au convertit la altcineva decât la un rabin iudeu. Problema e de importanţă pentru
obţinerea cetăţeniei în statul Israel.
În ceea ce privește cele șapte porunci noahitice (pe care trebuie să le respecte cei care
nu sunt evrei), evreii afirmă că le extrag din cap. 9 al cărții Facerii, dar nu sunt așa de evidente
acolo, ci sunt mai mult o dezvoltare rabinică, de la Noe și de la Adam. Aceste șapte porunci
sunt: să nu ucizi, să nu furi, să nu faci deviații sexuale ieșite din comun (de ex. incesturile), mai
există două porunci cu privire la relația cu Dumnezeu: una împotriva idolatriei, iar alta
împotriva blasfemiei, mai este o poruncă și anume să nu mănânci un animal de viu ci să aștepți
ca el să moară și apoi să îl mănânci, și a șaptea este o poruncă mai generală, să te orientezi
după principii de drept comun care să ajute pentru o conviețuire mai bună în societate.
De ce Dumnezeu i-a ales pe evrei ca popor ales? Există o legendă care explică aceasta:
când Dumnezeu a hotărât să dea Legea S-a dus la mai multe popoare şi i-a întrebat: Vreţi Tora?
Prima dată a mers la edomiţi. Aceştia au întrebat: dar ce scrie în ea? Să nu ucizi. Atunci ei au

~ 38 ~
zis: Nu e de noi, nu o vrem. Apoi la amoniţi: Aceştia au întrebat: dar ce scrie în ea? Să nu furi.
Atunci ei au zis: Nu e de noi. Apoi a mers la madianiţi: Aceștia au întrebat: dar ce scrie în ea? Să
nu preacurveşti. Atunci ei au zis: Nu e de noi. Iar când a venit la iudei, ei nu au întrebat ce scrie
în ea, ci au zis: „Vom face şi vom asculta”. E importantă aici ordinea. Mai întâi acceptă, iar apoi
se interesează ce scrie în ea. Deci ei l-au iubit mai întâi pe Dumnezeu, motiv pentru care
Dumnezeu le-a dat Legea, nu pe vreun alt motiv.

Fiecare evreu încearcă să împlinească toate cele 613 porunci în viața de zi cu zi, dacă
întâlnește o situație mai specială atunci merge la rabin pentru ca acesta să îi explice cum să
facă, deoarece el este un cunoscător mai bun al legii. Dacă cumva constată că a făcut ceva greșit
sau nu a împlinit una din porunci, evreul se închide în camera sa și în conștiința sa își cere
iertare de la Dumnezeu pentru greșeală, primește senzația că a fost iertat și oarecum se
așterne o stare de liniștire. Iar aceasta este foarte important nu neapărat că a încălcat legea ci
datorită faptului că există conceptul de legământ. Legământul presupune nu atât respectarea
unui set de reguli, ci relația între două persoane care încheie legământul respectiv. Există două
nume care au marcat iudaismul în sec. XX: Franz Rosenzweig şi Martin Buber (din gândirea sa
s-a inspirat și Pr. Dumitru Stăniloae) acesta a pus un accent deosebit de important tocmai pe
relația aceasta dintre Dumnezeu și om, și a spus dincolo de precepte și de reguli și de legi care
trebuie îndeplinite în iudaism central este relația dintre Dumnezeu și om. Noi creștini avem
impresia dacă privim lucrurile din punct de vedere al receptării creștine că iudaismul este
religie legalistă, că s-a pus accentul pe împlinirea pe împlinirea unor fapte ale legii și că a pierit
cumva spiritul, că totul ar fi rămas literă. Din punctul de vedere al evreilor aceasta este o
interpretare care se datorează Sfântului Apostol Pavel și care de fapt nu îi reprezintă, nu este
caracteristică pentru ei. Ei spun că numai prin traducerea Vechiului Testament în lb. greacă
adică a Septuagintei, atunci termenul de Tora a fost tradus cu Legea și deja termenul de lege
avea în lb. greacă o conotație juridică mult mai puternică, dar de vină este lb. greacă. În
conceptul lor de Tora s-ar traduce mai degrabă prin legământ și atunci aspectul personal
dintre om și sacru este mai evident. Iar spun ei Sfântul Apostol Pavel a bătut moneda numai pe
asta că legea și numai legea, și că au pierdut relația vie cu Dumnezeu și că ei fac numai o
împlinire exterioară a legii, spre deosebire de creștini care trăiesc sub har, deci evreii sunt fără
har, iar creștinii sunt sub har și pentru care legea nu mai are aceeași putere. Și ei spun că din
cauza asta este înțeles greșit de fapt mesajul iudaismului, că noi creștinii îi privim de fapt
numai prin prisma acestei receptări a Sfântului Apostol Pavel în care ei nu se regăsesc.

