1.

Cazul privind imprumuturile norvegiene

Cazul subliniază importanța principiului reciprocității în aplicarea articolului 36 (2)

din Statutul Curții Internaționale de Justiție, argumentând că un stat pârât poate să
invoce o rezervă conținută de declarația prin care statul reclamant a acceptat
competența Curții.
Guvernul norvegian nu a inserat o astfel de rezervă în declarația sa. Dar are dreptul să
se întemeieze pe restrângerile plasate de Franța în propriile angajamente. În
consecință, solicită Curții să respingă cererea Guvernului francez, pe motivul lipsei
competenței
In prezentul caz competența Curții depinde de declarațiile făcute de părți în
conformitate cu articoul 36 alineatul 2 al Statutului, sub condiție de reciprocitate; și că,
deoarece două declarații sunt implicate, competența conferită Curții va depinde de
măsura în care cele două declarații coincid în ceea ce privește stabilirea acestei
competențe.
În conformitate cu condiția reciprocității, sub care acceptarea competenței Curții
este făcută în ambele Declarații și care este prevăzută în articolul 36, paragraful 3 al
Statutului, Norvegia, în mod egal ca și Franța, este îndreptățită să excepteze de la
competența Curții diferendele care sunt înțelese de Norvegia a fi în mod esențial în
competența sa națională.

2. Avizul consultativ privind consecinţele juridice ale construirii unei bariere în

teritoriile palestiniene ocupate
La 8 decembrie 2003, Adunarea Generală solicită Curţii Internaţionale de
Justiţie să emită un aviz consultativ prin care să determine care sunt „consecinţele
juridice” ale construirii de către Israel a zidului de securitate, având în vedere
prevederile dreptului internaţional, inclusiv ale celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva
din 1949 privind protecţia populaţiilor în timp de conflict armat.
Israelul a contestat competenţa Curţii de a emite un aviz
consultativ și oportunitatea avizului, inter alia, pentru următoarele motive:
1. Adunarea Generală a acţionat cu depăşirea competenţelorsale, având în vedere că, în
temeiul art. 12 şi 24 din Cartă, Consiliul de Securitate deţine responsabilitatea primară;
2. Problema înaintată Curţii nu este de natură juridică. Întrebarea adresată nu prezintă
claritate. În plus, problema este de natură politică şi abstractă.
3. Avizul nu ar corespunde funcţiei judiciare a Curţii, având în vedere că prin
procedura consultativă s-ar suplini soluţionarea unui litigiu între Israel şi Palestina, în
condiţiile în care Israelul nu consimte la aceasta.
4. Avizul nu ar prezenta utilitate practică.

Principalele elemente
Condițiile în care Curtea emite un aviz consultativ: condițiile de competență sunt i)
cererea să fie formulată de un organ competent și ii) chestiunea să fie juridică, și
condiția de oportunitate este determinarea de către Curte că nu există ”rațiuni decisive”
care să o împiedice să emită avizul.
1. Competența Adunării Generale de a solicita un aviz consultativ
O solicitare pentru un Aviz Consultativ nu este în sine o „recomandare” a Adunării
Generale „cu referire la un diferend sau la o situatie” Prin urmare, Curtea consideră
că este adecvată pentru ea analizarea acestui Articol, avand in vedere textele
relevante si practica Natiunii Unite.
Prin urmare, Curtea este de părere că Adunarea Generala, adoptând Rezoluţia S-
10/14, prin care a cerut un aviz consultativ din partea Curţii, nu contravine
prevederilor Articolului 12, alineatul 1 al Cartei. Curtea conchide că prin depunerea
acestei cereri Adunarea Generală nu şi-a depăşit competenţa.
2. Chestiunea juridică
Curtea observă că această întrebare se referă la consecințele juridice ce decurg dintr-o
situație de fapt data, luând în considerare normele și principiile dreptului internațional,
inclusiv Convenția de la Geneva privind protecția persoanelor civile în timp de război
și rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate și ale Adunării Generale.
Întrebarea adresată de către Adunarea Generală este încadrată în termeni juridici și
ridică probleme de drept internaționalși este prin însăşi natura sa susceptibilă de un
răspuns bazat pe drept. În opinia Curţii, aceasta este într-adevar, o problemă cu
caracter juridic.

