Egipt

Egipt (în arabă ‫ العربية مصر جمهورية‬Ǧumhūriyyat Miṣr al-ʿArabiyyah; în coptă: Kimi) este
o țară arabă din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, limitată la nord de Marea
Mediterană, la est de Fâșia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba(prin intermediul căruia are
contact cu Iordania și cu Arabia Saudită) și de Marea Roșie, la sud de Sudan iar la vest
de Libia. Capitala sa este Cairo. Are o întindere de aproximativ 1.000.000 km², fiind pe
poziția a 30-a ca întindere și o populație de circa 86.000.000 de locuitori (estimată în
2014), rezultând o densitate de circa 86 locuitori /km² (poziția a 126-a).

Istorie
Perioada antică

Marele Sfinx de la Giza și Piramida lui Khafra, simbolurile principale ale Egiptului.
Miṣr, numele arab oficial al Egiptului, este de origine semitică, însemnând probabil "o
țară" sau "un stat". Numele Egipt își are originea în latinul Aegyptus derivat din
cuvântul grecesc antic Αἴγύπτος "aiguptos", care la rându-i este derivat din antica frază
egipteană ḥwt-k3-ptḥ ("Hut ka Ptah"), numele unui templu al zeului Ptah la Memphis.
Regularitatea și bogăția revărsărilor Nilului, precum și o oarecare izolare determinată
de deșerturile din est și vest, au condus la dezvoltarea uneia dintre cele mai importante
civilizații ale antichității. Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a
făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre, o veche civilizație a lumii mediteraneene,
aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor
celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate, o justiție și o armată comparabile cu
cele ce-au luat naștere mai apoi în țările de pe toate continentele, înainte și după era
noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o
admirau grecii vechi și romanii care se minunau, precum fac azi mulțimile de turiști, să
contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii lor.
Primul regat unit a fost fondat de regele Menes, pe la 3200 î.Hr., fiind stăpânit de
numeroase dinastii aproape trei milenii. Sub conducerile faraonilor Tutmes și Ramses,
prin cucerirea Africii și Asiei, Egiptul devine un imperiu. Ultima dinastie nativă, a căzut
sub dominația persanilor, în 595 î.Hr. și cucerit apoi de Alexandru cel Mare în 320 î.Hr.
Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și
prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani, ca și pe noi cei de azi;
călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea
egipteană" pe care au cunoscut-
o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
Arabii au cucerit Alexandria în 642 și în 647, completând astfel cucerirea musulmană a
Egiptului și sfârșind 975 de ani de dominație greco-romană asupra Egiptului.