~ 39 ~
 DIASPORA IUDAICĂ

Realitatea existenţei lor în diaspora îi determină pe evrei să se întrebe cu referire la

această situaţie şi să o justifice. Pentru a găsi o explicare a situaţiei, apare o primă interpretare:
diaspora este rezultatul păcatelor poporului care nu a respectat voia lui Dumnezeu. Au apărut
apoi viziuni noi: realitatea existenţei în diaspora nu are legătură cu păcatele lor, ci este o
lucrare în planul lui Dumnezeu pentru ca lumina lor să ajungă şi la celelalte popoare. Când
apar persecuţiile, ei spun că ele sunt din invidie, s-a afirmat că lumina care e pusă în vase de
fontă trebuie să se răspândească, iar în acest scop vasele trebuie să se spargă, doar sparte
putând să se lumineze şi alţii de ea. Vasele sunt în acest caz însuși iudeii, trupurile lor care au
fost de multe ori omorâte în cursul diferitelor persecuții iscate de multe ori fără vreun motiv
pe care credinciosul simplu să îl poată identifica.
Mai nou a dezvoltat o teorie care se numește tikkun olam, restaurarea lumii, adică
misiunea iudeului în lume este ca acolo unde este el să facă ca lucrurile să meargă mai bine, ex.
un evreu dacă merge pe stradă și vede o bicicletă căzută jos, o ridică și în felul acesta îndreaptă
lucrurile în lume, face ca lumea să fie mai bună, și evreii asta încearcă să facă.

ESHATOLOGIE IUDAICĂ

Israelul se deosebeşte de celelalte culturi ale antichităţii, prin faptul că percepe istoria ca
pe un proces care se îndreaptă spre o finalitate. În concepţia aceasta, mai mult, împlinirea
termenelor până la venirea acestei finalităţi, depinde de modul în care ei împlinesc legea.
În formularea conţinutului eshatologiei iudaice nu există un sistem unitar şi nici unul
structural. Avem informaţii difuze, la ei nu se pune problema cum va fi judecata universală ci
când va fi, astfel de-a lungul istoriei mult mai importantă a fost termenul (când?) decât ce se va
întâmpla sau cum se va întâmpla. Au avut loc până acum peste 100 de termene când ar fi
trebuit să vină sfârșitul lumii, până la urmă nici unul din ele nu s-a dovedit a fi cel corect.
În privința eshatologiei importantă ar fi diferenţierea între zilele lui Mesia (stadiu final
pământesc şi limitat) şi judecată Universală şi sfârşitul lumii absolute. E ceva asemănător
cu milenarismul. Zilele lui Mesia: reunificare a iudeilor sub forma celor 12 seminţii prin
reclădirea templului prin readucerea jertfelor şi prin instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu prin
intermediul poporului Israel.

~ 40 ~
 În perioada finală, după zilele mesianice: - se vorbeşte despre catastrofe cosmice, o
judecată universală, iar modul cum o să arate viaţa e foarte diferit, nu avem o perspectivă
unitară, depinde cum e perceput omul.

MESIANISMUL ÎN IUDAISM

În privința lui Mesia, în general așteptările mesianice au fost pentru poporul evreu
răspândit în diaspora în ultimii 2000 de ani un element dătător de speranță. Iar când
persecuțiile erau mai grele împotriva lor, atunci și așteptările mesianice erau mai mari,
deoarece în acestea oamenii își găseau o consolare.
Încă din perioada biblică se conturează un chip al lui Mesia, care are imaginea unui rege
uns, provenind din seminţia lui David. Acesta va purta războiul şi va reface situaţia Israelului
din perioada pre-exilică.
În creştinism avem de a face cu o schimbare de sens din regele-uns, avem de a face cu
Unsul care în lb. gr = Hristos, şi devine nume propriu.
În perioadele de criză ale iudaismului aşteptările mesianice se intensifică (o asemenea
perioadă este cea a lui Iisus Hristos). Apar şi alţi Mesia: Iuda Galileeanul, Simon Bar Kohba (fiul
Stelei).
În sec. XII apar iarăşi foarte mulţi Mesia şi asta din cauza cruciadelor şi a faptului că ele s-
au îndreptat împotriva iudeilor.
Aşteptările mesianice sunt şi mai puternice în perioada pascală.
Sabbatai Țvi (Zevi sau Sevi)– cel mai spectaculos Mesia, a trăit în sec XVII, fiind
recunoscut de evreii învăţaţi importanţi ca Mesia – el e hotărât să meargă în Imperiul Otoman
pentru a-i converti la iudaism (merge chiar la sultan). Sultanul îl prinde, îl arestează şi îi pune
în faţă: să se convertească la islam pentru a-şi salva viaţa, ori îi va sta capul unde îi stau
picioarele. Sabbatai Țvi alege să se convertească la islam. Convertirea lui la islam a fost
interpretată după modelul pogorârii la iad a lui Hristos. El s-ar fi pogorât până în cele mai de
joase etape ale apostaziei pentru a-i aduce pe otomani la iudaism. Aceste interpretări apar în
plină perioada kabbaliană. S-au convertit şi alţi ucenici de-ai lui pentru a urma şi confirma
exemplul maestrului (însă doar formal).
Membrii (ucenicii) Sabbatianismului au format o întreagă mişcare în direcţia asta. Însă cu
timpul ei au observat că în urma convertirii lui Sabbatai Țvi nu se mai întâmplă nimic, otomanii
nu se convertesc la iudaism, deci momentul echivalent al Învierii lui Hristos nu mai apare.