Oportunitatea avizului
Curtea are o putere discreţionară de a refuza acordarea unui aviz consultativ chiar
dacă acele condiţii privind competența sunt întrunite.
Având în vedere responsabilitățile sale ca "organ judiciar principal al Națiunilor
Unite" Curtea ar trebui, totusi, să nu refuze să dea un aviz consultativ. În
conformitate cu jurisprudența sa constantă, doar anumite "rațiuni decisive" ar trebui
să îndemne Curtea să refuze avizul.
În cazul exercitării puterii sale discreţionare, această Curte nu a refuzat niciodata să
răspundă la o cerere referitoare la un aviz consultativ.

3. Lipsa consimtamantului Israelului

Lipsa consimţământului privind acceptarea jurisdicţiei contencioase a Curţii de către
statele în cauză nu are nicio relevanţă asupra competenței Curţii de a acorda un aviz
consultativ.
Răspunsul Curţii are doar caracter consultativ. Rezultă că niciun stat, indiferent că
este sau nu este membru al Naţiunilor Unite, nu poate preveni acordarea unui Aviz
Consultativ pe care Naţiunile Unite îl consideră de dorit în vederea aflării cursului pe
care acţiunea ar trebui să-l aibă. Avizul Curţii este dat nu statelor, ci organului care are
dreptul să-l solicite.
Curtea nu consideră că obiectul cererii Adunării Generale poate fi calificat doar ca o
deferite unei instanţe fără acordul acestuia şi ca urmare, Curtea nu poate, în
exercitarea puterii sale de apreciere, să refuze să emită un aviz pe acest motiv.
4. Utilitatea avizului
Avizele consultative au scopul de a transmite organelor solicitante elementele de
drept necesare pentru ele în acțiunile lor.
Curtea nu poate refuza să răspundă la întrebarea ridicată, pe baza motivului că
opinia sa nu ar avea nici un scop util. Curtea nu se poate substitui în aprecierea
utilității avizului solicitat, organului care solicită acest aviz şi anume Adunarea
Generală. În plus, Curtea consideră că Adunarea Generală nu a stabilit încă toate
consecinţele posibile ale propriei sale Rezoluţii. Sarcina Curții va fi de a determina
într-o manieră cuprinzătoare consecințele juridice ale construcției zidului, în timp
ce Adunarea Generală - și Consiliul de Securitate - pot trage apoi concluzii din
constatările Curții.

3. Cazul privind aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de

genocid - Bosnia şi Herţegovina c. Serbia
Principalele susţineri ale Bosniei şi Herţegovina erau în sensul că Serbia este
responsabilă pentru genocidul comis în timpul conflictului. Pe baza probelor
administrate, faptele asupra cărora Curtea trebuia să se pronunţa constau în principal în
următoarele:
- majoritatea crimelor au constat în ucideri comise asupra musulmanilor bosniaci de
către armata Republicii Srpska (VRS) (proclamată la 9 ianuarie 1992, nerecunoscută
internaţional); Republica Srpska a beneficiat de sprijin finaciar din partea autorităţilor
de la Belgrad, constând inclusiv în plata salariilor ofiţerilor VRS;
- un fapt notabil este reprezentat de masacrul de la Srebrenica, din iulie 1995, când
au fost ucişi peste 7000 de musulmani bosniaci;
- în masacrul de la Srebrenica a participat o miliţie
paramilitară intitulată “Scorpionii”. Iniţial acest grup reprezentase o subunitate a
Ministerului de Interne al Iugoslaviei, însă, după 1992, luptau sub autoritatea
VRS(armatei Republicii Srpska);
De asemenea, Bosnia şi Herţegovina a susţinut că Serbia a încălcat obligaţiile de a
preveni crima de genocid şi de a pedepsi genocidul. În legătură cu ultima obligaţie,
Bosnia a susţinut că refuzul Serbiei de a preda unele persoane către Tribunalul
Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie reprezintă o încălcare a Convenţiei.