Geografie

Harta Egiptului
Pe lângă capitala Cairo, alte orașe importante ale Egiptului sunt Alexandria, Al-
Mansurah, Aswan, Asyut, El-Mahalla El-Kubra, Giza, Hurghada, Luxor, Kom
Ombo, Port Safaga, Port Said, Sharm el-Sheikh, Shubra-El-Kheima, Suez și Zagazig.
Pe teritoriul Egiptului se întind și părți din Deșertul Sahara și Deșertul Libian. Aici se
găsesc oaze, printre care se află Bahariya, Dakhleh, Farafra, Kharga sau Siwa.
Egiptul se învecinează cu Libia la vest, cu Sudanul la sud și cu Israelul la nord-est. Țara
controlează canalul Suez, care leagă Marea Mediterană de Marea Roșie.
Rolul important pe care îl are Egiptul în geopolitică vine de la poziția sa strategică, ca
punte terestră între Africa și Asia și ca punct de trecere între Marea
Mediterană și Oceanul Indian.
Vegetație
Vegetația săracă este alcătuită din specii mediteraneene în nord
(palmier, lotus, leandru) și specii adaptate mediului uscat din deșert (xerofite). Se
remarcă oazele în care cresc curmali.
Climă
Clima este subtropicală pe litoralul Mării Mediterana și în Delta Nilului, cu valori medii
ale temperaturii de 16 °C iarna și 24 °C vara. Precipitațiile sunt scăzute și cad îndeosebi
în timpul iernii: 322 mm la Alexandria și numai 160 mm la Cairo. La sud de capitală
clima este tropical-deșertică cu precipitații aproape inexistente și valori ridicate ale
temperaturilor.
Economie
Economia Egiptului este dependentă în principal de turism, exporturile de petrol și de
cele peste cinci milioane de egipteni care lucrează în străinătate,[8][9]preponderent
în Arabia Saudită, Golful Persic și Europa. O sursă importantă de venituri este ajutorul
financiar acordat de S.U.A. în mod permanent după încheierea păcii între Egipt și Israel.
Activitatea principală a populației este agricultura. Prima sursă de venituri a țării este
turismul (așa-numita "pensie a lui Ramses"), care aduce opt miliarde de dolari anual.
De aceea, autoritățile duc campanii susținute pentru a explica populației importanța
turismului și, astfel, a descuraja terorismul islamic, care a afectat în ultimii ani această
activitate economică vitală. O altă sursă de venituri este așa-numita "pensie a lui
Ferdinand", adică banii obținuți pentru permisiunea de trecere a vaselor comerciale
prin Canalul Suez (francezul Ferdinand de Lesseps este cel care a construit canalul) -
aproximativ două miliarde de dolari anual. Și încă o sursă importantă de venituri este și
așa-numita "pensie a lui David", referire la ajutorul financiar pe care Statele Unite îl
acordă anual țării, ca urmare a încheierii păcii la Camp David în 1978 - alte două
miliarde de dolari anual, deși ajutorul american depășește cel mai adesea această cifră.
Construirea barajului de la Aswan, în 1971, și a lacului Nasser, rezultat în urma
acestuia, au alterat poziția Nilului în agricultura și ecologia Egiptului. O populație în
continuă creștere (cea mai mare din lumea arabă), teren arabil limitat și dependența
de Nil determină suprataxarea resurselor și stres social.
Guvernul a încercat să pregătească economia pentru noul mileniu prin reforme
economice și investiții masive în comunicații și infrastructură, finanțate cu fonduri
americane. Egiptul este cel de-al doilea beneficiar al unor astfel de fonduri din partea
Statelor Unite, după Israel. [necesită citare] Condițiile economice încep să se
îmbunătățească considerabil după o perioadă de stagnare, datorită adoptării, de către
guvern, a unor politici liberale, cât și datorită veniturilor din ce în ce mai ridicate din
turism și a bursei de valori.
Demografie

Densitatea populației în Egipt (locuitori/km2)