~ 41 ~
Sabbatai Țvi moare de bătrânețe, rămânând până la sfârșit tot musulman. În urma acestui
eveniment mesianismul primește o lovitură puternică, devine mult mai puţin important pentru
lumea iudaică intrând, cumva, într-un con de umbră. Sabbatai Țvi a dat o lovitură de grație
mesianismului, care nu s-a refăcut complet până azi.
Mult mai important pentru ei este ce înseamnă în zilele de azi să fii evreu, cum trebuie să
trăiești ca evreu pentru a împlini legea. Întrebarea pe care o adresează creștinii evreilor este
de ce nu îl acceptă pe Iisus Hristos? Iar răspunsul evreilor este că după părerea lor atunci când
a venit Iisus Hristos nu s-a schimbat nimic în omenire, oamenii trăiesc la același nivel fac la fel
de multe crime, fac tot aceleași orori și păcate, iar l-a creștinii care l-au cunoscut pe Hristos nu
au constatat că sunt mai buni sau mai sfinți, aceasta este obiecția fundamentală a iudaismului
la recunoașterea lui Hristos ca Mesia. În ultima vreme în schimb îl recunosc pe Iisus Hristos ca
pe un rabin care a avut o interpretare personală a Torei, cum au făcut toți rabinii care încercau
ca oamenii să înțeleagă cât mai bine Tora.
Astfel, Iisus poate fi recuperat în interiorul iudaismului, dar doar ca un simplu om. Evreii
care își propun recuperarea lui Iisus in acest fel pun la baza gândirii lor o teorie apărută în
lumea teologică creștină occidentală, conform căreia despărțirea creștinismului de iudaism
apare mult mai târziu, o dată cu Sfântul Apostol Pavel. Există și în iudaism ca la noi o problemă
între iconomie și acrivie, unii rabini zic să se respecte foarte bine toate regulile iar alții sunt
mai îngăduitori. Ex. un evreu trebuie să fie internat în spital și este în diaspora și nu are
persoane apropiate ca să îi aducă hrană coșer unii rabini spun mănâncă ceea ce ți se dă acolo,
și după ce ieși de acolo ține din nou toate regulile. Astfel îl consideră ei și pe Iisus Hristos ca pe
un rabin care a interpretat legea ca toți ceilalți fără să aibă însă pretenția de a fi Fiul lui
Dumnezeu.
Întrebarea pe care o adresează evreii creștinilor în dialogul inter-religios este: Ce etică a
familiei aveți? Cum țineți Duminica? Cum vă raportați față de diferite precepte etice pe care le
aveți și voi? Și din punctul de vedere cum ținem noi duminica, ziua lui Dumnezeu, lasă de dorit,
și astfel ei zic că tot religia lor este mai bună.

O formă secularizată a mesianismului este sionismul = mișcare politică de refacere a statului

Israel. Unii mesianiști vor sa-i dea o directie religioasă, afirmand că refacerea statului Israel și
întoarcerea evreilor în țara lor e un semn că Mesia se apropie. Cei mai multi privesc neutru din punct
de vedere religios fenomenul sionismului. Pe langa aceștia mai sunt câțiva mesianiști care nu
recunosc statul Israel, legile acelui stat, desi locuiesc acolo. Ei afirmă că statul Israel e o prefigurare

~ 42 ~
nepermisă a ceea ce are trebui să se întâmple doar o dată cu venirea lui Mesia. Refacerea Israelului
trebuie sa fie un proces religios, nu unul politic, așa cum este cel la care asistăm în prezent.

~ 43 ~