Conduita unui organ de stat

Nu a fost demonstrat faptul că armata RFI ar fi luat parte la masacre, nici că
liderii politici RFI ar fi avut la îndemână pregătirea, planificarea sau orice altă
influență în conducerea masacrelor.
Nici Republica Srbska, nici Armata Sârbilor Bosniaci (VRS) nu au fost organe de
jure ale RFI, din moment ce niciuna dintre acestea nu a avut statut de organ al
Statului potrivit dreptului său intern.
Funcţiile ofițerilor Armatei Sârbilor Bosniaci (VRS), inclusiv generalul Mladic, au fost
totuşi de a acționa în numele autorităților sârbo-bosniace, în special Republica Srpska,
nu în numele RFI; au exercitat atribute ale autorității publice a Republicii Srpska.

Organ de facto
Curtea constată că actele de genocid din Srebrenica nu pot fi atribuite Statului
pârât ca fiind săvârșite de către organele sale sau de către persoane sau entități
dependente total faţă de ea, și, astfel, nu poate pe această bază să implice
răspunderea internațională a Statului Pârât.

Imputabilitatea pe baza instrucțiunilor, direcției sau controlului

Trebuie demonstrat că acest “control efectiv” a fost exercitat sau că instrucţiunile unui
Stat au fost date cu referire la fiecare operaţiune în care pretinsa violare a avut loc şi
nu privind ansamblul acţiunilor luate de către persoane sau grupuri care au comis
asemenea acte de violenţă.
Acest lucru se întâmplă atât în cazul în care un organ al statului a dat instrucțiuni sau a
furnizat modalitatea în temeiul căreia autorii actelor ilicite au acționat sau dacă au
exercitat controlul efectiv față de acțiuni în timpul cărora actul ilicit a avut loc. În acest
caz, criteriul „controlului general” nu se aplică deoarece este întinsă prea mult,
ajungând la un punct aproape de ruptură, legătura care trebuie să existe între
comportamentul organelor de Stat și răspunderea internațională.

415. Curtea conchide din cele de mai sus că actele celor care au comis genocidul
de la Srebrenica nu pot fi atribuite Statului pârât potrivit normele dreptului
internațional referitoare la răspunderea statelor: astfel, răspunderea
internațională a Statului pârât nu este angajată în baza acestei prevederi.

Prevenirea și pedepsirea genocidului

Autoritățile Federale Iugoslave ar putea, pe propriul teritoriul, în opinia Curții,
depune toate eforturile în puterea lor, pentru a încerca să prevină evenimentele
tragice care se conturau.
Trebuie subliniat că organele statului pârât nu au făcut nimic că să prevină masacrul de
la Srebrenica, susținând ca au fost fără putere în a opune un act de rezistență, care cu
greu poate fi crezut dată fiind cunoscuta influență pe care o aveau asupra Armatei
Sârbilor Bosniaci.
Statul pârât și-a încălcat obligația de a coopera pe deplin cu Tribunalul Internațional
pentru Fosta Yugoslavie. Acest eșec constituie o încălcare de către Statul pârât a
obligațiilor sale ca parte la Acordul de la Dayton, cât și ca membru al Națiunilor Unite,
precum și o încălcare a Articolului VI din Convenția asupra genocidului.
În această privință, alegațiile Statului reclamant referitor la încălcarea de către
Statul pârât a Articolului VI și a Articolului I din Convenție trebuie admise.
4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cazul Ilaşcu şi alţii c. Republica
Moldova şi Federaţia Rusă , Cererea nr. 48787/99, Hotărâre din 8 iulie 2004
La 5 aprilie 1999, Ilie Ilaşcu şi încă alţi 3 cetăţeni ai Republicii Moldova au sesizat
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la încălcările drepturilor omului:
dreptul la un proces echitabil (art. 6), dreptul de proprietate (art. 1, Protocolul 1),
interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art. 3), protecţia vieţii private (art. 8)
art.2 – dreptul la viaţă.
Reclamanţii au susţinut că Republica Moldova este responsabilă de aceste încălcări
pentru că nu a luat toate măsurile necesare pentru a le împiedica, Federaţia Rusă este
de asemenea responsabilă pentru motivul că Transnistria era, de facto, sub controlul
Rusiei (trupele ruse şi echipamentul acestora erau staţionate în Transnistria, iar
Guvernul Federaţiei Ruse a furnizat autoproclamatei RMT sprijin financiar şi logistic).
Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se aflau la momentul
desfăşurării evenimentelor respective şi nu se află nici în prezent sub jurisdicţia de
facto a Republicii Moldova; de aceea cererea este incompatibilă ratione personae cu
prevederile Convenţiei.
În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul
Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului
internaţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume
asupra părţii care se află sub controlul efectiv al „RMN”.
În lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că responsabilitatea
Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii
transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta
pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au
avut loc. Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi
politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte
integrantă a Republicii Moldova.
În continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a focului din 21
iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic şi economic
regimului transnistrean (a se vedea paragrafele 111-116 de mai sus), permiţându-i
astfel acestuia să supravieţuiască şi să se consolideze pentru a obţine o anumită
autonomie faţă de Moldova.