Egiptul are o populație de aproximativ 78,5 milioane de persoane. Majoritatea populației
este concentrată de-a lungul Nilului, fiind în proporție de 80% de religie islamică, restul
fiind creștini (în principal copți)- 17%.
Educație
Mai mult de jumătate din studenții universităților egiptene sunt femei.Deoarece pe
bărbați nu ii preocupa educația .
Fauna
Fauna Egiptului este concentrată aproape în exclusivitate în valea și delta Nilului și în
oaze. Cuprinde puține specii de mamifere – gazele, hiene, șacali, manguste egiptene,
șopârle, șerpi veninoși, numeroase păsări.
Arta egipteană antică
S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă
reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor
fixate de canoanele religioase. În realitate este mai degrabă o artă funerară, a artă ale
cărei monumente erau destinate cultului morților sub diferite forme. Ar fi inexact să
considerăm operele de artă egiptene ca o expresie a vieții religioase intense.
Arta egipteană nu este o adeziunea la divinitate și nici o credință fierbinte în
transfigurarea vieții după poruncile lui Maat ce reprezentau adevărul și dreptatea.
Această artă exprimă năzuința ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogați și
puternici, să continue și pe lumea cealaltă.
Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora
faptul că ele au fost create cu prețul unor mari suferințe omenești. Herodotrelatează,
admirând piramidele, suferințele și munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalțe: “Au
fost necesari două zeci de ani ca să se zidească piramida însăși…”
Despre faraonul care a construit-o scrie: “După ce Keops a domnit, poporul a îndurat tot
felul de suferințe … el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina să
tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucrează
fără odihnă în număr de o sută de mii, schimbați la fiecare trei luni. Poporul copleșit a
construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, și el era o lucrare, cu puțin mai
mică decât piramida însăși, după cât mi se pare.”
Sigur este însă că arta egipteană există de peste trei zeci și trei de secole, adică, după
cum afirma E. Drioton și P. du Bourguet în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât
oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas cel mai mare
număr de mărturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât de la
arta grecească, romană sau asiro-babiloniană.
Dar egiptenii nu aveau noțiunea de artă în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi.
Artiștii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din
secolelor VI-V î.H. sculptorul și pictorul capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea
mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt anonime tocmai fiindcă artistul nu era
socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta egipteană era o artă angajată,
având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului ci să reprezinte o alegorie
a binelui, a virtuții. În ceea ce privește conceptul de “frumos” în egipteană se știe că
acest termen are și sensul de “bun” (moral și utilitar) și sensul de “frumos” (estetic).
Aceste tendințe sunt vizibile încă din imperiul vechi, unde cele două sensuri coexistă. În
greacă termenul “frumos” – kalos capătă sensul de “bun” doar în epoca creștină.
Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumusețea ei, ci înțeleasă,
interpretată prin degajarea sensului magic și mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei
trebuie citit și pus în relație cu împrejurările, locurile, personajele, zeitățile, episoadele
mitice sau acțiunile magice la care se referă. O operă de artă egipteană trebuie așadar
nu admirată pentru frumusețea ei, ci citită, înțeleasă în sensul în care scrie Spinoza:
“Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere” (“Să nu râzi, să nu plângi, nici să
admiri, ci să înțelegi”).
Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variații de gust, nici influențe
exterioare nu au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie
pus pe seama imobilismului credințelor și religiilor egiptene, ci pe stabilitatea și
constanța modului de producție tributal, care s-a menținut până în vremea
dominației bizantine și arabe. Neschimbate au rămas și interdicțiile ritualice, vrăji,
descântece, mituri, ceremonii sacre și practici magice pe care le putem numi “religiile
egiptene”. Odată cu declinul statului egiptean și cu biruința creștinismului se dezvoltă o
altă artă, diferită de cea “arhaică” egipteană.
Câteva caractere esențiale ale creației egiptene de-a lungul veacurilor ar fi:

 O operă de artă egipteană este recunoscută cu multă ușurință printre multe alte
creații pentru că ea are atribute absolut specifice. Unicitatea artei egiptene frapează
pe orice om de cultură prin originalitatea singulară a caracterelor ei constituente.

 O operă de artă egipteană nu este o creație gratuită, o căutare a frumosului în sine,

ci are un sens mitologic ori mistic care trebuie căutat, identificat.
 Imobilismul artei egiptene și lipsa ei de evoluție sunt urmări ale imobilismului
modului de producție tributal.

 Arta egipteană a fost anonimă și nu cunoaștem decât foarte rar numele sculptorilor
sau al pictorilor care au realizat o operă. Aceasta se datora și faptului că la o operă
au colaborat mai mulți artizani, creația artistică fiind colectivă. Diodor din
Sicilia scrie: “Astfel, după ce artizanii s-au înțeles între ei asupra înălțimii statuii, se
duc să facă fiecare la el acasă părțile pe care și le-au ales.”

 În pictură și în sculptură artiștii egipteni folosesc o serie de reguli cu privire la

proporțiile corpului omenesc, canon: reprezentarea feței și chipul omenesc în
general urmează o convenție impusă de fondul magic și mitic al artei egiptene.

 Culorile din picturi, ca și cele cu care se acopereau statuile, aveau un anumit sens
magic.
Pentru studierea artei egiptene criteriul cronologic este lipsit de semnificație din două
motive. Primul este datorită imobilismului artei, care face creațiile din imperiul vechi să
fie similare celor din mileniul I î.Hr. Al doilea motiv este faptul că a existat în istoria artei
egiptene o epocă marcată de arhaism, în vremea dinastiei saite, când au început să se
reproducă opere similare celor din imperiul vechi.