Efectul fotoelectric.

Scopul lucrării: studiul efectului fotoelectric extern, determinarea constantei Planck din
ecuaţia Einstein h  h 0  eU s , determinarea frecvenţei de prag; determinarea lucrului de
extracţie.

Teoria lucării. Efectul fotoelectric extern constă în emisia de electroni de către un metal
sau un semiconductor (în exteriorul lor) sub acţiunea radiaţiilor (din domeniul vizibil şi
ultraviolet) ce depăşesc o anumită frecvenţă. În acest efect sunt implicaţi electronii “liberi” (de
conducţie).
Legile experimentale ale efectului fotoelectric extern:
1. Efectul fotoelectric extern se produce numai dacă frecvenţa radiaţiei incidente este mai
mare sau egală cu o valoare minimă numită frecvenţa de prag specifică fiecărui
material(    0 sau    0 ,  0 este numită şi pragul roşu al efectului fotoelectric).
2. Viteza fotoelectronilor emişi depinde doar de frecvenţa radiţiilor şi nu depinde de fluxul
acestora.
3. Intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct proporţională cu fluxul radiaţiilor
incidente la frecvenţă constantă.
4. Efectul fotoelectric extern se produce practic instantaneu.
Explicarea efectului a fost făcută de Albert Einstein (1905), care plecând de la ipoteza
cuantelor (a căror energie  este discretă   h , h  6.62  10 34 Js - constanta lui Planck) a lui
Planck, a afirmat că emisia şi absorbţia radiaţiei luminoase se face în cantităţi discrete numite
fotoni. Cu această ipoteză, efectul fotoelectric constă în absorbţia unui foton de către un electron.
Considerând energia fotonului   h  hc /  , electronul poate părăsi metalul în urma absorbţiei
unui foton, doar dacă energia preluată de la acesta este mai mare decât lucrul de extracţie al
metalului (prima lege experimentală a efectului fotoelectric):
hc hc
  Wextr      0 (1)
 0
Dacă fotonul incident are o energie mai mare decât lucrul de extracţie al metalului,
surplusul de energie îl regăsim în energia cinetică a electronului (a doua lege experimentală a
efectului fotoelectric):
1 2 hc hc 1 2hc  1 1 
h  h 0  mv (2a)   mv 2  v    (2b)
2  0 2 m    0 
Intensitatea luminosă a fascicolului incident este egală cu numărul de fotoni incidenţi în
unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă înmulţit cu energia unui foton, I ~ N fotoni h . Numărul
de fotoelectroni (electroni emişi prin efect fotoelectric) este proporţional cu numărul de fotoni
incidenţi şi implicit proporţional cu
intensitatea luminoasă a fascicolului (a
treia lege experimentală a efectului
fotoelectric).
Procesul de ciocnire dintre foton şi
electron urmat de absorbţia fotonului se
face într-un timp extrem de scurt, încât
din punct de vedere practic efectul
fotoelectric se produce instantaneu.
In figură este prezentată schema
experimentului, în care fascicolul de
lumină este incident pe catodul dispozitivului (un fir de platină plasat pe o suprafaţă de potasiu).
O parte dintre electronii emişi ajung la anod formând curentul fotoelectric prin circuit.
În cazul în care se aplică un potenţial invers asupra catodului (plus pe catod şi minus pe
anod), va rezulta o descreştere a fotocurentului până la anularea sa (fotoelectronii sunt returnaţi
în catod). Tensiunea aplicată la care curentul se anulează poarta numele de tensiune de stopare
U s , tensiune la care şi cel mai energetic fotoelectron este returnat în catod. Ea se obţine din
teorema variaţiei evergiei cinetice:
mv 2
Ec  L  0   eU s (3)
2
Folosind relaţia (2a) se obţine:
h  h 0  eU s (4)
În cadrul experimentului, tensiunea aplicată este generată cu ajutorul unui condensator care
este încărcat de către electronii incidenţi până la tensiunea U s (aşa cum se arată în figură).

Modul de lucru. Se vor efectua câte 10 măsuratori ale tensiunii de stopare (conform
indicaţiilor din platforma aflată la masa de lucru). Rezultatele se trec in tabelul următor.

Tabel I.
U(mV) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 U s   U s (mV)
Filtrul
A (galben)
B (verde)
C (albastru)
D (violet)

Tabel II.
Filtru nm  
 1011 Hz  U s   U s V 
A (galben) 578
B (verde) 546
C (albastru) 436
D (violet) 405

- se completează tabelul II;

h h
- se reprezintă grafic dependenţa: U s     0 trecându-se pe grafic şi segmentele de eroare;
e e
U s  h
- se calculează panta m   , iar din această egalitate se determină constanta lui Planck;
  e
- se citeşte din grafic frecvenţa de prag  0 ;
- se calculează lucrul de extracţie (în J şi în eV) utilizând valorile determinate experimental ale
lui h şi  0 .

Se dau: 1eV  1.6  10 19 J

1Hz  1s 1