5. Cazul privind personalul diplomatic şi consular al Statelor Unite ale Americii

la Teheran, (S.U.A. c. Iran), ICJ Reports, 1980, p. 3;

În contextul revoluţiei islamice din Iran, la 4 noiembrie 1979 a avut loc un atac armat
asupra Ambasadei S.U.A. din Teheran, condus de organizaţia „Studenţilor Musulmani
susţinători ai Politicii Imam-ului”. Ulterior autorităţile iraniene au emis declaraţii prin
care aprobau actele studenţilor islamişti.
Faza I Concluzia la care a ajuns Curtea, analizând atacul asupra Ambasadei SUA din
Teheran şi evenimentele subsecvente, adică atacurile asupra consulatelor din Tabriz
and Shiraz, din ziua de 5 noiembrie 1979, a fost că deşi aceste acte nu sunt direct
imputabile statului Iranian nu înseamnă, că acesta, este scutit de orice răspundere în
legătură cu actele respective, având în vedere că acesta nu si-a îndeplinit obligaţiile
rezultate din Convenţiile de la Viena asupra relaţiilor diplomatice. şi consulare ( 1961,
1963).
chestiune bilaterală între Israel şi Palestina. Având în vedere competenţele şi
responsabilităţile Naţiunilor Unite în probleme legate de pacea şi securitatea
internaţională, opinia Curţii este că acea construcţie a zidului trebuie să fie considerată
în mod direct de interesul Naţiunilor Unite.
Obiectul cererii în faţa Curţii este de a obţine de la Curte un aviz pe care Adunarea
Generală îl consideră de ajutor în vederea exercitării corespunzătoare a funcţiilor sale.
Avizul este cerut pe o chestiuni de interes deosebit pentru Naţiunile Unite,care se
regăseşte într-un cadru de referinţă mult mai larg decât o dispută bilaterală. În
asemenea circumstanţe, Curtea nu consideră că acordarea unui aviz va avea
efectul eludării pricipiului potrivit căruia un stat nu este obligat să accepte ca
diferendele sale să fie

Faza II Aprobarea acordată acestor acţiuni de către Ayatollah Khomeini şi alte organe
ale statului iranian şi decizia de a le perpetua, au condus la transformarea acestora în
acte ale acestui stat. Militanţii islamişti , au devenit ulterior agenţi ai statului iranian,
acesta devenind astfel responsabil la nivel internaţional pentru conduita acestora

6. Cazul privind incidentul Rainbow Warrior, Sentinţa arbitrală din 30 aprilie

1990
Noua Zeelandă c. Franţa (RIAA, VOLUME XX pp. 215-284)

Cazul de la test

88[..] Tribunalul
• -În majoritate decide că Republica Franceză nu şi-a încălcat obligaţiile asumate faţă
de Noua Zeelendă prin evacuarea maiorului Marfat de pe insulă, la 13 decembrie 1987
• -Decide că Franţa şi-a încălcat vădit obligaţiile internaţionale asumate atunci când a
omis să-i ordone maiorului Marfat să se întoarcă pe insula Hao începând cu data de 12
februarie 1988.
• opus plecării Capitanului Prieur dacă acest lucru ar fi fost pe deplin justificat de
îngrijirile medicale de care aceasta ar fi avut nevoie. Totodată, ele dezvăluie
întelegerea la care au ajuns cele două ţări ca doamna Prieur să fie consultată de către
Dr. Brenner, cetăţean neozeelandez, înainte ca acesta să părăsească insula.
•
• 93. Pe de altă parte, la data de 5 mai Guvernul Francez a hotărât să pună Nouua
Zeelanda în faţa faptului împlinit cu privire permisiunea acordată Capitanului Prieur
de a se reîntoarce în Franţa pentru a-si vizita tatăl grav bolnav.

7. Cazul privind fabricile de celuloză pe fluvial Uruguay, (Argentina c. Uruguay),

Hotărâre din 20 aprilie 2010 (ICJ Reports, 2010, p. 14)
La 4 mai 2006, Argentina a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie
prin care solicita constatarea încălcării de către Uruguay a prevederilor Statutului
Fluviului Uruguay, semnat la 26 februarie 1975. Baza competenţei Curţii era clauza
compromisorie reglementată de Statutul Fluviului Uruguay (în continuare „Statut”).

158. După ce a stabilit că statul Uruguay a încălcat obligaţiile procedurale de a

informa, notifica şi negocia în măsura şi pentru motivele arătate mai sus, Curtea îşi va
îndrepta atenţia asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile substanțiale
prevăzute în Statutul din 1975.

265. Din argumentele prezentate mai sus nu rezultă dovezi concludente pentru a
arăta că Uruguay nu ar fi acţionat cu cu un grad sufficient de diligență (due
diligence) sau că, devărsarea unor substanțe de către uzina Orion (Botnia ) ar fi au avut
efecte vătămătoare sau ar fi cauzat prejudicii biotopului, calităţii apei sau echilibrului
ecologic al râului, având în vedere că acesta a început lucrările de-abia în noimebrie
2007. Prin urmare, pe baza probele prezentate, Curtea conchide că Uruguay nu are
încălcat obligaţiile sale.

273. Curtea reaminteşte că în dreptul internaţional cutumiar repunerea în situaţia

anterioară săvărşirii faptului ilicit este o formă de reparaţie a prejudiciu cauzat. Curtea
reaminteşte de asemenea, că, în cazul în care restituirea este imposibilă sau implică o
povară total disproporţionată faţă beneficial care decurge din aceasta, repararea
prejudiciului ia forma compensaţie sau satisfacţiei, sau ambelor.

275. Astfel, aşa cum a subliniat Curtea (a se vedea punctele 154-157 de mai sus),
obligaţiile procedurale în baza Statutului din 1975, nu interzic construirea de către
Uruguay a uzinei (Botnia) Orion, în lipsa consimţământului Argentinei, după expirarea
perioadei pentru negocieri. Curtea a observat, totuşi, că această construcţie a Uzinei a
început înainte ca negocierile să fi ajuns la final încălcând astfel obligaţiile
procedurale prevăzute în Statutul din 1975. În plus, Curtea a apreciat pe baza
dovezilor prezentate, că funcţionarea uzinei Orion (Botnia) nu a dus la încălcarea
obligaţiilor pe fond stabilite prin Statutul din1975 (punctele 180, 189 şi 265 de mai
sus). Cum statului Uruguay nu nu ia fost interzisă continuarea construcţiei şi
exploatării uzinei Orion (Botnia) după expirarea perioadei de negociere şi cum acesta
nu a încălcat nici o obligaţie pe fond, a dispune desfiinţarea uzinei în funcțiune nu
constituie, în opinia Curţii, un remediu adecvat pentru încălcarea obligaţiilor
procedurale.

276. Fiindcă Uruguayul nu a încălcat obligaţiile pe fond asumate prin Statutul din
1975, Curtea nu poate, pentru aceleaşi motive, să admită cererea Argentina în ceea
ce priveşte repararea pretinselor prejudicii suferite de către anumite sectoare ale
economiei, în special turismul şi agricultura.
8. Cazul privind topitoria Trail Smelter, Sentință arbitrală din 11 martie 1941
(SUA c. Canada) (RIAA, VOLUME III pp. 1905-1982);

Topitoria Trail Smelter funcţiona pe teritoriul Canadei, în proximitatea graniţei cu

SUA. Unii cetăţeni americani au sesizat guvernul SUA cu privire la faptul că, datorită
emisiilor de oxid de plumb ale topitoriei Trail Smelter, pe care curenţii de aer le
transportau pe teritoriul SUA, culturile agricole ale acestora au fost compromise în
mod repetat, cauzând importante prejudicii materiale.
Guvernul SUA a solicitat Canadei să interzică funcţionarea fabricii. Canada a replicat
că, în conformitate cu regulile generale ale dreptului internaţional, fiecare stat este
suveran asupra teritoriului său şi atât timp cât topitoria funcţionează. Acest caz
fundamentează pentru prima dată principiul diligenței (due dilligence) – elementele
subliniate. Dezvoltarea acestui principiu a stat la baza apariției răspunderii pentru
activități neinterzise de dreptul internațional.

Prima problemă care se pune este dacă ar trebui să se răspundă la întrebare pe baza
dreptului intern al Statelor Unite sau în baza dreptului internaţional. Tribunalul,
constată totuşi, că această chestiune nu trebuie să fie rezolvată prim prisma legislaţiei
interne a Statele Unite deoarece prevederile conţinute de acesta referitor la drepturile
cvasi-suverane ale statelor Uniunii, în materie de poluare atmosferică, deşi mai bine
conturate, sunt per ansamblu conforme cu regulile generale ale dreptului internaţional.

Tribunalul, prin urmare, consideră că deciziile menţionate mai sus, luate în ansamblu,
constituie o bază adecvată pentru concluziile sale, şi anume, faptul că, în conformitate
cu principii de drept internaţional, precum şi a legii interne a Statele Unite, niciun
stat nu are dreptul de a folosi sau permite folosirea teritoriului său într-un mod
care să cauzeze un prejudiciu teritoriului unui alt stat sau particularilor şi
bunurilor acestora aflate pe teritoriul acelui stat , iar atunci când exită consecinţă
grave stabilirea prejudiciul se face în baza unor dovezi clare şi convingătoare. (p.
1965).

9. Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, Cazul Dusan

Tadič (Decizia asupra moţiunii apărării pentru un apel interlocutoriu asupra
jurisdicţiei, Camera de Apel, 2 octombrie 1995).

În 1994, Procurorul Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPI) a

depus acuzări împotriva lui Dusan Tadič, membru al forţelor sârbilor bosniaci în
perioada conflictului din Bosnia şi Herţegovina, pentru comiterea următoarelor fapte:

1. 1)Încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 1949

2. 2)Încălcarea legilor şi cutumelor războiului
3. 3)Crime împotriva umanităţii

18. Această putere, numită „Kompetenz-Kompetenz” în germană sau „la compétence

de la compétence” în franceză, este un element, în realitate unul foarte important, al
competenţei subsidiare sau implicite a oricărui tribunal judiciar sau arbitral şi constă în
„competenţa de a-şi stabili propria competenţă”. Acest principiu este un element
constitutiv necesar în exercitarea funcţiei judiciare, nefiind necesar să fie expres
prevăzut în actele constitutive ale acestor tribunale, deşi deseori este expres prevăzut
(a se vedea, de exemplu, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, art. 36, par. 6).

Camera de apel constată că Tribunalul Internaţional este competent să examineze

excepţia de necompetenţă care îl vizează, fondată pe ilegalitatea creării sale de către
Consiliul de securitate.
27[...] Aceste argumente ridică o serie de probleme de natură constituţională care sunt
axate pe limitele puterii Consiliului de securitate în baza capitolului VII din Carta
Naţiunilor Unite şi determinarea acţiunilor sau măsurilor care pot fi luate în baza
acestui capitol, în special crearea unui tribunal penal internaţional. Sub formă
interogativă, aceste probleme pot fi formulate după cum urmează:
1. exista o ameninţare reală la adresa păcii care să justifice recurgerea la capitolul VII
ca fundament juridic pentru crearea tribunalului internaţional?
2. presupunând că această ameninţare exista, era Consiliul de securitate abilitat, în
scopul restabilirii sau menţinerii păcii, să ia orice măsură conform alegerii sale sau era
ţinut să aleagă dintre măsurile expres prevăzute de articolele 41 şi 42 (şi, eventual, de
articolul 40)?
3. în acest ultim caz, cum poate fi justificată crearea unui tribunal penal internaţional,
din moment ce aceasta nu figurează printre măsurile menţionate în acele articole şi din
moment ce are o natură diferita
Consiliul de securitate joacă un rol central şi exercită o largă putere discreţionară în
baza acestui articol. Dar acest lucru nu înseamnă că puterile sale sunt nelimitate.
Consiliul de securitate este un organ al unei organizaţii internaţionale, înfiinţat printr-
un tratat care serveşte drept cadru constituţional pentru organizaţia respectivă.
Consiliul de securitate este, prin urmare, suspus unor limite constituţionale, indiferent
de cât de largi sunt puterile lui, astfel cum au fost definite de constituţie. Aceste puteri
nu pot, în orice caz, să depăşească limitele competenţei organizaţiei în ansamblul său
şi cu atât mai puţin nu pot depăşi alte limite specifice sau pe cele care pot decurge din
delimitarea internă de competenţe în interiorul organizaţiei. În orice caz, nici litera şi
nici spiritul Cartei nu definesc Consiliul de securitate ca fiind legibus solutus (care nu
se supune legii sau care se află deasupra/în afara legii).
Situaţiile care justifică recurgerea la puterile prevăzute de capitolul VII sunt „o
ameninţare la adresa păcii”, o „încălcare a păcii” sau un „act de agresiune”. Însă
decizia conform căreia o astfel de ameninţare există, nu este în totalitate discreţionară
pentru că aceasta trebuie să se încadreze, cel puţin, în limitele Obiectivelor şi
Principiilor Cartei.
31. Odată ce Consiliul de securitate a decis că o situaţie particulară constituie o
ameninţare la adresa păcii sau că există o încălcare a păcii sau un act de agresiunea,
acesta dispune de o largă putere discreţionară pentru a alege un anumit tip de acţiune:
aşa cum a fost subliniat mai devreme (a se vedea par. 29), el poate fie să continue, în
ciuda hotărârii sale, să acţioneze sub forma recomandărilor, ca şi cum ar acţiona în
baza capitolului VI („Soluţionarea paşnică a diferendelor”), fie îşi poate exercita
atribuţiile excepţionale în temeiul capitolului VII. În lumina articolului 39, acesta va
hotărî „ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 şi 42, pentru menţinerea
sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.”
Nu este necesar ca fiecare măsură luată de Consiliul de securitate în baza capitolului
VII să se regăsească în limitele articolelor 41 şi 42 sau, chiar, în limitele articolului 40.
În orice caz, în conformitate cu aceste două interpretări, Consiliul de securitate este
înzestrat cu o largă putere discreţionară pentru a hotărî cu privire la măsurile care
trebuie să fie luate şi pentru a evalua caracterul adecvat al acestora. Textul articolului
39 este suficient de clar cu privire la canalizarea puterilor foarte largi şi excepţionale
pe care le deţine Consiliul de securitate în baza capitolului VII prin intermediul
articolelor 41 şi 42. Aceste două articole oferă Consiliului de securitate o posibilitate
atât de vastă de alegere încât este inutil să se caute, pentru motive funcţionale sau de
altă natură, puteri mai largi şi mai generale decât cele prevăzute expres de Cartă.
33. Crearea unui tribunal penal internaţional nu este expres menţionată printre
măsurile coercitive prevăzute de capitolul VII şi în special de articolele 41 şi 42.
35 [...] Faptul că exemplele nu menţionează măsuri judiciare se apropie de celălalt
argument, respectiv faptul că articolul nu prevede aplicarea în mod direct a unor
măsuri instituţionale de către Naţiunile Unite prin intermediul unuia dintre organele
lor, dar, aşa cum sugerează exemplele date, articolul vizează doar măsuri luate de
statele membre, precum sancţiunile economice (coordonate, eventual, de un organ al
unei instituţii). Totuşi, aşa cum a fost menţionat anterior, nimic nu sugerează că
măsurile prevăzute de articol sunt limitate la cele luate de către state. Articolul prevede
ce nu pot fi aceste măsuri/caracteristicile pe care aceste măsuri nu le pot avea. În afară
de asta, articolul nu prevede şi nici nu sugerează ce formă trebuie să îmbrace aceste
măsuri.
36[...] În concluzie, crearea tribunalului internaţional ţine incontestabil de puterile
Consiliului de securitate pe care le deţine în temeiul articolului 41.
Subiectul 10:
Întrebările adresate Curţii se referă la "capacitatea de prezenta o cerere la nivel
internaţional".
În sfera relaţiilor internaţionale, are o organizaţie atributele necesare pentru a prezenta
o cerere la nivel internaţional? Curtea trebuie să mai întâi să stabilească dacă Carta
conferă organizaţiei dreptul de a cere membrilor săi să respecte drepturile şi
obligaţiile asumate prin statut. Posedă organizaţia personalitate juridică de drept
internaţional? Dacă organizaţia este recunoscută ca având personalitate juridică
internaţională, atunci ea este pe deplin capabilă să se prevalează de obligaţiile ce revin
membrilor săi.
Pentru a răspunde la această întrebare, lucru pe care Carta nu îl face, trebuie mai întâi
să determinăm atributele conferite prin acesta organizaţiei. Subiectele de drept în orice
sistem juridic nu sunt neapărat identice din punctul de vedere al naturii sau întinderii
drepturilor lor, iar acesta depinde de nevoile comunităţii.
Această evoluţie a culminat în stabilirea în iunie 1945 a unei organizaţii internaţionale
ale cărei scopuri şi principii sunt specificate în Carta Natiunile Unite. Dar pentru a
atinge aceste scopuri acordarea personalităţii juridice internaţionale este
indispensabilă. Carta nu s-a limitat în a defini organizaţia doar ca un centru "pentru
armonizarea acţiunilor naţiunilor în atingerea acestor scopuri comune "(articolul 1,
alin. 3). Ea a echipata cestcentru cu organe, şii-a conferit sarcini specifice. Ea a
redefinit poziţia statelor membre în raport cu Organizaţia cerându-le acestora să
sprijine acţiunile întreprinse de acesta (articolul 2, alin. 5), precum şi să accepte şi să
execute hotărârile Consiliului de Securitate; prin autorizarea AdunăriiGenerale de a
face recomandări Membrilor.
. În special capacitatea organizaţiei de a încheia acorduri în nume propriu a confirmat
opinia potivit căreia acesta opoziție distinctă în raport cu statele membre având
prerogativa de a le determina să îşi respecte obligaţiile asumate. AşadarCurtea
conchide că organizaţia se bucură s de personalitatejuridică de dreptinternaţional.
Curtea concluzionează că StateleMembre au transfera tOrganizație icapacitatea de a
prezenta cereri la nivel internațional când acestea sunt necesare pentru îndeplinirea
funcțiilorOrganizației.
Curtea este autorizata să assume că prejudicial suferit implică răspunderea unui stat, și
nu este chemată s ăexprime o opinie asupra variatelor modalități în care poate fi
angajată răspunderea.
Organizația are capacitatea de a prezenta o cerere împotriva unui stat terț pentru a
obține reparație în ceea ce privește un prejudiciu suferit sau, dacă statul pârât, nefiind
membru al Organizației, are dreptul de a ridica obiecția căOrganizația nu are
capacitatea de a prezenta o plângere internațională. Cu privire la acest punct,
opiniaCurții este că cincizeci de state, reprezentând vasta majoritate a membrilor
comunității internaționale, au avut competența, în conformitate cu dreptul
internațional, să creeze o entitate care posedă personalitate juridică obiectivă, nu doar
personalitate recunoscută de aceste statate membre, precum ș icapacitatea de a
prezenta cereri pe plan internațional.